ura!

.

Bucurie in familie...sotia a castigat premiul pentru debut in cadrul Concursului National de  Dramaturgie, editia 2007 pentru piesa "Dor de cuc"...
Stirea:

Ministerul Culturii si Turismului din Republica Moldova a premiat cistigatorii Concursului National de Dramaturgie, editia 2007. In urma dezbaterilor si a votului secret, juriul, alcatuit din regizori, critici de teatru, a decis sa nu acorde premiul I participantilor la concurs. Premiul II in valoare de 9.000 lei a fost acordat lui Dumitru Crudu pentru piesa "Ultimul pitic de pe insula Wight". Premiul III a fost impartit intre Alexandru Buruiana pentru piesa "Tandem" si Vitalie Bulat pentru "Č бűлŕ ňьěŕ нŕд нčěč". Acestia au primit cite 7.000 de lei fiecare. Premiul pentru debut in valoare de 5.000 lei a fost acordat Emanuelei Sprinceana pentru piesa "Dor de cuc".
Juriul a mai acordat doua mentiuni, fiecare a cite 2.000 lei lui Gheorghe Calamanciuc pentru piesa "Poetul Iepuras" si lui Mihail-Gheorghe Cibotaru pentru piesa "Intoarcere in trecut nu exista sau tradarea poate fi iertata, dar nu si uitata".
Urmatoarea editie a Concursului National de Dramaturgie va avea loc in 2009.

ciocan cu brejnevi

Iulian Ciocan
„Înainte să moară Brejnev” - I
Iaşi, Polirom, 2007

Cartea lui Iulian Ciocan (m-a surprins Bibilioteca Naţională că-l are) nu este o epopee a „застой”-ului (stagnarea) brejnevist. Nici o condamnare unilaterală. Prea îi lipseşte pathosul. Chiar cel negativ.
E un mozaic literar interesant, un amalgam care îşi propune să sondeze cotidianul sovietic. Altfel spus un microroman despre microlume în microsituaţii. Sunt doar „raze” literare pe care scriitorul le aruncă în trecut păstrând în acelaşi timp legătura cu prezentul, oferind de fapt perspectiva „devenirii” acestor vremi sovietice (vezi matineul cu bucluc) şi transformării lor în hidoasa tranziţie.
„Pentru că realitatea sovietică a generat haosul tranziţiei.”- precizează undeva Iulian Ciocan. Tot acolo: „Scormonesc în trecutul sovietic fiindcă prezentul meu conţine „urma” adâncă a acestui trecut.”
...Mă gândesc că acest tip de scriitură este cel mai comod pentru a descrie epoca brejnevistă, una unică - singura în care ţara sovietică este abandonată sieşi, planurile cincinale grandioase fiind îndeplinite, culacii distruşi, fascismul învins, alţi duşmani de clasă nu se prevedeau. Ţara, pentru întâia oară nu avea un ţel concret, cetăţenilor sovietici nu le rămânea decât să trăiască pentru sine, să abordeze critic, pentru prima oară „realizările grandioase” ale statului şi Partidului. Stagnarea brejnevistă este o vreme drăguţă şi pentru că oferă cetăţeanului sovietic posibilitatea distanţei, a evaluării concrete a realităţii şi a distanţei dintre realitatea sovietică „oficială” şi realitatea sovietică cotidiană... Din această falie îşi hrăneşte Iulian Ciocan scriitura, din intervalul enorm dintre viaţa oficială şi traiul cotidian al cetăţeanului sovietic.
De fapt, stagnarea brejnevistă este unica epocă personală în viaţa proletarilor, unicul timp în care viaţa le aparţine şi nu trebuie s-o împrumute sub diverse motive, Patriei.
Realitatea, însă, pentru eroii din „Înainte să moară Brejnev” nu este „totalitatea relaţiilor obiective care....” (definiţia de dicţionar), ci o simplă perspectivă narativă. Un punct de plecare, zice Iulian Ciocan. Un punct de vedere, l-aş completa eu.
Fiecare erou al lui Iulian Ciocan este un agent al acetei realităţi, având o poziţie specifică din care contribuie la menţinerea stabilităţii sistemului, sau din contra, la crearea unor situaţii de criză.
Polikarp Feofanovici, veteranul din „O roşie stricată”, bunăoară, este una din instanţele moralizatoare ale epocii. Faptul de a fi luptat la Stalingrad sau Berlin îi oferă o poziţie privilegiată în sistemul discursiv sovietic: de a fi purtător al adevărului istoric şi moral, de a fi instanţă legitimatoare a regimului, de a fi trecutul „adevărat” din care, în mod necesar, se naşte prezentul...
Obiectele îşi pierd, în scriitura lui Ciocan, semnificaţiile univoce. Camera de la cămin, murdară şi veşnic puturoasă şi puturabilă de mirosuri borş-clor-urină-bere-întuneric-gunoi este un semn al implacabilei ratări pentru Ionel Pâslaru, confruntat în contextul său existenţial cotidian cu semne ale unor „reuşite”, fie prietenul cu apartament, fie vecina Lapteacru care se culcă cu ştabii şi a obţinut chiar un apartament cu două camere...Pentru vărul său de la Târşiţei însă, venit la oraş să-şi cumpere palton, camera de cămin ieste un paradis unde se simte om civilizat: are baie, wc în care nu-ţi îngheaţă fundul iarna, aragaz (nu plită cu lemne sau ogriji)...

Va urma 

imn...

Imn – imnare – imnuire – imnat – imneală – imneant – imnator – imnesc – imnidilic – imnureală – imnuruire – imnulesc – imnolenţă – imnolexie – imnoză – imnundaţie – imnologie – imnofilie – imnofobie – imnazie – imnoree – imnază – imnezeiesc – imnofagie ...

reviste urgente

Ieri, lansare a revistei „Stare de Urgenţa” (chiar aşa scrie pe copertă, ruşine, d-lor scriitori!) la Biblioteca Municipală „B.P.Haşdeu”. Lume multă. Şi Bună. Am întârziat câteva minute. Lansarea deja...era lansată. Prima, din acest an care începe la timp. Semn că e chiar o urgenţă.

„Noi am decis...”, „Vom face...”, „Trebuie...”

Dumitru Crudu: „Facem o revistă cu tematică socială.” Oleg sugerează: „Prea vagă formularea.” Cred şi eu la fel. Nu e de ajuns să spui că ceva e social, mai trebuie să-i indici şi locul în social. Revista în sine e tot un act social (altfel te-ai mulţumi cu textul din calculator sau maşina de scris) – a spune că faci revistă cu tematică socială înseamnă a formula o tautologie. Mi-ar fi plăcut o atitudine socială mai precisă, mai formulată, mai asumată, mai angajată: Noi, X, Z, Y iubim...urâm...ne place...nu ne place...credem...jos...sus...! mai multă vervă, dinţi mai ascuţiţi, muşcaţi în carne vie...

Am căutat şi în revistă un manifest...Este un text la pagina 3, semnat de Crudu: „Literatura are sens doar în măsura în care schimbă viaţa celor care fac literatură.” Mă alătur. Fac şi o sugestie: ce-ar fi să numiţi revista „Consolările Literaturii” (după modelul lui Boeţiu „Consolarea filozofiei”, mai nou, Alain de Botton „Consolările filozofiei”)?

...După lansare un fel de dezbatere. Marius Ianuş citeşte o pezie a lui Mihai Vakulovski „Mai bine tu” (pag.6). Poezia începe cu „văd tineri cu Che Guevara pe piept” şi se termină cu „gândeşte-te la tine” cu un slalom intermediar printre Jim Morrison, Henry Miller, Che Guevara şi Lenin... Intervine un domn cu barbă care face likbez politic în privinţa lui Lenin. „Dvs nu ştiţi cine e Lenin... Nu aveţi dreptul să utilizaţi aşa numele lui...” urmează un citat lung din Urechean, fostul primar de Chişinău, după care: „Să interzicem numele lui Lenin, să-l uităm, să nu-l pomenim! Dacă sunteţi de acord cu mine, apaludaţi (şantaj retoric)!”

Câţiva spectatori bat din palme...”Iluministul” se aşează la loc...

Întrevăd aici o diferenţă fundamentală în a aborda trecutul şi a construi prezentul a două generaţii diferite. Prima generaţie, cea a fundamentalistului liberal este una care profeseaza sacralizarea negativă a numelor, fenomenelor şi valorilor. E un fel de terorism negativ. Chiar să nu înţeleagă domnii ăştia că o tabuizare, interzicere şi ridicare la rang de divinitate (fie negativă) a cuiva e mai periculoasă decât jongleria verbală, dreptul de a spune toate numele? Să nu ştie că Biserica a turnat de secole rahat şi blesteme peste Satan şi iată astăzi e la modă să te dai satanist, e trendy chiar, mai mult, unii fac din asta „dizidenţă”, protest, underground...Acest gen de abordare nu admite exorcizarea şi prin asta e veninos, chiar dacă se revendică de la chestii bune (în definitiv, iadul este pavat cu bune intenţii).

Prin constrast, generaţia unor Vakulovski a abrogat orice convenţie retorică, a dezlegat discursul lăsându-l să se plimbe liber pe pajiştea socialului (să fie ăsta sensul „tematicii” sociale despre care vorbea Dumitru Crudu?). Pentru ei, ca şi pentru mine, procesul de eliberare de fantomele şi psihozele trecutului trece în primul rând prin desacralizarea numelor sfinte, prin detabuizarea unor valori, ruperea unor zăgazuri... Există şi aici un pericol: cel de a „egala” toate lucrurile şi valorile, de a le conferi acelaşi potenţial simbolic, dar acest pericol poate fi evitat mai uşor....

După, Crudu a dat asigurări că va publica orice material, inclusiv critică şi abordări ce nu coincid cu ale redacţiei (colorată „echipa”: Belka, Strelka, Gagarin, şi la secţia marketing Ostap Bender, semn că o să prosperaţi, d-lor urgentişti!)...

Suplimentul Intervenţii2 mi-a adus-o, în formă tipărită, pe soţie-mea. În câteva exemplare. J

Altfel, revista e excelentă. Hârtie bună, color şi ieftină (doar 5 MDL – un domn se plângea că şi asta ar fi prea scump, dar e o meteahnă şi năravul de a te plânge că e scump... Gândesc că o revistă literară bună, care corstă cât o călătorie în maxi-taxi şi una în autobuz nu e chiar scumpă.)

Am reţinut: un articol fain al lui Mitoş Micleuşanu „Tărâmul lui Kafka”...am râs de mi-au crăpat fălcile, mai ales la enumerarea „documentelor necesare pentru obţinerea cetăţeniei româneşti”, unul al lui Iulian Ciocan, „Vînzători – sperietori”, o investigaţie trăsnet realizată de răposatul Lolocur, ce simula posibilitatea unui Premiu Nobel pentru un basarabean şi care a arătat rânza unor scribi basarabeni, un fragment haios din relatarea unui scriitor estonian: în Estonia există un fond cultural special numit KultuurKapital care primeşte bani de la cazinouri, din vânzarea alcoolului, a ţigărilor, bani pe care-i împarte, în baza unui concurs, între scriitori. Cică un pictor din Narva ar fi făcut un tablou pe care era scris: PRIETENE, BEA ŞI FUMEAZĂ, AŞA SPRIJINI CULTURA, în fine „Arta detenţiei şi detenţia artei” de D. Crudu, o relatare teribilă a vieţii pictorului şi sculptorului Leonid Nedov.

esinencu, bere si ...volei pentru combina

Nicolae Esinencu

„Grand Prix” în Scrieri Alese. Vol. 5. Chişinău, „Prometeu”, 2002

Nicolae Esinencu face parte din tagma redusă a literaţilor basarabeni care nu agită o flamură, nu împart note şi nici certificate de... (tst!). Nu că n-ar fi angajat. Nu că ar face artă pentru artă. Nu că ar scrie pentru „posteritate”, „alte veacuri”, „urmaşii noştri”, „umanitate” sau „generaţiile care vor veni”. Din contra, scriitura lui are o miză precisă, un ţel imediat (prezent), un public proxim (contemporanii) şi o problematică actuală. Altfel spus, o scriitură angajată, dar nu în maniera unui Păunescu sau CVT - o scriitură angajată în civic, nu în civism, în morală, nu în moralism, în uman, nu în umanism. O literatură autonomă, cu distanţa cuvenită faţă de realitate, nu aservirea ei acesteia din urmă. În fapt, scriitura lui Esinencu (mă refer la Esinencu dramaturgul, poetul şi prozatorul, poate găsesc ceva timp să vorbesc despre „Doc”, romanul adolescenţei mele) stă la limita dintre mărturie şi ficţiune, dintre realism şi construcţie literară. Realismul este asigurat prin decor, subiect, dar şi caracterele personajelor; ficţiunea îşi face loc prin retorică, suspendarea temporară a realităţii (vorbesc despre asta mai târziu).

Fabula pe scurt: un preşedinte de kolhoz, cam nărăvaş, aude în târg (înţelege raicomul – comitetul raional de partid) că poate chilipiri o combină dacă câştigă campionatul raional de volei (mă rog, logică stahanovistă, nu faci „norma ideologică”, performanţa ce ţi-o cere Partidul, nu obţii nimic). N-are echipă. Nu e o problemă. Nu are nici stadion, din nou nu e o problemă. Dorinţă să fie. Şi combina. Cu chiu cu vai reuşeşte să adune o echipă pestriţă (atât ca componenţă socială, cât şi ca puritate ideologică – un speculant, adică capitalist sadea, un ţăran cu sapa, dereticătoarea primăriei şi şoferul său personal. Jocul începe, se marchează şi nişte puncte. La un moment, fiecare jucător conştientizează că Preşedintele, în marea sa dorinţă de a câştiga combina este şantajabil şi fiecare, cu excepţia ţăranului, este dispus să-i ceară câte ceva. Speculantul, în primul rând.

Miroase a Kusturica aici? Aşa cred şi eu (şi Esinencu cred eu că crede, după ce a scris scenariul pentru „Tunul de lemn”, unul dintre cele mai bune filme moldoveneşti), chiar dacă un amic mi-a spus că mai degrabă e vorba de Ilf şi Petrov. Există însă câteva momente care mă fac să înclin balanţa spre Kusturica.

Primo: atenţie la situaţie. Acţiunea se merge lent, chinuit chiar pe alocuri şi când te-ai plictisit şi vrei să sari peste rânduri, hop şi se rupe, realul „îşi iese din pepeni” şi o ia razna. Are loc o ruptură de naraţiune, o transgresare a realului şi aruncarea „poveştii” în Poveste. Suntem dincolo de Poveste, lucrurile nu mai au sensurile obişnuite: totul devine emoţie care curge-curge. Întreaga personalitate a preşedintelui de kolhoz este un basm. Acesta doreşte combina cu orice preţ, crede că orice este posibil în orice moment, că o pregătire fizică bună vine aşa, când o chemi, „Din porunca ştiucii, din dorinţa mea!”... Anterior a încuiat mingea în seif pentru că, de, cum să baţi mingea aşa, de flori de cuc, acum, că e vorba de combină, e altă treabă...(„Să alegi în gol după o minge, n-am să permit. Să joci pentru o combină, mai zic şi eu.” p. 42)...

Prin contrast, chiar în momentele cele mai abrupte şi mai ireale, Ostap Bender rămânea un personaj real, la fel de real precum lumea din jurul său. Ostap Bender nu era în poveste, şi nici nu era poveste, era în realitate fiind o realitate.

Secundo, atenţie la erou. Preşedintele de kolhoz este un tipar. Al unui tip care poate, printr-un act de voinţă sau capriciu să suspende înreaga construcţie socială, s-o pună la cheremul său şi s-o pună să cânte după cum îi place. E o critică subtilă a unui sistem socio-politic (hai s-o spunem pe şleau, genul ăsta de critică şi „dizidenţă” este cel mai pertinent, nu poeziile cu gâze, poeziile dedicate lui Lenin, ulterior re-dedicare lui Stalin, pe urmă re-re-dedicate lui Hruşciov, în fine re-re-re-re-re-dedicate URSS, ulterior, prin metoda Find+Replace României) care funcţionează groso modo în acest mod: deşi postulează existenţa unui sistem social (Marx) în care individul este prins efectiv fără posibilitatea de a ieşi, acest sistem a ratat prin faptul că a permis unui om (Stalin, Lenin şi oricare din măscăricii care i-au urmat) să suspende socialul şi să-l arunce în Poveste. Meritul lui Esinencu este de a plasa macrolucrurile în microlume, macrorăul în microcomunitate şi de a-i demonta piesă cu piesă mecanismul pervers. Spunea Unul: „Cine are ochi să vadă, cine are urechi să audă!” prin asta, preşedintele de kolhoz este un atom logic al analizei. Organismul funcţional al epocii trecutului viitorului luminos poate fi reconstitut pornind de la acest atom, care poartă în sine informaţia necesară pentru ca sistemul să se autodezvolte…

Spre deosebire de acest preşedinte de kolhoz, Ostap Bender doar profită de realitate, îi exloatează hibele şi problemele însă nici prin cap nu-i trece s-o transforme, s-o modifice sau s-o re-construiască după bunul său plac. Bender se inserează în realitatea sovietică aşa cum este ea, eroul lui Esinencu suspendă această realitate. Am spus.

P.S. Carte citită la o bere. Recenzia scrisă după câteva.

cautand o carte prin oras

Am făcut rost de ceva bani. Plus timp, tocmai 1 oră în tocmai miezul zilei în tocmai centrul Chişinăului. Am şi o dorinţă mare de a face o surpriză uni om la care ţin foarte mult.Pentru că „ingredientele” astea rar sunt prezente la apel concomitent în cazul meu, am zis că-i taman timpul să dau o fugă în librării. Avem o ţintă precisă, de fapt două, cărţi: Iulian Ciocan „Înainte să moară Brejnev” şi Savatie Baştovoi „Iepurii nu mor” (curios motor de căutare are Polirom-ul, când pui Savatie nu gaseşte nimic, când introduci Băştovoi, te aduce acolo unde trebuie..chiar să nu înţeleagă că nu Baştovoi a scris cartea, ci Savatie… sau cel puţin ambii au făcut chestia asta împreună J).

Booon. Intru la „Aurora”, de pe Puşkin, mai jos de liceul teoretic „Gheorghe Asachi”. Caut, răscolesc, umblu printre rafturi. Nimic. Rubrica Filozofie, care mă atrage imediat conţine … „Amintirile” lui Snegur, Lucinschi, ceva cărţi de Vasile Stati, Victor Stepaniuc şi câteva manuale ruseşti care abordează filozofia valorilor… Cărţile căutate de mine nu sunt, desigur. Polirom-ul e prezent cu ceva feng shui şi dezvoltare personală. Întreb o librăreasă:

- Iulian Ciocan, „Înainte să moară Brejnev”, a apărut la Polirom anul acesta…?

- N-avem, de la Polirom ne vin foarte puţine cărţi…

- De ce?

- Aşa!

Nu mă dau bătut. Merg la Scripta, librăria din incinta Primăriei. Mare scârbă acolo. Catastrofă chiar. Au adăpostit două bancomate şi uşa librăriei într-un spaţiu de 2 m. Un tip scoate bani, alta, la celălalt bancomat face acelaşi lucru. La 10 cm de bancomatul din dreapta uşa librăriei. Vreau să intru în librărie. O doamnă se răsteşte: „Staţi în rând…!” „În librărie?”, întreb eu şi doamna se uită nedumerită la mine. „credeam că vreţi la bancomat.” Intru, deci. Atmosferă de hrubă. O peşteră micuţă, întunecoasă.

- Iulian Ciocan…?

- Nu avem. Nici n-am avut.

- Savatie Baştovoi?

- Idem.

În fine, ajung la Libăria din Hol, cea din incinta Departamentului Cultură al Primăriei. Acolo găsesc rapid cartea lui Savatie, dar Ciocan nu e, n-a fost şi nu se ştie dacă va fi cândva.

Iau cartea lui Savatie şi merg s-o plătesc.

- Dar costă peste 200 lei (aproximativ 17-20 USD)!

- Ok. Iulian Ciocan, „Înainte să moară Brejnev”, aveţi?

- Nici n-am auzit de cartea asta…

E, mă trec şi fără asta, o obţin de la altcineva… Dar, chiar să nu găseşti în librăriile din centrul oraşului o carte apărută în „străinătate” a unui autor autohton, chiar e o măgărie…

ciob cu identitati

sunt in sesiune, criza de timp, etc...am lasat-o mai moale cu lecturile "beletristice", public fragmente din idei, eseuri si tot felul de ganduri ce-mi trec prin minte...

Crize identitare - Weber, Elias, Marx

O lectură postmodernă a concepţiilor tradiţionale despre identitate ar revela ca un defect caracterul presupus globalizant al acestora. Se va vedea, în încercările de formalizare şi abstractizare ale teoriilor unui Marx, Weber sau Elias, efecte de generalizare ce nu par a ţine cont de particularităţile specifice ale fiecărui individ, de situaţia lui existenţială, şi de ce nu, sunt reminiscenţe ale unei logici holiste. „Republica Cetăţenilor Lumii” (Diogene Cinicul? Dante?) nu recunoaşte bariere naţionale, etnice nici măcar lingvistice (a se vedea cazul limbii esperanto, o încercare de a depăşi logica tristă a lui: „Limitele limbajului sunt limitele lumii mele”), în plus însăşi legitimitatea unor asemenea teorii sau concepţii este contestată.

O replică tradiţională ar reproşa postmodernismului că cântăreşte totul cu aceeaşi balanţă, de fapt, repetând erorile pe care le incriminează modernităţii şi prin aceasta nu contribuie prea fericit la clarificarea unor nebuloase ştiinţifice, ci doar le adaugă o alură de modă şi de ideologie.

În fapt, disputa ar putea continua la infinit, cu argumente redutabile din ambele părţi. Atât contestarea, cât şi conservarea tradiţiei (facem o distincţie convenţională) se bazează pe o metaparadigmă ce ţine de percepţia însăşi a vieţii sociale. Vom numi, pentru comoditate, această metaparadigmă (nu este o metanaraţiune, pentru că nu există o unitate şi o continuitate narativă, ci doar o utilizare concomitentă a unui set identic de instrumente) principiul organizării sociale eficiente. Departe de a fi metafizic sau teologic, acest principiu afirmă că explicaţiile moderne (postrenascentiste) ale lumii sociale au ca piatră de temelie faptul că orice individ, integrat în colectiv, acţionează în conformitate cu o logică a eficienţei, a optimizării rezultatelor, a maximizării profitului – fie că este vorba de părinţii, care se străduie să educe cât mai bine un copil pentru ca acesta să se poată integra cu succes în societate, fie că este vorba de călugărul care trebuie să se lupte permanent cu ispita pentru a putea câştiga Împărăţia lui Dumnezeu, (în treacăt vreau să menţionez că această concepţie „teologică” a luptei în continuu, ce ţine de praxiologia creştină, a generat imitaţii laice interesante, sub forma luptei de clasă şi a legitimărilor de tipul „Duşmanul de clasă nu doarme”), fie că este vorba de naţiunile angajate în lupte economice sau politice pentru influenţă, piaţă de desfacere sau pur şi simplu prestigiu. Mutaţia care se produce în modernitate, cam brutală, şi care ţine de trecerea socialului din domeniul lui Dumnezeu în domeniul omului, face improbabilă şi imposibilă existenţa „на авось”, întru Slava lui Dumnezeu a societăţii şi a indivizilor concomitent. Nu exişti pur şi simplu, ci exişti pentru ceva, în numele a ceva – este lozinca vremurilor noi, a noilor tipuri de construcţie politică, economică sau socială. În plan psihologic acest proces coincide cu inventarea lui Satan (cum o demonstrează Robert Muchembled) şi „interiorizarea răului” (procesul complicat prin care sursele răului şi ale Binelui sunt sustrase de la Dumnezeu şi sunt dăruite individului, altfel spus procesul de culpabilizare individuală), inventarea subiectului (o „diversiune” pusă la cale de Descartes), slăbirea rolului integrator al Bisericii, Reforma religioasă a unor Luther, Kalvin, Zwingli apariţia statului centralizat etc. În plan economic (pentru a reveni la Marx), Lumea Nouă înseamnă o nouă filozofie a comerţului şi a procesului economic – banul, dar şi bunul material sau spiritual, nu valorează nimic prin faptul că există pur şi simplu. Pentru a fi eficient el trebuie să producă profit, să-l înmulţească până în pânzele albe. Apar ideii şi teorii „barbare” care explică bunăoară de ce Spania, în pofida faptului ca a avut surse practic inepuizabile de aur din colonii, nu a reuşit să-şi menţină hegemonia economică. Să reţinem deci: economicul nu mai este arta administrării bunurilor, ci a sporirii lor.

De fapt, aş vrea să spun că homo modernus este o entitate total diferită de homo anticus sau homo medievalus. Ceea ce se schimbă este criteriul de apreciere a realităţii – de la creaţia fără cusur a lui Dumnezeu, prin cetatea terestră, ca anticameră a paradisului Ceresc, la zona care trebuie studiată, defrişată, pusă sub stăpânire, aceasta este, în linii mari, noua situaţie...

S-ar părea că acest principiu al eficienţei acordă un rol prea mare lui homo economicus, dar trebuie să subliniem că doar economicul este unicul care a luat în serios acest principiu şi l-a făcut fundament al unei gândiri formalizate a lumii.

Vom vedea deci că, indiferent dacă considerăm veridică paradigma tradiţională a identităţii (fie că o vedem prin prisma unei logici economice şi o concepem ca un proces de construire a unei realităţi sociale juste, echitabile, nu neapărat individualistă, dar cu un efect global egalitar, fie că o concepem ca un proces de autocontrol individual în creştere, datorate factorului politic şi social, adică viaţa în comun şi necesitatea unei colaborări din care toţi au de câştigat, sau cum o sugerează Weber – că acest proces de autocontrol şi autoorganizare este influenţat de atitudini şi lecturi simbolice ale lumii), sau dacă ne referim la paradigmele postmoderne (între altele şi ele fixează un scop individului şi nu-l lasă să trăiască aşa, fără un scop, fără un ţel, chiar dacă legitimarea lui este mai curând individuală decât colectivă, procesul de la Noi spre Eu, de care vorbeşte Elias) vom avea în vedere faptul că procesul social (inclusiv cel de construire a indentităţii) are o finalitate. Nu poţi să construieşti o identitate fără un obiectiv anume, chiar identitatea care ar trebui să exprime o diferenţă este, până la urmă, tot un soi de eficienţă, de data asta a separării.

Personal sunt înclinat să cred că atâta timp cât indivizii şi corpul social în general vor păstra şi se vor lăsa duşi de acest impuls al eficienţei finale, fie în modernitate, fie în postmodernism, o criză veritabilă a identităţii nu este posibilă. Că se legitimează prin recuperarea individului, că din contra, vor să re-inventeze societatea bună, aceste demersuri vor rămâne în câmpul de forţă al logicii eficienţei. În fapt, aceasta înseamnă aproape întotdeauna o identitate prescriptivă: individul se defineşte într-un mod anume nu pentru a fi, ci pentru a face ceva, chiar nefăcând nimic.

Dacă vreodată va fi ruptă această logică a lui a face şi va fi înlocuită prin una a lui a fi (încercările în această direcţie, au adus rezultate derizorii, să ne amintim de Tarzan sau Mowgly, care doar sunt, fără a face) atunci vom putea vorbi despre o veritabilă criză a identităţii. Deocamdată, tot ce putem spune este că aşa-zisa criză este, de fapt, un proces normal de schimbare, este o înlănţuire de mutaţii în acelaşi câmp, care, deşi poartă nume diferite, are aproximativ aceeaşi configuraţie.

ciob cu morale

Împărtăşesc credinţa în morala nemoralizatoare, parabole care se mulţumesc să secţioneze lumea socială fără a-i aplica verdicte, situaţii limită care desfigurează coerenţa procesului social, instantanee care surprind şi imortalizează momentul, dar nu-l încătuşează în lanţurile „dreptăţii”sau ale „adevărului moral” (Exemplu: admirabilul film al lui Vittorio de Sica „Hoţii de biciclete” – regizorul nu moralizează, ci doar acumulează „probleme morale”, le înşiră într-o salbă – copii-acordeonişti care cerşesc, familii ce-şi vând albiturile pentru a scoate bicicleta de la amanet, piaţa neagră unde sunt comercializate lucrurile furate, bicicletele, unicele instrumente de lucru care garantează pâinea de zi cu zi; scena culminantă, cea în care eroul principal Antonio Ricci, fiind furat fură şi el, dar este prins, nu este nicidecum un pisc moral al filmului, din contra, apare un vid de moralitate, reprezentat prin gestul de „iertare” (acordat de proprietarul bicicletei pe care Rucci intenţiona s-o fure)prin replica: Lăsaţi-l în pace, se vede că acest domn are neplăceri mari! În fapt, morala situaţiei alungă moralismul.)

Ideea asta se revendică de la o intuiţie mai veche, precum că morala trebuie să-şi păstreze o oarecare doză de autonomie faţă de social; nu ar fi, aşa cum pare, o autonomie funcţională, ci una acţională, ce ţine de acţiune şi conţinutul ei. Sună absurd? Prea poate.

Morala acţională deschide un evantai de opţiuni printre care toleranţa, atitudinea critică, Altul generic sau cel semnificativ fiind orientată spre interacţiune, colaborare. Cea funcţională, din contra, interpretează orice disfuncţionalitate ca conflict, problemă şi le aplanează prin metoda „respectării buchiei legii” (o expresie periculoasă, care, în anumite condiţii deschide calea spre Rău)…

Morala nu poate funcţiona fără o distanţă, un interval… Când acest interval este suprimat printr-un gest violent de origine politică, economică sau religioasă, morala devine moralism, actul moral devine altceva – act politic, economic sau religios.

contrafort 11-12

De pe blogul lui Vasile Gârneţ aflu că a apărut Contrafort-ul pentru noiembrie-decembrie. Umila mea persoană are şi ea câteva rânduri… Buy and read it.

efecte perverse ale unor intentii "bune"

Despre intenţiile bune care produc rezultate proaste. O idee care a apărut în cadrul unei întâlniri la o (multă) bere cu doi prieteni (1+1). Vorbeam despre faptul, ideea, procesul şi efectele sponsorizării „străine” (româneşti, în special) a unor publicaţii autohtone... La un moment, a apărut în discuţie problema eficienţei acestui gen de politică culturală.

Un aspect trecut deseori cu vederea este costul economic şi psihologic al subsidiilor primite de o bună parte din presa moldovenească (pun în paranteze publicaţiile culturale, întrucât acestea sunt sprijinite cu finanţe de stat şi în România şi aiurea). Ei bine, sponsorizarea apare ca o practică perversă, cu efecte pozitive (discutabil) pe termen scurt, dar negative pe termen lung şi mediu. Pe termen scurt, injecţiile financiare de stat în piaţa mediatică creează o aparenţă de normalitate, diversitate şi „liberă expresie”. Dar, este o iluzie. În profunzime, efectul este invers celui scontat. Este un efect emergent pervers, adică neprevăzut şi indezirabil.

„Ajutorul de stat” poate fi văzut din două unghiuri „negative”.

Pe de o parte, acesta corupe şi strică principiului concurenţei libere.

Pe de altă parte, unii agenţi economici (în cazul nostru ziarele de l. română) se supun selectiv regulilor şi mecanismelor economiei de piaţă, adică sunt puşi în situaţia privilegiată de a nu ţine cont de legea cererii şi ofertei, de principiul distribuţiei „influenţei” după calitatea informării, operativitate, diversitate sau alte criterii „obiective”.

Ca rezultat avem o piaţă mediatică bolnavă, nesănătoasă care activează în condiţii de inegalitate... La modul obiectiv.

La modul subiectiv, rezultatul indezirabil este creat şi de unele „trăsături psihologice” ale concurenţei „nesănătoase”. Agentul care ştie că oricum la sfârşit de lună îi vin nişte bani şi că, indiferent de materialul publicat, îi este garantată apariţia, de cele mai multe ori se va eschiva să gândească „economic”, va fi tentat să nu facă investiţii riscante, nu va fi dispus să facă inovaţii, să sporească calitatea ziarului, să propună suplimente noi, etc. Rezultatul - o publicaţie proastă care se va menţine pe o linie de plutire imaginară, dar nu va avansa, nu va genere calitate sau credibilitate.

Din contra, agenţii care se „văd siliţi” să gândească în categorii de piaţă, deşi dezavantajaţi iniţial de prezenţa unor agenţi „incorecţi”, vor căuta nişe neexplorate (aşa au monopolizat ruşii piaţa mediatică şi aşa a apărut ziarul de anunţuri „Makler” sau cel de analiză economică „Ekonomiceskoe obozrenie”), idei inovatoare (revistele glamour de tipul Aquarelle ) sau strategii noi (vezi tabloidul Komsomolskaia Pravda).

Astfel, faptul că nişa de limbă română a pieţei mass-media tipărite din Moldova se află într-o situaţie proastă, se datorează în mare măsură şi subsidiilor de stat, gestionate prost...

A spune că nu este posibilă o concurenţă ziarelor ruseşti din motivul că ar fi prea bune, prea susţinute de forţe din umbră, etc echivalează cu a spune că nu poţi face concurenţă Microsoft pentru că ei sunt prea puternici, prea buni, prea... şi în pofida acestui fapt există Google care face concurenţă de nişă (motoare de căutare, chat, mail), Facebook, Wikipedia, Youtube, Dailymotion, Mozilla, Opera şi alţii. Semn că silogismul „imposibilităţii” este unul fals...

revista de urgenta

Jurnal de Chisinau:

O nouă publicaţie literară îşi va face apariţia în peisajul cultural al Republicii Moldova la sfârşitul lunii decembrie. Este vorba despre revista „Starea de urgenţă”, fondată de către scriitorii Marius Ianuş, Dumitru Crudu şi Pavel Păduraru. În paginile revistei veţi putea găsi tot felul de subiecte controversate, interviuri, reportaje, texte literare, polemici în jurul artiştilor greu de încadrat în epocă şi în jurul artiştilor puşi deja pe un postament. „Starea de urgenţă” îşi propune să adune în jurul său scriitori, pictori, muzicieni, culturologi, tot soiul de artişti, oameni simpli, chiar şi pe unii dintre vagabonzii care citesc cărţi în stradă sau pictează pereţii Chişinăului.

sper ca noua revistă să dureze ceva mai mult decât Lolocur...

ciob fara glamour

Seară. Ziua de muncă tocmai s-a sfârşit. Aştept troleibuzul. La staţia, câteva zeci de oameni nerăbdători: se calcă, se înghesuie să vadă dacă nu vine troleul acela nenorocit (n-am înţeles niciodată chestia asta – să te înghesui ca să vezi, de parcă faptul că îl vezi ţi-ar oferi o prioritate la deschiderea uşilor sau ar crea o relaţie personală). Într-o parte a mulţimii, mult în oameni, un tip de vreo 50 ani îşi aprinde o ţigară, bineînţeles fără a-şi întreba vecinii dacă sunt de acord. În altă parte a mulţimii,stă un tânăr cu un buchet bogat de trandafiri. Se poartă stângaci cu buchetul, e oarecum jenat de „pachetul” lunguieţ pe care trebuie să-l urce în troleu, ce mai, mare chin, e ora de vârf a serii…

Vine troleibuzul. Tânărul cu flori îşi face drum printre primii, urcă şi se opreşte chiar lângă uşă, îşi aranjează buchetul. Aşteaptă. Câţiva călători urcă în spaţiul rămas liber şi uşa se blochează. Ceilalţi, nemulţumiţi, urcă pe altă uşă. În fine, troleul porneşte. Tipul cu florile şi-a creat un spaţiu liber în jur. Nimeni nu îndrăzneşte să-l ghiontească, să-l ferească, să-l împingă sau să-i zică să facă loc să treacă şi alţii în interiorul troleibuzului…Florile îi procură un fel de imunitate morală, un statut care-l scoate din uman şi îl aruncă undeva în supra uman, un fel de medalie de merit…

…Peste alte câteva staţii, urcă şi o tanti, să aibă vreo 40 ani, e durdulie şi are o sacoşă mare în mână: vine de la piaţă, magazin, gară sau cine ştie… Bineînţeles sacoşa nu încape în troleibuz, şi doamna o împinge în interior, pe lângă, deasupra şi printre ceilalţi călători. Îl atinge inclusiv pe tânărul cu flori şi îi şifonează buchetul. Tânărul sare ca ars: „Doamnă, vă rog, mai atent.” Tipa îl priveşte încurcată. Tace.

El: „Ce vă holbaţi aşa la mine? Vă înghesuiţi ca o vacă! Geanta asta, credeţi cumva c-o s-o duc în spate? Mi-aţi stricat şi buchetul.”

Ea: „Tinere, nu sunteţi în automobilul personal, faceţi loc şi pentru ceilalţi, că tot un leu plătiţi, ca şi mine. Şi buchetul ăsta, aţi luat bilet şi pentru el? Nu? Atunci să-l ţineţi altfel, sau îl daţi cuiva din cei aşezaţi pe scaune să vi-l ducă. Toţi vrem acasă.”

El: „Ce proastă needucată!”

Ea: „Boule!”

El: „Du-te în …”

Ceilalţi călători privesc impasibil incidentul. Nu e problema lor, în definitiv.

Ea vrea să spună ceva, este vizibil înfuriată. Tipul se caută grăbit în buzunare: îi sună telefonul mobil. Răspunde: „Da, puişor... Sunt pe drum… Degrabă ajung… Am şi o surpriză pentru tine…Te pup…Mi-e dor de tine…”

Închide şi strecoară aparatul în unul din buzunarele interne ale sacoului… Doamna şi-a pierdut graiul în faţa aceste probe de drăgălăşenie… Tace, încurcată, plictisită. Doar oftează.

El priveşte în gol... La următoarea staţie tipa coboară, cu tot cu geanta buclucaşă. Peste alte 2 staţii, coboară şi tipul cu flori.

ciob cu glamour

Observ, printre cunoscuţii mei internauţi, o tot mai slabă atracţie pentru revistele glamour, tabloide şi cărţi fashion... Îl întreb pe unul, pe care îl ştiu mare amator de chestii trendy, de ce e aşa. Îmi răpunde, cu un sarcasm matematic: e o dublură aici, o repetare, un fenomen ciclic. Revistele astea, zice, sunt făcute pentru Privit, nu pentru Citit. Ei, dar internetul e mult mai bogat la capitolul ăstă. Este plin de site-uri care sunt destinate exclusiv Privitului: poze, video, audio, caricaturi cu staruri (care pot fi consumate chiar fără a cunoaşte literele!), şi, de ce să dai banii pentru o variantă analogică pe hârtie. Nu merge, monşer, că nu e mare plăcere să priveşti haine, poşete, telefoane mobile, rochii, decolteuri, săni, picioare lungi pe hârtie de proastă calitate, tipărit alb-negru. „Medium is the message.”

Să fie un semn că glamour-ul, ziarele galbene-stacojii, fiţuicile cu vedete şi starlete migrează din on paper în on-line? Dacă da, putem spune că asistăm la un fenomen de autoorganizare şi autosalubrizare a spaţiului mass-media, care se datorează aceloraşi factori care au demarat „mizeria”: banii, rentabilitatea economică, gusturile clientului...

anunt cu pirati

am o "oferta" din partea unui portal rusesc... Sa traducem (de capul nostru) filmul lui Mungiu " 4 luni, 3 saptamini, 2 zile" (o copie pirat) in rusa (subtitrare). Il distribuim (pe gratis, fara nici o remunerare si in mod anonim, sa nu se ia Mungiu de noi ) pe torrents-site-urile, emonkey-urile, kazaa, DC ++ -urile rusesti.
ca ICR tot nu are filiala la Moskova...si pentru ca am contribui la promovarea culturii romanesti in lume (sa fi fost ministrul culturii in Romania, traduceam filmul in toate limbile lumii si-l puneam, pe site-ul institutiei)...

cu teatrul ce facem?

Discuţii pe forum:

fight3r: Vreau sa ma duc la teatru. Ce recomandati?

Mirk : De cand am devenit mai atent la comportamentul semenilor mei, am renuntat la teatru. Nu vreau sa ma deplasez, sa platesc bani, sa stau doua ore in intuneric, asezat intr-un fotoliu ingust pentru a contempla ceea la ce asist in fiecare zi. Mi-e lehamite de cotidian, adica de teatru, de aia si merg atat de des la gradina zoologica, unicul loc unde mamiferul din mine se odihneste cu adevarat, in contact cu expresia pura, originara, nealterata a instinctului.

Eu : merg pentru a scapa de semenii mei si de comportamentul lor..de fapt merg la teatru, ca la biserica, nu sa ma rog sau sa privesc, ci sa meditez, sa ma gandesc la ale mele, sa zicem... imi place ca in aceste locuri semenii stau asezati cumintel, cu mainile pe genunchi (de obicei) , nu striga: "vand, cumpar, schimb, treci, fugi, da-te la o parte!" si alte dragalasenii de astea...

Din nou Mirk : Ciudat .Tocmai asta si era functia primelor teatre in Grecia antica. Atunci se mergea la teatru pentru a-l sarbatori pe Dionisos si a canta ditirambi marilor eroi ai Greciei. Se mergea la teatru cum azi se merge la slujba bisericeasca. Era un teatru fara actori, era un teatru de coruri sublime, pline de o solemnitate cereasca.
Desi o fac cu intarziere, tin totusi sa-l acuz aici pe Thespis, autorul grec care a introdus in teatrul antic pe cel dintai actor, protagonistul. Il acuz apoi pe Eshil care a agravat situatia introducand in teatru ideea celui de-al doilea actor, deuteragonistul. In fine, imi termin acuzatia citandu-l pe Sofocle caruia ii datoram conceptia unui teatru in care isi gaseste locul un al treilea actor, tritagonistul. Incepand cu acest moment teatrul nu-si mai putea opri decadenta, ajungand ceea ce este azi, o tribuna a umanului stramb si strambacios, un joc de umbre jalnic si plictistor.
Un teatru care nu mai pune in scena zei sau semi-zei, ci kakanari ordinari, alde mine cu tine, mamifere bipede condamnate la viata obsteasca cu valorile ei neesentiale, un asemenea teatru e semnul unei boli de care prefer sa ma vindec in compania maimutelor.

Poate doar Opera respectă cumva „canoanele” primelor teatre, într-o oarecare măsură, de vreme ce prezintă zei, semizei, eroi „cântaţi” într-un spaţiu convenţional strict separat (scena). O scenă care nu este totuşi goală. Şi filmele action marca Hollywood, de vreme ce foşgăie de Supermani, Rambo şi Terminatori.

...După acelaşi criteriu, o parte a literaturii – cea care rumegă problemele sociale, mitocanii, marginalii şi excluşii este pasibilă şi ea de a fi „lichidată”, pentru că nu ar fi o sursă de idealuri şi idei nobile, ci o simplă exaltare în faţa cotidianului.

O asemenea poziţie este argumentabilă, inteligibilă şi chiar acceptabilă.

Există aici un „nod gordian”, ce ţine de „ontologia teatrului”: degradarea continuă a „tipurilor/tipajelor de eroi puse în scenă”. Fără îndoială, între Dionisos şi Preşedintele de Colhoz (din piesa „Grand Prix” a lui Nicolae Esinencu), între Teseu, Belerofon, Perseu, Hector şi Speculantul (din aceeaşi piesă a lui Esinencu) sau Agamiţă Dandanache (din „O scrisoare pierdută” de I. L. Caragiale) există o deosebire enormă de statut, apartenenţă teologică şi caracteristică morală. Chiar un Woland sau un Mefistofel ar fi indezirabili – deşi „zei”, aceştia îşi revendică un statut situat „Dincolo de Bine şi Rău”...

Schimbare?

Însăşi esenţa actului artistic (teatrul antic era o techne (artă?) - sau o ekklesia?) s-a modificat cumva (şi aici am putea acuza o legiune întreagă de gânditori, artişti şi chiar politiceni – Descartes, Entitatea Colectivă numită Biserica Catolică), dinspre lume spre individ, din macrolume în microlume, din fizic spre psihic. Inventarea subiectului, Grija de sine, culpabilizarea individuală sunt pietre pe un drum pe care a apucat-o civilizaţia occidentală…

La fel, există o evoluţie şi în rostul „teologic” al artei. Chiar dacă aceasta nu mai exaltă valori morale sau sociale, ea produce un alt efect, la fel de redutabil: cel al exorcizării colective, al căutării „demonului personal şi social” (vezi existenţialismul şi celebra frază a lui Sartre : „iadul sunt ceilalţi.”,

Cânt religios sau terapie „morală”? Odă sau diagnoză? – sunt doi atractori concurenţi care revendică, fiecare pentru sine, punctul de stabilitate al actului artistic…

distante

Nu explic poza de mai sus. Îmi displac astfel de încercări. Pe urmă, nu cred că aş putea adăuga mare lucru...

Încerc s-o folosesc însă ca o pistă pentru o idee. E vorba de distanţă, interval, spaţiu. Între simboluri. Încerc să găsesc o limită a toleranţei, un fel de reguli de „bună vecinătate” a simbolisticii. Cum ar veni, un soi de Constituţie. Mă gândesc, bunăoară, că un simbol, oricare ar fi el, ar trebui să posede un spaţiu vital, un fel de „rezervaţie semiotică” care să-i fie proprietate exclusivă. O piaţă, un perete, o galerie, o stradă, o pânză, un drapel etc.

În fapt, esenţa simbolului este de a fi încărcat, de a nu fi neutru faţă de o stare afectivă, un lucru, o valoare, un loc. Vorbind în limbaj magnetic, simbolul are o încărcătură, pozitivă sau negativă care creează în jur un câmp. Un câmp care se desfăşoară într-un spaţiu geografic şi social.

...Revin la poză. Poate nu sunt 6 m între bustul lui Lenin şi Cruce. Poate sunt ceva mai mulţi. Vreo 10, să zicem. Câţiva metri în plus nu contează.

Important este altceva: faptul că împart acelaşi spaţiu, acelaşi câmp de vizibilitate, acelaşi loc „sacru”. Încaltea, cetăţenii oraşului Ceadîr-Lunga, căci despre ei este vorba, ar fi putut înălţa un zid între cele două semne. Pentru o delimitare a sacrului.

Ar fi o naivitate să cred că la mijlocul acestei ciudăţenii arhitectural-urbanistice stă lipsa simţului estetic, sau kitschizarea accentuată a spaţiului public. E altceva: o problemă mai veche, gestiunea sacrului. Două „sacre” care se interpun: o cişmea înnobilată de Cruce, „urmă” a sacrului neoficial, underground, semn al unei tradiţii care a mers când de mână cu statul, când în răspăr. Celălalt „sacru”, monumentul lui V.I.L. este o prezenţă demonstrativă a sacrului oficial, cu licenţă şi „binecuvântare” de la Stat, de la Ideologie.

A pune „obiectele sacre” (nu mă pronunţ asupra cantităţii de numinos din Lenin şi din Sfânta Cruce, iau obiectele acestea ca fiind simboluri gata construite) la kilogram, unul peste altul, laolaltă, fără nici un criteriu ordonator este probabil, tot un act de impietate, tot o pângărire chiar dacă voalată, chiar dacă insancţionabilă juridic.

prefer arta comerciala celei ideologizate

Un interviu cu Milorad Pavic, din revista bulgară „LIK”. Pavic este de fapt printre primele mele lecturi blogizate... Autorul interviului este cam patetic, pe alocuri îi serveşte lui Pavic „turte învechite”, clişee culturale sau economice, locuri comune, dar răspunsurile lui Milorad merită tot respectul.

Milorad Pavic

Prefer arta comercială celei ideologizate

De ce „Dicţionarul hazar”, una dintre cele mai cunoscute cărţi ale Dvs, are două versiuni, care corespund punctelor de vedere ale bărbatului şi femeii?

- Lumea e construită astfel, fiind compusă din energie masculină şi feminină. Aşa e şi cartea mea.

Care este viitorul romanului? A lecturii în general? Se va pierde tradiţia lecturii?

- De fapt, sunt două întrebări distincte. Prima se referă la viitorul romanului. Poezia, încă în tinereţea mea era percepută ca o regină a literaturii. Acum nu e la fel. În secolul XXI cartea a cedat în faţa imaginii şi a artelor audio-vizuale. Ce loc va ocupa, în această configuraţie, romanul, nu putem şti cu certitudine. Şi astăzi el este în modă, mai ales dacă se materializează sub forma unui film sau serial. Despre viitorul cărţii: niciodată nu s-au tipărit şi s-au citit atâtea cărţi ca acum. Chiar dacă majoritatea din ele nu sunt beletristică, ci mai curând pretind că ar fi, acest fapt se datorează nevoilor culturale ale individului modern. Cred că şi tradiţia lecturii va fi păstrată, deşi într-o formă schimbată. De exemplu, anul trecut, în Japonia, au inventat soluţii tehnologice noi, care se referă la aspectul şi funcţionalitatea cărţii. Un singur volum va cuprinde o bibliotecă întreagă; cartea electronică va lua aspectul aparent atât de familiar nouă, va putea fi luată şi în pat şi pentru lectura ei nu va fi nevoite de lampă, felinar sau lumânare, căci noua Carte va avea iluminare proprie. Va putea fi frunzărită pe cale digitală sau ne vom lipsi în genere de asta. Nu vom avea nevoie de nici un monitor, utilaj portabil, şi nici nu vom auzi nici măcar foşnetul hârtiei.

Dar, există atâta frumuseţe în actul de a frunzări hârtia, iar în foşnetul hârtiei – atâta intimitate legată de atingerea Cuvântului. Cel puţin eu voi încerca un dor pentru obiectul material în care este pus Cuvântul. Dar aceasta este viaţa. Credeţi că suntem martorii unui fenomen de renaştere a povestirii?

- Cred că pentru epoca noastră este valabil mai curând un fenomen de renaştere a romanului religios decât o revenire în scenă a povestirii. Naşterea noului roman în Est poartă pecetea romanului meu „Celălalt corp”, care a apărut şi în rusă, iar în Occident, noul roman este reprezentat mai ales de „Codul lui Da Vinci” de Dan Brown. Mai ştiu că stau să apară şi alte romane senzaţionale de acest tip.

Într-adevăr, acest romane bazate pe mistificaţii religoase sunt în vogă. Care este genul Dvs preferat?

- Am scris zece romane şi şase cărţi cu povestiri. Pe această „producţie” puteţi vedea dacă prefer romanul sau povestirea. Printre provestirile mele figurează şi o nuvelă: „Parabola (povestirea) care a ucis-o pe Emilia Knor). Ea a fost editată aparte, în două limbi...

Vedeţi vreo schimbare în viaţa şi obiceiurile studenţilor din ultimele decenii şi dacă e aşa, în ce direcţie?

- Nu am o experienţă recentă a conctactutlui cu studenţii, pentru că Academia de Ştiinţe şi Arte a Serbiei nu are o comunicaţie prea intensă cu ei. Asta însă nu înseamnă că nu urmăresc dezvoltarea lumii studenţeşti. După mine, tinerii de astăzi se orientează către un mod de comunicare audio-vizuală şi prin imagini. Şi e normal să fie aşa, deoarece programele de televiziune le oferă asemenea cunoştinţe pe care manualul tradiţional nu le conţine. Asta desigur, nu înseamnă că sunt împotriva manualelor clasice, de fapt însumi am scris despre dezvoltarea culturii şi scrierii sârbe în perioada dintre sec. XVII şi sfârşitul sec. XIX.

Există ceva care ar uni oamenii, născuţi în Balcani, aşa cum în ultimii ani suntem definiţi?

- Există. MITUL.

Creat de noi sau de alţii, asta este întrebarea. De fapt, prin ce ne deosebim de alte popoare?

- Pot doar să vă amintesc ce spune, în unul din romanele mele, o femeie italiană despre sârbi: foarte talentaţi şi foarte proşti.

Poate mai curând cu un sentiment puternic al identităţii, care s-a întărit şi mai mult în ultimii ani odată cu apariţia unei noi filozofii a lumii? Care este părerea Dvs despre globalism? Dacă privim doar o parte a influenţei acestei noi filozofii asupra politicului, după mine, prima jertfă a globalizării este limba; ea se asfixiază sub povara eufemismelor politice, de exemplu: pace impusă, înger milostiv=război, operaţie umană = bombardament , logistica = servilitate, bombe inteligente etc. Limba a fost compromisă de politicieni. Este posibil oare ca limba să-şi reîntoarcă curăţenia?

- Limba nu a deservit şi nu deserveşte arta şi curăţenia, în primul rând ea deserveşte viaţa, ceea ce înseamnă că deserveşte şi partea brutală, murdară, impură a vieţii. Aşa a fost întotdeauna şi nu putem schimba prea multe.

Omul, va însemna oare vreodată ceva mai mult decât bani?

- Banii, ca expresie a situaţiei economice dintr-o regiune dată au jucat întotdeauna un rol important şi, după mine, aşa va fi şi în continuare. Totuşi, omul trăieşte şi cu alte lucruri, în primul rând dragostea, apoi arta. Astăzi, ca odinioară, ca totdeauna.

Vor reuşi, oare europenii să ferească arta şi literatura de răul comercializării?

- Arta a fost dependentă de capital pe durata întregii existenţe umane. Mecenaţii, aţi auzit de ei? Arta a fost dintotdeauna comercializată. Şi aici am un gând pentru sfârşitul dialogului nostru: e mai bine arta să fie comercială decât ideologizată.

cu rigla la moaste

Un probabil viitor studiu. Deocamdată nu este decât o schiţă. Voi fi recunoscător pentru sugestii, discuţii, bibliografie...

Cu rigla la moaşte

Spectacolul „Monoloagele vaginului” după Eve Ensler, interzis (în octombrie) la Chişinău de către autorităţi (!) ca urmare a protestului unor organizaţii religioase, s-a jucat totuşi, la Teatrul Satiricus „Ion Luca Caragiale”, la 27 şi 28 noiembrie, sub un nume schimbat: „Monoloage...foarte intime...” însoţit de avertismentul: Accesul publicului cu prejudecăţi este nerecomandat.

„Obscenitatea” – unul dintre argumentele cheie ale „acuzării” (toate rolurile sunt convenţionale şi ţin doar de această situaţie concretă) a fost suspendată prin substituirea noţiunii „ruşinoase” „vagin” prin expresia nevinovată „foarte intime”... Celălalt argument, precum că autoarea piesei ar reduce femeia la vagin, încă se discută, şi va fi un subiect fierbinte cel puţin atâta timp cât mişcarea feministă va pune problema exploatării sexuale a femeii. Putem considera cazul ca şi consumat?

Comentatorii cazului s-au împărţit iniţial în câteva tabere: unii, care spuneau că piesa e rea şi aşa-i trebuie, să fie interzisă, scoasă din repertoriul teatrului şi în general uitată cât mai repede cu putinţă. Alţii, mai îngăduitori, au spus că orice act artistic merită să primească şansa de a se împlini, orice idee merită să fie scoasă la rampă pentru a fi discutată... Un alt grup de cetăţeni au considerat că ar fi vorba de o revenire în forţă a conflictului etern: artist vs biserică, religie contra artă etc.

Adevărata problemă, însă, a fost intervenţia arbitrară a statului: regizoarea a fost chemată la Poliţie să dea explicaţii cu privire la conţinutul moral al spectacolului, iar dezbaterea „critică” s-a derulat în cabinetul miliţianului cu ţuruiac. O situaţie anormală, pentru că, din start, autonomia actului artistic şi a celui de exprimare liberă au fost suspendate în numele raison d'État.

În al doilea rând, pare suspectă graba cu care miliţianul moldovean a cedat presiunilor elementului religios – fie că a făcut-o din motive „politice”, fie din raţiuni utilitare, fie din „prejudecăţi morale”. Altfel spus, statul, care, în teorie este arbitrul neutru, a „preferat” să ia partea unui „concurent”.

Întâmplare sau necesitate? Inspiraţie de moment sau act chibzuit din timp? Manifestare de forţă sau din contra, semn al slăbiciunii?

Nu vom putea răspunde niciodată prea exact la aceste întrebări. Ele ţin de dialectica proprie a actului politic. La fel, nu cred că o explicaţie ideologică sau conspiratologică ar furniza argumente plauzibile. Totuşi...

Avansez ideea unei probleme de sistem, una ce ţine de însăşi natura statului modern, aflat astăzi în profundă schimbare. Numele problemei ar putea părea hazardat, la limită chiar tehnocrat: gestiunea sacrului.

Esenţa statului ca monopolist al violenţei (Max Weber) se vede astăzi pusă în discuţie. Mai întâi pentru că, monopolul violenţei nu explică deloc sursa de legitimare a acestei stări de lucruri. Vechiul argument, bazat pe superioritatea raţiunii şi deci a statului ca fiind administrarea raţională a violenţei nu mai ţine. Factori diferiţi precum: triumful ideologiilor iraţionale (fascismul şi comunismul), postmodernismul (înţeles ca contestare a autosuficienţei raţiunii, a progresului ştiinţific, a concepţiei liniare a dezvoltării lumii cu finalitatea victorie raţiunii), „eşecul” moral al societăţilor raţionale sunt „argumentele” pentru o revizuire a fundamentului statului modern ca construcţie raţională.

Cea mai mare presiune vine din partea factorului religios care reproşează politicului faptul că nu-şi propune scopuri morale, că nu favorizează dezvoltarea individuală a membrilor săi şi că nu este preocupat în suficientă măsură, de sănătatea morală a corpului social. Poziţia religiei este vizibil întărită după eşecul statelor totalitare ale secolului XX, bazate pe preeminenţa raţiunii, pe combaterea religie şi pe concepţia „morţii lui Dumnezeu”. În plus, elementul religios este întărit vizibil şi de rolul său însemnat în procesul de rezistenţă individuală la tiraniile şi totalitarismele secolului XX: o mare parte din disidenţii sovietici, germani şi musulmani şi-au clădit sisteme întregi de rezistenţă bazate pe valorile religioase, alteori aceşti dizidenţi se refugiau în religie pentru că vedeau în ea o baricadă de pe care se putea lupta împotriva tiraniei politicului.

Argumentul marxist precum că religia ar fi un mijloc de îndobitocire a poporului s-a prăbuşit şi el. Marxismul însuşi se vede astăzi revizuit, laolaltă cu întreaga construcţie politică a statului. Inventarea statului-manager, operă a liberalilor din câteva generaţii, taie multe din prerogativele statului tradiţional.

Să fim înţeleşi: este pus în discuţie chiar caracterul sacru al statului tradiţional. Antropomorfismul, argumentul redutabil al polemicii Luminilor împotriva obscurantismului religios (Sloterdijk) este folosit împotrivă celor care l-au inventat. Statul, spun unii teologi dar şi teoreticieni politici moderni, este un antropomorfism comod, în spatele căruia s-ar ascunde voinţa de putere, interesele de clasă sau egoismul unor grupuri sociale..

Procesul ar putea fi rezumat astfel: statul (sistemul instituţiilor politice oficiale) nu mai este o sursă de sacru, ci un simplu manager al altor surse de sacru: religia, arta, morala, dreptul. Nu mai este vorba de a suprima un sacru în detrimentul altuia, ci de a asigura o coexistenţă paşnică, lucru foarte complicat din cauza legitimării „supranaturale” (invizibile, în sensul lui Marcel Gauchet şi Max Weber). or, fiecare dintre aceste sacre are pretenţia de a avea o sursă, un izvor divin

Biserica, spre exemplu, îşi re-defineşte vocea sub imperativul: „Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu, decât de oameni.” (Faptele Apostolilor, 5:29).

Ce ne facem cu statul? E o întrebare care abia începe a fi pusă... Care trebuie să fie „linia de plutire” a unităţii politice în raport cu sacrul religios, în primul rând? Ce te faci, când regulile coexistenţei în comun sunt construite raţional şi pot fi aruncate în aer de grupuri ce se revendică din altă lume, precum sacrul religios?

Soluţiile „pieirii religiosului” şi „dezvrăjirii lumii” (Weber, Gauchet, Derrida), chiar dacă sunt interesante şi reprezintă un oarecare interes filozofic, nu par a fi durabile.

În fapt, va trebui să rezolvăm aceeaşi problemă a locului sacrului în viaţa socială şi a raportului lui cu alte forme de sacru (sacrul drepturilor omului, sacrul libertăţilor fundamentale)?

Vitalie Sprânceană

alt film,re- văzut tot ieri.

„Toba de tinichea” (1979) – după romanul cu acelaşi nume semnat de Gunter Grass. Mă deranjează traducerile-pirat, alea cu o voce rusească răguşită, care citeşte cu aceeaşi intonaţie lacrimile, ţipetele, bucuria şi orgasmele eroilor. De aia mă mulţumesc cu situaţiile în care dublajul este suspendat de „non-verbalitatea” filmului. Scena favorită, pe care am văzut-o de cel puţin câteva zeci de ori: adunarea partiinică a fasciştilor din Danzig (Gdansk). Orchestrele „brune” interpretează marşuri incolore, motive războinice şi kitschuri muzicale eroice, când micul Oskar îşi face apariţia (era să spun intră în scenă, când de fapt toboşarul intră sub scenă) nelipsita lui tobă de tinichea. Micul toboşar reuşeşte să „falsifice” puţin câte puţin tonul agresiv al muzicii, până când orchestra ajunge să interpreteze „An der schönen blauen Donau”. Fain, domnule Grass! Multă ceapă, adică.

cinema mix

Week-endul trecut a fost unul cinematografic. M-am delectat la ecranul calculatorului, cum n-am făcut-o demult... Am re-văzut unele filme din epoci temporale şi spirituale diferite.
De ce are vulpea coadă (1989) – filmul a apărut în orizontul cinematografic al copilăriei mele tocmai când aceasta era...pe terminate. L-am privit pentru prima oară pe la vârsta de 12-13 ani, pe valul entuziasmatic al receptării producţiei culturale româneşti. Să zicem că mi-a plăcut atunci, mai mult pentru „nora farmacistă cu ifose de pictoriţă” şi pentru replica „Mamă, eu n-am inimă!”, rostită cu titlul de descoperire de un copil care nu poate verifica empiric dacă spusele camarazilor de joacă sunt sau nu adevărate.
La ceva timp distanţă lucrurile se văd altfel. Stilizarea ruralist-naţională a filmului pare mai degrabă caricaturală şi seamănă mult cu izul la fel de pseudonaţional al restaurantelor care propun „mâncăruri naţionale” sub forma unor cârnăciori procuraţi de la Metro...
Acest act de falsă sublimaţie perverteşte orice încercări de a judeca la rece situaţia satului. Pe durata întregului film satul este perceput şi explorat ca o destinaţie turistică, cu următoarele trasee: stâna la munte, aerul curat, râul, părinţii-model, casa şi bucătăria tradiţională.
Reprezentările „urbane” (căci doar despre ele se vorbeşte) ale satului oscilează de la „aer curat”, „privelişti naturale” la „condiţii neigienice”... În acest caz ţăranul apare ca un orăşean decăzut, care beneficiază de un tezaur atât de preţios ca „aerul curat” sau „apa pură” (în contrast cu smogul urban şi apa citadină clorurată), dar nu-l poate administra eficient, de unde şi starea decăzută în care se află...
Apoi, aceşti aşa-zişi „copii veniţi să-şi vadă părinţii” nu au altă treabă decât să viziteze zilnic grădinile, fermele şi lanurile CAP-ului, să organizeze conferinţe la Căminul Cultural despre „Abuzul de medicamente” – pe scurt nu au o existenţă privată, ci doar prestaţii publice. „Văzutul cu părinţii”se rezumă la un dialog: „Cum la tine?” „Bine.” Puţintel.
Altfel, priveliştea plecării feciorului la oraş, cu bagajul plin de bunătăţi încă rămâne valabilă.