doua bune

Primo, am apărut în Tiuk, ediţia iarnă 2008. mă recomand insistent, cum altfel! Lecturaţi-mă, oameni buni, poate am ceva cozi, poate sunt niscaiva motive de reglări de conturi...sunt Open minded pe toată linia, accept orice critici, impresii...

n-am reuşit să prind încă o lectură integrală a revistei, de aia merg pe sărite... După ce mă citiţi pe mine, săriţi la Stanislaw Jerzy LEC - Aforisme în traducerea lui Leo Butnaru. Polonezul ăsta mă scotea din minţi în anii studenţiei...

A doua bună este apariţia (într-un final) a revistei Stare de Urgenţă. După ceva aventuri tipografice, revista a reuşit să iasă la tarabe. Numărul 3 e ceva mai slab decât nr. 2 (n-am scris despre el deşi am promis. Scriu acum: în nr. 2, pag. 8, un dialog purtat de Petru Negura cu Monica Heintz „Cine învaţă copiii moldovenilor plecaţi peste hotare?" a urcat revista pe ...culmi...o perlă sociologică-pedagogică-psihologică de mai mare dragul. Pentru studenţii de la filozofie, psihologie, asistenţă socială, antropologie socio-culturală: a se citi obligatoriu!). Nu este un articol care să facă diferenţa, există însă câteva dosare tematice din care se putea stoarce ceva mai mult sos intelectual.

Deci, reproşez, deplâng, invoc, tristez, condamn şi înţeleg lipsa dialogului dintre mediul literar şi cel universitar... Plâng că o temă precum „Sterotipurile moldovenilor faţă de români şi viceversa” a fost dată pe mâna unor scriitori, studenţi, intelectuali anonimi, jurnalişti etc... asta în condiţiile când aproape fiecare universitate moldovenească (şi sunt multe!) are o catedră de psihologie, psihopedagogie. Mai mult avem o droaie de psihologi, antropologi, politologi, sociologi, etnologi, etnografi, filozofi, pedagogi, specialişti în imagologie, etnopsihologie, conflictologie etnică, în fine, oameni cu scaun la cap, cu monografii, lucrări ştiinţifice şi experienţă tematică acumulată pe durata câtorva decenii. Şi comoara asta stă să putrezească: e chiar aşa de greu să ceri părerea unor oameni competenţi? Sunt aşa de opaci profii noştri universitari faţă de o colaborare cu mass-media? Sunt atât de tăcuţi?

Mă angajez să port tratative cu ei, vreau să-i auzim, că au suficiente cunoştinţe şi studii interesante, mai ales acolo, la stereotipurile etnice... Mă rog, impresia mea...

Am prins o bucată din Vladimir Sorokin, pe care l-am scos de pe aldebaran încă vara trecută, dar n-am reuşit să-l citesc. Până apare ediţia în română, în traducerea fraţilor Vakulovski, poate găsesc timp pentru o lectură în original şi fac o cronică de întâmpinare... curios, Vakulovski-i lucrează de pe varianta oficială, sau merg şi ei pe .doc-ul de pe site-ul respectiv?

M-a „prins” textul lui Oleg Carp „Două mâini pentru mama” din rubrica Proza Contemporană în Căutarea Editorilor.

La tema De ce se urăsc basarabenii între ei, aş putea adăuga spusele amicilor Lupuşor+Leşanu care au povestit (ieri, la o bere+o bere+o bere) despre dedovşcina (relaţii neregulamentare brutale în armată) din căminele studenţeşti de la Galaţi şi Iaşi. Un fel de western cu cowboy moldoveni, poliţie română ineficientă şi Armata Roşie, secţia desantici, pe malurile Dunării. Tre să cer un copyright...

A se citi: textul lui Adi Urmanov şi Oda borcanelor, autor Diana Iepure, muzica o pune fiecare pentru sine. Candidat la Imn naţional neoficial, în proză. De adăugat: Mivina, lapte condensat, vinul de casă şi, la alegere, conservele „Zavtrak Turista” (Dejunul Turistului)...

reviste urgente

Ieri, lansare a revistei „Stare de Urgenţa” (chiar aşa scrie pe copertă, ruşine, d-lor scriitori!) la Biblioteca Municipală „B.P.Haşdeu”. Lume multă. Şi Bună. Am întârziat câteva minute. Lansarea deja...era lansată. Prima, din acest an care începe la timp. Semn că e chiar o urgenţă.

„Noi am decis...”, „Vom face...”, „Trebuie...”

Dumitru Crudu: „Facem o revistă cu tematică socială.” Oleg sugerează: „Prea vagă formularea.” Cred şi eu la fel. Nu e de ajuns să spui că ceva e social, mai trebuie să-i indici şi locul în social. Revista în sine e tot un act social (altfel te-ai mulţumi cu textul din calculator sau maşina de scris) – a spune că faci revistă cu tematică socială înseamnă a formula o tautologie. Mi-ar fi plăcut o atitudine socială mai precisă, mai formulată, mai asumată, mai angajată: Noi, X, Z, Y iubim...urâm...ne place...nu ne place...credem...jos...sus...! mai multă vervă, dinţi mai ascuţiţi, muşcaţi în carne vie...

Am căutat şi în revistă un manifest...Este un text la pagina 3, semnat de Crudu: „Literatura are sens doar în măsura în care schimbă viaţa celor care fac literatură.” Mă alătur. Fac şi o sugestie: ce-ar fi să numiţi revista „Consolările Literaturii” (după modelul lui Boeţiu „Consolarea filozofiei”, mai nou, Alain de Botton „Consolările filozofiei”)?

...După lansare un fel de dezbatere. Marius Ianuş citeşte o pezie a lui Mihai Vakulovski „Mai bine tu” (pag.6). Poezia începe cu „văd tineri cu Che Guevara pe piept” şi se termină cu „gândeşte-te la tine” cu un slalom intermediar printre Jim Morrison, Henry Miller, Che Guevara şi Lenin... Intervine un domn cu barbă care face likbez politic în privinţa lui Lenin. „Dvs nu ştiţi cine e Lenin... Nu aveţi dreptul să utilizaţi aşa numele lui...” urmează un citat lung din Urechean, fostul primar de Chişinău, după care: „Să interzicem numele lui Lenin, să-l uităm, să nu-l pomenim! Dacă sunteţi de acord cu mine, apaludaţi (şantaj retoric)!”

Câţiva spectatori bat din palme...”Iluministul” se aşează la loc...

Întrevăd aici o diferenţă fundamentală în a aborda trecutul şi a construi prezentul a două generaţii diferite. Prima generaţie, cea a fundamentalistului liberal este una care profeseaza sacralizarea negativă a numelor, fenomenelor şi valorilor. E un fel de terorism negativ. Chiar să nu înţeleagă domnii ăştia că o tabuizare, interzicere şi ridicare la rang de divinitate (fie negativă) a cuiva e mai periculoasă decât jongleria verbală, dreptul de a spune toate numele? Să nu ştie că Biserica a turnat de secole rahat şi blesteme peste Satan şi iată astăzi e la modă să te dai satanist, e trendy chiar, mai mult, unii fac din asta „dizidenţă”, protest, underground...Acest gen de abordare nu admite exorcizarea şi prin asta e veninos, chiar dacă se revendică de la chestii bune (în definitiv, iadul este pavat cu bune intenţii).

Prin constrast, generaţia unor Vakulovski a abrogat orice convenţie retorică, a dezlegat discursul lăsându-l să se plimbe liber pe pajiştea socialului (să fie ăsta sensul „tematicii” sociale despre care vorbea Dumitru Crudu?). Pentru ei, ca şi pentru mine, procesul de eliberare de fantomele şi psihozele trecutului trece în primul rând prin desacralizarea numelor sfinte, prin detabuizarea unor valori, ruperea unor zăgazuri... Există şi aici un pericol: cel de a „egala” toate lucrurile şi valorile, de a le conferi acelaşi potenţial simbolic, dar acest pericol poate fi evitat mai uşor....

După, Crudu a dat asigurări că va publica orice material, inclusiv critică şi abordări ce nu coincid cu ale redacţiei (colorată „echipa”: Belka, Strelka, Gagarin, şi la secţia marketing Ostap Bender, semn că o să prosperaţi, d-lor urgentişti!)...

Suplimentul Intervenţii2 mi-a adus-o, în formă tipărită, pe soţie-mea. În câteva exemplare. J

Altfel, revista e excelentă. Hârtie bună, color şi ieftină (doar 5 MDL – un domn se plângea că şi asta ar fi prea scump, dar e o meteahnă şi năravul de a te plânge că e scump... Gândesc că o revistă literară bună, care corstă cât o călătorie în maxi-taxi şi una în autobuz nu e chiar scumpă.)

Am reţinut: un articol fain al lui Mitoş Micleuşanu „Tărâmul lui Kafka”...am râs de mi-au crăpat fălcile, mai ales la enumerarea „documentelor necesare pentru obţinerea cetăţeniei româneşti”, unul al lui Iulian Ciocan, „Vînzători – sperietori”, o investigaţie trăsnet realizată de răposatul Lolocur, ce simula posibilitatea unui Premiu Nobel pentru un basarabean şi care a arătat rânza unor scribi basarabeni, un fragment haios din relatarea unui scriitor estonian: în Estonia există un fond cultural special numit KultuurKapital care primeşte bani de la cazinouri, din vânzarea alcoolului, a ţigărilor, bani pe care-i împarte, în baza unui concurs, între scriitori. Cică un pictor din Narva ar fi făcut un tablou pe care era scris: PRIETENE, BEA ŞI FUMEAZĂ, AŞA SPRIJINI CULTURA, în fine „Arta detenţiei şi detenţia artei” de D. Crudu, o relatare teribilă a vieţii pictorului şi sculptorului Leonid Nedov.