kalo, frieda...

imaginea

Ieri, văzut Frieda. Ştiu, e din 2002, vechi, cum ar veni. Probabil, Frieda Kahlo este zugravul cel mai fidel al Durerii. Un fel de Hristos răstignit care ar picta pe o pânză suferinţa cuielor împlântate în carne, a piciorului sfărâmat, a cununii cu ghimpi... am un respect deosebit care trece în evlavie pentru oamenii durerii - eu sunt laic, sănătos şi fricos.

Am mai avut ocazia să văd pânzele Friedei, da nu ştiam nimic de ea, nu văzusem nici o biografie a ei: mi s-a părut o pictoriţă interesantă şi atât. Fără arhiva asta de suferinţă, tablourile ei mi se păreau reci, oarecum abstracte. Acum, o re-descopăr, de fapt, am impresia că nu am ştiut-o niciodată.

La fel, m-am surprins asupra faptului că există creaţii ce nu pot fi înţelese fără o trimitere la persoana creatorului (să mai zic că îl vizez acum pe Foucault?), fără izul delicat de bârfă care vine după orice sondare a vieţii artistului. Acum înţeleg fiecare cui din tablou, simt chiar răceala corsetului...

anunt cu hoti

Poetul Eugen Cioclea a fost bătut şi jefuit duminică seara în cartierul Poşta Veche. Ca simplu individ, nu ca poet. Cetăţeanul Cioclea avea în buzunar tocmai 6 lei, adică 50 cenţi USA şi un aparat de fotografiat.

Mare ghinion pe capul hoţilor! Asta pentru că nu citesc poezie şi nu merg la teatru, altfel ar fi aflat că ţinta nu era businessman şi nu avea conturi în Elveţia. Vai de capul lor! Au uitat un principiu de căpetenie al strategiilor militare: Cunoaşte-ţi duşmanul!

Găinarii nefericiţi vor fi prinşi probabil şi vor încasa ceva ani de puşcărie pentru un furt de … 6 lei. Dacă erau mai citiţi, poate-poate câştigau ceva… Semn că şi hoţii ar trebui să se apuce de carte…

P.S. pentru cinefili: Cine-clubul Alianţei franceze rulează vineri, 1 februarie, ora 18.15, filmul lui François Truffaut « Les quatre cents coups », pentru care nu am decât cuvinte mari. L-am văzut de 2 ori, acum merg să împlinesc triada. Altfel destinul lui Antoine Doinel se pliază de minune pec el al artiştilor moldoveni, Cioclea inclusiv. Mai vine cineva ?

ajurnal de cinefil

Văzut câteva filme:

Luni: „Kuka”, un film rusesc sugerat de Vladimir. E un look oarecum binevoitor al tranziţiei ruse, marcat de întâlnirea a două lumi: una a fastului şi bogăţiei, a banilor uşori şi a „emoţiilor” scumpe, a limuzinelor şi telefoanelor de lux, a locuinţelor luxoase şi a abundenţei financiare; şi cealaltă lume, a mizeriei, a spaghetelor cu lapte condensat la dejun, a număratului banilor de la o zi la alta, a deprinderilor de viaţă învăţate în stradă şi a luptei cotidiene pentru supravieţuire cu câini, cu oameni-câini, cu câini-oameni.. În film, această întâlnire este un de bun augur, cu happy-end, dar în viaţa cotidiană s-ar putea să fie şi altfel. Dovadă miile de cerştori, şomeri, bătrâni şi bătrâne care trăiesc cerşind fie de la stat (pensia), fie de la privaţi (salariul mizerabil distribuit în funcţie de hatârul patronilor). Filmul prezintă într-o lumină foarte proastă sistemul de politici sociale (în special cele privind copii orfani şi abandonaţi) al Rusiei (în pofida „cincinalelor” elţiniste şi putiniste), lasă să se vadă cât de universal este limbajul mitei în sistemul administrativ rus...În general, e o poveste frumoasă despre o sărăcie spirituală şi una materială care se întâlnesc şi decid să-şi unească destinele. De văzut cu copiii, dacă sunt.

Marţi: „Ostrov” , care a ieşit deja şi pe ecranele franceze sub titlul „L`Île”. E povestea unui soldat sovietic care, forţat de situaţie şi de instinctul supravieţuirii, îşi trădează-împuşcă-ucide tovarăşul (şi, prin cumul, superiorul). E luat la o mănăstire, situată dincolo de Cercul Polar, unde îşi petrece restul vieţii în meditaţie, rugăciune şi multe-multe lacrimi. Sunt trei momente „nodale”:

- faptul că fratele Anatolie (numele eroului) se pocăieşte şi se simte vinovat în faţa Domnului, nu pentru că şi-ar fi trădat ţara (actul trădării, săvârşit de el are acest aspect dublu: trădare de om şi trădare de ţară), ci pentru că ar fi ucis Omul. În dialogul său permanent cu Dumnezeu călugărul cere iertare pentru omucidere, nu pentru cealaltă crimă, laică, pasibilă de cea mai înaltă pedeapsă, conform Codului Penal. Acest moment poate fi interpretat în diferite moduri, dar cred că atitudinea părintelui Anatolie, refuzul său de a-şi măsura vinovăţia în faţa patriei, corelată cu excesul de pasiune şi umilinţă pentru iertarea omuciderii reprezintă o breşă în pretenţia totalizatoare a regimului. Călugărul acţionează ca şi cum puterea laică şi lumea profană, a Omului, nu ar exista, ca şi cum s-ar afla, zi de zi, în faţa lui Dumnezeu...

- cele două exorcizări, una simbolică, alta reală. Cea mai faină situaţie este „exorcizarea” stareţului mănăstirii, un tip bun la inimă, dar cu puţintică credinţă. Călugărul Anatolie reprezintă faţa cea mai autentică a ascezei, combinată cu o autopenitenţă zilnică, pe când stareţul este un fel de birocrat sovietic la scara mănăstirii: are cizme bune, să nu-i obosească picioarele, şi o plapumă luxoasă adusă tocmai de pe Muntele Athos...E, călugărul Anatolie va distruge atât cizmele, cât şi plapuma pentru a izgoni din stareţ cea mai mare ispită, a treia din pustiu... cealaltă exorcizare, e mai puţin interesantă şi poate fi privită ca un dar pe care, Dumnezeu, prin Anatolie, i-l oferă lui Tihon, pentru simplu motiv că a existat, că a fost un motiv de credinţă pentru o oaie rătăcită...

- în fine, întâlnirea celor doi protagonişti, călugărul Anatolie şi amiralul Uniunii sovietice Tihon, cel care fusese „împuşcat-ucis”. Întâlnirea este dublu simbolică: pe de o parte, Tihon, un birocrat militar aflat în vârful ierarhiei, în faţa căruia se deschid toate uşile instituţiilor şi centrelor medicale din ţară, este învins de neputinţa medicilor cu acte de a-i lecui fiica, şi apelează la „sfaturi băbeşti” venind la mănăstire, semn că, şi în perioada aia, propaganda ateistă era doar o chestie de faţadă, în care nu credeau nici măcar comuniştii înşişi şi că religia, într-o formă latentă a fost un fel de underground spiritual al Uniunii formal areligioase. Este o altă breşă în pretenţia globalizatoare a regimului... Pe de altă parte, venirea lui Tihon pune capăt unei existenţe zbuciumate, marcate de durere, lacrimi şi autoosândire...

Ar mai fi un moment: din moment ce eroul principal se întâlneşte cu cel pe care credea că l-ar fi omorât, oare nu s-a epuizat, consumat şi devalorizat traiul său, autoumilirea sa de zi cu zi, chinurile şi supliciile la care s-a supus benevol?

Nu, căci părintele Anatolie l-a câştigat astfel pe Dumnezeu, un dar pe care nimeni nu poate să i-l ia.

Miercuri: „L`Ennui”, după o scriere a lui Alberto Moravia. Martin, un filozof, o întâlneşte întâmplător pe Cecilia, model şi fată de toate a unui pictor. Din vorbă în vorbă cei doi ajung în pat şi continuă aşa pe durata întregului film. În afara abundenţei sânilor, picioarelor, fundurilor şi organelor genitale am prins un erou, pe Cecilia, un simbol al „Omului recent” al lui Patapievici: un individ fără amintiri, fără gânduri, fără trecut, fără viitor, fără vise, fără trăiri sau regrete, fără opţiuni, care are doar Dorinţa, ca un lipici care-i permite să se agaţe de trenul existenţei...

Joi: „Joeux Noel”: despre un Crăciun în tranşeele Primului Război Mondial...o fraternizare, pornită de la un cântec... despre iertare personală (scoţianul ce-şi pierde fratele) şi despre nebunia fiilor lui Dumnezeu ce se măcelăresc pentru steaguri, glorie şi slavă. Cum spunea Alex, tre să-l arătăm transnistrenilor, găgăuzilor şi găgăuţilor din toată lumea...E un film despre Stat, Colectiv, Faptul Social şi toate determinismele colectiviste, imperativele patriotarde ce se impun individului de-a lungul întregii vieţi, un film despre diferitele juguri ce le îmbracă, de-a lungul vieţii, omul...

Există două momente faine: primul este mesa comună a soldaţilor, în zona neutră, oficiată de pastorul scoţian... Inamicii devin, pentru un moment, fraţi întru Hristos şi asta e o legătură mai durabilă decât liantul patriotic sau lingvistic ce-i separă (liantele profane se rup de obicei foarte rapid, şampania, cafeaua, fotbalul, jocul de cărţi fiind şi ele parole globalizatoare în lumea atlfel segmentată)...

Celălalt moment este cel în care pastorul scoţian este „alungat” de Biserica Oficială pentru că ar fi trădat (cum?) pe Hristos... Ca reacţie, pastorul se lasă de cruce... O fi „deviere de stânga”? Reacţia aceasta mi s-a părut stranie, dacă Biserica Oficială pactizează cu Diavolul, asta nu e un motiv să-l abandonezi pe Hristos...

alt film,re- văzut tot ieri.

„Toba de tinichea” (1979) – după romanul cu acelaşi nume semnat de Gunter Grass. Mă deranjează traducerile-pirat, alea cu o voce rusească răguşită, care citeşte cu aceeaşi intonaţie lacrimile, ţipetele, bucuria şi orgasmele eroilor. De aia mă mulţumesc cu situaţiile în care dublajul este suspendat de „non-verbalitatea” filmului. Scena favorită, pe care am văzut-o de cel puţin câteva zeci de ori: adunarea partiinică a fasciştilor din Danzig (Gdansk). Orchestrele „brune” interpretează marşuri incolore, motive războinice şi kitschuri muzicale eroice, când micul Oskar îşi face apariţia (era să spun intră în scenă, când de fapt toboşarul intră sub scenă) nelipsita lui tobă de tinichea. Micul toboşar reuşeşte să „falsifice” puţin câte puţin tonul agresiv al muzicii, până când orchestra ajunge să interpreteze „An der schönen blauen Donau”. Fain, domnule Grass! Multă ceapă, adică.

cinema mix

Week-endul trecut a fost unul cinematografic. M-am delectat la ecranul calculatorului, cum n-am făcut-o demult... Am re-văzut unele filme din epoci temporale şi spirituale diferite.
De ce are vulpea coadă (1989) – filmul a apărut în orizontul cinematografic al copilăriei mele tocmai când aceasta era...pe terminate. L-am privit pentru prima oară pe la vârsta de 12-13 ani, pe valul entuziasmatic al receptării producţiei culturale româneşti. Să zicem că mi-a plăcut atunci, mai mult pentru „nora farmacistă cu ifose de pictoriţă” şi pentru replica „Mamă, eu n-am inimă!”, rostită cu titlul de descoperire de un copil care nu poate verifica empiric dacă spusele camarazilor de joacă sunt sau nu adevărate.
La ceva timp distanţă lucrurile se văd altfel. Stilizarea ruralist-naţională a filmului pare mai degrabă caricaturală şi seamănă mult cu izul la fel de pseudonaţional al restaurantelor care propun „mâncăruri naţionale” sub forma unor cârnăciori procuraţi de la Metro...
Acest act de falsă sublimaţie perverteşte orice încercări de a judeca la rece situaţia satului. Pe durata întregului film satul este perceput şi explorat ca o destinaţie turistică, cu următoarele trasee: stâna la munte, aerul curat, râul, părinţii-model, casa şi bucătăria tradiţională.
Reprezentările „urbane” (căci doar despre ele se vorbeşte) ale satului oscilează de la „aer curat”, „privelişti naturale” la „condiţii neigienice”... În acest caz ţăranul apare ca un orăşean decăzut, care beneficiază de un tezaur atât de preţios ca „aerul curat” sau „apa pură” (în contrast cu smogul urban şi apa citadină clorurată), dar nu-l poate administra eficient, de unde şi starea decăzută în care se află...
Apoi, aceşti aşa-zişi „copii veniţi să-şi vadă părinţii” nu au altă treabă decât să viziteze zilnic grădinile, fermele şi lanurile CAP-ului, să organizeze conferinţe la Căminul Cultural despre „Abuzul de medicamente” – pe scurt nu au o existenţă privată, ci doar prestaţii publice. „Văzutul cu părinţii”se rezumă la un dialog: „Cum la tine?” „Bine.” Puţintel.
Altfel, priveliştea plecării feciorului la oraş, cu bagajul plin de bunătăţi încă rămâne valabilă.

promo...promo...

Calul de dar nu se caută la dinţi. Filmul pe gratis nu se scotoceşte pentru calităţi cinematografice deosebite. Institutul Cultural Polonez, pentru că despre el e vorba, nu trebuie condamnat, bunăoară, pentru că nu a adus la Chişinău să zicem ultimul film al lui Wajda, „Katyn”.

Dar, ar fi putut gândi o strategie de prezentare mai de Doamne ajută în cadrul Zilelor Filmului Polonez la Chişinău!

Bunăoară să asigure o traducere bilingvă ruso-română a filmelor... Cu traducerea asta în rusă, de la balcon, te faci de râsul curcilor. Mâ gândesc că, dacă venea cineva, să zicem Alianţa Franceză, în Polonia şi prezenta filme în limba rusă (din acelaşi motiv, majoritatea polonezilor o înţeleg) chestia asta s-ar fi numit scandal diplomatic.

Nu-mi place deloc dimensiunea politică a creaţiei, dar, măcar nişte aparenţe ale bunului simţ ar trebui păstrate...

film cu oameni

Am văzut filmul lui Mungiu. Cel premiat la Cannes. „4 luni, 3 săptămâni, 2 zile”, adică. Nu cred că merită să fac o cronică completă a filmului: este probabil cel mai comentat/discutat film românesc din toate timpurile... În schimb, arunc ceva piuneze în punga cu recenzii.

- Nu sunt de acord cu opinia unei bune părţi a criticilor de film care s-au grăbit să catalogheze filmul drept unul despre comunism şi epoca trecută a viitorului luminos. E prea coborâtă ştacheta. Trebuie urcată ceva mai sus, mult mai sus. Culoarea comunistă a filmului este doar ancora pe care corabia o aruncă în apă pentru a se opri în port. Ancora nu este însă corabia întreagă. Consistenţa temporală ceauşistă este şi ea o ancoră, fără a avea un rol esenţial – este In-der-Welt-sein a filmului. De fapt, nu de Ceauşescu, şi nici de sistemul instaurat de el este vorba. Totalitarismul politic este invizibil, sub toate formele. Filmul putea face referinţă şi la o altă epocă, mai democratică sau din contra, mai întunecată. Am impresia că occidentalii care l-au premiat au înţeles mult mai bine chestia asta, spre deosebire de noi, care l-am înscris într-o logică a exhibiţiei şi exorcizării trecutului. Asta pentru că

- Mungiu construieşte două istorii ambalate în una. Istoria neinteresantă (pentru film), a României ceauşiste este ambalajul exterior, eticheta, dar miza e în altă parte, în cealaltă Istorie, atemporală şi asocială. O hartă a existenţei, cum spune Milan Kundera cu referire la roman.

- povestea asocială şi atemporală este primordială pentru înţelegerea filmului, pentru dezlegarea subiectului şi a „deznodământului” convenţional. Important: „4 luni....” nu este un film despre realitate, ci unul despre Existenţă.

Avem o situaţie existenţială: o fată a „greşit” (în faţa cui?) şi doreşte să-şi repare greşeală (o „crimă” morală trebuie răscumpărată printr-o altă crimă, juridică!). Pentru această misiune, Gabiţa nu poate conta decât pe Otilia, colega sa de cameră şi probabil cea mai bună prietenă. Exorcizarea (adică avortul) poate fi făcută doar prin sustragerea lor temporară din societate, prin ieşirea din rândul oamenilor de treabă, din câmpul justiţiei, din cel al moralei, din cel social în general. Este o situaţie-limită. Tipul care acceptă să facă avortul nu pare a fi un nice guy, şi nici nu-şi dă silinţa. Operaţia se face în mare taină, într-o cameră de hotel (subliniem, exorcizarea „diavolului” nu are loc în public, prin intermediul unui autodafe, ci într-o cameră mizerabilă a unui hotel de provincie). În această situaţie asocială, a-morală şi a-justiţiară, poziţia lui Bebe, medicul, este cea mai avantajoasă, el poate cere orice, el este Puterea legitimată divin, pentru că doar prin el Gabiţa poate accede din nou în rândul societăţii normale. Cei trei sunt „dincolo de bine şi rău”, în situaţia originară naturală a omului, dinaintea contractului social şi nici o tranzacţie nu poate fi judecată cu măsura obişnuită a binelui şi răului. Bebe poate cere orice, or, în asocial nu există nici o regulă a jocului: fiecare joacă în funcţie de Asul din mânecă. Actul sexual cu Otilia nu este nici el condamnabil pentru că joacă rolul unei monede de schimb într-o situaţie în care regulile obişnuite au fost abolite. Adică, Mungiu nu face o cartografie a epocii comuniste, aşa cum s-au grăbit să spună unii, ci analizează, explorează, sondează, caută, sapă, surpă, iscodeşte, năzuieşte (mai sunt cuvinte?) situaţia existenţială a omului în situaţii extreme, atunci când se sustrage contractului social şi iese benevol din rândurile societăţii. Dacă doriţi, e o replică hobbesiană pentru Rousseau, dacă vă place, e o mini – „estetică” a bunului sălbatic, o poveste despre oameni care l-au pierdut pe Dumnezeu, dar au evadat şi din judecata umană. Omul faţă cu sine însuşi, fără mijlocirea societăţii.

- în situaţia aia atemporală Puterea este unicul criteriu al supravieţuirii. Mă întrebam ca prostul: din care motiv Otilia a furat bisturiul ăla care nu-i serveşte până la urmă la nimic. Păi, mi-am răspuns, după o vreme, cuţitul nici nu a fost furat cu scopul ăsta. Otilia l-a luat...pentru că era dezarmată, cuţitul i-a dat curaj, Putere, a înarmat-o dacă vreţi, a pus-o în rang egal cu Bebe. Asta şi era funcţia cuţitului: fierul trebuia să suplinească slăbiciunea naturală a unui individ în situaţia originară.

cinema

Am „adunat grămadă” ceva timp, dorinţă şi linişte şi am privit controversatul „12” semnat Nikita Mihalkov (provocat fiind şi de discuţiile aprinse de pe blogul lui Vladimir Bulat). N-am a spune mare lucru asupra construcţiei filmului, Vladimir Bulat a făcut-o mai bine decât aş face-o eu. Se simte munca maestrului Mihalkov, ca lucrare cinematografică filmul este foarte bine construit: momentele de tensiune majoră se destind lent în povestiri şi parabole „de viaţă”, regizorul are grijă să strecoare pe ici-colo, în locurile în care subiectul filmului este „tras de coadă” câte un instantaneu cu bombe, gloanţe, explozii, mult foc şi încă mai mult fum, camera lucrează perfect, prim-planurile alternează cu cadre de ansamblu, realitatea rusă este omniprezentă fie sub forma sistemului electric al şcolii care blochează, fie sub forma acelor ţevi de încălzire întinse neregulamentar pe tavan, fie prin gradianul care utilizează telefoanele mobile ale juraţilor, lăsate la păstrare, pentru a purta discuţii private... Haos, libertinaj juridic, egoism amoral şi prejudecăţi colective (anti-cecenism, antisemitism, andi-democraţie) cam ăsta este tonul general al filmului...Juraţii par mai degrabă un grup de prizonieri,strânşi cu forţa într-o sală, decât nişte oameni serioşi gata să dezbată o problemă atât de spinoasă cum este vina unui individ într-o situaţie concretă. De fapt, pe durata celor două ore şi ceva minute, instituţia reprezentată de ei este înjurată subtil, desconsiderată şi luată în râs ca o formă de „minciună democratică – atât prin demonstrarea incompetenţei morale a fiecărui individ în parte, cât şi prin ineficienţa lor ca colectiv. Juraţii nu cunosc dovezile acuzării, nici nu au urmărit atent întreg procesul şi pe urmă, deciziile pe care le iau nu decurg din paragrafe legale, aşa cum ar trebui, ci din emoţii, trăiri şi senzaţii. Ce mai, sunt inutili şi ridicoli!

Prea multa dezordine pare suspectă, pentru că, subliminal, crează o dorinţă de Ordine, de Regulă (nu în sens de lege), de autoritate... O punte care duce şi în politic...

Că lucrurile stau aşa grijă să spună de câteva ori Mihalkov, o dată la început, sub forma motto: «не следует искать здесь правду быта, попытайтесь ощутить истину бытия» (traducere aproximativă, după ce am înjurat vocabularul filozofic al limbii române: aici, nu trebuie să căutaţi aparenţa cotidianului, ci să simţiţi adevărul autentic al existenţei – să fie acel, aici, Rusia? Sau lumea întreagă? Optez pentru prima variantă.). Aforismul de debut, ca şi cel de final este atribuit unui oarecare B. Tosia (rus. Б.Тосья - una din descifrările posibile "Бог, то-есть-Я" – „Dumnezeu, adică EU”. Nu e de mirare. În „The State Counsellor”, Pojarski, jucat de însuşi Mihalkov, este un mare amator şi inventator de abrevieri ciudate (SD, SDD – adică păpaţi-vă reciproc).

A doua oară, Mihalkov punctează şi mai mult diferenţa între LEGE (aşa cum o promovează eroul interpretat de Арцибашев) şi ORDINE prin gura şefului cimitirului (jucat de Алексей Горбунов): "Не может русский человек по закону жить. Скучно ему. В законе ничего личного нет, а русский человек без личных отношений - пустоцвет" (Nu poate Omul rus să trăiască după lege. Se plictiseşte. În lege nu există nimic personal, iar omul rus fără relaţie personală cu un obiect este o floare stearpă”.

În fine, însuşi maestrul va explica la sfârşitul filmului că „situaţia rusă” este atît de specifică, încât, atenţie urmează ceva sublim: pentru omul normal, nevinovat este mai sigur să stea la dubă decât în libertate. Duba asigură o protecţie a vieţii, pe care celelalte ipostaze „libere” ale vieţii nici n-o visează...

Diferenţa dintre lege şi ordine, propulsată cu atâta vervă, este de fapt o exprimare vualată a unei poveşti mai vechi: cea a infinităţii, în toate sensurile, pe toate coordonatele rău-bine, sufletului rusesc, cea a irepetabilităţii situaţiei ruse... Argumentul suprem este: „Aşa suntem noi, ruşii. Încăpăţânaţi (vezi: Bărbierul din Siberia), lacomi, urâţi la chipul moral, dar patrioţi care gândesc şi suflă pentru Rusia (a se vedea „The State Counsellor”), nu ne încredem în lege, ştim foarte bine în schimb s-o manipulăm şi să găsim portiţe prin ea, şi anume pentru asta avem nevoie de o mână puternică care ne-ar struni şi ar tempera excesele „sufletului rus.” Aici filmul aduce a propagandă curată...

Nu ştiu dacă aderenţa la „specificul rusesc” este un păcat grav. Oricum, valoarea lui artistică este nulă în afara spaţiului rusesc – chiar şi în interiorul Rusiei, ideea unei „excepţii ruse” care ar trebui conservate şi promovate este luată în furci.

Revenind la film, motivul principal al filmului - apelul la ordine, este construit pe baza unor manipulaţii abile pe falia colectiv-individ. Omul rus, cosmosul ăla necunoscut, păşeşte cel mai bine în sunete de marş, sub comanda „înţeleaptă” a UNUIA – sugerează Mihalkov. Asta şi pentru că legile alea uscate, bune doar pentru occidentali tâmpiţi (a se asculta Zadornov) nu merg în Rusia. Motivul – sufletul rus.

Altfel, cazul legal construit de el cu atâta migală este un fals care se bazează pe un alt fals. Falsă este dilema juraţilor, or, ei sunt chemaţi să acopere formal o nesocotire a legii, falsă este şi soluţia propusă de Mihalkov, întrucât pretinde că rezolvă un abuz rău (asasinatul) printr-un abuz bun (supravieţuirea unicului martor al crimei)... Ignorarea legii, criminală în primul caz, este irigată de slavă, înţelepciune şi mai ales, omenie, în al doilea caz...

Update, 5 noiembrie: A se citi o altă recenzie a aceluiaşi film semnată de Vasile Gârneţ pe blogul acestuia.

sunt suficiente 451 grade-restul e statistica

Re-văzut Fahrenheit 451. Re-găsit în jur tele-oameni care tele-vorbesc şi se tele-mişcă într-o tele-lume... Re-gândit distorsiunile posibile ale unor meserii: pompieri care ard cărţi după ce progresul ştiinţific a făcut posibilă construcţia unor case neincendiabile... „Cărţile nu sunt utile, ele provoacă nefericirea” – scena în care prietenele Lindei sunt scandalizate de lecturarea lui Montag...” Oare nu ajunge nefericirea din jur? De ce să mai creăm o alta?”- explică succesul literaturii de bulevard, aia care face oamenii „fericiţi” şi mulţumiţi de sine, care construieşte tele-sentimente, tele-situaţii şi tele-speranţe... Ce-ar fi să abandonăm şi fericirea ca ideal? Prea multe nefericiri a produs această himeră „nevinovată” a gândirii umane!

Mi-a plăcut finalul, dar el trebuie schimbat din temelii. Nu trebuie să existe un happy-end, Montag trebuie să-şi ispăşească vina de a fi ars cărţi, trebuie abandonat în lumea din care încearcă să evadeze, trebuie să găsească singur calea spre oamenii-cărţi, să ghicească singur că aceasta trebuie reperată în gările vechi, în pădure...

un film

Un film asiatic prins pe TV3, rubrica „Filme tari” (Крутое кино) – „Days of being wild”. De memorizat trei replici (citez din memorie):
a) „ - Priveşte la ceasul meu timp de un minut!
– De ce?
– Priveşte...
Tic-tac. Tic-tac.
- A trecut deja un minut...
- Păstrează-l în memorie. Este un minut special. Minutul când am fost alături timp de un minut. Suntem prietenii unui minut.”
Vanitatea ne constrânge (sau noi o constrângem pe ea!) să dorim prieteni pe o viaţă, prieteni ai unei vieţi fără a ţine cont de faptul că viaţa nu este compusă din viaţă şi altceva, ci din succesiuni de minute şi secunde, jertfite oarecum prea lesne pe altarul veşniciei... Refuzăm prieteni ai unui moment în detrimentul altora, presupuşi a fi pentru vecie. Deşi momentul este cel care contează. După viaţă nu urmează o altă viaţă, pentru a reuşi să evaluăm prietenii de-o viaţă, în timp ce după un moment vine întotdeauna un alt moment, după un minut vine altul. O viaţă nu poate fecunda alte vieţi decât prin intermediul morţii, sau negare proprie. Pentru a fi profilică o viaţă trebuie să fie sterilă, să fie însoţită de un abandon disperat al vieţii...Pe de altă parte, orice moment poate fecunda un alt moment, orice minut poate deveni marele minut după care totul ce urmează va fi pură statistică.
De asta cred în dragoste la prima vedere. Cred în momente ce par a transfigura fiinţa, clipe când răsuflarea se aude doar pe sine, când bătaia inimii poate astupa orice alt zgomot uman sau cosmic. Sunt minutele când ai găsit (ţi s-a arătat, ai pipăit) Calea...Pentru a putea vedea calea trebuie să crezi că dragostea e un Adevăr. Ea nu este relaţia dintre oameni şi lucruri, oameni şi oameni ci deschiderea care face posibilă aceste relaţii. Relaţiile însăşi nu sunt decât consecinţe.


b) „Am auzit legenda unei păsări care s-a născut fără picioare. Din cauza asta nu poate coborî pe pământ. Zboară întruna. Când oboseşte, se lasă purtată de rafalele de vânt... Va ateriza o singură dată: când va muri.”
Eroul din film subînţelege dragostea liberă, anarhistă, fără obligaţii şi legături instituţionale, dragostea ca drept, nu şi ca obligaţie. Iubirea care îi încălzeşte pe toţi deopotrivă fără ataşament special pentru cineva aparte. Nu e vorba de adulter, nici de curvăsărie. Este aşa zisa viaţă. Este ca şi cum a-i iubi omenirea, fără a-i iubi pe oamenii concreţi. Nu pot aşa, sentimentul omenirii trebuie să se bazeze pe percepţia concretă a individului particular, nu a celui abstracţie.

c) „ Mama, lui:
- Fi-i mai bun cu mine. Şi nu-i bate pe tinerii ăştia. Ei sunt amanţii mei. Ei mă fac fericită. Tu m-ai făcut vreodată fericită?”
Chiar aşa, suntem oare obligaţi să ne facem mamele fericite? Cum să ne distribuim obligaţiile, timpul şi grijile între cele două generaţii: cea a părinţilor noştri şi cea a copiilor noştri? Între obligaţia de a avea grijă de un trecut fără viitor şi cea de a îngriji un viitor deocamdată fără trecut, unde să mai băgăm şi speranţele noastre, visele şi gândurile ce ne fac să ardem?
Dacă mă gândesc mai bine, eu sunt restanţier la capitolul ăsta. Maică-mea nici măcar nu mă prea vede, nici nu mă prea aude în ultimul timp... Ce ne facem cu părinţii? Mi-am construit o întreagă concepţie a maturizării în baza unei opoziţii cu ei, cu idealurile lor. Uneori mă gândesc că am greşit. Ei, părinţii, nu prea au programe, proiecte, idealuri, văd şi percep în schimb oameni concreţi, adică eu, surorile mele. Şi opoziţia mea cam stă în aer. Pe de altă parte încă nu am copii. Sunt egoist, am şi vreau să am timp doar pentru mine. Sunt un rău membru al colectivităţii...unul dintre vinovaţii scăderii sporului demografic din ultimul secol. O fac nu din impotenţă sau din cauza unor dificultăţi materiale, deşi nici astea nu lipsesc, ci din motive personale, este o alegere a mea... sunt probabil cel mai mare parazit al societăţii, un tip care doar cere fără să dea nimic în schimb.