film cu oameni

Am văzut filmul lui Mungiu. Cel premiat la Cannes. „4 luni, 3 săptămâni, 2 zile”, adică. Nu cred că merită să fac o cronică completă a filmului: este probabil cel mai comentat/discutat film românesc din toate timpurile... În schimb, arunc ceva piuneze în punga cu recenzii.

- Nu sunt de acord cu opinia unei bune părţi a criticilor de film care s-au grăbit să catalogheze filmul drept unul despre comunism şi epoca trecută a viitorului luminos. E prea coborâtă ştacheta. Trebuie urcată ceva mai sus, mult mai sus. Culoarea comunistă a filmului este doar ancora pe care corabia o aruncă în apă pentru a se opri în port. Ancora nu este însă corabia întreagă. Consistenţa temporală ceauşistă este şi ea o ancoră, fără a avea un rol esenţial – este In-der-Welt-sein a filmului. De fapt, nu de Ceauşescu, şi nici de sistemul instaurat de el este vorba. Totalitarismul politic este invizibil, sub toate formele. Filmul putea face referinţă şi la o altă epocă, mai democratică sau din contra, mai întunecată. Am impresia că occidentalii care l-au premiat au înţeles mult mai bine chestia asta, spre deosebire de noi, care l-am înscris într-o logică a exhibiţiei şi exorcizării trecutului. Asta pentru că

- Mungiu construieşte două istorii ambalate în una. Istoria neinteresantă (pentru film), a României ceauşiste este ambalajul exterior, eticheta, dar miza e în altă parte, în cealaltă Istorie, atemporală şi asocială. O hartă a existenţei, cum spune Milan Kundera cu referire la roman.

- povestea asocială şi atemporală este primordială pentru înţelegerea filmului, pentru dezlegarea subiectului şi a „deznodământului” convenţional. Important: „4 luni....” nu este un film despre realitate, ci unul despre Existenţă.

Avem o situaţie existenţială: o fată a „greşit” (în faţa cui?) şi doreşte să-şi repare greşeală (o „crimă” morală trebuie răscumpărată printr-o altă crimă, juridică!). Pentru această misiune, Gabiţa nu poate conta decât pe Otilia, colega sa de cameră şi probabil cea mai bună prietenă. Exorcizarea (adică avortul) poate fi făcută doar prin sustragerea lor temporară din societate, prin ieşirea din rândul oamenilor de treabă, din câmpul justiţiei, din cel al moralei, din cel social în general. Este o situaţie-limită. Tipul care acceptă să facă avortul nu pare a fi un nice guy, şi nici nu-şi dă silinţa. Operaţia se face în mare taină, într-o cameră de hotel (subliniem, exorcizarea „diavolului” nu are loc în public, prin intermediul unui autodafe, ci într-o cameră mizerabilă a unui hotel de provincie). În această situaţie asocială, a-morală şi a-justiţiară, poziţia lui Bebe, medicul, este cea mai avantajoasă, el poate cere orice, el este Puterea legitimată divin, pentru că doar prin el Gabiţa poate accede din nou în rândul societăţii normale. Cei trei sunt „dincolo de bine şi rău”, în situaţia originară naturală a omului, dinaintea contractului social şi nici o tranzacţie nu poate fi judecată cu măsura obişnuită a binelui şi răului. Bebe poate cere orice, or, în asocial nu există nici o regulă a jocului: fiecare joacă în funcţie de Asul din mânecă. Actul sexual cu Otilia nu este nici el condamnabil pentru că joacă rolul unei monede de schimb într-o situaţie în care regulile obişnuite au fost abolite. Adică, Mungiu nu face o cartografie a epocii comuniste, aşa cum s-au grăbit să spună unii, ci analizează, explorează, sondează, caută, sapă, surpă, iscodeşte, năzuieşte (mai sunt cuvinte?) situaţia existenţială a omului în situaţii extreme, atunci când se sustrage contractului social şi iese benevol din rândurile societăţii. Dacă doriţi, e o replică hobbesiană pentru Rousseau, dacă vă place, e o mini – „estetică” a bunului sălbatic, o poveste despre oameni care l-au pierdut pe Dumnezeu, dar au evadat şi din judecata umană. Omul faţă cu sine însuşi, fără mijlocirea societăţii.

- în situaţia aia atemporală Puterea este unicul criteriu al supravieţuirii. Mă întrebam ca prostul: din care motiv Otilia a furat bisturiul ăla care nu-i serveşte până la urmă la nimic. Păi, mi-am răspuns, după o vreme, cuţitul nici nu a fost furat cu scopul ăsta. Otilia l-a luat...pentru că era dezarmată, cuţitul i-a dat curaj, Putere, a înarmat-o dacă vreţi, a pus-o în rang egal cu Bebe. Asta şi era funcţia cuţitului: fierul trebuia să suplinească slăbiciunea naturală a unui individ în situaţia originară.