Kundera, II

Milan Kundera

“L`art du roman”

Gallimard, 1995

Partea II

prima parte

Broch ne învaţă că la baza comportamentului uman, individual şi colectiv stă un sistem de co-fuziuni, sistemul gândirii simbolice. Este suficient să examinăm atent viaţa noastră pentru a vedea, în ce măsură, acest sistem iraţional , mai mult decât atitudinile raţionale, deviază comportamentul nostru. - mă gândesc la „ideologia literară” care propovăduieşte naturaleţea eroului literar, care ar acţiona, spun adepţii acestui tip de gândire, în conformitate cu impulsurile şi intenţiile cele mai intime, cele mai fireşti, cele mai naturale, cele mai proprii. Un haos social în care se mişcă, brownian, dar ca rezultat al unor „porniri obişnuite”, indivizi „naturali”. Se întrevede aici atât mitul bunului sălbatic, în manieră Rousseau, cât şi o nepricepere a rolului societăţii şi socializării. E, sociologia a mai măturat ceva din aceste iluzii, iar antropologia (susţinută de literatură) a arătat că omul „natural” care „nu citeşte simboluri” este fie Mowgly, fie Tarzan, fie şi mai rău. Lumea care ne înconjoară este mai mult decât o lume de lucruri – este una a relaţiilor, pe care doar umanul le „creează/citeşte”.

Pentru a surprinde complexitatea lumii contemporane un scriitor trebuie să posede o tehnică a condensării, a elipsei. (...) Să mergi întotdeauna în inima lucrurilor, în miezul problemei. (...) Să debarasăm romanul de automatismul tehnicii romaneşti, de verbalismul romanesc, să-l facem dens. – îmi aduce aminte de o frază, nu-mi mai amintesc cui îi aparţine: citeşti uneori o carte şi vezi sute de pagini chinuite pentru o idee, când era mai simplu, s-o expui într-o poezie, cel mult într-o povestire. Totuşi, undeva Kundera se înşeală – fiecare roman cu logica lui, depinde mult de ceea ce se înţelege prin acea „logică”. Chit că problema libertăţii umane este ideea centrală din „Fraţii Karamazov”, mă îndoiesc că ar putea fi desfăşurată într-o povestire. Până la urmă, e o chestie de stil propriu şi de tehnică romanescă specifică unei epoci, dar şi de caracteristicile situaţiilor existenţiale ale romanului. O fi „conştiinţa scriitoriceasă” a lui Kundera una de viteză (poate TGV-ul e de vină), poate este angoasa existenţială şi precipitarea timpului lumii... Cine ştie! Oricum, avertismentul rămâne valabil pentru ucenicii în ale scriitoriei (cică în timpul socialismului dezvoltat, adică URSS, scriitorii erau plătiţi pentru cuvinte, pagini şi erau „interesaţi” să chinuie kolhoznicii şi mulgătoarele model pentru a umple câteva pagini-ruble!).

Polifonie plus unitate indivizibilă. – polifonia este un termen muzical, importat de Kundera pentru a descrie dezvoltarea simultană a mai multor linii de subiect, care, fiind asamblate în roman, îşi păstrează o independenţă relativă. Unul din principiile fundamentale ale polifoniei: nici o „voce”, notă sau acord nu trebuie să fie dominantă, să se distingă în partitură – armonia e deplină. Polifonia poate fi diversă: de linii de subiect (în „Demonii” de Dostoievski avem câteva „poveşti” diferite: istoria amoroasă între bătrâna Stavroghin şi Stepan Verhovenski, istoria politică a unui grup revoluţionar), genuri (pot fi amestecate poezia, eseul filozofic, drama, tratatul ştiinţific etc. – ex. „Fraţii Karamazov”, „Lupul de stepă”, „Procesul”). O dereglare de la principiul polifoniei face romanul să tragă într-o parte, să nu „ţină drumul drept”, să facă să se audă voci dominante şi voci dominate... 2 moduri în care se realizează polifonia romanească: egalitatea „liniilor” şi indivizibilitatea ansamblului.

Necesitatea unei arte romaneşti a eseului („raţionalismul” romanesc). – meditaţia şi raţionamentul au un statut diferit pe terenul romanului. În ştiinţe, fiecare este sigur de ceea ce spune, este încrezut în legitimitatea „gândirii” sale, fie că e vorba de un filozof, om de ştiinţă sau cârciumar. În zona romanului, de obicei nu se afirmă nimic: aici este teirotiul jocurilor şi ipotezelor, abandonate sau negate în restul activităţilor umane. Gândirea dogmatică devine, în roman, ipotetică. „Filozofic” în sens romanesc înseamnă complex, multilateral, complicat, echivoc, lipsa unor soluţii definitive, a unor legi sau tendinţe universale. Este ceea ce lipseşte filozofiei. „Scriitorii-filozofi” nu sunt cei care au tras „canoane” de comportament din situaţii tip (să ne amintim de faimosul argument al celor doi sălbatici, ridiculizat atât de bine de Marx şi Engels în „Anti_Duhring”), ci cei care au avut suficientă imaginaţie să „deseneze” situaţii complexe, jocuri de sensuri, să descopere feţe ascunse ale unor adevăruri şi prejudecăţi aparent simple. Nu există filozoful Kafka, în sensul în care există filozoful Witgenstein.

va urma