Se afișează postările cu eticheta intelectuali. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta intelectuali. Afișați toate postările

miercuri, 2 ianuarie 2008

omul cu Nobeli

Răsfoiesc prin arhive. În Le monde des Livres din 21 decembrie, anul trecut, un interviu cu Horace Engdahl, secretarul Academiei Suedeze, de la 1999 încoace. Replici:
- Nu găsesc că SUA sunt centrul lumii literare. Engleza este o limbă importantă, dar nu e limba universală. Unica limbă universală a literaturii este traducerea.
- Punctul forte al Premiului Nobel este eterogenitatea, faptul că laureaţii nu sunt identici sau asemănători. Lista premianţilor păstrează urma tuturor şcolilor estetice. Nu dorim să ne ataşăm de vreo una din ele. Nu există o esenţă a literaturii. Literatura este, cum spunea Wittgenstein, o familie: fiecare din membrii ei are calităţi proprii şi nu există o calitate pe care s-o aibă în comun.
- Puteţi vedea că scriitorii premiaţi sunt deserori exilaţi, trăind fie departe de ţara lor, fie în izolare în sine. Prin aceasta, ei sunt mai mult reprezentanţi ai literaturii mondiale (Weltliteratur) decât a celei naţionale. Iată de ce, concetăţenii lor ar prefera ca noi să nu-i onorăm sau să premiem pe altcineva în locul lor. Marii scriitori sunt un pericol pentru popoarele lor. Doar morţi ei încetează să mai fie o problemă. Atunci opinia publică se schimbă şi ei devin zei.

vineri, 21 decembrie 2007

reviste urgente

Ieri, lansare a revistei „Stare de Urgenţa” (chiar aşa scrie pe copertă, ruşine, d-lor scriitori!) la Biblioteca Municipală „B.P.Haşdeu”. Lume multă. Şi Bună. Am întârziat câteva minute. Lansarea deja...era lansată. Prima, din acest an care începe la timp. Semn că e chiar o urgenţă.

„Noi am decis...”, „Vom face...”, „Trebuie...”


Dumitru Crudu: „Facem o revistă cu tematică socială.” Oleg sugerează: „Prea vagă formularea.” Cred şi eu la fel. Nu e de ajuns să spui că ceva e social, mai trebuie să-i indici şi locul în social. Revista în sine e tot un act social (altfel te-ai mulţumi cu textul din calculator sau maşina de scris) – a spune că faci revistă cu tematică socială înseamnă a formula o tautologie. Mi-ar fi plăcut o atitudine socială mai precisă, mai formulată, mai asumată, mai angajată: Noi, X, Z, Y iubim...urâm...ne place...nu ne place...credem...jos...sus...! mai multă vervă, dinţi mai ascuţiţi, muşcaţi în carne vie...



Am căutat şi în revistă un manifest...Este un text la pagina 3, semnat de Crudu: „Literatura are sens doar în măsura în care schimbă viaţa celor care fac literatură.” Mă alătur. Fac şi o sugestie: ce-ar fi să numiţi revista „Consolările Literaturii” (după modelul lui Boeţiu „Consolarea filozofiei”, mai nou, Alain de Botton „Consolările filozofiei”)?

...După lansare un fel de dezbatere. Marius Ianuş citeşte o pezie a lui Mihai Vakulovski „Mai bine tu” (pag.6). Poezia începe cu „văd tineri cu Che Guevara pe piept” şi se termină cu „gândeşte-te la tine” cu un slalom intermediar printre Jim Morrison, Henry Miller, Che Guevara şi Lenin... Intervine un domn cu barbă care face likbez politic în privinţa lui Lenin. „Dvs nu ştiţi cine e Lenin... Nu aveţi dreptul să utilizaţi aşa numele lui...” urmează un citat lung din Urechean, fostul primar de Chişinău, după care: „Să interzicem numele lui Lenin, să-l uităm, să nu-l pomenim! Dacă sunteţi de acord cu mine, apaludaţi (şantaj retoric)!”

Câţiva spectatori bat din palme...”Iluministul” se aşează la loc...

Întrevăd aici o diferenţă fundamentală în a aborda trecutul şi a construi prezentul a două generaţii diferite. Prima generaţie, cea a fundamentalistului liberal este una care profeseaza sacralizarea negativă a numelor, fenomenelor şi valorilor. E un fel de terorism negativ. Chiar să nu înţeleagă domnii ăştia că o tabuizare, interzicere şi ridicare la rang de divinitate (fie negativă) a cuiva e mai periculoasă decât jongleria verbală, dreptul de a spune toate numele? Să nu ştie că Biserica a turnat de secole rahat şi blesteme peste Satan şi iată astăzi e la modă să te dai satanist, e trendy chiar, mai mult, unii fac din asta „dizidenţă”, protest, underground...Acest gen de abordare nu admite exorcizarea şi prin asta e veninos, chiar dacă se revendică de la chestii bune (în definitiv, iadul este pavat cu bune intenţii).

Prin constrast, generaţia unor Vakulovski a abrogat orice convenţie retorică, a dezlegat discursul lăsându-l să se plimbe liber pe pajiştea socialului (să fie ăsta sensul „tematicii” sociale despre care vorbea Dumitru Crudu?). Pentru ei, ca şi pentru mine, procesul de eliberare de fantomele şi psihozele trecutului trece în primul rând prin desacralizarea numelor sfinte, prin detabuizarea unor valori, ruperea unor zăgazuri... Există şi aici un pericol: cel de a „egala” toate lucrurile şi valorile, de a le conferi acelaşi potenţial simbolic, dar acest pericol poate fi evitat mai uşor....

După, Crudu a dat asigurări că va publica orice material, inclusiv critică şi abordări ce nu coincid cu ale redacţiei (colorată „echipa”: Belka, Strelka, Gagarin, şi la secţia marketing Ostap Bender, semn că o să prosperaţi, d-lor urgentişti!)...

Suplimentul Intervenţii2 mi-a adus-o, în formă tipărită, pe soţie-mea. În câteva exemplare. J

Altfel, revista e excelentă. Hârtie bună, color şi ieftină (doar 5 MDL – un domn se plângea că şi asta ar fi prea scump, dar e o meteahnă şi năravul de a te plânge că e scump... Gândesc că o revistă literară bună, care corstă cât o călătorie în maxi-taxi şi una în autobuz nu e chiar scumpă.)

Am reţinut: un articol fain al lui Mitoş Micleuşanu „Tărâmul lui Kafka”...am râs de mi-au crăpat fălcile, mai ales la enumerarea „documentelor necesare pentru obţinerea cetăţeniei româneşti”, unul al lui Iulian Ciocan, „Vînzători – sperietori”, o investigaţie trăsnet realizată de răposatul Lolocur, ce simula posibilitatea unui Premiu Nobel pentru un basarabean şi care a arătat rânza unor scribi basarabeni, un fragment haios din relatarea unui scriitor estonian: în Estonia există un fond cultural special numit KultuurKapital care primeşte bani de la cazinouri, din vânzarea alcoolului, a ţigărilor, bani pe care-i împarte, în baza unui concurs, între scriitori. Cică un pictor din Narva ar fi făcut un tablou pe care era scris: PRIETENE, BEA ŞI FUMEAZĂ, AŞA SPRIJINI CULTURA, în fine „Arta detenţiei şi detenţia artei” de D. Crudu, o relatare teribilă a vieţii pictorului şi sculptorului Leonid Nedov.

miercuri, 5 decembrie 2007

prefer arta comerciala celei ideologizate


Un interviu cu Milorad Pavic, din revista bulgară „LIK”. Pavic este de fapt printre primele mele lecturi blogizate... Autorul interviului este cam patetic, pe alocuri îi serveşte lui Pavic „turte învechite”, clişee culturale sau economice, locuri comune, dar răspunsurile lui Milorad merită tot respectul.

Milorad Pavic

Prefer arta comercială celei ideologizate

De ce „Dicţionarul hazar”, una dintre cele mai cunoscute cărţi ale Dvs, are două versiuni, care corespund punctelor de vedere ale bărbatului şi femeii?

- Lumea e construită astfel, fiind compusă din energie masculină şi feminină. Aşa e şi cartea mea.

Care este viitorul romanului? A lecturii în general? Se va pierde tradiţia lecturii?

- De fapt, sunt două întrebări distincte. Prima se referă la viitorul romanului. Poezia, încă în tinereţea mea era percepută ca o regină a literaturii. Acum nu e la fel. În secolul XXI cartea a cedat în faţa imaginii şi a artelor audio-vizuale. Ce loc va ocupa, în această configuraţie, romanul, nu putem şti cu certitudine. Şi astăzi el este în modă, mai ales dacă se materializează sub forma unui film sau serial. Despre viitorul cărţii: niciodată nu s-au tipărit şi s-au citit atâtea cărţi ca acum. Chiar dacă majoritatea din ele nu sunt beletristică, ci mai curând pretind că ar fi, acest fapt se datorează nevoilor culturale ale individului modern. Cred că şi tradiţia lecturii va fi păstrată, deşi într-o formă schimbată. De exemplu, anul trecut, în Japonia, au inventat soluţii tehnologice noi, care se referă la aspectul şi funcţionalitatea cărţii. Un singur volum va cuprinde o bibliotecă întreagă; cartea electronică va lua aspectul aparent atât de familiar nouă, va putea fi luată şi în pat şi pentru lectura ei nu va fi nevoite de lampă, felinar sau lumânare, căci noua Carte va avea iluminare proprie. Va putea fi frunzărită pe cale digitală sau ne vom lipsi în genere de asta. Nu vom avea nevoie de nici un monitor, utilaj portabil, şi nici nu vom auzi nici măcar foşnetul hârtiei.

Dar, există atâta frumuseţe în actul de a frunzări hârtia, iar în foşnetul hârtiei – atâta intimitate legată de atingerea Cuvântului. Cel puţin eu voi încerca un dor pentru obiectul material în care este pus Cuvântul. Dar aceasta este viaţa. Credeţi că suntem martorii unui fenomen de renaştere a povestirii?

- Cred că pentru epoca noastră este valabil mai curând un fenomen de renaştere a romanului religios decât o revenire în scenă a povestirii. Naşterea noului roman în Est poartă pecetea romanului meu „Celălalt corp”, care a apărut şi în rusă, iar în Occident, noul roman este reprezentat mai ales de „Codul lui Da Vinci” de Dan Brown. Mai ştiu că stau să apară şi alte romane senzaţionale de acest tip.

Într-adevăr, acest romane bazate pe mistificaţii religoase sunt în vogă. Care este genul Dvs preferat?

- Am scris zece romane şi şase cărţi cu povestiri. Pe această „producţie” puteţi vedea dacă prefer romanul sau povestirea. Printre provestirile mele figurează şi o nuvelă: „Parabola (povestirea) care a ucis-o pe Emilia Knor). Ea a fost editată aparte, în două limbi...

Vedeţi vreo schimbare în viaţa şi obiceiurile studenţilor din ultimele decenii şi dacă e aşa, în ce direcţie?

- Nu am o experienţă recentă a conctactutlui cu studenţii, pentru că Academia de Ştiinţe şi Arte a Serbiei nu are o comunicaţie prea intensă cu ei. Asta însă nu înseamnă că nu urmăresc dezvoltarea lumii studenţeşti. După mine, tinerii de astăzi se orientează către un mod de comunicare audio-vizuală şi prin imagini. Şi e normal să fie aşa, deoarece programele de televiziune le oferă asemenea cunoştinţe pe care manualul tradiţional nu le conţine. Asta desigur, nu înseamnă că sunt împotriva manualelor clasice, de fapt însumi am scris despre dezvoltarea culturii şi scrierii sârbe în perioada dintre sec. XVII şi sfârşitul sec. XIX.

Există ceva care ar uni oamenii, născuţi în Balcani, aşa cum în ultimii ani suntem definiţi?

- Există. MITUL.

Creat de noi sau de alţii, asta este întrebarea. De fapt, prin ce ne deosebim de alte popoare?

- Pot doar să vă amintesc ce spune, în unul din romanele mele, o femeie italiană despre sârbi: foarte talentaţi şi foarte proşti.

Poate mai curând cu un sentiment puternic al identităţii, care s-a întărit şi mai mult în ultimii ani odată cu apariţia unei noi filozofii a lumii? Care este părerea Dvs despre globalism? Dacă privim doar o parte a influenţei acestei noi filozofii asupra politicului, după mine, prima jertfă a globalizării este limba; ea se asfixiază sub povara eufemismelor politice, de exemplu: pace impusă, înger milostiv=război, operaţie umană = bombardament , logistica = servilitate, bombe inteligente etc. Limba a fost compromisă de politicieni. Este posibil oare ca limba să-şi reîntoarcă curăţenia?

- Limba nu a deservit şi nu deserveşte arta şi curăţenia, în primul rând ea deserveşte viaţa, ceea ce înseamnă că deserveşte şi partea brutală, murdară, impură a vieţii. Aşa a fost întotdeauna şi nu putem schimba prea multe.

Omul, va însemna oare vreodată ceva mai mult decât bani?

- Banii, ca expresie a situaţiei economice dintr-o regiune dată au jucat întotdeauna un rol important şi, după mine, aşa va fi şi în continuare. Totuşi, omul trăieşte şi cu alte lucruri, în primul rând dragostea, apoi arta. Astăzi, ca odinioară, ca totdeauna.

Vor reuşi, oare europenii să ferească arta şi literatura de răul comercializării?

- Arta a fost dependentă de capital pe durata întregii existenţe umane. Mecenaţii, aţi auzit de ei? Arta a fost dintotdeauna comercializată. Şi aici am un gând pentru sfârşitul dialogului nostru: e mai bine arta să fie comercială decât ideologizată.

joi, 29 noiembrie 2007

sa injuri pe scena...

Teatrul moldav este unicul gen artistic care mai adună oameni. Încă e la modă (spre bine? spre rău?) să mergi la teatru, să urmăreşti afişele, să fii la curent cu stagiunile sau să cunoşti la faţă măcar un actor-doi. Lumea se îmbulzeşte la spectacolele sociale, epice, dar şi la cele „experimentale”, „absurde” sau „marginale”. Până aici, de bine.

... Din păcate, moda aceasta teatrală are şi efecte perverse. Unul din ele, care mi-a sărit în ochi de câteva zeci de ori este „presiunea morală” pe care publicul o exercită asupra actorilor şi a instituţiei teatrale în general. O presiune informală, exprimată prin pufăit, semnul crucii, închiderea ochilor sau „Ţ-Ţ-Ţ!” – când în scenă se produc expresii, scene sau replici considerate indecente.

Pufăitul se bazează, de obicei, pe două motive esenţiale.

Primul motiv este atitudinea celor care merg la teatru să se cultive („Sunt prea amărât ca să mă duc la muzeu. O să mă cultiv altădată.” - E. Ionesco „Rinocerii”). În viziunea acestui grup de oameni, teatrul este un loc unde lucrurile ar trebui să fie „frumoase”, „decente”, într-o măsură mare, idilice, şi obligatoriu, romantice adică romanţate. Aceşti „amatori de teatru” consideră că violenţa nu are ce căuta în teatru, că spectacolele trebuie să fie înţesate cu scenete în care eroii principali sunt fetele nevinovate de la ţară (nevoie psihologică a publicului de sublimare a unor angoase legate de deteritorializare, migraţie sat-oraş), romaniţele şi poieniţele verzi din codrii inexistenţi (refulare a unor regrete a pierderii inocenţei adolescenţei, a unei vieţi ratate sau a unor orgolii neîmplinite) sau, în cel mai rău caz, copii-îngeri, care ar trebui să simbolizeze starea primordială pură a lumii. Teatrul devine astfel un soi de telenovelă cu un statut de prestigiu cultural deosebit (de asta îl şi frecventează „(i)esteţii” – de la care se cere să fie decent şi cam atât. Nimic din aventura cunoaşterii care este arta dialogului, din pasiunea de a descoperi echivocurile unor adevăruri aparent durabile, din fervoarea de a recupera omul din vastele structuri sociale, de a-i urmări soarta în labirintul istoriei, de a-i urmări drama confruntării cu Dumnezeu – toate acestea sunt excluse. Şi dacă, mai dă Domnul de scăpaţi o frază-două de aia nepipărată, vă luaţi în cap toate hoardele de teatrofili şi puritani morali. În fapt, chestia asta mai mult dăunează teatrului decât îl ajută. Unicul plus vizibil sunt injecţiile financiare serioase pe care legiunile de pseudo-esteţi le girează lunar (un soi de sado-mazochism intelectual hilar, dar perfect legitim în cadrul tranziţiei, varianta .md) în contul teatrelor. În plan estetic, în numele Teatrului ar fi închis teatrul. Comportament tip: îşi acoperă urechile cu palma, închide ochii. Replica-tip: „Fu-u!”

O a doua forţă este grupul celor care consideră teatrul un lăcaş sfânt în care trăiesc (doar ei ştiu cum şi unde anume) marile valori ale neamului, moaştele axiologice în faţa cărora ne plecăm cu luare-aminte. Tipii ăştia se revoltă când la Teatrul Naţional se joacă un Bulgakov („Maestrul şi MargarIta” P.S. greşeală corectată, mersi V.B.) sau un Kafka („Procesul”). Cică, zic aceşti patrioţi teatrali, scena, ca loc public este făcută pentru galerii de sfinţi religioşi sau epici, astfel că Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Dimitrie Cantemir sunt figurile potrivite, pe când Woland, Josef K., Ottelo sau Romeo sunt suficienţi în cărţi. „Să stea acolo!” E, înjurăturile, expresia liberă şi subiectele–tabu sunt marii duşmani ai acestei categorii de spectatori care profesează un fel de realism socialist prost mascat. Comportament-tip: arată cu degetul, spune ceva, indignat, vecinului cu o privire care ar vrea să spună:”Doamne, ce zile am ajuns!”. Replica-tip: „Ţ-Ţ-Ţ!”

luni, 24 septembrie 2007

Un intelectual...

...Altfel, despre angajament. Una din paginile cele mai demne ale istoriei intelectualilor.

12 octombrie 1936, Amfiteatrul Universităţii din Salamanca. În sală se află soţia lui Franco (dona Carmen Polo de Franco) şi generalul Millan Astray. Vorbeşte Miguel Unamuno.

„Aşteptaţi cu nerăbdare să vedeţi ce o să spun. Mă cunoaşteţi şi ştiţi că sunt incapabil de păstra tăcerea. La cei şaptezeci şi trei de ani ai mei, nu am învăţat să o fac. Şi nu vreau să învăţ astăzi. A tăcea este egal, uneori, cu a minţi, pentru că tăcerea poate fi interpretată ca un gest de consimţire. N-aş putea supravieţui unui divorţ între vorbirea şi gândirea mea, care au făcut întotdeauna un menaj excelent.

Voi fi laconic. Adevărul este clar atunci când este spus fără ornamente şi perifraze inutile. Doresc să fac un comentariu la discursul, pentru a-i da un nume, al generalului Millan Astray, care se află printre noi. Lăsăm la o parte insulta personală a unei avalanşe de invective contra bascilor şi catalanilor. Sunt născut la Bilbao chiar în timpul bombardamentelor celui de-al doilea război carlist. Mai târziu, m-am stabilit la Salamanca, pe care o iubesc atât de mult, fără a uita oraşul meu natal. Episcopul este şi el născut la Barcelona... S-a vorbit de un război internaţional în apărarea civilizaţiei creştine. Dar nu, războiul nostru nu este decât un război grosolan. A învinge nu înseamnă nicidecum a convinge; este vorba acum de a convinge; or, ura care nu lasă loc compasiunii este incapabilă de a convinge...La fel, s-a vorbit despre basci şi catalani tratându-i ca pe nişte anti-Spania; ei bine, ei au motive să spună acelaşi lucru despre noi. Şi iată, domnul episcop, un catalan, pentru a vă învăţa doctrina creştină pe care refuzaţi să o cunoaşteţi, şi eu, un Basc, care mi-am petrecut viaţa învăţându-vă spaniola pe care o ignoraţi.

(Unamuno este întrerupt, se scandează „Viva la muerte!” etc)

Tocmai am auzit strigătul necrofil „Trăiască moartea!” care sună în urechile mele ca „Moarte vieţii!” Şi eu, care mi-am petrecut viaţa elaborând paradoxuri care displăceau celor care nu le înţelegeau, trebuie să vă spun cu toată seriozitatea că găsesc respingător acest paradox ridicol. Şi fiindcă el se adresează oratorului precedent cu dorinţa de a-i face un omagiu, vreau să cred că acest paradox era destinat anume lui, desigur într-o manieră indirectă şi întortocheată, ca o mărturie că el este un simbol al Morţii. Încă ceva. Generalul Millan Astray este un invalid. Cervantes la fel. Dar excepţiile nu vor şti să fie regulă. Există astăzi tot mai mulţi infirmi – vor fi şi mai mulţi dacă Domnul nu ne vine în ajutor. Eu sufăr la ideea că generalul Millan Astray poate dicta normele unui comportament de masă. Un invalid fără grandoarea spirituală a lui Cervantes, care era un om, nu un supraom, viril şi complet în pofida mutilării sale, zic, un invalid, fără superioritatea spiritului, încearcă un sentiment de plăcere văzând cum în jurul lui sporeşte numărul infirmilor. Generalul Millan Astray nu face parte din categoria spiritelor luminate, în pofida impopularităţii sale, sau mai bine zis, tocmai din cauza ei. Generalul Millan Astray ar vrea să construiască o nouă Spanie – o creaţie negativă, fără îndoială – după chipul şi asemănarea lui. Iată de ce el o doreşte mutilată.

(Unamuno este întrerupt din nou, strigăte „Jos intelighenţia!” )

Această universitate este templul inteligenţei, şi eu sunt marele lui preot. Voi profanaţi locaşul ei sfânt. În ciuda a ceea ce spune proverbul, eu am fost întotdeauna profet în ţara mea. Voi învingeţi, dar nu convingeţi. Învingeţi pentru că posedaţi un exces de forţă brutală; nu veţi convinge pentru că a convinge înseamnă a gândi. Iar pentru a gândi aveţi nevoie de ceea ce vă lipseşte: raţiunea şi dreptatea în lupta voastră. Mi se pare inutil să vă îndemn să vă gândiţi la Spania. Am spus.”

sursa