ajurnal de cinefil

Văzut câteva filme:

Luni: „Kuka”, un film rusesc sugerat de Vladimir. E un look oarecum binevoitor al tranziţiei ruse, marcat de întâlnirea a două lumi: una a fastului şi bogăţiei, a banilor uşori şi a „emoţiilor” scumpe, a limuzinelor şi telefoanelor de lux, a locuinţelor luxoase şi a abundenţei financiare; şi cealaltă lume, a mizeriei, a spaghetelor cu lapte condensat la dejun, a număratului banilor de la o zi la alta, a deprinderilor de viaţă învăţate în stradă şi a luptei cotidiene pentru supravieţuire cu câini, cu oameni-câini, cu câini-oameni.. În film, această întâlnire este un de bun augur, cu happy-end, dar în viaţa cotidiană s-ar putea să fie şi altfel. Dovadă miile de cerştori, şomeri, bătrâni şi bătrâne care trăiesc cerşind fie de la stat (pensia), fie de la privaţi (salariul mizerabil distribuit în funcţie de hatârul patronilor). Filmul prezintă într-o lumină foarte proastă sistemul de politici sociale (în special cele privind copii orfani şi abandonaţi) al Rusiei (în pofida „cincinalelor” elţiniste şi putiniste), lasă să se vadă cât de universal este limbajul mitei în sistemul administrativ rus...În general, e o poveste frumoasă despre o sărăcie spirituală şi una materială care se întâlnesc şi decid să-şi unească destinele. De văzut cu copiii, dacă sunt.

Marţi: „Ostrov” , care a ieşit deja şi pe ecranele franceze sub titlul „L`Île”. E povestea unui soldat sovietic care, forţat de situaţie şi de instinctul supravieţuirii, îşi trădează-împuşcă-ucide tovarăşul (şi, prin cumul, superiorul). E luat la o mănăstire, situată dincolo de Cercul Polar, unde îşi petrece restul vieţii în meditaţie, rugăciune şi multe-multe lacrimi. Sunt trei momente „nodale”:

- faptul că fratele Anatolie (numele eroului) se pocăieşte şi se simte vinovat în faţa Domnului, nu pentru că şi-ar fi trădat ţara (actul trădării, săvârşit de el are acest aspect dublu: trădare de om şi trădare de ţară), ci pentru că ar fi ucis Omul. În dialogul său permanent cu Dumnezeu călugărul cere iertare pentru omucidere, nu pentru cealaltă crimă, laică, pasibilă de cea mai înaltă pedeapsă, conform Codului Penal. Acest moment poate fi interpretat în diferite moduri, dar cred că atitudinea părintelui Anatolie, refuzul său de a-şi măsura vinovăţia în faţa patriei, corelată cu excesul de pasiune şi umilinţă pentru iertarea omuciderii reprezintă o breşă în pretenţia totalizatoare a regimului. Călugărul acţionează ca şi cum puterea laică şi lumea profană, a Omului, nu ar exista, ca şi cum s-ar afla, zi de zi, în faţa lui Dumnezeu...

- cele două exorcizări, una simbolică, alta reală. Cea mai faină situaţie este „exorcizarea” stareţului mănăstirii, un tip bun la inimă, dar cu puţintică credinţă. Călugărul Anatolie reprezintă faţa cea mai autentică a ascezei, combinată cu o autopenitenţă zilnică, pe când stareţul este un fel de birocrat sovietic la scara mănăstirii: are cizme bune, să nu-i obosească picioarele, şi o plapumă luxoasă adusă tocmai de pe Muntele Athos...E, călugărul Anatolie va distruge atât cizmele, cât şi plapuma pentru a izgoni din stareţ cea mai mare ispită, a treia din pustiu... cealaltă exorcizare, e mai puţin interesantă şi poate fi privită ca un dar pe care, Dumnezeu, prin Anatolie, i-l oferă lui Tihon, pentru simplu motiv că a existat, că a fost un motiv de credinţă pentru o oaie rătăcită...

- în fine, întâlnirea celor doi protagonişti, călugărul Anatolie şi amiralul Uniunii sovietice Tihon, cel care fusese „împuşcat-ucis”. Întâlnirea este dublu simbolică: pe de o parte, Tihon, un birocrat militar aflat în vârful ierarhiei, în faţa căruia se deschid toate uşile instituţiilor şi centrelor medicale din ţară, este învins de neputinţa medicilor cu acte de a-i lecui fiica, şi apelează la „sfaturi băbeşti” venind la mănăstire, semn că, şi în perioada aia, propaganda ateistă era doar o chestie de faţadă, în care nu credeau nici măcar comuniştii înşişi şi că religia, într-o formă latentă a fost un fel de underground spiritual al Uniunii formal areligioase. Este o altă breşă în pretenţia globalizatoare a regimului... Pe de altă parte, venirea lui Tihon pune capăt unei existenţe zbuciumate, marcate de durere, lacrimi şi autoosândire...

Ar mai fi un moment: din moment ce eroul principal se întâlneşte cu cel pe care credea că l-ar fi omorât, oare nu s-a epuizat, consumat şi devalorizat traiul său, autoumilirea sa de zi cu zi, chinurile şi supliciile la care s-a supus benevol?

Nu, căci părintele Anatolie l-a câştigat astfel pe Dumnezeu, un dar pe care nimeni nu poate să i-l ia.

Miercuri: „L`Ennui”, după o scriere a lui Alberto Moravia. Martin, un filozof, o întâlneşte întâmplător pe Cecilia, model şi fată de toate a unui pictor. Din vorbă în vorbă cei doi ajung în pat şi continuă aşa pe durata întregului film. În afara abundenţei sânilor, picioarelor, fundurilor şi organelor genitale am prins un erou, pe Cecilia, un simbol al „Omului recent” al lui Patapievici: un individ fără amintiri, fără gânduri, fără trecut, fără viitor, fără vise, fără trăiri sau regrete, fără opţiuni, care are doar Dorinţa, ca un lipici care-i permite să se agaţe de trenul existenţei...

Joi: „Joeux Noel”: despre un Crăciun în tranşeele Primului Război Mondial...o fraternizare, pornită de la un cântec... despre iertare personală (scoţianul ce-şi pierde fratele) şi despre nebunia fiilor lui Dumnezeu ce se măcelăresc pentru steaguri, glorie şi slavă. Cum spunea Alex, tre să-l arătăm transnistrenilor, găgăuzilor şi găgăuţilor din toată lumea...E un film despre Stat, Colectiv, Faptul Social şi toate determinismele colectiviste, imperativele patriotarde ce se impun individului de-a lungul întregii vieţi, un film despre diferitele juguri ce le îmbracă, de-a lungul vieţii, omul...

Există două momente faine: primul este mesa comună a soldaţilor, în zona neutră, oficiată de pastorul scoţian... Inamicii devin, pentru un moment, fraţi întru Hristos şi asta e o legătură mai durabilă decât liantul patriotic sau lingvistic ce-i separă (liantele profane se rup de obicei foarte rapid, şampania, cafeaua, fotbalul, jocul de cărţi fiind şi ele parole globalizatoare în lumea atlfel segmentată)...

Celălalt moment este cel în care pastorul scoţian este „alungat” de Biserica Oficială pentru că ar fi trădat (cum?) pe Hristos... Ca reacţie, pastorul se lasă de cruce... O fi „deviere de stânga”? Reacţia aceasta mi s-a părut stranie, dacă Biserica Oficială pactizează cu Diavolul, asta nu e un motiv să-l abandonezi pe Hristos...

reviste urgente

Ieri, lansare a revistei „Stare de Urgenţa” (chiar aşa scrie pe copertă, ruşine, d-lor scriitori!) la Biblioteca Municipală „B.P.Haşdeu”. Lume multă. Şi Bună. Am întârziat câteva minute. Lansarea deja...era lansată. Prima, din acest an care începe la timp. Semn că e chiar o urgenţă.

„Noi am decis...”, „Vom face...”, „Trebuie...”

Dumitru Crudu: „Facem o revistă cu tematică socială.” Oleg sugerează: „Prea vagă formularea.” Cred şi eu la fel. Nu e de ajuns să spui că ceva e social, mai trebuie să-i indici şi locul în social. Revista în sine e tot un act social (altfel te-ai mulţumi cu textul din calculator sau maşina de scris) – a spune că faci revistă cu tematică socială înseamnă a formula o tautologie. Mi-ar fi plăcut o atitudine socială mai precisă, mai formulată, mai asumată, mai angajată: Noi, X, Z, Y iubim...urâm...ne place...nu ne place...credem...jos...sus...! mai multă vervă, dinţi mai ascuţiţi, muşcaţi în carne vie...

Am căutat şi în revistă un manifest...Este un text la pagina 3, semnat de Crudu: „Literatura are sens doar în măsura în care schimbă viaţa celor care fac literatură.” Mă alătur. Fac şi o sugestie: ce-ar fi să numiţi revista „Consolările Literaturii” (după modelul lui Boeţiu „Consolarea filozofiei”, mai nou, Alain de Botton „Consolările filozofiei”)?

...După lansare un fel de dezbatere. Marius Ianuş citeşte o pezie a lui Mihai Vakulovski „Mai bine tu” (pag.6). Poezia începe cu „văd tineri cu Che Guevara pe piept” şi se termină cu „gândeşte-te la tine” cu un slalom intermediar printre Jim Morrison, Henry Miller, Che Guevara şi Lenin... Intervine un domn cu barbă care face likbez politic în privinţa lui Lenin. „Dvs nu ştiţi cine e Lenin... Nu aveţi dreptul să utilizaţi aşa numele lui...” urmează un citat lung din Urechean, fostul primar de Chişinău, după care: „Să interzicem numele lui Lenin, să-l uităm, să nu-l pomenim! Dacă sunteţi de acord cu mine, apaludaţi (şantaj retoric)!”

Câţiva spectatori bat din palme...”Iluministul” se aşează la loc...

Întrevăd aici o diferenţă fundamentală în a aborda trecutul şi a construi prezentul a două generaţii diferite. Prima generaţie, cea a fundamentalistului liberal este una care profeseaza sacralizarea negativă a numelor, fenomenelor şi valorilor. E un fel de terorism negativ. Chiar să nu înţeleagă domnii ăştia că o tabuizare, interzicere şi ridicare la rang de divinitate (fie negativă) a cuiva e mai periculoasă decât jongleria verbală, dreptul de a spune toate numele? Să nu ştie că Biserica a turnat de secole rahat şi blesteme peste Satan şi iată astăzi e la modă să te dai satanist, e trendy chiar, mai mult, unii fac din asta „dizidenţă”, protest, underground...Acest gen de abordare nu admite exorcizarea şi prin asta e veninos, chiar dacă se revendică de la chestii bune (în definitiv, iadul este pavat cu bune intenţii).

Prin constrast, generaţia unor Vakulovski a abrogat orice convenţie retorică, a dezlegat discursul lăsându-l să se plimbe liber pe pajiştea socialului (să fie ăsta sensul „tematicii” sociale despre care vorbea Dumitru Crudu?). Pentru ei, ca şi pentru mine, procesul de eliberare de fantomele şi psihozele trecutului trece în primul rând prin desacralizarea numelor sfinte, prin detabuizarea unor valori, ruperea unor zăgazuri... Există şi aici un pericol: cel de a „egala” toate lucrurile şi valorile, de a le conferi acelaşi potenţial simbolic, dar acest pericol poate fi evitat mai uşor....

După, Crudu a dat asigurări că va publica orice material, inclusiv critică şi abordări ce nu coincid cu ale redacţiei (colorată „echipa”: Belka, Strelka, Gagarin, şi la secţia marketing Ostap Bender, semn că o să prosperaţi, d-lor urgentişti!)...

Suplimentul Intervenţii2 mi-a adus-o, în formă tipărită, pe soţie-mea. În câteva exemplare. J

Altfel, revista e excelentă. Hârtie bună, color şi ieftină (doar 5 MDL – un domn se plângea că şi asta ar fi prea scump, dar e o meteahnă şi năravul de a te plânge că e scump... Gândesc că o revistă literară bună, care corstă cât o călătorie în maxi-taxi şi una în autobuz nu e chiar scumpă.)

Am reţinut: un articol fain al lui Mitoş Micleuşanu „Tărâmul lui Kafka”...am râs de mi-au crăpat fălcile, mai ales la enumerarea „documentelor necesare pentru obţinerea cetăţeniei româneşti”, unul al lui Iulian Ciocan, „Vînzători – sperietori”, o investigaţie trăsnet realizată de răposatul Lolocur, ce simula posibilitatea unui Premiu Nobel pentru un basarabean şi care a arătat rânza unor scribi basarabeni, un fragment haios din relatarea unui scriitor estonian: în Estonia există un fond cultural special numit KultuurKapital care primeşte bani de la cazinouri, din vânzarea alcoolului, a ţigărilor, bani pe care-i împarte, în baza unui concurs, între scriitori. Cică un pictor din Narva ar fi făcut un tablou pe care era scris: PRIETENE, BEA ŞI FUMEAZĂ, AŞA SPRIJINI CULTURA, în fine „Arta detenţiei şi detenţia artei” de D. Crudu, o relatare teribilă a vieţii pictorului şi sculptorului Leonid Nedov.

cautand o carte prin oras

Am făcut rost de ceva bani. Plus timp, tocmai 1 oră în tocmai miezul zilei în tocmai centrul Chişinăului. Am şi o dorinţă mare de a face o surpriză uni om la care ţin foarte mult.Pentru că „ingredientele” astea rar sunt prezente la apel concomitent în cazul meu, am zis că-i taman timpul să dau o fugă în librării. Avem o ţintă precisă, de fapt două, cărţi: Iulian Ciocan „Înainte să moară Brejnev” şi Savatie Baştovoi „Iepurii nu mor” (curios motor de căutare are Polirom-ul, când pui Savatie nu gaseşte nimic, când introduci Băştovoi, te aduce acolo unde trebuie..chiar să nu înţeleagă că nu Baştovoi a scris cartea, ci Savatie… sau cel puţin ambii au făcut chestia asta împreună J).

Booon. Intru la „Aurora”, de pe Puşkin, mai jos de liceul teoretic „Gheorghe Asachi”. Caut, răscolesc, umblu printre rafturi. Nimic. Rubrica Filozofie, care mă atrage imediat conţine … „Amintirile” lui Snegur, Lucinschi, ceva cărţi de Vasile Stati, Victor Stepaniuc şi câteva manuale ruseşti care abordează filozofia valorilor… Cărţile căutate de mine nu sunt, desigur. Polirom-ul e prezent cu ceva feng shui şi dezvoltare personală. Întreb o librăreasă:

- Iulian Ciocan, „Înainte să moară Brejnev”, a apărut la Polirom anul acesta…?

- N-avem, de la Polirom ne vin foarte puţine cărţi…

- De ce?

- Aşa!

Nu mă dau bătut. Merg la Scripta, librăria din incinta Primăriei. Mare scârbă acolo. Catastrofă chiar. Au adăpostit două bancomate şi uşa librăriei într-un spaţiu de 2 m. Un tip scoate bani, alta, la celălalt bancomat face acelaşi lucru. La 10 cm de bancomatul din dreapta uşa librăriei. Vreau să intru în librărie. O doamnă se răsteşte: „Staţi în rând…!” „În librărie?”, întreb eu şi doamna se uită nedumerită la mine. „credeam că vreţi la bancomat.” Intru, deci. Atmosferă de hrubă. O peşteră micuţă, întunecoasă.

- Iulian Ciocan…?

- Nu avem. Nici n-am avut.

- Savatie Baştovoi?

- Idem.

În fine, ajung la Libăria din Hol, cea din incinta Departamentului Cultură al Primăriei. Acolo găsesc rapid cartea lui Savatie, dar Ciocan nu e, n-a fost şi nu se ştie dacă va fi cândva.

Iau cartea lui Savatie şi merg s-o plătesc.

- Dar costă peste 200 lei (aproximativ 17-20 USD)!

- Ok. Iulian Ciocan, „Înainte să moară Brejnev”, aveţi?

- Nici n-am auzit de cartea asta…

E, mă trec şi fără asta, o obţin de la altcineva… Dar, chiar să nu găseşti în librăriile din centrul oraşului o carte apărută în „străinătate” a unui autor autohton, chiar e o măgărie…

distante

Nu explic poza de mai sus. Îmi displac astfel de încercări. Pe urmă, nu cred că aş putea adăuga mare lucru...

Încerc s-o folosesc însă ca o pistă pentru o idee. E vorba de distanţă, interval, spaţiu. Între simboluri. Încerc să găsesc o limită a toleranţei, un fel de reguli de „bună vecinătate” a simbolisticii. Cum ar veni, un soi de Constituţie. Mă gândesc, bunăoară, că un simbol, oricare ar fi el, ar trebui să posede un spaţiu vital, un fel de „rezervaţie semiotică” care să-i fie proprietate exclusivă. O piaţă, un perete, o galerie, o stradă, o pânză, un drapel etc.

În fapt, esenţa simbolului este de a fi încărcat, de a nu fi neutru faţă de o stare afectivă, un lucru, o valoare, un loc. Vorbind în limbaj magnetic, simbolul are o încărcătură, pozitivă sau negativă care creează în jur un câmp. Un câmp care se desfăşoară într-un spaţiu geografic şi social.

...Revin la poză. Poate nu sunt 6 m între bustul lui Lenin şi Cruce. Poate sunt ceva mai mulţi. Vreo 10, să zicem. Câţiva metri în plus nu contează.

Important este altceva: faptul că împart acelaşi spaţiu, acelaşi câmp de vizibilitate, acelaşi loc „sacru”. Încaltea, cetăţenii oraşului Ceadîr-Lunga, căci despre ei este vorba, ar fi putut înălţa un zid între cele două semne. Pentru o delimitare a sacrului.

Ar fi o naivitate să cred că la mijlocul acestei ciudăţenii arhitectural-urbanistice stă lipsa simţului estetic, sau kitschizarea accentuată a spaţiului public. E altceva: o problemă mai veche, gestiunea sacrului. Două „sacre” care se interpun: o cişmea înnobilată de Cruce, „urmă” a sacrului neoficial, underground, semn al unei tradiţii care a mers când de mână cu statul, când în răspăr. Celălalt „sacru”, monumentul lui V.I.L. este o prezenţă demonstrativă a sacrului oficial, cu licenţă şi „binecuvântare” de la Stat, de la Ideologie.

A pune „obiectele sacre” (nu mă pronunţ asupra cantităţii de numinos din Lenin şi din Sfânta Cruce, iau obiectele acestea ca fiind simboluri gata construite) la kilogram, unul peste altul, laolaltă, fără nici un criteriu ordonator este probabil, tot un act de impietate, tot o pângărire chiar dacă voalată, chiar dacă insancţionabilă juridic.

la unguri

Tocmai am revenit de la Budapesta...

Am câteva poze la care ţin foarte mult: ambele sunt cu cărţi, prinse într-o cafenea, pe Raday utca: Voros Postakocsi.

Nu ştiu dacă îmbinarea culturalului cu comercialul, legarea cărţii de alimentaţie şi „entertainment” e o „glumă” fericită, dar m-am surprins să gândesc că actul lecturii poate transgresa autonomia gestului alimentar (o fac, într-un cadru mai trivial, zilnic – la bucătărie sau în pat), a celui de odihnă şi relaxare.

Ideea de autonomie strictă a lecturii faţă de alte gesturi şi ritualuri umane este periculoasă din câteva motive. Întâi că o autonomie reală a unui gest, spaţiu sau ritual este practic imposibilă, întrucât procesul nu se desfăşoară într-un ipotetic spaţiu cosmic, ci într-un cadru social bine definit, structurat şi organizat). Apoi, efectul psihologic pervers al postulării unui spaţiu al lecturii independent este...degradarea lecturii. În dorinţa de a delimita lectura de celelalte activităţi ajungem să nu-i mai lăsăm loc în cotidian, în proxim şi să o plasăm într-un imaginar imposibil. Cine spunea că drumul spre iad este pavat cu bune intenţii?

poezie cu poezie

...O iniţiativă excelentă a celor de la Humanzone: SAPTAMÂNA POEZIEI LA CHIŞINĂU (8-14 octombrie 2007). Fără parastase lacrimogene, panahide patriotarde, fără Eminescu publicistul, fără genii şi plebei, fără autografe şi pupături de matineu, fără sindrofie (sper!) la Barul Uniunii Scriitorilor:

« Ce inseamna asta? Luati o coala de hartie (format A4) pe care scrieti ori printati in mai multe exemplare o poezie proprie sau o poezie care va place f mult. Semnati-o. va inarmati cu niste clei si iesiti afara. gasiti un loc unde sa o incleiati. asta poate fi> in ograda pe usa blocului, pe stalpi, langa statii sau chiar la statii, pe zidurile caselor, pe garduri, in subterane. mai puteti intra intr-un supermarket, sau in oricare magazin sau loc public aglomerat si sa lasati poezia voastra unde gasiti, pe rafturi, in carucioare s.a. ( cu asta ne vom ocupa toata saptamana, ca orasul nostru sa fie inundat de poezie) »

Pentru joi (azi !), este pregătit un flashmob poetic pe bulevardul Ştefan cel Mare, în intervalul dintre strada Puşkin şi strada Vlaicu Pârcălab.

Chestia cu flasmob-ul chiar m-a dat gata. Super tare! Bravo băieţi!

... Mă gândeam că Departamentul Cultură al Capitalei ar fi adunat ovaţii dacă aveau ideea fericită de a crea în Chişinău un Ceva al poeziei – o stradă, un zid, un perete sau un gard ponosit – spaţiu în care tinerii, bătrânii şi ceilalţi amatori de „literă” ar fi scris, desenat, spray-at sau gravat texte pe piatră, asfalt sau fier. Că tot sunt destule străzi „semimoarte” în Chişinău, interzise circulaţiei rutiere, precum cea de lângă ambasada SUA, la fel, sunt şi destule clădiri cu ziduri mari...O investiţie minimă care ar fi avut un efect de socializare culturală mai mare decât toate recitalurile, matineele şi dineurile culturale... Un fel de spaţiu urban autonom al poeziei în care cenzor ar fi fost doar Timpul, Soarele, Vântul...

regizori...

Un interviu cu Constantin Cheianu (pe care de altfel îl stimez pentru prestaţia din răposatul “Rond de dimineaţă” de la Pro Fm) în „Jurnal de Chişinău”: „Migraţia rămâne tema nr.1 a dramaturgilor basarabeni”

Citez : « Pentru regizorii şi actorii noştri piesa nu este adesea decât un pretext. De aici deformarea la care sunt supuse şi cuvintele, şi intonaţia, şi accentul logic. »

În fapt nimic deosebit, dar dispreţul abia camuflat pentru meseria de regizor, pretenţia de a fi prost înţeles nu prinde bine. Munca scriitorului e una, munca regizorului e alta. E o muncă să scrii frumos, cu idei, cu personaje. E o muncă şi aranjarea în scenă, găsirea unor formule vizuale şi auditive, de decor şi scenariu, de mimică şi costumaţie – toate pentru a dezghioca ceea ce stă în „spatele cuvântului”, cum zice d-l Cheianu.

Pe de altă parte, există o stare de spirit care explică acest tip de gândire: dispreţul înnăscut şi cultivat al „oamenilor de creaţie” faţă de tehnicieni. În cazul nostru, această aserţiune este falsă: regizorul este tot un om de creaţie. La limită şi un inginer reprezintă o specialitate creativă (doar că în alt sens)...Îmi amintesc desconsideraţia unui pretins scriitor faţă de traducători. Sunt nişte vite cu ochelari care rumegă literatură, zicea el.

Tot un soi de „poveste a jesrtfei”...

carti si carte, promovare..si promobare

Pe când?

Partea slabă a Salonului de Carte a fost concepţia total greşită a marketing-ului şi a strategiilor de promovare. S-a mizat pe aceiaşi poeţi şi culturnici bătrâni (Mihai Cimpoi, Iurie Colesnic, Vlad Zbârciog) care recită aceleaşi lăcrămături patriotarde, plâng în acelaşi ritm starea jalnică a limbii române din Basarabia şi mai rup câte o colivă la bustul de piatră şi din slove al lui Eminescu, Bacovia sau cine este la îndemână. Publicul a fost şi el unul apatic, obosit de discursuri plângăreţe şi cam...bătrân.

O idee reuşită ar fi fost promovarea noului val - de ceva vreme, câteva nume ale literaturii basarabene tinere au sărit Prutul, au apărut în colecţii „bune” la Polirom, Aula etc. Au făcut şi ceva vâlvă, mai ales Mihail Vakulovski, dar şi Dumitru Crudu, şi Savatie Baştovoi, şi mai recent, Iulian Ciocan. Buun, orice editură din lumea normală ar aduce aceste cărţi, ar crea un aer de scandal în jurul lor, ar mai investi ceva în promo, ar băga ceva reduceri şi are succesul garantat... E la mintea cocoşului.

Totuşi, din motive ce nu ne sunt clare încă, editura „Polirom” a refuzat să ia partea la SIC (salonul internaţional de carte), astfel că am fost serviţi din nou cu aceleaşi sforăieli patriotice şi patriotarde, aceeaşi retorică: noi suntem mai români decât românii, la noi..., guvernarea... Din câte ştiu la Polirom au debutat deja atât Vitalie Ciobanu, cât şi Vasile Gârneţ, cine o să-i promoveze, Institutul Vinului sau Poliţia Rutieră, pentru că Biblioteca Naţională şi Uniunea Scriitorilor au alte treburi...

Un prieten spunea că Salonul Internaţional de carte din Chişinău a ratat să devină un moment al întâlnirii mult aşteptate dintre Cititorul şi Editorul basarabean. De fapt ei s-ar fi întâlnit, dacă editurile noastre aveau un PR ceva mai bun...

Tot vineri, la „cea mai liberă şi independentă televiziune din Moldova”, adică Pro TV Chişinău nici o vocală sau un act respiratoriu despre salon... O fată violată, un Mihai Ghimpu cântând, un Oleg Serebrean recitând o poezie pe care şi picii din clasa I o ştiu. Despre cărţi nimic, nu că ar fi meritat, dar se putea trage o bifă...

cafenea scart-filozofica

Brrrrrrrrrr. Se dă: un spaţiu suficient de mare, un şir de mase aranjate în formă de careu, şi douăzeci de inşi şi inse aşezate de jur împrejur. Solitar, într-o latură a careului stă un individ cu barbă ce-şi zice filozof şi care încearcă să ne convingă să dialogăm despre filozofia bibliotecilor. Tipul este Andrei Vartic, iar dialogul este de fapt un monolog neîntrerupt nici măcar de deschiderile-închiderile dese ale uşii. Porneşte nea Andrei să vorbească despre biblioteci, zice că a găsit două cărţi la gunoi, încearcă să formuleze un gând despre funcţia de arhivare a bibliotecilor, şi până la urmă sfârşeşte prin a emite o expresie „fundamentală”: înţelepciunea românească a fiinţei. Mă trec fiorii. Ca şi cum ar fi de la sine înţeles ce e astă mâncare de peşte (eu tot n-am înţeles... această înţelepciune o fi venind de la faptul că purtăm cuşmă de cârlan sau că avem cei mai mulţi Vasile pe cap de locuitor din lume?), d-nul filozof, utilizează încă o dată termenul „arhivare” şi după asta poposeşte pe lanurile întinse şi fertile ale patriotismului: cât de greu ne-a fost nouă, românilor, dar am rezistat, apoi dă-i cu faptul că basarabenii nu şi-au uitat limba din cauza bibliotecii, apoi face o raită prin anii 40...

Intervine d-nul Alexe Rău, dir. Bibliotecii Naţionale a Moldovei, care porneşte de la hitiţi, de la oracolul din Delfi şi ajunge, cum doar el ştie, la globalizare. Două sensuri ale bibliotecii: arhiva de îndreptare curente (cum să-ţi numeri boii, cum să-ţi aşezi grânele în hambar) şi celălalt sens: farmacie a sufletului... Fără nici o legătură cu asta, povesteşte despre bibliotecile americanilor şi despre globalizare, cum că ar fi periculoasă, că ar fi dirijată dintr-un centru uşor identificabil, că...pe scurt imperialiştii din SUA ne impun iar câte ceva murdar... straniu, că toţi patrioţii liberali utilizează discursul sovietic, mult, chiar prea mult se simte şcoala socialistă ce i-a format... Şi noi, zice rău Rău, trebuie să opunem acestei globalizări naţiunea şi biblioteca naţională ca unitate culturală a ei... măi-măi, ce mai opunem globalizării - ciomagul de păstor al lui Badea Mior sau pe Lenuţa Burghilă?

Urmează Petru Soltan care face şi el elogiul cărţii, dar nu suflă nici o iotă despre transformările pe care le suferă cartea şi biblioteca însăşi. În schimb, povesteşte pe larg despre copilărie despre lipsa cărţilor pe vremea lui - un soi de ritual obligatoriu la toate seratele, evenimentele şi cenaclurile basarabene este pomenirea trecutului, care serveşte paravan pentru nimicnicia prezentului - aflu că era greu atunci, că nu se găseau cărţi: ei şi ce dacă se găsesc acum dacă tot sunt scumpe şi la fel de inaccesibile?

În final, Vladimir Beşleagă, unicul care scrie şi citeşte în mod regulat, deci e „în temă”. Acesta vorbeşte, utilizând metafore medicale, biologice şi astronomice, despre legătura dintre Om şi Cosmos, dintre om şi text, despre om ca text, despre scriitură ca o pânză. A vorbit despre neamuri care au vocaţia cărţii (evreii) şi popoare care abia îşi cultivă această vocaţie (printre care şi noi)... Mi-a plăcut limbajul lui Beşleagă, bogat, cultivat, erudit şi oarecum nesigur, spre deosebire de tonul îngâmfat al tele-moderatorului (care vorbea de unul singur, sigur pe sine, ca televizorul). Spre sfârşit Beşleagă a pomenit ceva despre cartea vorbită şi încercările sale în această direcţie. De fapt, am înţeles eu, e vorba de cartea audio. Scriitorul a zis că aceasta ar fi o reîntoarcere la firesc.

Nu ştiu dacă firescul cărţii este de a fi vorbită, oricum aşa-zisa cafenea a fost concepută fără posibilitatea ca noi să putem interveni aşa că am jucat pe post de public prost şi nepriceput... Aveam ceva întrebări care însă au fost spulberate de „La revedere!” al lui Vartic...

Ceva de reţinut: povesteşte tele-filozoful Vartic despre deschiderea noii biblioteci naţionale din Minsk, zice că e o clădire extraordinară în toate privinţele, un Dom, o catedrală... Urmează replica „genială”: Mi-a plăcut atât de tare această bibliotecă încât mă gândesc că îşi are rostul o suspendare temporară a drepturilor omului pentru construcţia unei asemenea catedrale spirituale.

Chiar aşa, mister Vartic? Suspendare temporară, zici? A drepturilor omului? Şi Ceauşescu, şi comunismul n-au făcut la fel? N-au făcut ei şi biblioteci? N-au editat şi carte? La ce bun atunci toată democraţia, dacă un nesimţit alde Vartic este gata să ţi-o ia mâine de dragul unor cărămizi!

Pentru filozoful de cafenea (nu de cafenea filozofică, ci de birt) am replica: biblioteca nu este clădirea aia cu coloane, care vă face cu ochiul zilnic, care poate să ardă într-o zi, şi care poate fi vopsită pentru a simula ceva... Biblioteca naţională este o stare de spirit, o legătură intimă între individ şi cultura neamului său, ea nu este o construcţie arhitectonică ci o relaţie psihilogică, nu este un corp din cărămizi legate între ele cu mortar, ci suflete din diferite vremuri, cititori şi scriitori, legate între ele prin intermediul cărţii. Această legătură poate avea loc oriunde – îmi povestea un prieten că vorbea la nesfârşit despre Guguţă, despre Isai al lui Beşleagă, când se aflau în Italia, la muncă, ea nu este instituţională, nu poate fi creată prin decret guvernamental, şi de la o vreme, a ieşit din Biblioteca Naţională şi a intrat pe internet, în librăriile virtuale, unde pot fi găsite zeci şi zeci de cărţi, poţi participa la forumuri despre Foucault, dansurile tribale sau scrisul cuneiform. Gogoriţele astea cu suspendarea drepturilor omului în numele construcţiei unor măgării gen Casa Poporului au fost demult trimise la gunoi, acolo le-aţi găsit, d-le Vartic?

... Discursul filozofic basarabean încă plăteşte tribut unui amestec prost înţeles de Blaga-Noica, unui românism prost digerat şi a unor palavre autoconsolatoare, din registrul patrioticului. Nu se face nici o discuţie, fără a se invoca, ca scuză pentru sărăcie, problemele noastre identitare...

plebei, rochii, plictis si ceva carti

Două schiţe cu plebei

Vreme urâtă, mon cher... Plouă ciobăneşte în târgul Chişinăului, pricopsit şi cu un Salon Interneişnel de Carte... Lume multă, la cravată, cu tricolor şi profilul lui Eminescu pe piept (în locul steluţei de octombrel sau insignei de comsomolist), mă rog e sărbătoare naţională. În holul îngust al Bibliotecii Naţionale a Moldovei, acolo unde de obicei stă o tanti care vinde lapte, brânză şi smântână, nişte copii cântă ceva – cântece de dragoste, ceva patriotice, se fumează de astea. Şiruri de scriitori, demnitari, organizatori, editori, câţiva preoţi intră cu 10 -15 minute înaintea inaugurării, să-şi ocupe locurile de onoare. Printre ei, şi eu, fără loc de onoare, grăbit să intru pentru a nu fi udat până la piele... Sigur că şlapii mei nu sunt papuci lustruiţi de „academician” sau „eminescolog” şi doamna de la pază mă trimite afară, cică: vizitatorii simpli au dreptul să intre după 12.00... Măi-măi-măi, ce mai aristocraţie, ce mai „nobilime literară” pe la noi! Oare au scris şi cărţi?

... Tot cu şi despre plebei. La standul Editurii „Epigraf” stă ditamai ministrul culturii şi turismului A.C., cu un tip la cravată, ce-i seamănă mult – probabil este fiu-său. Vede A.C. o carte, trag cu coada ochiului, e Antony Smith „Naţionalism şi modernism” şi întreabă: Cât costă cartea asta? Îi răspunde frumos un cor (o vânzătoare şi un vânzător): pentru Dvs. D-le Ministru este gratis... le răspunde ministrul culturii A.C. - dacă e aşa, vă rog să o împachetaţi... Bun, după ce pleacă ministrul mă apropii şi eu de librari, dar gratisul s-a sfârşit. Cum naiba, pentru un ministru cu o leafă de –sprezece mii lei, care ar putea să-şi procure întreg salonul dintr-o împuşcătură salarială se poate gratis, iar pentru nenorocitul bugetar de mine, cartea asta are un preţ, să zicem că nu pipărat, fiindcă e veche, dar totuşi un preţ. Eu aş fi triplat preţul cărţii - ofertă specială pentru d-l ministru... Sau mergeam la standul unui importator de carte care propunea toate volumele Encyclopedia Britannica la preţul de 2500 euro cu TVA inclus... Uite ăsta chilipir!

Ceva despre cărţi...

Salonul în sine este un dublu eşec: pe de o parte, editorii noştri nu prea au ce expune.

M-am surprins să constat că editura Cartier a venit cu un stand modest, cu ceva cărţi din seria dragă mie Biblioteca Deschisă, aia cu Barthes, Gide, Durras şi cam atât... Unde vă sunt, domnilor, seriile de traduceri din Pastoureau, Hobsbawm, Flori, Guerreau?

Pe de altă parte, cu excepţia unei edituri din Ucraina (care prezenta cărţi la tema Cabalei) şi a câtorva manuale ruseşti şi nişte cărţi româneşti prăpădite, prezenţa străină a fost nulă. Şi atunci, de ce atâta zarvă precum că evenimentul va fi Interneişnel?

Nici tu Humanitas, nici tu All, nici tu Paralela 45 sau Nemira... Unul dintre organizatori spune că Polirom a refuzat să se prezinte la salon.

Măcar „Harry Potter”, ală nou, de-ar fi fost prezent pe tarabe: aveau jurnaliştii noştri despre ce scrie. Aşa se vor chinui sărmanii să scrie poveşti despre „călătoria în lumea cărţilor”, „un eveniment de excepţie” şi alte sforăieli de astea.

Dicţionare, manuale de algebră, construcţii, medicină naturistă, cum să devii milionar, cum să fii băiat mişto, istoria satului Y, Z şi X, Moldova animală şi vegetală, „critică literară” în cheia să-l pupăm în ... pe scriitorul M, caiete de liniat pentru copii, Alexei Rău, cel fragil şi înaripat – cam atât. Sărăcie, sărăcie, vorbe mari, mai ales la inaugurare. De altfel, n-am prea înţeles: chiar nu au microfoane bune şi boxe în ţara asta, că nu se auzea nimic la 10 m de vorbitor...An de an aceleaşi cărţi, aceleaşi „apariţii”, aceiaşi inşi...

Doar pe Vlad Zbârciog l-am văzut semnând autografe, restul scribilor fiind în plină căutare de ochi, mâini şi buzunare pline...

„Vedeta” Salonului – Dicţionarul Explicativ Ilustrat al Limbii Române, DEXI, un chirpici de peste 2000 pagini, la preţ de 650 lei, aproximativ 50 USD... Din fericire, instituţia la care activez l-a procurat deja.

Am căutat „Jurnalul” lui Vladimir Beşleagă, dar nu l-am văzut... Am zărit şi frunzărit în schimb antologia „Avangarda Rusă” a lui Leo Butnaru, mi-am notat nişte autori, îi voi scoate gratis din internet.
Rochii
Prin sălile (tocmai două) salonului am „prins” şi fetele de la ghişeu, cele care deservesc cititorii, în rochii elegante de epocă – o cunoştinţă îmi zice că au fost obligate de administraţia Bibliotecii să se îmbrace aşa pentru a crea atmosferă. Cică, fiecare trebuia să mimeze un erou (am văzut de fapt doar eroine şi un tip cu cilindru ce semăna mai degrabă cu Motanul Încălţat)... Am căutat o Lolita, dar n-am găsit decît doamne Bovary... Mi se spune (am sursele mele de informare) că rochiile cu iz de transpiraţie scenică şi roase de molii ar fi fost oferite de Teatrul de Operă şi Balet pe gratis.


P.S. Salonul în sine nu merita nici măcar aceste rânduri, deşi se vor scrie coloane întregi de ziar. Alex şi-a procurat doi Poe de la reprezentanţa editurii Oxford (care vine şi ea cu apariţii „vechi” ştiind că forţa de cumpărare a cititorilor moldoveni e mică), Ion şi-a tras un Frankenstein, Oleg dorea un Paul Goma, dar nu ştiu dacă a ajuns să şi-l ia.

"corespondances"

Citesc eticheta unui pachet de ceai verde produs în China. Sus, în partea dreaptă sunt înşirate câteva ieroglife pe care oricum nu le înţeleg. Mai jos, este numele englez al ceaiului: GUNPOWDER (praf de puşcă, adică). Sub traducerea engleză mai este una, în limba marelui popor sovietic: ВЕРБЛЮД (alias cămilă). Pot înţelege, deşi cu greu, o traducere a lui GUNPOWDER prin unul din derivatele „armate”, dar să legi praful de puşcă şi cămilă, este chiar o artă, stăpânită doar de ambalatorii ilegali ai ceaiului de Ceylon sau ierbii de mare din depozitele lumii.

grai moldovenesc

inainte, nu? ca inainte era mai bine....

integrare europeana... la Nisporeni

cinematografie la Nisporeni

nu-i mare lucru, e plina Moldova de asemenea privelisti...oricum, o marturie a viitorului luminos (si a trecutului la fel de luminos) al cinematografiei moldovenesti, un monument al marketingului cultural modlovean...bla-bla-bla