mass-mediatice

Apărut nr. 4 al revistei „Stare de Urgenţă” . Văd că sunt şi ceva schimbări grafice: fonul negru al copertelor a fost înlocuit cu un roz - magenta digerabil.

Numărul a ieşit bunicel. Chiar bun. Diferenţa o fac câteva tablete semnate de Iulian Ciocan, un „sondaj” critic al poeziei tinere din Moldova (D. Crudu) şi două articolaşe semnate de Michael Wiersing Sudau (despre eu+my wife nu mă pronunţ).

Unul dintre articolele lui Sudau, „Republica Moldova şi libertatea presei” (p.5) ar face onoare oricărui ziar serios din România (dacă, unele generalizări erau susţinute de cifre, indici, citate sau citări, bucata publicistică era bună chiar pentru un „Le Monde” sau „Der Spiegel”).

Subiectul e vechi de când lumea (moldavă): libertatea presei moldoveneşti, cum (şi cu ce) se mănâncă ea, cum (şi cui) stă în gât…

Reţetele, însă, sunt inedite şi îndrăzneţe:

1) ar fi important pentru libertatea presei din Moldova dacă ar începe să fuzioneze şi ziarele, în loc să se aducă pe piaţă – după cum se întâmplă iarăşi şi iarăşi – publicaţii noi cu tiraj extrem de mic.

2) două (sau maxim trei) ziare importante cu un tiraj mare ar fi silite şi în Moldova în mod automat să supună, în favoarea pluralismului de opinie, unele preferinţe.

Aproape cred şi eu că un kolhoz mediatic Jurnal de Chişinău + Timpul de dimineaţă sau Jurnal de Chişinău + Ziarul de Gardă ar fi un actor mult mai important decât oricare dintre aceste ziare luat în parte. Efectele de compunere (interferenţă) ar amplifica probabil credibilitatea Leviatanului mediatic… Credeţi că sunt posibile asemenea scenarii?

n-o sa sting lumina!!!

Decolteu mă întreabă dacă mâine sting lumina, « pentru a arăta că îmi pasă de viitorul planetei. » M-a cam deranjat legătura forţată între o acţiune şi o valoare (nu consider prea evidentă relaţia dintre a stinge lumina şi virtuţile ecologice presupuse), la fel şi logica duală ce stă în spatele unei astfel de formulări (dacă faci X, îţi pasă, deci eşti cu noi, dacă nu, nu-ţi pasă, deci eşti Y, în fine, e o părere), dar m-am gândit să răspund.

N-o să sting lumina. Nici mâine, nici poimâine (asta dacă nu cumva şi Union Fenosa se alătură, fără voia mea, acţiunilor de prevenire a încălzirii planetare), nici în oricare altă zi a săptămânii, lunii, anului, vieţii. Asta pentru că:

- nu sunt de acord cu arhivele şi pre-condiţiile filozofice şi logice care fundează un astfel de tip de gândire. Cred că planeta e în pericol, dar nu cred câtuşi de puţin că a o cufunda în întuneric (în stare pură, ideea este: înapoi în copaci! Înainte, spre maimuţe!), fie şi pentru o oră, este o soluţie bună. Dacă călărim ideea până la consecinţele ei finale, ajungem să citim astfel grija ecologistă: o oră fără OM poate salva planeta! De ce doar o oră, de ce nu o veşnicie, pentru a asigura eterna curăţenie şi puritate a planetei? Să lichidăm omul în genere, protestul va fi mai eficient.

- apoi, problema nu stă în tehnologii şi în progresul uman în genere. Să învinuieşti progresul uman de toate relele e o idee proastă – el a fost conceput şi proiectat în afara unor valori ecologice. Nu sunt de vină tehnologiile, ci modul cum funcţionează ele. Rezolvarea ar fi nu abolirea tehnologiilor, ci optimizarea şi perfecţionarea lor: exemplele moldave sunt arhicunoscute – reţele inginereşti defectate, pierderi de reţea imense, randament scăzut şi industrie energofagă. So, pentru ca acţiunea să aibă un efect mai mare, şi de lungă durată, mergeţi băieţi ecologişti la Termocom, la Apă-canal, la CET-1 şi CET-2, întrebaţii ce fac cu banul public, cu banii privaţi care îi plătim pentru naiba ştie ce, când o să-şi perfecţioneze tehnologiile etc… Sunt întrebări pur ecologiste.

- în al treilea rând, îmi displac inflaţiile de griji şi exaltările ecologice de matineu, care durează două săptămâni înaintea „orei ecologice” şi 5 minute după. A te îngriji de soarta pământului e o constanţă, nu un moft, o necesitate, nu o chestie funny. Nu-mi plac ecologiştii cu ziua, cu ocazia, cu grantul sau de ocazie „electorală”. Ador însă activismul ecologic zilnic, cotidian, constant şi perseverent: mega, hiper, super ecologiştii din Chişinău tac prea mult, prea des, prea suspect pentru ca vocea lor să fie credibilă măcar o oră. Au tăcut când s-a distrus lacul de la valea Morilor şi în cei peste 15 ani cât n-a fost curăţit acel lac n-au organizat o acţiune de curăţare (câteva bărci, ceva furci, măcar să extragă de acolo ce e mai gros), s-au făcut a nu observa că parcurile, mândria Chişinăului de altădată sunt pe cale de dispariţie fiind vândute cu bucata pentru construcţii particulare, nu suflă nici o fonemă despre mirosul de rahat ce umple oraşul, că vorbesc şi sunt activi doar cu ocazia campaniilor electorale, că îi doare în cot că parcul auto al republicii este consitutit în parte din maşini cu vârsta de peste 20-30 ani – unul din principalii factori poluanţi etc…

- în al patrulea rând, pentru o mai bună soartă a planetei, a naturii şi a mediului ce ne înconjoară avem nevoie de altceva decât de chefuri, sindrofii şi hai-hui-uri colective. E necesar un re-cadraj mintal şi axiologic, o nouă educaţie ce ar favoriza apariţia unei conştiinţe ecologice. Chestia asta ar trebui gândită atât la nivel particular (fiecare pentru sine), cât şi la nivelul mai general al politicilor şi practicilor educative. O conştiinţă ecologică teafără se construieşte construită cu migală. Un prim pas ar fi injectarea programului şcolar cu ceva obiective educaţionale noi: educaţia pentru un trai sănătos (alimentaţie, igienă personală, sport), educaţia pentru timpul liber (o bună parte din consumul mondial de energie are ca sursă indivizi care privesc televizorul pentru că nu au ce face şi nu ştiu cum să gestioneze timpul lor liber), educaţia pentru un mediu sănătos, educaţia pentru relaţii sociale normale etc… Pentru asta însă nu e nevoie de lumânări, nici petreceri, ci de strategii educaţionale pe termen scurt, mediu şi lung.

sursa imagine

Ion Suruceanu, Smirnov, Patriotii de hartie

Lui Ion Suruceanu, un artist moldovean drăguţ, i-a fost conferit titlul de artist al poporului din Transnistria. Omul a mers să-şi ia gramota – gestul înroşind turnesolul patriotic al unor paznici ai demnităţii naţionale. Cică « semnătura lui Igor Smirnov, care nu poate fi ştearsă nici de o sută de ani de activitate artistică» ar trebui să-i provoace lui Suruceanu insomnii. Mai nou, o asociaţie s-a jurat să producă câteva zeci de diplome de carton în semn de protest faţă de neruşinarea lui Suruceanu.

Un alt interpret, Mihai Ciobanu, a călcat şi el pe grebla patriotismului corect înţeles, acceptând să cânte la congresul unui Partid. Pentru patrioţii de paie, actul acesta e suficient de a-i discredita cântăreţul cele câteva decenii de activitate artistică. Vina lui e că nu a cântat cui trebuie.

Nedumerirea mea cea mare este că învinuirile au venit din partea unul alt om de creaţie, scriitor cum ar veni.

Alte câteva nedumeriri, mai mici, ţin de câteva incoerenţe:

- unu, ca şi Biserica, arta se adresează tuturor oamenilor, inclusiv celor rătăciţi, păcătoşi sau săraci cu duhul. A învinui Biserica că se roagă pentru cei slabi de înger e o gogomănie la fel de mare cu a învinui un artist că „are tupeul” de a cânta pentru incorecţii politici, rătăciţii ideologici sau sectanţii partiinici… e, la mijloc, o logică perversă care anulează însuşi principiul universalismului, imperialismului şi transcendenţei artei. Ar reieşi de aici că dacă eşti transnistrean, sau eşti adeptul unei anumite ideologicii politice nu mai ai dreptul de a asculta un anumit tip de muzică?

- doi, dacă un artist reuşeşte să facă ceea nu poate o clasă politică întreagă, adică să unească în jurul său două maluri duşmănoase, două grupuri ce se războiesc, sau două popoare ce nu prea au multe de împărţit, dar sunt despărţite pe criterii geopolitice sau de interes economic şi militar, nu trebuie să vii tu, sau oricine altul, să-i dai în cap cu toporul pentru că, vedeţi, artistul n-a respectat barierele politice. De când mă rog? Mergi, frate Pavele, şi pupă-i mâna, zi-i şi mersi că cântă unei Moldove întregi, unite (fie şi imaginar) într-un cântec.

zona de poezie...

Fost la Teatrul „Mateevici”. Ascultat spectacolul poetic „Mecanisme” prezentat de grupul HZ. Impresii confuze. Pozitive:

- am prins ceva versuri noi, unele din ele chiar foarte bune (citez din memorie – n-am avut posibilitatea tehnică de a scrie – a fost…întunerec):

a) omul pare din depărtare o gaură neagră - nu ştiu cui aparţine, să zicem grupului, ca să nu supăr pe cineva…

b) n-avem ieşire la mare unde să ne băgăm picioarele în ea

de aceea ne băgăm picioarele în toate… - Corina Ajder, da s-ar putea să greşesc. Mi-a plăcut jocul cu polisemia expresiei „a băga picioarele”, e original.

Negative:

- expresii nefericite, i.m.h.o:

a) oamenii mergeau (se duceau) în treburile lor – asta trebuie prelucrată…”treburi” are mai multe sensuri, inclusiv unul obscen…şi dacă s-a mers pe această variantă semantică, eu n-am înţeles mesajul…

b) sus (se are în vedere viaţa de dincolo) suntem repartizaţi în funcţie de fapte,

nu credinţă sau păcate… îmi place poezia teologică, la fel şi problematizării lui Dincolo dar am pretenţia ca aceste noduri poetico-religioase să fiebune, adică coerente. Cer autorului acestor versuri să-mi explice care e diferenţa dintre faptă şi păcat… Păcatul e o faptă rea, dar totuşi faptă, un caz particular al unei categorii mai generale şi chiar nu văd rostul opunerii lor… nu e doar o chichiţă logică, e o contradicţie teologică…

- pe durata întregului spectacol am avut o impresie certă de şedinţă. A parlamentului, guvernului, kolhozului „Moldova Socialistă”. Mă rog, dacă tot e teatru, spectacol poetic sau ceva de genul, n-am înţeles rostul cititului de pe foaie. Îmi imaginez cum ar arăta un Romeo citind declaraţii Julietei, de pe o foaie A4, ori ecranul unui laptop, sau o simplă hârtie în careuri… S-ar putea că tactica asta e bună pentru deputaţi (ex-agronomi, ex-ingineri, ex-cântăreţi) care sunt obligaţi să simuleze cunoştinţe economice, culturale, juridice etc.. dar pentru un grup de poeţi sună aiurea… pentru că poezia nu e un raport de activitate, nici bilanţ contabil… în plus, chestia asta are darul de a instaura o barieră între rostire şi ascultare/auzire…

O soluţie ar fi declamarea măcar aproximativă a versurilor… dacă nu pot fi memorate…

- pe acelaşi fir logic, ar trebui poate, ca membrii grupului să apeleze şi la alte tehnici de prezentare poetică: dialogul, terapia, jocul etc…

dupa caciula lui A

S-a găsit căciula lui Ă din titlul revistei Stare de Urgenţă. Cică, au păpat-o tipografii... Există 2 momente: unul financiar: Crudu tre să plătească banii pentru servicii tipografice. Un alt moment este cel „moral” – gafa a compromis în parte ideea nobilă de a lansa un spaţiu alternativ de discuţie, fără eroi de paie, stereotipuri naţional(iste)e, fără isterie, cu multă ironie şi sentiment critic... Formal, gafa tipografică costă 10 % (cel mult) din sumă – dacă redacţia reuşeşte să ia ceva despăgubiri. Real, gafa face două palme în obrazul unor tineri entuziaşti... Eu îi zic lui Crudu să nu plătească nimic... să-i dea şi în judecată...
P.S. Revista are şi un blog.