viata in chirie

Impresii fugare pe o carte mare

Oleg Garaz „Territoria”

Editura LIMES
Cluj
2007

Pentru mine, una dintre cele mai bune fiziologii/fiziografii ale URSS-ului. Spre deosebire de abordările nostalgico/epico/folclorice (cum este „Născut în URSS” a lui Vasile Ernu), perspectiva lui Oleg Garaz este kafkiană, cumva sumbră şi deprimantă (comparaţia nu înseamnă, în aces caz, ierarhie). Tonului zglobiu, carnavalesc al URSS-ului ca sărbătoare – festival (Ernu) îi este contrapusă o lume primitivă, brutală, violentă, şi strict organizată. Pe alocuri, paralela cu Ken Kesey se impunea de la sine, lipsea însă un Randle McMurphy...

În Territoria, universul utopic concentraţionar în miniatură, The Big Brother este pretutindeni - în viaţa, noaptea, alimentaţia, somnul, hrana, mintea şi spiritul individului (soldatului). Procesul descris de Garaz este cel al inserării forţate a individului în sistemul social, procedura de injectare a serului conformismului psihologic în corpul tânăr, astfel ca, la linia de ieşire să avem un imbecil digerabil...

Câteva etape ale acestor rituri de igienă socială.

- golirea, cum ar veni Kenosis-ul : „La început am fost duh (titulatură purtată de soldaţii aflaţi în prima jumătate de an a serviciului militar). Adică stafie, nălucă, arătare, ceea ce în limbaj normal înseamnă că nu aveam nici un drept. Eram suflu lipsit de materialitatea dătătoare de identitate necesară pentru a-mi fi recunoscută cea mai de jos poziţie din ierarhia nescrisă. Nu am niciun statut. Sunt în afara oricărei ierarhii. Sunt într-o gaură neagră. Sunt o gaură neagră. Nimeni nu mă observă.” (p.15)

- urmează procedeul prin care individul integrează şi înţelege fluxurile prin care se distribuie puterea socială, sancţiunile, pedepsele, dar şi recompensele, compatibilizarea forţată emiţător-receptor (forţată din 2 motive: e violentă, şi e împotriva voinţei, tălmpcire – se face cu pumnu-n bot) : „Pumnul însemna o restrângere absurdă a posibilităţilor de conlucrare ale celor cinci degete – dactilografiere, interpretare pianistică, răsfoire de cărţi, mângâiere de femei, dezamorsare de mine şi bombe neexplodate, precum şi multe alte lucruri la fel de fine. Şi în nici un caz nu se putea compara sensibilitatea buricelor-„ochişori” lae degetelor cu grosolănia durerii acute la impactul articulaţiei osoase cu maxilarul sau sternul vreunui doritor de „ciocăneală”. (p.23)

- o a treia etapă, necesară, pentru că afectează spiritul şi gândirea subiectului, este re-programarea lingvistică. Individul trebuie să uite bogăţia originară a limbii, subtextele şi subînţelesurile comunicării şi să reducă uzul limbajului la elementarul necesar: urlet, ţipăt, înjurătură – „primele luni după venirea mea din armată eram destul de tăcut, iar mama o trecea din contul maturizării şi bărbăţiei mele pe deplin realizate în cei doi ani de cătănie. Însă tăceam mai degrabă dintr-o neputinţă mută şi dobitoacă de a vorbi normal o limbă civilă, de a vorbi fluent, fără patimă şi rânjet ameninţător, fără dispreţ şi înjurătură, în formule seci, sacadate sau mai degrabă lătrate decât rostite în grai omenesc. Era o „fenia”(argou) destul de eficientă, un limbaj esenţializat în care, pe lângă simbolistica genitală, a relaţiilor sexuale sau religioasă, funcţiona şi un şir de neologisme foarte diversificat.” (p.24-25)

- treapta supremă şi ultima este re-valorificarea existenţei sociale în alt context şi după alte reguli: „orice ai face sau ai fi ca individ particular, singura valoare este una pe care o ai doar în Pluton.(...) Plutonul este un organism, iar eu sunt unul din organele lui. Dacă nu funcţionez, are de suferit întregul. Iar întregul funcţionează prompt la orice deranjament care-i reduce din performanţele funcţionale. „Disfuncţia” este reprimată prin toată violenţa disponibilă. Una cumulată şi extrem de eficientă.” (p.53-54)

... „Soldatul nu stă, timpul său existenţial este închiriat de Patria-Mamă, iar obligaţiile faţă de statul care te-a crescut, adică hrănit şi şcolit, trebuie returnate integral şi chiar cu ceva pe deasupra.” (p.19)

Viaţa în chirie – este, după mine, scheletul care susţine întreaga construcţie a romanului. A trăi pentru sine, în sfârşit, este probabil unica libertate neîndoielnică câştigată după prăbuşirea imperiului, Este ceva pentru care merită să lupţi, unica achiziţie democrată cumva distribuită în mod egal şi egalitar, egala, uniform şi care nu a putut fi furată sau detractată de profitorii independenţei moldave

Ceea ce nu va înţelege niciodată comunismul de consum (Che Guevara pe maiouri, Lenin cu coafură de punky) sau comunismul de flirt (nostalgicii lui mai 68)...

in umbra urrs. impresii

Vasile Ernu

„Născut în URSS”

Polirom, 2006

Impresii fugare…

Am citit de 2 ori această carte. Întâia oară, în fugă, am lecturat-o ca o întrebare. A doua oară, pe îndelete, am încercat să ghicesc în cele peste 230 pagini niscaiva răspunsuri la eterna întrebare: ce a fost URSS şi cine a (sine)ucis-o, de ce ne este atât de dragă şi de ce ne despărţim de ea atât de greu?

Recunosc, experienţa mea de „născut în URSS” nu este prea consistentă şi mai ales, nu este credibilă. Ultimii ani ai existenţei Uniunii Sovietice au coincis, practic, cu primii mei ani de viaţă şi mă gândesc, că nu pot în ruptul capului să separ experienţa inedită a copilăriei mele de cea a cadrului general URSS. Nota subiectivă a copilăriei cu toate frumuseţile ei va fi întotdeauna profund ataşată de percepţia istoriei acestui colos numit URSS. S-ar putea ca această coincidenţă a timpului propriu fericit cu cel colectiv să fie unul din motivele care explică persistenţa mitului sovietic în imaginarul basarabean.

Cele două lecturi le-am ordonat într-o schemă mai generală întrebare-răspuns, după care, mi s-a părut mie, Vasile Ernu a construit cartea sa. Am găsit 3 asemenea duete întrebare-răspuns:

- Ce a fost? – de ea se leagă toate pasajele, capitolele, frazele, propoziţiile care încep sau presupun un „aţi auzit de?”, c’est-à-dire capitolele despre bancul sovietic, rock-ul sovietic, filmele, iubirile lui Lenin, băutura sovietică, vestimentaţia sovietică, Ostap Bender, 9 mai, KVN, Gorbachiov, Şahul, motocicleta Jawa, adică cam 70 % din volumul cărţii. Din păcate doar enumerate, adunate de-a valma, un fel de likbez istorico-cultural fără o ţintă explicativă concretă, a cărui singură raţiune de a fi prezent în carte e pentru că făceau parte din acel univers al lucrurilor-ideilor-gândurilor numit URSS…Chiar mă îndoiesc că era nevoie de un asemenea compartiment în carte, de vreme ce există atât istorii specializate, mult mai documentate: „Istoria URSS în bancuri” a lui Dubrovski, apărută în 1991, chiar în anul prăbuşirii imperiului, sau magistrala „Civilizaţia Sovietică” a lui Serghei Kara-Murza, ori „Homo sovieticus” a lui Alexandr Zinoviev... Pe durata unor peisaje am avut impresi Ernu a comis greşeala de a dori să zică totul pe o foaie de hârtie şi nu i-a reuşit decât să înşire lucrurile. O grandomanie pedepsită de Dumnezeul literaturii…

Astfel cartea este cel mult un ierbar al universului sovietic, un ghid turistic într-o ţară inexistentă.

- Cum a fost (bine sau rău)? – problema se pune în termeni exclusiv morali şi răspunsul este de fapt o polemică – represiune economică vs represiune politică etc... Ernu a prins două asemenea fire polemice, pathosul şi represiunea:

1) „Odată cu dispariţia URSS s-a pierdut ceva. N-aş putea să vă spun ce. Poate că s-a pierdut un anumit patos, un anumit mod de a vedea lucrurile şi a trăi viaţa de zi cu zi, poate entuziasmul de a mai crede în idealuri, poate un anumit fel de a suferi.” (p.9)

2) „Între lumea din care am ieşit şi lumea în care am intrat nu există o deosebire fundamentală, ci doar una de nuanţe, de ambalaj. Dacă lumea în care am trăit era axată pe represiune politică, lumea în care am intrat e bazată pe represiune economică.” (p.236)

Ambele drumuri puteau duce undeva (chiar dacă problema pathosului sovietic a fost abordată şi de Iulian Ciocan, mai revin la el când am timp, şi de Savatie Baştovoi în „Iepurii nu mor”), dar au fost abandonate.

- Ce a însemnat de fapt asta? – din păcate, cea mai importantă întrebare, poate unica la care trebuie să căutăm răspuns într-o asemenea carte, este aproape neglijată. Preocupat să ne spună ce desene animate frumoase am avut pe timpul sovietic, ce muzică underground ascultam, ce s-a mai întâmplat după moartea lui Stalin, Vasile Ernu uită să construiască fire de sens, legături sociale coerente. Există câteva sclipiri, abandonate şi ele, însă, pe drumul narativ:

„Capitalismul acesta ne-a stricat de tot. Ne-a distrus una dintre cele mai mari plăceri, plăcerea de a avea lucruri obţinute cu greu.” (p.18) - o temă foarte bogată pentru un roman/eseu.

„A construi comunismul fără alcool e ca şi cum ai construi capitalismul fără reclamă.” (p.84) – trebuia dezvoltată ideea, dincolo de reţetele de preparare a diferitelor cocktailuri.

Societatea civilă sovietică:

- kuhnea – bucătăria

- oceredi – rândul, coada… (p.200 – 201). – nişa care trebuia rumegată, stoarsă.

Până la urmă, percep cartea aceasta mai mult ca un angajament, o promisiune viitoare, decât ca un proiect finit. Sper ca Vasile Ernu să recidiveze în următorii câţiva ani. Are unde. Şi de unde.

toate frumusetile...Mortii

Jaroslav Seifert

„Toate frumuseţile lumii”

Editura ART, 2007

Pe scurt despre autor: născut la Praga, în 1901, poet ceh de stânga, a fost chiar membru al partidului Comunist, cu care o rupe însă, nemulţumit de apucăturile bolşevice ale conducerii Partidului. Este semnatar al Cartei 77, Laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1984.

Un jurnal trist: nu e pagină în care să nu fie sugerată, într-un fel sau altul, Moartea. În fapt, jurnalul însuşi este scris cu moartea în spate...şi în Faţă, ea fiind unul din co-autorii jurnalului lui Seifert.

Acest jurnal este o mărturisire retrospectivă, un fel de confesiune pasionantă a unui artist, ajuns la capătul biologicului. Nu este greu să bănuim că Moartea este unul dintre posibilii adresaţi ai Jurnalului, Arta e altul, Lumea, un al treilea.

„Mint însă în legătură cu o anumită împrejurare, spunând că morţii sunt cei ce se întroc uneori printre noi. Nu, nici vorbă de aşa ceva. E doar o aparenţă şi o iluzie. Fiindcă noi suntem cei ce venim la ei. De la o zi la alta suntem tot mai apropiaţi de ei.” (p.78)

Scenele triste din cimitir alternează însă cu amintiri joviale, de o veselie tulburătoare:

„O încăpere spaţioasă, elegant amenajată, ocupată pe jumătate cu separeuri de-a lungul pereţilor. O orchestră ţigănească agreabilă şi un parfum lejer ne-au învăluit chiar de la intrare. Pe covoarele persane se mişcau neauzite patru tinere fete. Două dintre ele erau, fără doar şi poate, unguroaice. Erau oacheşe la faţă, şi le-au oferit oaspeţilor nişte ochi negri şi largi, îngrădiţi de nişte gene lungi, arcuite. Celelalte două, aşa cum ne-am putut da seama imediat, erau, probabil, de la Viena. Toate patru erau înveşmântate cu fuste negre, lungi până mai jos de glezne şi se foiau printre mese în nişte pantofiori foarte eleganţi. Partea superioară a trupului, de la talie în sus, era înfăşurată doar într-un şirag de mărgele sau într-un lănţişorsubţire, de care atârna o cruciuliţă de aur. Pe urmă remarcai parfumul lejer al lăcrimioarelor şi al trupului fetei. Distribuiau ţigări şi băuturi pe un platou de argint, erau drăguţe şi ospitaliere, şi abordau o mină atât de firească, de parcă ar fi fost îmbrăcate până la gât.” (p.163-164)

În fine, am „văzut” în acest Jurnal o sală de dans: se dansa Strauss, Viul invita Moartea la un vals, în altă parte Artistul dansa Nudul, Dincoace era curtat de Dincolo... Viaţa şi Moartea răsuflau împreună şi încălzeau mâinile degerate ale Artistului.

P.S. Supără unele scăpări tehnice ale editurii. Să pui pe coperta din spate Max BRAD în loc de Max BROD e totuşi greşeală.

noica, note lectura I

Despre lăutărism

Constantin Noica.

Bucureşti: Humanitas, 2007

Ne-am mândrit în toate felurile cu Dimitrie Cantemir, în anul comemorării lui, 1973; dar am uitat să spunem că el nu ne lăudase prea mult.

De fapt, marile spirite ale neamului acestuia nu ne-au prea lăudat. Spre bine, credem. Înclin să cred că suntem incapabili să primim laude. S-ar putea să fie o consecinţă a dezvrăjirii religioase din veacul trecut, s-ar putea să fie o consecinţă a religiozităţii colective a ortodoxiei, a comunitarităţii care împiedică cumva personalizarea şi socializarea individuală a unor valori. Nu sunt moralist, dar cred că lauda nu trebuie prea mult...lăudată. Din contra, trebuie s-o însoţim cu judecata critică, ori de câte ori recurgem la ea...o anumită doză de etică creştină a modestiei este mai mult decât necesară.

Exemple. Comunismul a devalorizat, prin exces şi supraabundenţă, lauda. Tranziţia riscă să compromită şi ea, hula. Epoca post-tranziţiei se anunţă a fi una a imponderabilităţii afective.

Iată însă că ne vine acum în minte să spunem altfel: că şi-a certat limba, nu din ambiţia de a inova, ci pentru felul ei de a lăsa gândirea în destindere şi lene.

Nu cred că e posibil, mai mult, e interzis să „înviorăm” limba prin decrete sau eforturi colective, dirijate sau hei-rupuri naţionale. Din contra, gândesc că limba este şi poate fi forţată să stimuleze, să învioreze şi gonească gândirea doar în cadrul personal, cel mult familial sau comunal-local. La nivelul persona-lectului, comuno-lectului, dia-lectului, graiului personal, familial sau comunal limba este fugărită.

Limba oficială, cea română a a instituţiilor, nu cred că are nevoie de vioiciune... Altele sunt păcatele ei.

Dar ne gândim acum, ca în cazul limbii şi poate mai cu rost decât în cazul ei, că nu ne-ar fi stricat să luăm în serios mustrarea lui Cantemir şi, oricât n-are lecuire năravul din fire, poate că aşa, dacă ne-am fi scuturat puţin şi dacă diferitele ministere ale Propagandei ar fi înţeles că nu au de întreprins numai laudă de sine pe lângă streini, ci şi educaţie printre români, vreun ministru mai curajos ar fi scos în broşură, în câteva sute de mii de exemplare, capitolul lui Cantemir despre „obiceiurile" moldoveneşti, adică româneşti, şi — cine ştie? ne întrebăm — ar mai fi schimbat unele năravuri, punându-le sub ochii tuturor în lumina lor crudă.

A se vedea discuţia, zic eu, crucială, despre modul cum a fost gestionat, interpretat şi consumat cazul articolului despre moldoveni din revista turcă TEMPO. S-a luat barda, s-au adunat cete de plăieşi basarabeni sub drapele patriotarde gata să riposteze duşmanului turc. A fost neglijat total mesajul articolului şi am ieşit prost, în cele din urmă. Adevărata problemă a rămas în noi şi se numeşte incapacitate de a recepţiona un Discurs Critic venit de afară. Ne complacem să fim văzuţi prin prisma stereotipurilor: ospitalieri, harnici, popor multietnic şi când vine cineva şi ne zice că am sărit peste cal, noi punem mâna pe sabie. Încă cred: e o problema si un defect serios cand orice atitudine din afara se trece prin filtrul "demnitatii nationale"...

Treaz printre fantomele trecutului

apărut în Contrafort, 11-12 (157-158), noiembrie-decembrie 2007

Constantin Dobrilă,
Entre Dracula et Ceauşescu. La tyrannie chez les Roumains.
Institutul Cultural Român, Bucureşti, 2006

Oarecum nepotrivită mi se pare alegerea tiraniei ca perspectivă conceptuală prin care Constantin Dobrilă explorează imaginarul guvernării rele (mauvais gouvernement) la români. Gravitaţia teoretică în jurul noţiunii de „abuz” mi se pare mai eficientă. Din varii motive. Întâi, pentru că termenul „tiranie” face referinţă la un mediu cultural şi socio-politic specific, de aici şi problema aclimatizării lui pe sol străin (pentru documentare, vezi Mario Turchetti „Tirania şi Tiranicidul. Forme ale opresiunii şi dreptul la rezistenţă din Antichitate până în zilele noastre”, Chişinău: Cartier, 2003”). În al doilea rând, tirania nu poate explica, până la capăt, logica uzului şi abuzului violenţei politice: fenomene din acelaşi teritoriu semantic, precum dictatura, totalitarismul rămân inaccesibile şi insondabile. În fine, ruptă de contextul său originar, noţiunea de tiranie se transformă într-o esenţă metodologică anistorică, un concept generalist fără un conţinut concret, fiind utilizabil mai degrabă în bătăliile partinice şi ideologice decât în cadrul unei ştiinţe. Personal, prefer să spun „abuz”, atât în cazurile când excesul de violenţă este „legitim”-at (cazul unor dictaturi), cât şi în cazurile când acesta este „ilegitim”. Deşi „abuzul” ridică o altă problemă majoră: cea a limitei, a măsurării lui.

Aşa cum scrie în prefaţă Bogumil Jewsiewicki, titularul catedrei unde autorul şi-a susţinut doctoratul, interogaţiile (deci şi răspunsurile) lui Constantin Dobrilă se află strânse într-un ghem filozofic, unul dintre capetele căruia este Normalitatea, celălalt – Excepţionalitatea. În fapt, tirania (sau abuzul) sondează doar capătul al doilea, pentru că orice abuz presupune o abolire a Normalităţii.

În această logică dialectică paradoxală, contează prea puţin definiţia clară a Normalităţii, Răul este cel care trebuie numit, identificat şi exorcizat, Binele (Normalitatea) fiind o prezenţă disimulată, practic invizibilă pe ţesătura socialului. Pe durata cărţii, Constantin Dobrilă nu va oferi nici o definiţie sau măcar o aproximaţie conceptuală a ceea ce va fi putut însemna „le bon gouvernement” în imaginarul colectiv românesc medieval sau modern. Spre binele cărţii, de altfel.

Alterarea acestui Firesc neexprimabil reprezintă, de fapt, abuzul, una din formele căruia este tirania. Abuzul este ceea ce se află dincolo de limitele Normalităţii, de fapt, anularea ei. Îl găsim, practic, la periferia tuturor modelelor de legitimare a puterii: tradiţional, raţional sau carismatic (conform tipologiei lui Max Weber).

Persistenţa abuzului sugerează două lucruri: pe de o parte, absenţa unui miez instituţional formal, dar şi a unui organism viu şi funcţional de reguli şi organizaţii informale care ar fi barat calea abuzului, ar fi fost zidul de netrecut dintre Bine şi Rău; pe de altă parte, este expresia unei tendinţe permanente a politicii autohtone de a forţa Normalitatea, de a căuta căi de ocolire şi accelerare a procesului social şi istoric.

Câmpul politic autohton, sugerează Constantin Dobrilă, a fost forţat şi pervertit din toate direcţiile ideologice sau ideatice. Religie, cultură, economie – toate sferele socialului au exercitat presiuni asupra Normalităţii, cu ideea expresă de a-l forţa într-o direcţie sau alta. Cartea lui Dobrilă nu inventariază integral aceste forţe, ci se mulţumeşte a enumera şi analiza câteva din breşele Normalităţii...

Prima, este cea religioasă. În epoca medievală, unul din criteriile care determină poziţionarea unei guvernări în raport cu Binele şi Răul este relaţia acesteia cu religia - „este cunoscut că imaginea tiranului în reflecţia politică creştină este cea a unui opresor al Poporului şi al Bisericii” (p.27). Abuzul înseamnă, în acest caz, desconsiderarea Religiei şi a Lucrurilor Sfinte. Majoritatea tiranilor autohtoni din Evul Mediu nu se prea sinchisesc de Biserică, mai mult, o prigonesc, o marginalizează sau utilizează în scopuri proprii (îmbogăţire, reducere a influenţei Bisericii în stat etc.). O variantă a acestui gen de abuz este alteritatea religioasă - Iliaş Rareş se converteşte la islam, Iancu Saşul este luteran.

Imaginarul creştin românesc integrează simbolic tirania în două moduri: ca pedeapsă divină, ca „încercare” a credincioşilor pusă la cale de Dumnezeu (modelul Iov) şi tirania ca intromisiune traumatizantă şi arbitrară a Răului în ordinea puterii sacre (modelul Lucifer)... Necredinţa sau abaterea de la dogmele religiei nu reprezintă doar un abuz, ci simbolizează ruptura domnitorului cu ordinea divină, înstrăinarea sa de morala creştină şi ignoranţă totală. Or, doar practicarea virtuţilor creştine garantează accesul la cunoaşterea ordinii lui Dumnezeu, a măsurii şi cumpătării creştine – criterii sigure ale salvării.

A doua breşă în Normalitate este alteritatea etnică a elitei politice. Două momente: pe de o parte, asta înseamnă prin ruperea tradiţiei politice autohtone, pe de altă parte, recrutarea continuă a înalţilor funcţionari la Curtea Sultanului. În ambele cazuri are loc o fragmentare a procesului politic, atât prin segmentarea şi lipsa de garanţie a continuităţii, cât şi prin introducerea unei variabile forţate –intrigile de la curtea sultanului – care împreună vor dinamita orice stabilitate a câmpului politic. Soluţia, „desenată” în conştiinţa politică autohtonă, este fie divină (se invocă ajutorul lui Dumnezeu pentru stoparea acestui status-quo), fie socio-politică (eliberarea de sub jugul otoman). Ambele soluţii sunt forjate mai degrabă în imaginarul colectiv (sub formă de balade, poveşti şi cântece despre haiduci) decât în praxisul politic propriu-zis.

În fine, o a treia gaură este personalitatea domnitorului, cu toată suita de pericole ce le comportă. Legitimarea tradiţională precum şi cea carismatică a prinţului domnitor lasă o marjă mai mare de manifestare pentru personalitatea acestuia. Insul aflat în fruntea ierarhiei capătă posibilitatea de a utiliza, manipula şi influenţa după bunul său plac procesul politic. Personalităţi ca Vlad Ţepeş, fraţii Rareş, şi nu în ultimul rând, Nicolae Ceauşescu au lăsat „personalitatea” lor să se manifeste din plin. Cazul lui Ceauşescu este unul mai special. Acesta va reuşi să integreze într-un sistem de forţe eficient toate momentele care tensionează câmpul politic: alteritatea religioasă (ateismul militant, înarmat cu adevărul de neînvins al materialismului ştiinţific), alteritatea etnică (marxismul este o doctrină străină, de import, care este chemată să împrospăteze scena politică autohtonă, coruptă de valorile false ale capitalismului şi ale conştiinţei burgheze ), precum şi stilul de guvernare bazat pe o legitimitate carismatică puternică (care a lăsat foarte mult spaţiu de manevră pentru personalitatea Conducătorului)...

ciocan cu brejnevi

Iulian Ciocan
„Înainte să moară Brejnev” - I
Iaşi, Polirom, 2007

Cartea lui Iulian Ciocan (m-a surprins Bibilioteca Naţională că-l are) nu este o epopee a „застой”-ului (stagnarea) brejnevist. Nici o condamnare unilaterală. Prea îi lipseşte pathosul. Chiar cel negativ.
E un mozaic literar interesant, un amalgam care îşi propune să sondeze cotidianul sovietic. Altfel spus un microroman despre microlume în microsituaţii. Sunt doar „raze” literare pe care scriitorul le aruncă în trecut păstrând în acelaşi timp legătura cu prezentul, oferind de fapt perspectiva „devenirii” acestor vremi sovietice (vezi matineul cu bucluc) şi transformării lor în hidoasa tranziţie.
„Pentru că realitatea sovietică a generat haosul tranziţiei.”- precizează undeva Iulian Ciocan. Tot acolo: „Scormonesc în trecutul sovietic fiindcă prezentul meu conţine „urma” adâncă a acestui trecut.”
...Mă gândesc că acest tip de scriitură este cel mai comod pentru a descrie epoca brejnevistă, una unică - singura în care ţara sovietică este abandonată sieşi, planurile cincinale grandioase fiind îndeplinite, culacii distruşi, fascismul învins, alţi duşmani de clasă nu se prevedeau. Ţara, pentru întâia oară nu avea un ţel concret, cetăţenilor sovietici nu le rămânea decât să trăiască pentru sine, să abordeze critic, pentru prima oară „realizările grandioase” ale statului şi Partidului. Stagnarea brejnevistă este o vreme drăguţă şi pentru că oferă cetăţeanului sovietic posibilitatea distanţei, a evaluării concrete a realităţii şi a distanţei dintre realitatea sovietică „oficială” şi realitatea sovietică cotidiană... Din această falie îşi hrăneşte Iulian Ciocan scriitura, din intervalul enorm dintre viaţa oficială şi traiul cotidian al cetăţeanului sovietic.
De fapt, stagnarea brejnevistă este unica epocă personală în viaţa proletarilor, unicul timp în care viaţa le aparţine şi nu trebuie s-o împrumute sub diverse motive, Patriei.
Realitatea, însă, pentru eroii din „Înainte să moară Brejnev” nu este „totalitatea relaţiilor obiective care....” (definiţia de dicţionar), ci o simplă perspectivă narativă. Un punct de plecare, zice Iulian Ciocan. Un punct de vedere, l-aş completa eu.
Fiecare erou al lui Iulian Ciocan este un agent al acetei realităţi, având o poziţie specifică din care contribuie la menţinerea stabilităţii sistemului, sau din contra, la crearea unor situaţii de criză.
Polikarp Feofanovici, veteranul din „O roşie stricată”, bunăoară, este una din instanţele moralizatoare ale epocii. Faptul de a fi luptat la Stalingrad sau Berlin îi oferă o poziţie privilegiată în sistemul discursiv sovietic: de a fi purtător al adevărului istoric şi moral, de a fi instanţă legitimatoare a regimului, de a fi trecutul „adevărat” din care, în mod necesar, se naşte prezentul...
Obiectele îşi pierd, în scriitura lui Ciocan, semnificaţiile univoce. Camera de la cămin, murdară şi veşnic puturoasă şi puturabilă de mirosuri borş-clor-urină-bere-întuneric-gunoi este un semn al implacabilei ratări pentru Ionel Pâslaru, confruntat în contextul său existenţial cotidian cu semne ale unor „reuşite”, fie prietenul cu apartament, fie vecina Lapteacru care se culcă cu ştabii şi a obţinut chiar un apartament cu două camere...Pentru vărul său de la Târşiţei însă, venit la oraş să-şi cumpere palton, camera de cămin ieste un paradis unde se simte om civilizat: are baie, wc în care nu-ţi îngheaţă fundul iarna, aragaz (nu plită cu lemne sau ogriji)...

Va urma 

esinencu, bere si ...volei pentru combina

Nicolae Esinencu

„Grand Prix” în Scrieri Alese. Vol. 5. Chişinău, „Prometeu”, 2002

Nicolae Esinencu face parte din tagma redusă a literaţilor basarabeni care nu agită o flamură, nu împart note şi nici certificate de... (tst!). Nu că n-ar fi angajat. Nu că ar face artă pentru artă. Nu că ar scrie pentru „posteritate”, „alte veacuri”, „urmaşii noştri”, „umanitate” sau „generaţiile care vor veni”. Din contra, scriitura lui are o miză precisă, un ţel imediat (prezent), un public proxim (contemporanii) şi o problematică actuală. Altfel spus, o scriitură angajată, dar nu în maniera unui Păunescu sau CVT - o scriitură angajată în civic, nu în civism, în morală, nu în moralism, în uman, nu în umanism. O literatură autonomă, cu distanţa cuvenită faţă de realitate, nu aservirea ei acesteia din urmă. În fapt, scriitura lui Esinencu (mă refer la Esinencu dramaturgul, poetul şi prozatorul, poate găsesc ceva timp să vorbesc despre „Doc”, romanul adolescenţei mele) stă la limita dintre mărturie şi ficţiune, dintre realism şi construcţie literară. Realismul este asigurat prin decor, subiect, dar şi caracterele personajelor; ficţiunea îşi face loc prin retorică, suspendarea temporară a realităţii (vorbesc despre asta mai târziu).

Fabula pe scurt: un preşedinte de kolhoz, cam nărăvaş, aude în târg (înţelege raicomul – comitetul raional de partid) că poate chilipiri o combină dacă câştigă campionatul raional de volei (mă rog, logică stahanovistă, nu faci „norma ideologică”, performanţa ce ţi-o cere Partidul, nu obţii nimic). N-are echipă. Nu e o problemă. Nu are nici stadion, din nou nu e o problemă. Dorinţă să fie. Şi combina. Cu chiu cu vai reuşeşte să adune o echipă pestriţă (atât ca componenţă socială, cât şi ca puritate ideologică – un speculant, adică capitalist sadea, un ţăran cu sapa, dereticătoarea primăriei şi şoferul său personal. Jocul începe, se marchează şi nişte puncte. La un moment, fiecare jucător conştientizează că Preşedintele, în marea sa dorinţă de a câştiga combina este şantajabil şi fiecare, cu excepţia ţăranului, este dispus să-i ceară câte ceva. Speculantul, în primul rând.

Miroase a Kusturica aici? Aşa cred şi eu (şi Esinencu cred eu că crede, după ce a scris scenariul pentru „Tunul de lemn”, unul dintre cele mai bune filme moldoveneşti), chiar dacă un amic mi-a spus că mai degrabă e vorba de Ilf şi Petrov. Există însă câteva momente care mă fac să înclin balanţa spre Kusturica.

Primo: atenţie la situaţie. Acţiunea se merge lent, chinuit chiar pe alocuri şi când te-ai plictisit şi vrei să sari peste rânduri, hop şi se rupe, realul „îşi iese din pepeni” şi o ia razna. Are loc o ruptură de naraţiune, o transgresare a realului şi aruncarea „poveştii” în Poveste. Suntem dincolo de Poveste, lucrurile nu mai au sensurile obişnuite: totul devine emoţie care curge-curge. Întreaga personalitate a preşedintelui de kolhoz este un basm. Acesta doreşte combina cu orice preţ, crede că orice este posibil în orice moment, că o pregătire fizică bună vine aşa, când o chemi, „Din porunca ştiucii, din dorinţa mea!”... Anterior a încuiat mingea în seif pentru că, de, cum să baţi mingea aşa, de flori de cuc, acum, că e vorba de combină, e altă treabă...(„Să alegi în gol după o minge, n-am să permit. Să joci pentru o combină, mai zic şi eu.” p. 42)...

Prin contrast, chiar în momentele cele mai abrupte şi mai ireale, Ostap Bender rămânea un personaj real, la fel de real precum lumea din jurul său. Ostap Bender nu era în poveste, şi nici nu era poveste, era în realitate fiind o realitate.

Secundo, atenţie la erou. Preşedintele de kolhoz este un tipar. Al unui tip care poate, printr-un act de voinţă sau capriciu să suspende înreaga construcţie socială, s-o pună la cheremul său şi s-o pună să cânte după cum îi place. E o critică subtilă a unui sistem socio-politic (hai s-o spunem pe şleau, genul ăsta de critică şi „dizidenţă” este cel mai pertinent, nu poeziile cu gâze, poeziile dedicate lui Lenin, ulterior re-dedicare lui Stalin, pe urmă re-re-dedicate lui Hruşciov, în fine re-re-re-re-re-dedicate URSS, ulterior, prin metoda Find+Replace României) care funcţionează groso modo în acest mod: deşi postulează existenţa unui sistem social (Marx) în care individul este prins efectiv fără posibilitatea de a ieşi, acest sistem a ratat prin faptul că a permis unui om (Stalin, Lenin şi oricare din măscăricii care i-au urmat) să suspende socialul şi să-l arunce în Poveste. Meritul lui Esinencu este de a plasa macrolucrurile în microlume, macrorăul în microcomunitate şi de a-i demonta piesă cu piesă mecanismul pervers. Spunea Unul: „Cine are ochi să vadă, cine are urechi să audă!” prin asta, preşedintele de kolhoz este un atom logic al analizei. Organismul funcţional al epocii trecutului viitorului luminos poate fi reconstitut pornind de la acest atom, care poartă în sine informaţia necesară pentru ca sistemul să se autodezvolte…

Spre deosebire de acest preşedinte de kolhoz, Ostap Bender doar profită de realitate, îi exloatează hibele şi problemele însă nici prin cap nu-i trece s-o transforme, s-o modifice sau s-o re-construiască după bunul său plac. Bender se inserează în realitatea sovietică aşa cum este ea, eroul lui Esinencu suspendă această realitate. Am spus.

P.S. Carte citită la o bere. Recenzia scrisă după câteva.

Kundera, II

Milan Kundera

“L`art du roman”

Gallimard, 1995

Partea II

prima parte

Broch ne învaţă că la baza comportamentului uman, individual şi colectiv stă un sistem de co-fuziuni, sistemul gândirii simbolice. Este suficient să examinăm atent viaţa noastră pentru a vedea, în ce măsură, acest sistem iraţional , mai mult decât atitudinile raţionale, deviază comportamentul nostru. - mă gândesc la „ideologia literară” care propovăduieşte naturaleţea eroului literar, care ar acţiona, spun adepţii acestui tip de gândire, în conformitate cu impulsurile şi intenţiile cele mai intime, cele mai fireşti, cele mai naturale, cele mai proprii. Un haos social în care se mişcă, brownian, dar ca rezultat al unor „porniri obişnuite”, indivizi „naturali”. Se întrevede aici atât mitul bunului sălbatic, în manieră Rousseau, cât şi o nepricepere a rolului societăţii şi socializării. E, sociologia a mai măturat ceva din aceste iluzii, iar antropologia (susţinută de literatură) a arătat că omul „natural” care „nu citeşte simboluri” este fie Mowgly, fie Tarzan, fie şi mai rău. Lumea care ne înconjoară este mai mult decât o lume de lucruri – este una a relaţiilor, pe care doar umanul le „creează/citeşte”.

Pentru a surprinde complexitatea lumii contemporane un scriitor trebuie să posede o tehnică a condensării, a elipsei. (...) Să mergi întotdeauna în inima lucrurilor, în miezul problemei. (...) Să debarasăm romanul de automatismul tehnicii romaneşti, de verbalismul romanesc, să-l facem dens. – îmi aduce aminte de o frază, nu-mi mai amintesc cui îi aparţine: citeşti uneori o carte şi vezi sute de pagini chinuite pentru o idee, când era mai simplu, s-o expui într-o poezie, cel mult într-o povestire. Totuşi, undeva Kundera se înşeală – fiecare roman cu logica lui, depinde mult de ceea ce se înţelege prin acea „logică”. Chit că problema libertăţii umane este ideea centrală din „Fraţii Karamazov”, mă îndoiesc că ar putea fi desfăşurată într-o povestire. Până la urmă, e o chestie de stil propriu şi de tehnică romanescă specifică unei epoci, dar şi de caracteristicile situaţiilor existenţiale ale romanului. O fi „conştiinţa scriitoriceasă” a lui Kundera una de viteză (poate TGV-ul e de vină), poate este angoasa existenţială şi precipitarea timpului lumii... Cine ştie! Oricum, avertismentul rămâne valabil pentru ucenicii în ale scriitoriei (cică în timpul socialismului dezvoltat, adică URSS, scriitorii erau plătiţi pentru cuvinte, pagini şi erau „interesaţi” să chinuie kolhoznicii şi mulgătoarele model pentru a umple câteva pagini-ruble!).

Polifonie plus unitate indivizibilă. – polifonia este un termen muzical, importat de Kundera pentru a descrie dezvoltarea simultană a mai multor linii de subiect, care, fiind asamblate în roman, îşi păstrează o independenţă relativă. Unul din principiile fundamentale ale polifoniei: nici o „voce”, notă sau acord nu trebuie să fie dominantă, să se distingă în partitură – armonia e deplină. Polifonia poate fi diversă: de linii de subiect (în „Demonii” de Dostoievski avem câteva „poveşti” diferite: istoria amoroasă între bătrâna Stavroghin şi Stepan Verhovenski, istoria politică a unui grup revoluţionar), genuri (pot fi amestecate poezia, eseul filozofic, drama, tratatul ştiinţific etc. – ex. „Fraţii Karamazov”, „Lupul de stepă”, „Procesul”). O dereglare de la principiul polifoniei face romanul să tragă într-o parte, să nu „ţină drumul drept”, să facă să se audă voci dominante şi voci dominate... 2 moduri în care se realizează polifonia romanească: egalitatea „liniilor” şi indivizibilitatea ansamblului.

Necesitatea unei arte romaneşti a eseului („raţionalismul” romanesc). – meditaţia şi raţionamentul au un statut diferit pe terenul romanului. În ştiinţe, fiecare este sigur de ceea ce spune, este încrezut în legitimitatea „gândirii” sale, fie că e vorba de un filozof, om de ştiinţă sau cârciumar. În zona romanului, de obicei nu se afirmă nimic: aici este teirotiul jocurilor şi ipotezelor, abandonate sau negate în restul activităţilor umane. Gândirea dogmatică devine, în roman, ipotetică. „Filozofic” în sens romanesc înseamnă complex, multilateral, complicat, echivoc, lipsa unor soluţii definitive, a unor legi sau tendinţe universale. Este ceea ce lipseşte filozofiei. „Scriitorii-filozofi” nu sunt cei care au tras „canoane” de comportament din situaţii tip (să ne amintim de faimosul argument al celor doi sălbatici, ridiculizat atât de bine de Marx şi Engels în „Anti_Duhring”), ci cei care au avut suficientă imaginaţie să „deseneze” situaţii complexe, jocuri de sensuri, să descopere feţe ascunse ale unor adevăruri şi prejudecăţi aparent simple. Nu există filozoful Kafka, în sensul în care există filozoful Witgenstein.

va urma

Kundera, I

Milan Kundera

“L`art du roman”

Gallimard, 1995

Partea I

“Dacă este adevărat că filozofia şi ştiinţele au uitat fiinţa umană, odată cu Cervantes, în Europa se formează un nou gen de artă – cea care va explora această fiinţă umană uitată.” - un răspuns, peste decenii, neliniştilor lui Husserl... Arta romanului, spune Kundera, trebuie să recupereze die Liebenswelt, lumea concretă a vieţii.

„Romanul care nu dezvăluie o porţiune până atunci necunoscută a existenţei este imoral. Cunoaşterea este singura morală a romanului.” – o scară peste zidul dintre ştiinţă şi artă... De fapt, această scară este omul. Falimentul omului de ştiinţă: să desconsidere arta, reducând-o la superstiţii, psihoze, manii...

„Spritul romanului este complexitatea. Fiecare roman spune cititorului: Lucrurile sunt mai complicate decât crezi tu.”

„Toate romanele din toate timpurile gravitează în jurul enigmei Eu-lui.”

Teză: ştiinţa are aceeaşi preocupare. Mai mult, ea pretinde că poate studia, într-o manieră exactă şi măsurabilă mecanismele interacţiunii om-societate, om-om.

Subteză: arta nu poate operaţionaliza.

Antiteză I (A. Kuraev despre structuralism): în loc să fie preocupată de a găsi în spatele fiecărei Structuri un OM, OMUL, ştiinţa modernă este preocupată de a găsi pentru fiecare OM o Structură.

Antiteză II (W. Gombrowicz): Arta vă rămâne pe veci ceea ce a fost de la facerea lumii, adică glasul individului, expresia omului la singular, sau va pieri.

Sinteză: „Romanul nu examinează realitatea, ci Existenţa. Iar existenţa nu este ceea ce are loc, ce se întâmplă pur şi simplu – existenţa este ceea ce Omul poate deveni, totul de ce el este în stare.”

„Romancierii desenează harta existenţei prin faptul că descoperă noi posibilităţi umane.” – una din marile prejudecăţi ale gândirii comune este să opună iremediabil ştiinţa şi arta, arta şi tehnica ca fiind poluri ce se resping. Mai potrivită mi se pare o influenţă taoistă care ar sugera că de fapt, ambele sunt Tao, adică căi spre cunoaştere. Alegerea ne priveşte în mod individual. Nu vreau să repet toate truismele acestei dispute recente, dar trebuie să spun că împărtăşesc ideea că între ştiinţă şi artă, ca între toate modurile de a cunoaşte lumea (religia, asceza, trăirile extatice) exită multiple căi de comunicare, carosabile în toate sensurile.

„A există înseamnă a-fi-în-lume.” - e greu să-l explici pe Heidegger în 4 rânduri, mai ales că, lecturându-l ai senzaţia că nu-i ajung nici mii de pagini pentru a-şi dezvolta gândurile. Pe scurt, a fi în lume, înseamnă, să nu priveşti relaţia Tu-Lume ca o relaţie subiect-obiect, ci ca o intimitate. Lumea ca subiect, va spune constructivismul.

„Harta existenţială a timpurilor noastre:

1. K. Al lui Kafka – universul birocratizat. Biroul nu ca un fenomen social printre altele, ci ca esenţă a lumii.

2. Şveik – o lume în care vechile forme şi-au păstrat doar forma, nu şi conţinutul. Nimic nu merită luat în serios.” – curios, în unele pasaje, Haşek anticipează simulacrul lui Baudrillard, mai mult, îl face „motor” al lumii sociale.

3. Pasenow (atât Pasenow, cât şi ceilalţi doi eroi sunt luaţi din trilogia „Somnambulii” a lui Hermann Broch – pe care încă n-am citit-o spre marea mea ruşine.) – ataşament faţă de tradiţie, faţă de valorile moştenite.

4. Esch – fanatismul într-o epocă fără Dumnezeu. Valorile există nominal, la fel cum există şi pasiunea ce le alimentează, dar...valorile sunt lispite de conţinut, nu pot fi deosebite.” - încă o „presimţire” atât a misticismului fără Dumnezeu a unui Batailles, dar şi a modei simulacrului.

5. Huguenay – domnia iraţioanlului într-o lume fără credinţă. Asasini fericiţi, inculpabilizabili.”

culori

Michel Pastoureau

„Albastru. Istoria unei culori”

Chişinău, „Cartier”, 2006

Traducere din franceză de Em. Galaicu-Păun

„Culoarea nu este atât un fenomen natural, cât un construct cultural complex, rebel la orice generalizare, dacă nu chiar la orice analiză.” (p. 5) – două tendinţe: una neurobiologică (culoarea este ceea ce ochiul percepe), alta, socio-culturală (culoarea este ceea ce omul-societate numeşte). Natura dublă a culorii: fapt natural/fapt social. Două limite ale înţelegerii fenomenului cromatic. Argumentul fizicianului-neurolog-biolog: LUMINA şi legităţile ei. Dovada istoricului-sociolog-filozof: SOCIETATEA şi instituţiile ei. Antiteză antroposociologică: culoare fizică/culoare socială.

„Culoarea este în primul rând un fapt de societate. Nu există adevăruri transculturale ale culorii.” (p.5) – valoarea naturală a culorii este neutră, ea nu ne interesează, este apatică şi indiferentă faţă de simboluri, reguli, tradiţii, mişcări, evenimente şi speranţe sociale. Nu există, deci. Valoarea socială a culorii este universul în care trăim. Chiar visele noastre au culoare, speranţele, Dumnezeu, raiul, iadul, îngerii, iubirea, sexul, icoanele, sângele... Pustiul, asceza, biserica sunt şi ele colorate social.

„Orice istorie a culorilor nu poate fi decât o istorie socială.[...] Societatea este cea care „face” culoarea, o defineşte şi îi conferă sens, îi construieşte codurile şi valorile, îi organizează practicile şi-i stabileşte mizele.” (p.8) – această istorie a culorilor este istoria lui A NUMI, care înseamnă: „a semnifica sau a transmite idei, a suscita emoţii sau impresii puternice, a organiza coduri şi sisteme, a ajuta la clasare, asociere, comparare, ierarhizare.”(p.11)

Culoarea poate fi deosebită cu greu de suportul care o transmite, o face vizibilă. Fiecare medium de transportare a culorii este un subsistem social, cu funcţii complexe:

- Materia textilă, de cele mai mult ori sub forma unor articole de vestimentaţie. Haina care înseamnă statut cultural (opoziţia barbar/civilizat: romanii numeau unele triburi germanice barbare pentru că purtau culoarea albastră, îşi vopseau pletele, corpul şi hainele cu această culoare), statut social (opoziţia culori aristocrate/culori ţărăneşti/culori princiare/culori regale), statut moral (culori care includ/culori care exclud diferite grupuri marginale: cerşetorii, infirmii, puşcăriaşii, evreii, nebunii există în anumite zone cromatice, restul, adică majoritatea, trăiesc în alte zone cromatice)

- Cultul bisericesc. Când e vorba de Dumnezeu, nu orice culoare pare potrivită pentru a zugrăvi maiestatea şi atotputernicia Lui. Unele culori sunt legitime, altele tolerare, altele interzise. Îngerii sunt creaturi nevinovate cu aripi albe (în latină, candidus şi albus sunt quasi-sinonime, desemnând două nuanţe ale aceleiaşi culori), călugării poartă negru, simbol al umilinţei, modestiei, penitenţei, doliului...

- Heraldica. Culoarea este certificatul care face dovada unei origini nobile. Unele grupuri sociale transnaţionale şi transreligioase precum cavalerii fac mult pentru punerea în valoare a culorii. În mediul cavaleresc, culoarea îşi atinge plinătatea în ceea ce priveşte puterea sa de simbolizare.

- Steagul sau stema naţională. Factorul politic este o sită care cerne, în diverse grile, spectrul cromatic. Albastrul este simbolul unor monarhii. Verdele – al altora. Pentru culori se moare, se stă în puşcărie. Culoarea socială poate însemna rasism, spre deosebire de cea naturală. Chiar şi continentele noastre au o culoare: continentul galben, cel verde, cel negru, cel albastru.

- Arta. Ca expresie a sensibilităţii individuale, uneori arta se opune uzanţelor prescrise de social, politic sau religios, transgresând, deseori, limitele regulilor. Arta scoate în evidenţă culori şi nuanţe cromatice, acolo unde religia ascunde sau disimulează.

- Lexicul - suportul care asigură transmisiunea convenţiilor şi regulilor sociale cu privire la culoare.

„Cele două axe primordiale ale sensibilităţii antice şi medievale vis-a-vis de culoare – cea a luminozităţii şi cea a densităţii – se constituie pe baza unei duble opoziţii: pe de o parte, dintre alb şi negru (problema raportării la lumină, la intensitatea acesteia, la puritatea sa), pe de altă parte, dintre alb şi roşu (problema raportării la materia colorată, la prezenţa sau absenţa acesteia, la bogăţia şi la saturaţia sa). Negrul este sumbru, roşul este dens, în timp ce albul este în acelaşi timp contrariul amândurora.” (p.14) -

Şi albastrul? Sugestia lui Pastoureau: pentru a studia funcţia albastrului trebuie citită istoria instituţiilor şi a epocii.

Rober Muchembled orgasm si placere

Robert Muchembled

“Orgasmul şi Occidentul. O istorie a plăcerii din secolul al XVI-lea până în zilele noastre”

Chişinău, “CARTIER”, 2006

Între “to spend” şi “to come”... orgasmul, bineînţeles. Mutaţii sociale şi culturale ale sexualităţii.

Un truism filozofic afirmă că unica diferenţă între om şi animal este cultura. Altfel spus, instinctul este soarta animalului, şi cultura este cea a omului. Animalul, deşi domesticit şi oarecum civilizat (adică după ce a asimilat o doză de cultură) rămâne la acest palier al instinctului: cazurile frecvente când unele jivine, aparent blânde şi inofensive, “înmuiate” de traiul alături de om, se revoltă şi-şi arată colţii denotă supremaţia netă a instinctului, ca fiind mediul firesc al animalului. Dincolo, orice manifestare a instinctului trebuie filtrată prin mecanismele complicate ale culturii, ale sublimării şi ale autocontrolului.

...O istorie a Orgasmului nu poate fi decât o istorie a sexualităţii. O istorie a sexualităţii însă, nu este o “istorie naturală” după modelul biologic, ci o istorie socială care trebuie să ţină cont, în desfăşurarea ei, de motive şi rigori culturale, religioase, economice, culturale.

Suntem prinşi între două extreme: pe de o parte, logică lui “iubim pentru că cultura noastră ne învaţă să iubim, în numele supravieţuirii speciei” şi “suntem ca specie în mod biologic programaţi să ne îndrăgostim şi să alcătuim perechi”.

Definitoriu pentru societatea umană este transgresiunea acestui dualism, transformarea lui într-un continuum socio-biologic, cele două ipostaze fiind în acest caz doar două posibilităţi graduale pe aceeaşi axă liniară a evoluţiei omului de la instinct la cultură. În fapt, o istorie a sexualităţii occidentale este o istorie a diferitelor uzanţe culturale ale faptului sexual, a sublimărilor succesive în numele unui palier sau altul al socialului, a îngrădirilor, barierelor şi dirijărilor extraordinarei surse de energie care este instinctul sexual.

Trebuie să spunem că sexualitatea nu a fost reprimată, aşa cum ar părea la o lectură superficială a unor “texte sacre” (religioase, culturale sau etice), nici combătută, aşa cum ar ieşi din lamentatio “luptătorilor pentru eliberarea sexuală”. Sexualitatea a fost doar dirijată şi transpusă în alte scopuri. Eliberarea sexuală a zilelor noastre nefiind, în nici un caz, salvarea sexualităţii, sau emanciparea ei, ci câştigarea de către individ a dreptului de uzanţă individuală a sexualităţii, departe şi în afara grilelor colective.

Tocmai am enunţat o axă fundamentală a istoriei sexualităţii în Occident: cea care desemnează evoluţia şi modificările în drepturile (etice, juridice, religioase) de utilizare a sexualităţii: de la colectiv la individ, de la societate la atomul social - evoluţia pare să scape lui Muchembled, ocupat neiertat de mult cu descrierea rigorilor şi interpretărilor culturale şi religioase. În plan filozofic general, această istorie a acumulării, la polul individual, atât a obligaţiunilor cât şi a drepturilor de utilizare a energiei sexuale se suprapune în cadrul mai general al emancipării individului, al invenţiei lui de către gândirea modernă şi al eliberării lui succesive de sub tutela statului şi a religiei (o lectură marxistă a istoriei ar sugera o evoluţie paralelă, nu neapărat univocă: cea a încorporării treptate a individului în structuri economice şi invenţiei unor noi forme de dominaţie, mai soft decât cele vechi).

O altă axă fundamentală, pe care se pliază istoria sexualităţii occidentale în perioada studiată de Muchembled este oscilaţia sexualităţii între procreaţie şi plăcere. Cele două poluri nu sunt neapărat antagoniste, dar lectura socială le interpretează în felul acesta. În fapt, procreaţia este minimul de sexualitate acceptat în occident, plăcerea fiind demonizată şi surghiunită în Infern (un fapt care explică atât interesul extraordinar pentru acesta, dar şi interpretările de genul celei din Ivan Turbincă - prin grila interesant-plictisitor). Procesul prin care plăcerii îi sunt barate toate drumurile de acces spre individ poartă numele de Sublimare. Termenul forjat de Sigmund Freud se dovedeşte a fi cel mai util pentru a desemna sistemul de procedee, reguli, uzanţe, obiceiuri, scrieri, legi şi norme care zăgăzuiesc cu succes potenţialul fulminant al energiei sexuale şi îl transpun în palierul economic, politic şi religios al socialului. Activismul politic, frecvenţa crescândă a războaielor în Europa, cultul eroilor militari – toate se înscriu de minune în paradigma sublimării energiei sexuale. Muchembled corectează chiar, în numele paradigmei sexualităţii sublimate, teza lui Max Weber despre legătura cauzală între etica protestantă şi progresul economic al societăţilor care au îmbrăţişat acest tip de etică, prin transcrierea ei în termenii sexualităţii. Astfel, miracaolul economic al Occidentului se explică şi prin capacitatea sa de a sublima energiile sexuale, obligându-le să ia forma şi justificarea unor performanţe economice, politice sau sociale.

Acest traseu nu este atât de lejer şi liniar precum pare. Întâi pentru că presupune developarea unui sistem întreg de institute şi instituţii “corectoare”: biserica, familia, statul, dreptul, tradiţiile. În al doilea rând, pentru că nu poate fi conceput fără existenţa unor “supape” - marje de libertate tolerate pentru “respiraţia normală a organismului social”.

O specificare: traseele sunt diferite, atât pentru ambele sexe, cât şi pentru diferitele straturi ale societăţii. Pe plan gender, problema sublimării sexualităţii feminine pare rezolvată odată cu găselniţa “păcatului Evei” care justifică duritatea convenţiilor şi legilor sociale în ce le priveşte. Pentru perioada anterioară revoluţiei sexuale şi invenţiei pilule contraceptive, sexualitatea feminină este încorsetată în regimul “procreaţie” cu toate consecinţele ce decurg: naştere, creştere şi educaţie a copiilor, menţinerea căminului familial, îngrijirea masculului procreator. Această schemă este valabilă pentru Europa secolului al XVI-lea, pentru Europa Luminilor dar şi pentru epoca victoriană. Trăsăturile ei sunt: stigmatizarea căutării plăcerii de către femeie, condamnarea unor comportamente orientate spre acest scop şi pedepsirea legală, religioasă şi economică a oricăror tentative feminine de deturnare a “maşinii simbolice de sublimare”. Pentru jumătatea bărbătească regulile sunt mai permisive, libertatea este mult mai mare, fiind tolerate chiar unele excese de sexualitate. În practică, spune Muchembled, putem vorbi de un veritabil standart dublu, menit să ţină în frâu sexualtiatea bărbătească. Pe de o parte, ca şi în cazul feminin, bărbaţii sunt îndemnaţi şi obligaţi să se menţină în cadul procreativ al sexualităţii, altfel spus să caute plăcerea doar în căminul familial, în anumite limite. Pe de altă parte, există un sistem extrem de dezvoltat al caselor de toleranţă, prostituţiei legale şi infidelităţilor familiale tolerate, care au funcţia de a asigura supape pentru sexualitatea excesivă a unor masculi. O spunem pe şleau: adulterul masculin este tolerat, mai mult este uneori chiar încurajat, fiind considerat o expresie a “potenţei procreatoare” a masculului, la fel este tolerată şi chiar admisă o anumită doză de căutare a plăcerii de către bărbat, fie în braţele prostituatelor, fie ale amantelor.

În plan social general sistemul social menţine un şir de instituţii situate la ambele extreme: atât la extrema reţinerii de la orice sexualitate (este cazul mănăstirilor şi al instituţiei preoţilor, celibatari în cadrul religiei catolice) cât şi la extrema voluptăţii (prostituatele şi femeile uşoare) care trebuie să menţină stabilitatea angrenajului social.

În fine, o a treia axă determinantă este a evoluţiei uzanţelor sexualităţii în Occident este inventarea “femeii”, a orgasmului feminin, a “homosexualilor”, a masturbării - altfel spus, inventarea unei uzanţe individuale a sexualităţii care ar ţine cont de particularităţile gender, care ar acoperi “cerinţele şi exigenţele” particulare ale atomilor sexuali şi care ar oferi şanse egale tuturor membrilor societăţii şi care, este orientată spre plăcere. Femiea, homosexualul, masturbarea – sunt variaţii ale plăcerii. Societatea occidentală contemporană a “legalizat” plăcerea, mai mult, unii filozofi vorbesc de un exces periculos al plăcerii manifestată prin tirania orgasmului, vinovată cică, de destrămarea multor familii şi de fragilitatea cuplului în occident. Evoluţia aceasta poate fi descrisă în termenii un fapt anecdotic: în secolele XVI – XIX, în engleză, expresia care desemna piscul plăcerii utiliza vrbul “to spend”, adică a cheltui, altfel spus o lectură a sexualităţii din perspectiva performanţei procreative şi economice, care rezerva un timp limitat acestui aspect al vieţii umane. În engleza contemporană, acelaşi lucru este desemnat acum cu ajutorul verbului “to come”, adică a veni, a ajunge, care presupune un proces autonom, cu logica şi tehnica sa...

Unde suntem astăzi? Poate oare plăcerea să constituie un fundament sigur pentru o evoluţie socială? Ieşirea din umbră a sexualităţii corelată cu numărul crescând al divorţurilor, sporul demografic redus, negativ chiar al populaţiilor occidentale, hedonismul sexual, logica totalitară a performanţei sexuale – nu sunt oare semne ale decăderii societăţii vestice? Societatea occidentală, are vreo şansă de supravieţuire după devalorizarea familiei?

De fapt, o astfel de formulare a întrebărilor-cheie a evoluţiei sexualităţii în Occident este defectuoasă. Se întrevăd prea clar rigorile retorice ale discursurilor religioase tradiţionale, ale uzanţelor colective ale sexualităţii. Reformulate, aceste probleme trebuie să ţină cont de o mutaţie enormă pe plan filozofic şi juridic: epoca noastră, numită post-modernă, epocă a eliberării sexualităţii de sub tutela statului sau religiosului, nu este nicidecum epoca distrugerii familiei (aşa cum strigă unii “legionari” morali), ci una a renegocierii. Departe de a fi contestat, faptul familial este re-negociat, re-discutat. O utopie umanistă este pe cale de a se împlini: fondarea instituţiilor umane se bazează deja pe o alegere conştientă. Noua familie este aceeaşi uniune constituită de data asta prin acord egal, prin contract care presupune egalitate sexuală şi de plăcere a celor doi componenţi ai familiei. Argumentul că, exaltarea plăcerii şi voluptăţii ar distruge familia este unul fals. Să nu uităm că homosexualii, adică familiile bazate exclusiv pe plăcere, nu pe procreaţie doresc...să întemeieze familie şi să educe copii. Adică să contribuie la menţinerea speciei.

homo zapat

Viktor Pelevine

„Homo zapiens”

Seuil, 2001

Varianta rusă a romanului, prezentă pe site-ul oficial al autorului, poartă numele «GENERATION П» („П” este scurtătura rusă pentru PEPSI). „Cenzurarea” franceză produsă prin schimbarea titlului în „Homo Zapiens” (numele unui capitol al cărţii) surprinde reuşit „prime-time-ul” romanului, momentul ăla în care turmele de idei, scene şi personaje risipite aiurea prin văile şi colinele „spaţiului narativ” sunt adunate în ghemuri de sens, în filtre care dispun repartiţia ulterioară a „cărţilor”...

Chestia asta ar putea fi „lecturată” şi ca o încercare de deturnare a atenţiei cititorului într-o direcţie tematică şi ideatică anume – personal însă, am fost interesat de tematica mass-media şi televiziune, în special, şi „ochelarii francezi” mi-au fost utili.

Eroul aparent al romanului este Babylen Tatarski (numele este compus din „unirea” întru Gloria Patriei a două simboluri sovietice: Babi Yar – unul din episoadele cele mai funebre ale Războiului al Doilea Mondial, mediatizat mult în URSS – şi Lenin - omul-simbol-nume-revoluţie-aer-oraş-corabie-sânge etc., etc Între altele moda aceasta a numelor „revoluţionare” face jertfe şi astăzi – am avut o colegă de gimnaziu, fiică a unor activişti de partid din regiune, ce purta numele VladiLena, tipa este foarte nefericită şi necăjită din partea numelui, preferând să spună că se numeşte Paşa). Babylen este un intelectual sovietic tipic: este admis la un institut tehnic, nu pentru că ar avea pasiune pentru tehnică, ci pentru a scăpa de serviciul militar. După ce lecturează o culegere de poezii de Pasternak, Babylen decide să studieze literatura. Îşi face studiile la Institutul de Literatură, secţia Literatura popoarelor din URSS. Babylen trăieşte cu iluzia că profesia sa îi conferă un acces privilegiat spre eternitate, spre veşnicie – reprezentată probabil de „spiritul frăţesc şi prietenesc al traiului în comun a celor 15 republici-surori în cadrul marii familii care este Uniunea Sovietică”, de coloratura mesianică a misiunii eliberatoare a proletariatului şi de elementul pur religios al credinţei în viitorul luminos ...

Când URSS se prăbuşeşte, odată cu ea, în neant, cade şi „eternitatea” sovietică, lăsând loc unui cotidian fără viitor, în genere fără o axă temporală (am putea să speculăm că televiziunea este chemată să acopere acest gol de viitor, această absenţă acută de „eternitate” printr-un exces de prezent, de „aici şi acum”). Cum are loc această substituţie a lui „mâine” şi „ieri” printr-un abuz de „azi”?

Răspunsul îl oferă capitolul „Homo zapiens”. Ceva preistorie: după prăbuşirea imperiului sovietic, Babylen abandonează literatură şi se angajează la un cecen, în calitate de vânzător la gheretă. O întâlnire incidentală schimbă cursul vieţii acestuia: reperat de un prieten, Tatarski este aruncat în lumea creatorilor de publicitate, după care, gradual, urcă toate treptele ierarhice... Într-o zi, întâlneşte un fost prieten, acum preocupat de religie orientală, care-l invită în ospeţie, într-o suburbie a Moskovei. Acolo, Tatarski consumă extatice şi are halucinaţii. „Homo zapiens” este una dintre aceste halucinaţii, concepută ca o şedinţă spiritistă cu sufletul lui Che Guevara.

Întrebarea lui Babylen:

„Ceva nou despre publicitate ce nu pot citi nici la Al Ries nici la Ogilvy?”

Urmează aproximativ 20 pagini de explicaţii, teorii, aforisme şi apeluri de tipul celebrului „Companeros!”.

Răspunsul lui El Che:

Cheia se află în dualismul subiect-obiect, atât de drag filozofiei occidentale, dar care este negat cu vehemenţă de spiritualitatea orientală. În fapt, nu este vorba de orice dualism subiect-obiect, ci de o variantă „dinamică” a acestui dualism în care una dintre părţi este televizorul (nicidecum omul, care are o apariţie efemeră, de rol).

Pelevin formulează două variante ale acestui dualism:

a) om-televizor deconectat. În fapt acesta este un dualism fals care îşi soarbe legitimitatea doar în opoziţie cu cel de-al doilea dualism. Este o balanţă cu o singură parte – OMUL.

Un televizor deconectat este un obiect ca multe altele, precum pietrele, valurile mării sau o bucată de lemn: el poate fi transportat, manipulat spaţial, adică, se află sub controlul total al subiectului, al omului, al individului, al sufletului.

b) om-televizor conectat. Şi acesta este un dualism fals, întrucât putem vorbi doar despre o parte a balanţei: televizorul. Dar mutaţia care se produce este atât de importantă încât merită să construim, fie şi formal, aceste două dualisme opuse. În momentul în care un televizor este conectat el se rupe din şirul aleatoriu al obiectelor devenind o lume nouă, un transfer în altă realitate.

Ce se întâmplă cu omul care priveşte televizorul? Rămâne el acelaşi? Sau se transformă într-o entitate nouă?

Imaginile transmise de televizor nu sunt niciodată statice, din contra, dinamismul lor este atu-ul acestui gen mass-media. Dinamismului imaginilor care se perindă pe ecranul televizorului îi corespunde un alt dinamism, al reacţiilor şi proceselor psihice ale individului care urmăreşte televizorul. În fapt, individul în cauză îşi dirijează atenţia în armonie cu ceea ce se întâmplă pe sticlă, reacţionează aşa cum îi sugerează, conştient sau inconştient sticla. Gândurile sau hormonii, gradul de plăcere şi senzaţiile nu sunt reacţii individuale, ci comportamente prevăzute şi programate de echipe de regizori şi tehnicieni iscusiţi. Avem toate simptomele unui caz de posesiune de demon, cu simpla diferenţă că demonul nu există, ci doar posesiunea (vezi TV religios).

În primul caz, subiectul îşi imaginează că realitatea este lumea materială (iluzie). Putem utiliza aici noţiunea „zaping” (credem că ea poate fi utilizată doar în acest context, al televizorului deconectat) care ar însemna să treci de la un obiect la altul, să le schimbi cu non-şalanţă păstrând chestia aia discutabilă numită identitate...

În al doilea caz (când televizorul este conectat – repetiţia poate părea dureroasă dar este foarte utilă V.S.), individul crede că realitatea este lumea materială demonstrată la televizor (iluzie a iluziei). De data asta, însă, nu individul zapează (de la zaping), ci el însuşi este zapat de regizori şi scenarişti de televiziune. În acest caz individul este un post, un canal de televiziune prin care grupuri de interese pătrund în conştiinţa lui, punându-l într-o situaţie de dependenţă. Ei, atunci individul este HOMO ZAPIENS.

... Cine poartă vina pentru starea actuală a omului? Televiziunea? Doar ea?

Existenţa televiziunii de fapt, este justificată de posibilităţile ei publicitare şi de dirijare a fluxurilor monetare. Adică, o legitimitate pur economică. Din acest punct de vedere, fiecare om este o celulă a unui organism complex numit de Vechi Mammona, iar de Noi, Oranus (Oral+anus).

Ei, funcţia fiecărei celule este de a asigura circulaţia cât mai intensă a banilor, adică a „sângelui” acestui megacorp. Ca orice organism complex, Oranus, pentru a supravieţui, trebuie să-şi asigure o circulaţie constantă a „masei monetare” şi un metabolism sănătos. Pentru aceasta el a dezvoltat şi un sistem nervos primitiv, care-i permite să dirijeze activitatea celulelor prin intermediul unor impulsuri nervoase. Aceste wow-impulsuri (de la interjecţia engleză WOW!) sunt de trei tipuri:

- impuls wow-oral: impune celula să înghită bani pentru a stinge conflictul (fals) dintre percepţia de sine şi idealul „Supra – EU” creat şi alimentat de publicitate. Exemplu tipic: indivizii săraci care-şi cheltuie ultimii bani pentru a se îmbrăca scump, de la butic.

- impuls wow-anal: impune celula să ejaculeze bani pentru a resimţi plăcerea coincidenţei dintre concepţia de Sine şi idealul pomenit mai sus.

- impuls wow-represiv: are funcţia de a stopa orice schimb de informaţie cu lumea exterioară care ar pune în pericol existenţa celorlalte două impulsuri – un fel de imunitate a lui Oranus. Încă un rol al impulsului wow-represiv este de asigura identificarea totală a individului cu celula lui Oranus şi eradicarea oricărei idei de emancipare...

calatorie

Louis-Ferdinand Celine

„Călătorie la capătul nopţii”

Editura „Cartea Românească”

...Re-citirile nu sunt doar un refresh al memoriei literare, cu funcţia de a re-aduce în minte conţinutul unor cărţi deja uitate... Prefixul „re-” este mai degrabă un indiciu cronologic decât unul de înţelegere sau meditaţie. „Re-” are funcţia de a plasa lectura pe o linie temporală...şi cam atât...

Un „re-„ pus între mine (cititor) şi Celine (scriitor) are acelaşi element de noutate, ce îi lipsea acum ceva ani, la prima (în ordin cronologic, deşi, psihologic nu a lăsat nici o urmă „adâncă) lectură...

Este una din cele mai „rufoase” cărţi pe care le-am ţinut vreodată în mână. Paginile sunt atât de ferfeniţate, încât ai impresia că stau acolo, între cotoare, de nevoie şi oarecum forţate, ca în puşcărie. Unele mâini anonime au lăsat şi ceva însemnări cu creionul, acolo unde lectura producea probabil „urlete”. Încă câteva lecturi şi cartea va deveni fizic ilizibilă – să fie ăsta un indiciu al calităţii? Da şi nu. Degradarea fizică a cărţii este un semn de popularitate, iar aceasta, la rândul ei, nu prea intră în caracteristicile culturii înalte, de elită.

Într-un fel, este o fericire că o carte atât de densă mai este atinsă şi de „viciul” popularităţii.

Din start, frapează individualismul autorului sau ceea ce am putea numi un anarhism asocial (spre deosebire de anarhismele sociale care păstrează totuşi, individul în societate, deşi disociază teoretic structura instituţională a acesteia) – anarhism care poate fi rezumat prin refuzul condiţiei sociale a omului ca un bine în sine (paralela care mi se impune imediat este cea între Erich Maria Remarque din „Der Weg zurück”. Eroii lui Remarque se izbesc de problema re-integrării în societate, re-întoarcerii la viaţa normală, de dinainte de război – pentru Celine, însă, ideea principală este de a respinge socialul, mai ales când acesta ia forma monstruoasă a totalitarismului...

Societatea este pentru Celine un rău indiscutabil: „Ne-am născut fideli, de asta crăpăm noi ăştia! Soldaţi pe degeaba, eroi pentru toată lumea şi maimuţe vorbăreţe.” (p.6)

Grila socială diferă de cea individuală – comunitatea (se ea aici ca sinonim pentru societate) impune, comandă, creează şi gestionează dorinţele, opţiunile, viaţa şi moartea elementelor ei: „La urma urmei ne aflăm cu toţii pe o mare galeră, vâslim cu toţii din toate puterile, n-ai să vii să-mi spui că nu-i aşa!... De-am sta pe cuie chiar, de tras tot noi tragem! Şi cu ce ne alegem din asta? Cu nimic! Numai cu lovituri de ciomag, mizerii, tromboane, şi alte mârşăvii. La muncă! pretind ei. Iar mai infectă decât orice e munca asta a lor. Jos în cale, abia trăgându-ne sufletul, puţind, şiroind de sudoare, noi, şi sus pe punte, uite-i stăpânii, fără griji, pe genunchi cu frumoase femei trandafirii şi trăznind de parfumuri. Ne urcă pe punte. Îşi pun pe cap pălăriile lor ţilindru şi ne zic pe gură cam aşa: „Bandă de hoituri, e război! Să-i luaţi în piept pe nemernicii de la bordul patriei nr.2 şi să le zburaţi creierii! Haide, hai, aveţi tot ce vă trebuie la bord! Toţi în cor! Urlaţi cât vă ţine gura, să se cutremure: „Trăiască Patria nr. 1!” Să se audă de departe! Ăla care va urla mai tare va primi medalia şi mirul domnului Isus între ochi!” (p.7)

Unele „reflexe individuale” sunt de fapt, „achiziţii sociale” bine camuflate:

„Dar să nu-ţi crezi ochilor! Chiar prin faţa cafenelei în care ne aflam, începe să treacă un regiment în frunte cu colonelul călare pe calul lui, şi ce plăcut şi plin de viaţă părea colonelul! Am ţâşnit într-un salt de entuziasm.

- Mă duc să văd dacă-i aşa! îi strig lui Arthur, şi iată-mă plecat să mă angajez şi încă în pas alergător.” (p.7)

Sau:

„Indigenii, ei, nu muncesc deloc în fond decât mânaţi de bâtă, îşi păstrează această demnitate, în timp ce albii, perfecţionaţi de învăţământul public, muncesc singuri.

Bâta oboseşte în cele din urmă pe cel care o mânuieşte, în timp ce speranţa de-a deveni puternic şi bogat cu care sunt îndopaţi albii nu costă nimic, absolut nimic. Să nu-mi mai lăudaţi Egiptul şi pe tiranii tătari! Nu erau aceşti demodaţi diletanţi decât nişte negustoraşi înfumuraţi în arta supremă de-a scoate sufletul din bestia verticală, punând-o la munci. Nu ştiau aceşti primitivi, să-i spună sclavului „domnule”, nici nu-l puneau să voteze din când în când, nici nu-i plăteau jurnalul şi mai ales nu-l duceau în război, pentru a-l face să-i treacă cheful de viaţă. Un creştin de douăzeci de secole, ştiu eu ce ştiu, nu poate sta locului când prin faţa lui trece un regiment. Îi trăznesc prea multe idei în cap.” (p.121) – o reluare a mitului nevinovăţiei, deci supremaţiei morale a bunului sălbatic.

Ori: „Caii au mai mult noroc, căci îndurând şi ei războiul, tot ca şi noi, nu li se cere să adere la el, să aibă aerul c-ar crede în el Nefericiţi, dar liberi cai!” – apoteoza stării animalice, presocietale.

Logica eficienţei sociale (încarnată, par excelence, de modelul de lucru al uzinei Ford exclude orice bruiaje, întâmplătoare sau intenţionate:

„Aici n-ai ce să faci cu studiile dumitale, băiete! N-ai venit aici ca să gândeşti, ci ca să faci gesturile care ţi se comandă... N-avem nevoie de imaginativi în uzina noastră. De cimpanzei avem nevoie... Şi încă un sfat. Nu mai vorbi nimănui despre inteligenţa dumitale! Vor gândi alţii pentru dumneata, prietene! Să-ţi fie de învăţătură!” (p.194)

În fapt, autorul reproşează societăţii moderne două breşe fundamentale:

- cultivarea raţională şi susţinută a unor sentimente iraţionale (ex: ura faţă de Celălalt, identificat în mod constant cu Duşmanul), nejustificate prin mecanismele tradiţionale ale afecţiunii individuale („Oricât mi-aş fi scormonit memoria, nu ţineam minte să le fi făcut ceva nemţilor.” p.8), sau, în alţi termeni, substituirea sentimentelor individuale prin afecţiuni colective, înlocuirea scopurilor individuale cu cele colective (obiecţiei că scopurile individuale sunt şi ele de fapt creaţii sociale, vom opune ideea că există, totuşi, în pofida „socialităţii” majorităţii sentimentelor umane, unele emoţii profund individualiste precum sentimentul securităţii).

- Celine va imputa societăţii şi faptul că, irosind atâtea energii, vieţi şi destine umane întru acoperirea unor scopuri perverse, materialiste, egoiste sau pur şi simplu nedemne (materialismul şi eficienţa de dragul eficienţei), aceasta nu cheltuieşte un dram de voinţă pentru realizarea unicului scop ce merită a fi atins: dragostea între oameni - „Dar nu eram decât eu, numai eu, eu singur, alături de el, un Ferdinand foarte adevărat căruia îi lipsea tocmai ceea ce-l face pe om mai mare decât simpla lui viaţă, DRAGOSTEA PENTRU VIAŢA ALTORA” (p.426)

...Celine are suficiente păcate. Consider însă că ar fi absurd să-i incriminăm şi un antiumanism, doar din motivul că nu a prea iubit societatea, nu a preamărit-o şi nu i-a evidenţiat beneficiile... Anarhismul lui Celine păstrează Omul, îi redă acestuia sensul suprem al existenţei – dragostea, în numele căreia Fiul lui Dumnezeu a mers pe cruce, în numele căreia trăim şi noi...

...„Acolo departe e marea. Dar nu mai aveam acum ce să-mi imaginez despre ea. Aveam altceva de făcut. Am încercat mereu să mă pierd ca să nu mă trezesc mereu cu viaţa în faţă, dădeam peste ea oriunde. Mă întorceam la mine însumi. Se terminase pentru totdeauna cu trambalarea mea... Lumea se închisese! Alţii la rând!... Noi ajunsesem la capăt!... Ca la bâlci!... Să suferi nu-i destul, muzica trebuie să reînceapă, trebuie să cauţi şi mai multă suferinţă...” (p.429)