esinencu, bere si ...volei pentru combina

Nicolae Esinencu

„Grand Prix” în Scrieri Alese. Vol. 5. Chişinău, „Prometeu”, 2002

Nicolae Esinencu face parte din tagma redusă a literaţilor basarabeni care nu agită o flamură, nu împart note şi nici certificate de... (tst!). Nu că n-ar fi angajat. Nu că ar face artă pentru artă. Nu că ar scrie pentru „posteritate”, „alte veacuri”, „urmaşii noştri”, „umanitate” sau „generaţiile care vor veni”. Din contra, scriitura lui are o miză precisă, un ţel imediat (prezent), un public proxim (contemporanii) şi o problematică actuală. Altfel spus, o scriitură angajată, dar nu în maniera unui Păunescu sau CVT - o scriitură angajată în civic, nu în civism, în morală, nu în moralism, în uman, nu în umanism. O literatură autonomă, cu distanţa cuvenită faţă de realitate, nu aservirea ei acesteia din urmă. În fapt, scriitura lui Esinencu (mă refer la Esinencu dramaturgul, poetul şi prozatorul, poate găsesc ceva timp să vorbesc despre „Doc”, romanul adolescenţei mele) stă la limita dintre mărturie şi ficţiune, dintre realism şi construcţie literară. Realismul este asigurat prin decor, subiect, dar şi caracterele personajelor; ficţiunea îşi face loc prin retorică, suspendarea temporară a realităţii (vorbesc despre asta mai târziu).

Fabula pe scurt: un preşedinte de kolhoz, cam nărăvaş, aude în târg (înţelege raicomul – comitetul raional de partid) că poate chilipiri o combină dacă câştigă campionatul raional de volei (mă rog, logică stahanovistă, nu faci „norma ideologică”, performanţa ce ţi-o cere Partidul, nu obţii nimic). N-are echipă. Nu e o problemă. Nu are nici stadion, din nou nu e o problemă. Dorinţă să fie. Şi combina. Cu chiu cu vai reuşeşte să adune o echipă pestriţă (atât ca componenţă socială, cât şi ca puritate ideologică – un speculant, adică capitalist sadea, un ţăran cu sapa, dereticătoarea primăriei şi şoferul său personal. Jocul începe, se marchează şi nişte puncte. La un moment, fiecare jucător conştientizează că Preşedintele, în marea sa dorinţă de a câştiga combina este şantajabil şi fiecare, cu excepţia ţăranului, este dispus să-i ceară câte ceva. Speculantul, în primul rând.

Miroase a Kusturica aici? Aşa cred şi eu (şi Esinencu cred eu că crede, după ce a scris scenariul pentru „Tunul de lemn”, unul dintre cele mai bune filme moldoveneşti), chiar dacă un amic mi-a spus că mai degrabă e vorba de Ilf şi Petrov. Există însă câteva momente care mă fac să înclin balanţa spre Kusturica.

Primo: atenţie la situaţie. Acţiunea se merge lent, chinuit chiar pe alocuri şi când te-ai plictisit şi vrei să sari peste rânduri, hop şi se rupe, realul „îşi iese din pepeni” şi o ia razna. Are loc o ruptură de naraţiune, o transgresare a realului şi aruncarea „poveştii” în Poveste. Suntem dincolo de Poveste, lucrurile nu mai au sensurile obişnuite: totul devine emoţie care curge-curge. Întreaga personalitate a preşedintelui de kolhoz este un basm. Acesta doreşte combina cu orice preţ, crede că orice este posibil în orice moment, că o pregătire fizică bună vine aşa, când o chemi, „Din porunca ştiucii, din dorinţa mea!”... Anterior a încuiat mingea în seif pentru că, de, cum să baţi mingea aşa, de flori de cuc, acum, că e vorba de combină, e altă treabă...(„Să alegi în gol după o minge, n-am să permit. Să joci pentru o combină, mai zic şi eu.” p. 42)...

Prin contrast, chiar în momentele cele mai abrupte şi mai ireale, Ostap Bender rămânea un personaj real, la fel de real precum lumea din jurul său. Ostap Bender nu era în poveste, şi nici nu era poveste, era în realitate fiind o realitate.

Secundo, atenţie la erou. Preşedintele de kolhoz este un tipar. Al unui tip care poate, printr-un act de voinţă sau capriciu să suspende înreaga construcţie socială, s-o pună la cheremul său şi s-o pună să cânte după cum îi place. E o critică subtilă a unui sistem socio-politic (hai s-o spunem pe şleau, genul ăsta de critică şi „dizidenţă” este cel mai pertinent, nu poeziile cu gâze, poeziile dedicate lui Lenin, ulterior re-dedicare lui Stalin, pe urmă re-re-dedicate lui Hruşciov, în fine re-re-re-re-re-dedicate URSS, ulterior, prin metoda Find+Replace României) care funcţionează groso modo în acest mod: deşi postulează existenţa unui sistem social (Marx) în care individul este prins efectiv fără posibilitatea de a ieşi, acest sistem a ratat prin faptul că a permis unui om (Stalin, Lenin şi oricare din măscăricii care i-au urmat) să suspende socialul şi să-l arunce în Poveste. Meritul lui Esinencu este de a plasa macrolucrurile în microlume, macrorăul în microcomunitate şi de a-i demonta piesă cu piesă mecanismul pervers. Spunea Unul: „Cine are ochi să vadă, cine are urechi să audă!” prin asta, preşedintele de kolhoz este un atom logic al analizei. Organismul funcţional al epocii trecutului viitorului luminos poate fi reconstitut pornind de la acest atom, care poartă în sine informaţia necesară pentru ca sistemul să se autodezvolte…

Spre deosebire de acest preşedinte de kolhoz, Ostap Bender doar profită de realitate, îi exloatează hibele şi problemele însă nici prin cap nu-i trece s-o transforme, s-o modifice sau s-o re-construiască după bunul său plac. Bender se inserează în realitatea sovietică aşa cum este ea, eroul lui Esinencu suspendă această realitate. Am spus.

P.S. Carte citită la o bere. Recenzia scrisă după câteva.