cu rigla la moaste

Un probabil viitor studiu. Deocamdată nu este decât o schiţă. Voi fi recunoscător pentru sugestii, discuţii, bibliografie...

Cu rigla la moaşte

Spectacolul „Monoloagele vaginului” după Eve Ensler, interzis (în octombrie) la Chişinău de către autorităţi (!) ca urmare a protestului unor organizaţii religioase, s-a jucat totuşi, la Teatrul Satiricus „Ion Luca Caragiale”, la 27 şi 28 noiembrie, sub un nume schimbat: „Monoloage...foarte intime...” însoţit de avertismentul: Accesul publicului cu prejudecăţi este nerecomandat.

„Obscenitatea” – unul dintre argumentele cheie ale „acuzării” (toate rolurile sunt convenţionale şi ţin doar de această situaţie concretă) a fost suspendată prin substituirea noţiunii „ruşinoase” „vagin” prin expresia nevinovată „foarte intime”... Celălalt argument, precum că autoarea piesei ar reduce femeia la vagin, încă se discută, şi va fi un subiect fierbinte cel puţin atâta timp cât mişcarea feministă va pune problema exploatării sexuale a femeii. Putem considera cazul ca şi consumat?

Comentatorii cazului s-au împărţit iniţial în câteva tabere: unii, care spuneau că piesa e rea şi aşa-i trebuie, să fie interzisă, scoasă din repertoriul teatrului şi în general uitată cât mai repede cu putinţă. Alţii, mai îngăduitori, au spus că orice act artistic merită să primească şansa de a se împlini, orice idee merită să fie scoasă la rampă pentru a fi discutată... Un alt grup de cetăţeni au considerat că ar fi vorba de o revenire în forţă a conflictului etern: artist vs biserică, religie contra artă etc.

Adevărata problemă, însă, a fost intervenţia arbitrară a statului: regizoarea a fost chemată la Poliţie să dea explicaţii cu privire la conţinutul moral al spectacolului, iar dezbaterea „critică” s-a derulat în cabinetul miliţianului cu ţuruiac. O situaţie anormală, pentru că, din start, autonomia actului artistic şi a celui de exprimare liberă au fost suspendate în numele raison d'État.

În al doilea rând, pare suspectă graba cu care miliţianul moldovean a cedat presiunilor elementului religios – fie că a făcut-o din motive „politice”, fie din raţiuni utilitare, fie din „prejudecăţi morale”. Altfel spus, statul, care, în teorie este arbitrul neutru, a „preferat” să ia partea unui „concurent”.

Întâmplare sau necesitate? Inspiraţie de moment sau act chibzuit din timp? Manifestare de forţă sau din contra, semn al slăbiciunii?

Nu vom putea răspunde niciodată prea exact la aceste întrebări. Ele ţin de dialectica proprie a actului politic. La fel, nu cred că o explicaţie ideologică sau conspiratologică ar furniza argumente plauzibile. Totuşi...

Avansez ideea unei probleme de sistem, una ce ţine de însăşi natura statului modern, aflat astăzi în profundă schimbare. Numele problemei ar putea părea hazardat, la limită chiar tehnocrat: gestiunea sacrului.

Esenţa statului ca monopolist al violenţei (Max Weber) se vede astăzi pusă în discuţie. Mai întâi pentru că, monopolul violenţei nu explică deloc sursa de legitimare a acestei stări de lucruri. Vechiul argument, bazat pe superioritatea raţiunii şi deci a statului ca fiind administrarea raţională a violenţei nu mai ţine. Factori diferiţi precum: triumful ideologiilor iraţionale (fascismul şi comunismul), postmodernismul (înţeles ca contestare a autosuficienţei raţiunii, a progresului ştiinţific, a concepţiei liniare a dezvoltării lumii cu finalitatea victorie raţiunii), „eşecul” moral al societăţilor raţionale sunt „argumentele” pentru o revizuire a fundamentului statului modern ca construcţie raţională.

Cea mai mare presiune vine din partea factorului religios care reproşează politicului faptul că nu-şi propune scopuri morale, că nu favorizează dezvoltarea individuală a membrilor săi şi că nu este preocupat în suficientă măsură, de sănătatea morală a corpului social. Poziţia religiei este vizibil întărită după eşecul statelor totalitare ale secolului XX, bazate pe preeminenţa raţiunii, pe combaterea religie şi pe concepţia „morţii lui Dumnezeu”. În plus, elementul religios este întărit vizibil şi de rolul său însemnat în procesul de rezistenţă individuală la tiraniile şi totalitarismele secolului XX: o mare parte din disidenţii sovietici, germani şi musulmani şi-au clădit sisteme întregi de rezistenţă bazate pe valorile religioase, alteori aceşti dizidenţi se refugiau în religie pentru că vedeau în ea o baricadă de pe care se putea lupta împotriva tiraniei politicului.

Argumentul marxist precum că religia ar fi un mijloc de îndobitocire a poporului s-a prăbuşit şi el. Marxismul însuşi se vede astăzi revizuit, laolaltă cu întreaga construcţie politică a statului. Inventarea statului-manager, operă a liberalilor din câteva generaţii, taie multe din prerogativele statului tradiţional.

Să fim înţeleşi: este pus în discuţie chiar caracterul sacru al statului tradiţional. Antropomorfismul, argumentul redutabil al polemicii Luminilor împotriva obscurantismului religios (Sloterdijk) este folosit împotrivă celor care l-au inventat. Statul, spun unii teologi dar şi teoreticieni politici moderni, este un antropomorfism comod, în spatele căruia s-ar ascunde voinţa de putere, interesele de clasă sau egoismul unor grupuri sociale..

Procesul ar putea fi rezumat astfel: statul (sistemul instituţiilor politice oficiale) nu mai este o sursă de sacru, ci un simplu manager al altor surse de sacru: religia, arta, morala, dreptul. Nu mai este vorba de a suprima un sacru în detrimentul altuia, ci de a asigura o coexistenţă paşnică, lucru foarte complicat din cauza legitimării „supranaturale” (invizibile, în sensul lui Marcel Gauchet şi Max Weber). or, fiecare dintre aceste sacre are pretenţia de a avea o sursă, un izvor divin

Biserica, spre exemplu, îşi re-defineşte vocea sub imperativul: „Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu, decât de oameni.” (Faptele Apostolilor, 5:29).

Ce ne facem cu statul? E o întrebare care abia începe a fi pusă... Care trebuie să fie „linia de plutire” a unităţii politice în raport cu sacrul religios, în primul rând? Ce te faci, când regulile coexistenţei în comun sunt construite raţional şi pot fi aruncate în aer de grupuri ce se revendică din altă lume, precum sacrul religios?

Soluţiile „pieirii religiosului” şi „dezvrăjirii lumii” (Weber, Gauchet, Derrida), chiar dacă sunt interesante şi reprezintă un oarecare interes filozofic, nu par a fi durabile.

În fapt, va trebui să rezolvăm aceeaşi problemă a locului sacrului în viaţa socială şi a raportului lui cu alte forme de sacru (sacrul drepturilor omului, sacrul libertăţilor fundamentale)?

Vitalie Sprânceană