cu teatrul ce facem?

Discuţii pe forum:

fight3r: Vreau sa ma duc la teatru. Ce recomandati?

Mirk : De cand am devenit mai atent la comportamentul semenilor mei, am renuntat la teatru. Nu vreau sa ma deplasez, sa platesc bani, sa stau doua ore in intuneric, asezat intr-un fotoliu ingust pentru a contempla ceea la ce asist in fiecare zi. Mi-e lehamite de cotidian, adica de teatru, de aia si merg atat de des la gradina zoologica, unicul loc unde mamiferul din mine se odihneste cu adevarat, in contact cu expresia pura, originara, nealterata a instinctului.

Eu : merg pentru a scapa de semenii mei si de comportamentul lor..de fapt merg la teatru, ca la biserica, nu sa ma rog sau sa privesc, ci sa meditez, sa ma gandesc la ale mele, sa zicem... imi place ca in aceste locuri semenii stau asezati cumintel, cu mainile pe genunchi (de obicei) , nu striga: "vand, cumpar, schimb, treci, fugi, da-te la o parte!" si alte dragalasenii de astea...

Din nou Mirk : Ciudat .Tocmai asta si era functia primelor teatre in Grecia antica. Atunci se mergea la teatru pentru a-l sarbatori pe Dionisos si a canta ditirambi marilor eroi ai Greciei. Se mergea la teatru cum azi se merge la slujba bisericeasca. Era un teatru fara actori, era un teatru de coruri sublime, pline de o solemnitate cereasca.
Desi o fac cu intarziere, tin totusi sa-l acuz aici pe Thespis, autorul grec care a introdus in teatrul antic pe cel dintai actor, protagonistul. Il acuz apoi pe Eshil care a agravat situatia introducand in teatru ideea celui de-al doilea actor, deuteragonistul. In fine, imi termin acuzatia citandu-l pe Sofocle caruia ii datoram conceptia unui teatru in care isi gaseste locul un al treilea actor, tritagonistul. Incepand cu acest moment teatrul nu-si mai putea opri decadenta, ajungand ceea ce este azi, o tribuna a umanului stramb si strambacios, un joc de umbre jalnic si plictistor.
Un teatru care nu mai pune in scena zei sau semi-zei, ci kakanari ordinari, alde mine cu tine, mamifere bipede condamnate la viata obsteasca cu valorile ei neesentiale, un asemenea teatru e semnul unei boli de care prefer sa ma vindec in compania maimutelor.

Poate doar Opera respectă cumva „canoanele” primelor teatre, într-o oarecare măsură, de vreme ce prezintă zei, semizei, eroi „cântaţi” într-un spaţiu convenţional strict separat (scena). O scenă care nu este totuşi goală. Şi filmele action marca Hollywood, de vreme ce foşgăie de Supermani, Rambo şi Terminatori.

...După acelaşi criteriu, o parte a literaturii – cea care rumegă problemele sociale, mitocanii, marginalii şi excluşii este pasibilă şi ea de a fi „lichidată”, pentru că nu ar fi o sursă de idealuri şi idei nobile, ci o simplă exaltare în faţa cotidianului.

O asemenea poziţie este argumentabilă, inteligibilă şi chiar acceptabilă.

Există aici un „nod gordian”, ce ţine de „ontologia teatrului”: degradarea continuă a „tipurilor/tipajelor de eroi puse în scenă”. Fără îndoială, între Dionisos şi Preşedintele de Colhoz (din piesa „Grand Prix” a lui Nicolae Esinencu), între Teseu, Belerofon, Perseu, Hector şi Speculantul (din aceeaşi piesă a lui Esinencu) sau Agamiţă Dandanache (din „O scrisoare pierdută” de I. L. Caragiale) există o deosebire enormă de statut, apartenenţă teologică şi caracteristică morală. Chiar un Woland sau un Mefistofel ar fi indezirabili – deşi „zei”, aceştia îşi revendică un statut situat „Dincolo de Bine şi Rău”...

Schimbare?

Însăşi esenţa actului artistic (teatrul antic era o techne (artă?) - sau o ekklesia?) s-a modificat cumva (şi aici am putea acuza o legiune întreagă de gânditori, artişti şi chiar politiceni – Descartes, Entitatea Colectivă numită Biserica Catolică), dinspre lume spre individ, din macrolume în microlume, din fizic spre psihic. Inventarea subiectului, Grija de sine, culpabilizarea individuală sunt pietre pe un drum pe care a apucat-o civilizaţia occidentală…

La fel, există o evoluţie şi în rostul „teologic” al artei. Chiar dacă aceasta nu mai exaltă valori morale sau sociale, ea produce un alt efect, la fel de redutabil: cel al exorcizării colective, al căutării „demonului personal şi social” (vezi existenţialismul şi celebra frază a lui Sartre : „iadul sunt ceilalţi.”,

Cânt religios sau terapie „morală”? Odă sau diagnoză? – sunt doi atractori concurenţi care revendică, fiecare pentru sine, punctul de stabilitate al actului artistic…