umeda...

Ploaia din noaptea asta a udat visele.

Bucăţi s-au rupt,

Şlap-şlap-şlap –

Ca nişte cârpe se-ntind pe asfalt...

Măturători harnici le adună de zor:

Începe o nouă zi!

zona de poezie...

Fost la Teatrul „Mateevici”. Ascultat spectacolul poetic „Mecanisme” prezentat de grupul HZ. Impresii confuze. Pozitive:

- am prins ceva versuri noi, unele din ele chiar foarte bune (citez din memorie – n-am avut posibilitatea tehnică de a scrie – a fost…întunerec):

a) omul pare din depărtare o gaură neagră - nu ştiu cui aparţine, să zicem grupului, ca să nu supăr pe cineva…

b) n-avem ieşire la mare unde să ne băgăm picioarele în ea

de aceea ne băgăm picioarele în toate… - Corina Ajder, da s-ar putea să greşesc. Mi-a plăcut jocul cu polisemia expresiei „a băga picioarele”, e original.

Negative:

- expresii nefericite, i.m.h.o:

a) oamenii mergeau (se duceau) în treburile lor – asta trebuie prelucrată…”treburi” are mai multe sensuri, inclusiv unul obscen…şi dacă s-a mers pe această variantă semantică, eu n-am înţeles mesajul…

b) sus (se are în vedere viaţa de dincolo) suntem repartizaţi în funcţie de fapte,

nu credinţă sau păcate… îmi place poezia teologică, la fel şi problematizării lui Dincolo dar am pretenţia ca aceste noduri poetico-religioase să fiebune, adică coerente. Cer autorului acestor versuri să-mi explice care e diferenţa dintre faptă şi păcat… Păcatul e o faptă rea, dar totuşi faptă, un caz particular al unei categorii mai generale şi chiar nu văd rostul opunerii lor… nu e doar o chichiţă logică, e o contradicţie teologică…

- pe durata întregului spectacol am avut o impresie certă de şedinţă. A parlamentului, guvernului, kolhozului „Moldova Socialistă”. Mă rog, dacă tot e teatru, spectacol poetic sau ceva de genul, n-am înţeles rostul cititului de pe foaie. Îmi imaginez cum ar arăta un Romeo citind declaraţii Julietei, de pe o foaie A4, ori ecranul unui laptop, sau o simplă hârtie în careuri… S-ar putea că tactica asta e bună pentru deputaţi (ex-agronomi, ex-ingineri, ex-cântăreţi) care sunt obligaţi să simuleze cunoştinţe economice, culturale, juridice etc.. dar pentru un grup de poeţi sună aiurea… pentru că poezia nu e un raport de activitate, nici bilanţ contabil… în plus, chestia asta are darul de a instaura o barieră între rostire şi ascultare/auzire…

O soluţie ar fi declamarea măcar aproximativă a versurilor… dacă nu pot fi memorate…

- pe acelaşi fir logic, ar trebui poate, ca membrii grupului să apeleze şi la alte tehnici de prezentare poetică: dialogul, terapia, jocul etc…

poetice

nu cad pietre din cer…şi-i păcat.

picăturile de apă se storc prea uşor

din nou spre cerul – mamă.

o piatră ar rămâne acolo unde s-a aşternut,

ca semn al plânsului unui Dumnezeu ratat.

******

trăim singuri

într-o lume singură.

o unică mângâiere

sunt stelele,

cerul, luna, soarele…

de ce atunci când murim,

când ne urcăm la dumnezeu

valul de ţărână

se aşterne peste ochii noştri?

de ce ni se ia cerul?

*****

vreau

să violez moartea…

să-i iau coasa

să o dezbrac

de mantie…

s-o muşc, s-o dispreţuiesc

s-o batjocoresc,

s-o strâng,

să plângă,

să se

simtă neputincioasă

în golicunea ei,

aşa cum eu sunt neputincios

în nuda mea viaţă…

să verse lacrimi,

să strige,

să plângă…

aş lua două lacrimia le ei,

le-aş pune într-o eprubetă

şi mi-ar fi destul să le privesc…

pentru a striga: “Ăsta a fost

sensul vieţii mele!”

P.S. scriu poezii din plăcere/neplăcere, nu pentru că aş crede că ar putea folosi la altceva decât vindecarea unor maladii, gropi sau handicapuri ale mele… ultima bucată se numea cândva „strofe perverse”… am discutat cu cineva care ştie ce e violul, nu din auzite…după ce a lecturat-o mi-a zis că nici morţii nu trebuie să-i oferim o asemenea tortură… eu totuşi am rămas oarecum încremenit psihologic în această poezie…în „Insula” (Ostrov), la un moment, stareţul acelei mănăstiri spune: Puţină credinţă este în minte că m-am speriat de moarte…Eu nu sunt credincios încă…

pescar si pescuit

între mine şi peştele care nu s-a prins
era un vierme, o undiţă, un fir de vânt carnivor,
un cer prea decorat,
un pământ prea rece,
doi prieteni palavragii,
o stradă pe care treceau prea multe umbre – o lume întreagă –
prea mult pentru un contact direct,
ş-apoi, era prea multă apă,
încât ajungea să spele nerăbdarea mea.

ar fi.

Nu puteam să-ţi zic: „Te iubesc!”
chiar dacă nu erau decât două cuvinte suplimentare
în lungul şir de vorbe ce-l împleteam în jurul nostru zi de zi –
a doua zi ar fi trebuit să-ţi spun ceva mai mult.

Vântul

În noaptea aia
spuse că vântul e o boală
şi a ieşit să zacă afară.
***
Respira greu, cu înghiţituri rupte
de parcă aerul îl lovea în gură:
rafale se spărgeau în ochii lui
privirea pierduse orice legătură cu ei
izbindu-se violent
de lucrurile din jur...
moartea venea ca o primăvară
***
Nu mai spunea nimic
căci respiraţia îi împrăştiase vorbele
pe locul unde era vorbirea acum hălăduia un vânt năprasnic

nocturnă

ai adormit şi
somnul tău e atât de greu
încât aerul din cameră se scurge greu la podea
hî-î-î-î – hu-u-u-u-u
hî-î-î-î – hu-u-u-u-u
hî-î-î-î – hu-u-u-u-u
nu pot să adorm şi-ţi desenez pe pereţi vise iluzii miraje
scriu pe varul prăfuit poveşti despre noi despre lume
pictez o uşă şi-o închid în urmra somnului nostru
noapte bună

o altă variantă:

Deja dormi.
Respiraţia ta este atât de fragilă
Încât aerul din cameră saltă odată cu ea.
Îţi desenez vise, pe pereţi, pe văzduh, pe întuneric.
Scriu pe varul prăfuit o poveste pentru tine
Pictez o uşă şi-o închid în urma
Somnului nostru.
Noapte bună!

corp, corp

un început de poezie...nu ştiu dacă va avea şi un sfârşit sau măcar continuare...

Sunt povestea unui om care doreşte măcar
Două-două-două corpuri
Să înec vreunul din sentimentele care mă surpă din interior
Aş accepta chiar şi un hoit umil murdar plin de purici
Lăsat abandonat bolnav infirm de bătrân epileptic sau tânăr drogat
Chiar unul pe care-l scuipă toţi sau
Îl păşesc de parcă ar fi invizibil
Aş vrea să am şi eu un satelit
Care ar purta în locul meu focurile ce mă ard
Iar eu să fiu capodoperă de piatră sculptură a lui Fidias
Sunt povestea asta povestiţi-mă altfel