ciob fara glamour

Seară. Ziua de muncă tocmai s-a sfârşit. Aştept troleibuzul. La staţia, câteva zeci de oameni nerăbdători: se calcă, se înghesuie să vadă dacă nu vine troleul acela nenorocit (n-am înţeles niciodată chestia asta – să te înghesui ca să vezi, de parcă faptul că îl vezi ţi-ar oferi o prioritate la deschiderea uşilor sau ar crea o relaţie personală). Într-o parte a mulţimii, mult în oameni, un tip de vreo 50 ani îşi aprinde o ţigară, bineînţeles fără a-şi întreba vecinii dacă sunt de acord. În altă parte a mulţimii,stă un tânăr cu un buchet bogat de trandafiri. Se poartă stângaci cu buchetul, e oarecum jenat de „pachetul” lunguieţ pe care trebuie să-l urce în troleu, ce mai, mare chin, e ora de vârf a serii…

Vine troleibuzul. Tânărul cu flori îşi face drum printre primii, urcă şi se opreşte chiar lângă uşă, îşi aranjează buchetul. Aşteaptă. Câţiva călători urcă în spaţiul rămas liber şi uşa se blochează. Ceilalţi, nemulţumiţi, urcă pe altă uşă. În fine, troleul porneşte. Tipul cu florile şi-a creat un spaţiu liber în jur. Nimeni nu îndrăzneşte să-l ghiontească, să-l ferească, să-l împingă sau să-i zică să facă loc să treacă şi alţii în interiorul troleibuzului…Florile îi procură un fel de imunitate morală, un statut care-l scoate din uman şi îl aruncă undeva în supra uman, un fel de medalie de merit…

…Peste alte câteva staţii, urcă şi o tanti, să aibă vreo 40 ani, e durdulie şi are o sacoşă mare în mână: vine de la piaţă, magazin, gară sau cine ştie… Bineînţeles sacoşa nu încape în troleibuz, şi doamna o împinge în interior, pe lângă, deasupra şi printre ceilalţi călători. Îl atinge inclusiv pe tânărul cu flori şi îi şifonează buchetul. Tânărul sare ca ars: „Doamnă, vă rog, mai atent.” Tipa îl priveşte încurcată. Tace.

El: „Ce vă holbaţi aşa la mine? Vă înghesuiţi ca o vacă! Geanta asta, credeţi cumva c-o s-o duc în spate? Mi-aţi stricat şi buchetul.”

Ea: „Tinere, nu sunteţi în automobilul personal, faceţi loc şi pentru ceilalţi, că tot un leu plătiţi, ca şi mine. Şi buchetul ăsta, aţi luat bilet şi pentru el? Nu? Atunci să-l ţineţi altfel, sau îl daţi cuiva din cei aşezaţi pe scaune să vi-l ducă. Toţi vrem acasă.”

El: „Ce proastă needucată!”

Ea: „Boule!”

El: „Du-te în …”

Ceilalţi călători privesc impasibil incidentul. Nu e problema lor, în definitiv.

Ea vrea să spună ceva, este vizibil înfuriată. Tipul se caută grăbit în buzunare: îi sună telefonul mobil. Răspunde: „Da, puişor... Sunt pe drum… Degrabă ajung… Am şi o surpriză pentru tine…Te pup…Mi-e dor de tine…”

Închide şi strecoară aparatul în unul din buzunarele interne ale sacoului… Doamna şi-a pierdut graiul în faţa aceste probe de drăgălăşenie… Tace, încurcată, plictisită. Doar oftează.

El priveşte în gol... La următoarea staţie tipa coboară, cu tot cu geanta buclucaşă. Peste alte 2 staţii, coboară şi tipul cu flori.

fiind copii... - II

Am promis săptămâna trecută a doua parte a textului lui Gatto.Îmi ţin promisiunea:

Un mare triumf al şcolarizării este faptul că, printre cei mai buni învăţători, la fel şi printre cei mai buni părinţi, există un număr relativ mic de oameni care îşi pot imagina un alt fel de a face lucrurile. Din păcate, nu cu mult timp înainte, starea lucrurilor în SUA era complet diferită: originalitatea şi varietatea erau valori curente, rezistenţa noastră la diferitele forme de înregimentare ne-a transformat în minune a lumii, graniţele sociale ale claselor erau relativ uşor de trecut, cetăţenimea noastră era sinceră, inventivă şi capabilă să facă multe lucruri independent, să gândească pentru sine. Eram cineva ca indivizi.

Este nevoie de puţin peste 50 ore de prelegeri pentru a transmite unui copil deprinderi literare şi matematice de bază, astfel copii să poată să se înveţe de sine stătător mai departe. Apelul pentru practica „cunoştinţelor de bază” este o sticlă înceţoşată în spatele căreia şcoala se luptă pentru a fura timpul copiilor pentru 12 ani şi să-i înveţe cele şase lecţii despre care tocmai am vorbit.

În Statele Unite societatea a început să fie controlată central abia dinaintea războiului civil. Vieţile pe care le ducem, îmbrăcămintea pe care o îmbrăcăm, mâncarea pe care o mâncăm şi magistralele verzi pe care ne deplasăm de la un ocean la altul sunt produse ale acestui control central al societăţii. Epidemiile de droguri, sinucideri, divorţuri, violenţă, cruzime şi transformarea clasei sociale în castă sunt şi ele produse ale dehumanizării vieţilor noastre, ale diminuării libertăţii noastre individuale şi familiale

Fără o integrare-participare în viaţa comunităţii nu te poţi dezvolta ca personalitate (fiinţă umană) complexă. Încă Aristotel pleda pentru acest lucru. La sigur avea dreptate. Priveşte în jurul tău sau priveşte în oglindă: poftim şi demonstraţia.

„Şcoala” este unul dintre pilonii de bază a unei viziuni de inginerie socială care condamnă majoritatea oamenilor de a fi pietre subordonate într-o piramidă care se îngustează pe măsură ce ajunge într-un punct de control central.

„Şcoala” este un artificiu care creează iluzia că o astfel de ordine socială în formă de piramidă este inevitabilă (deşi o asemenea premiză este o trădare fundamentală a principiilor Revoluţiei Americane). În perioada colonială şi pe durata primilor ani ai Republicii noi nu am avut nici un fel de şcoli. Părea că promisiunile (visele) democraţiei încep să se realizaze. Noi am întors spatele acestui vis renăscând o veche năzuinţă egipteană: învăţământ obligatoriu cu subordonare pentru fiecare elev (compulsory training in subordination for everybody). Şcolarizarea obligatorie este secretul pe care „Platon” îl utilizează în „Republica” pentru a pune bazele unui plan de control total a vieţii umane din partea statului.

Dezbaterile curente ce problematizează faptul de a avea un curriculum naţional sunt false: noi deja avem unul, închis în cele 6 lecţii despre care am vorbit şi încă câteva pe care le-am tăcut. Acest curriculum nu poate naşte decât paralizie morală şi intelectuală şi nici o schimbare de conţinut nu este suficientă pentru a ameliora (elimina) efectele sale negative. Ceea ce se discută este de o mare irelevanţă.

Această stare de lucruri nu este inevitabilă. La fel, nu este imposibil de schimbat. Trebuie să facem o alegere în privinţa faptului cum „trezim la viaţă” tânăra generaţie: nu există, în acest caz, o cale corectă. Nu există nici o „competiţiei internaţională” (întrecere internaţională) care ne-ar ameninţa existenţa, iar chestia asta este greu de conceput mai ales că există un baj mediatic care stăvileşte (ţine în antreul societăţii) ideile contrare. În fiecare lucru lucru important respectul nostru naţional este autosuficient. Când vom elabora un sistem de valori non-materiale viabil, care ar găsi sensuri acolo unde ele există cu adevărat – în familie, printre prieteni, în trecerea anotimpurilor, în natură, în simple ceremonii şi ritualuri, în curiozitate, generozitate şi ajutor reciproc, în independenţa decentă şi viaţa privată onestă – atunci vom fi cu adevărat autosuficienţi.

Cum au apărut aceste lucruri „groaznice”, aceste şcoli? După cum ştim ele sunt produsul celor două „Spaime Roşii” din 1848 şi 1919, când interese atotputernice au impus o revoluţie printre proletariatul nostru industrial. Parţial, ele sunt şi rezultatul repulsiilor cu care familiile „vechi” priveau valurile succesive de imigraţie Celtică, Slavă şi Latină, precum şi religia Catolică, după 1845. şi probabil o a treia cază poate fi găsită în teama cu care aceleaşi familii priveau dinamica socială liberă a Afroamericanilor după Războiul Civil.

Priviţi încă o dată la cele 6 lecţii. Ele reprezintă un antrenament permanent pentru cei tineri, care vor trebui să fie veşnic în anul întâi de studii, oameni care sunt lipsiţi de posibilitatea de a-şi găsi propriul centru de greutate. Iar educaţia, la modul cum se practică acum, intră în contradicţie cu propria sa intenţie: de a regla sărăcia. După 1920, creşterea birocraţiei şcolare bine organizată (articulată) şi mai puţin vizibilul fapt al creşterii unei hoarde de industrii care profită de pe urma educaţiei, aşa cum este ea, au lărgit (hrănit) năravul nativ al şcolii de a pune stăpânire pe fiii şi fiicele clasei mijlocii,

Mai uimeşte pe cineva faptul că Socrate a fost condamnat cu acuzaţia că ar fi luat bani pentru faptul că preda? Încă atunci, gânditorii au observat clar sensul pe care îl are profesionalizarea predării (educaţiei), golind funcţia predării care aparţine tuturor într-o comunitate sănătoasă. De fapt, ea trebuie să-ţi aparţină ţie, în primul rând, pentru că nimeni altul nu se poate îngriji atât de mult de soarta ta decât tu însuţi o poţi face. Predarea profesională a cunoştinţelor tinde spre o altă eroare serioasă. Ea predă lucruri care sunt uşor de învîţat – cititul, scrierea şi artimetica (socotitul), insistând ca ele să fie predate elevilor anume prin proceduri pedagogice.

Cu asemenea lecţii pe care le predau zi de zi, mai surprinde oare pe cineva faptul că ne confruntăm cu o asemenea criză naţională? Ce avem noi, de fapt? Omeni tineri indiferenţi (înstrăinaţi) de lumea adulţilor şi de viitor, indiferenţi faţă de orice cu excepţia diversităţii jucăriilor şi violenţei! Săraci sau bogaţi, elevii nu-şi pot concentra atenţia vreme îndelungată asupra unui obiect sau lucru. Ei au un sens sărac al timpului ce s-a scurs şi a celui care va veni, ei nu au încredere în intimitate (cum sunt copii părinţilor divorţaţi), ei urăsc singurătatea, sunt cruzi, materialişti, dependenţi, pasivi, violenţi, timizi şi fricoşi în faţa Neaşteptatului, dependenţi de jocuri.

Toate tendinţele periferice ale copilăriei sunt umflate până la grotesc de şcoală, a cărei curriculum ascuns împiedică dezvoltarea eficientă a personalităţii. În schimb, fără a exploata frica, singurătatea şi lipsa de experienţă a copiilor, şcolile noastre n-ar putea supravieţui, nici eu ca învăţător cu diplomă.

„Gândire critică” – este un termen pe care îl auzim frecvent în aceste zile ca o formă de educaţie care va vesti (anunţă) o nouă eră în epoca şcolarizării în masă. It certainly will, if it ever happens. (să văd cum sună în bulgară). Nici o şcoală care a îndrăznit să predea elevilor uzul (utilizarea) dialecticii, euristicii şi alte instrumente ale minţii libere nu a rezistat nici măcar un an şi a fost distrusă.

Învăţătorii profesionali au un efect malefic pentru dezvoltarea copiilor. Nimeni nu poate supravieţui în cele 6 lecţii nevătămat, nici chiar profesorii. Metoda este profund anti-educaţională. No tinkering will fix it. În una dintre marile ironii ale vieţii umane, ideea că şcoala ar putea costa mult mai puţin decât cheltuim noi acum, nu prea are sorţi de izbândă. În primul rând serviciul pe care îl am este o jobs project and a contract-letting agency. Nu ne putem permite să economisim bani, nici să ajutăm copiii.

Din experienţa mea de 26 ani în calitate de învăţător, pot afirma cu certitudine că printre puţinele alternative ce pot fi întrezărite la orizont, cea mai accesibilă pentru majoritatea familiilor este de a-şi educa propriii copii acasă, la sânul familiei. Şcolile mici, deinstituţionalizate, reprezintă cea de-a doua alternativă. Unele forme ale concurenţei libere pe piaţa şcolilor publice reprezintă locul unde putem găsi cele mai multe răspunsuri. Dar costul prea mare al acestui tip de servicii pentru familiile distruse de sărăcie, şi pentru o bună parte din marginile clasei mijlocii prevestesc faptul că dezastrul celor Şase Lecţii va continua.

După ce mi-am petrecut aproape întreaga mea viaţă adultă în şcoală eu cred că unicul conţinut pozitiv al şcolii este metoda educaţiei. Nu vă prostiţi să credeţi că un bun program şcolar, sau o bună înzestrare tehnică sau nişte profesori buni sunt importanţi în procesul de educaţie al fiului sau fiicei Dvs. Toate patologiile sociale pe care le constatăm vin, în mare măsură, din cauza că lecţiile de la şcoală împiedică copii să obţină câştiguri importante pentru sine şi familiile lor, să înveţe lecţii de auto-motivare, perseverenţă, siguranţă de sine, curaj, demnitate şi dragoste – şi desigur, lecţii de ajutor reciproc, de trai în comun, care sunt de fapt cele mai importante lecţii ale vieţii familiale cotidiene.

Treizeci de ani urmă aceste lucruri puteau fi studiate în timpul rămas după lecţii. Dar televiziunea a „păpat” o mare parte din acest timp, şi „colaborarea” dintre televiziune şi stresurile specifice famiilor cu venituri mici şi familiilor monoparentale au diminuat ceea ce era considerat timpul de familie. Copii noştri nu mai au timpul să crească pentru a ajunge personalităţi complete, şi doar thin-soil wastelands to do it in.

Viitorul subminează cultura noastră sugerând tuturor să învăţăm înţelepciunea experienţei non-materiale, acest viitor va cere, ca preţ al supravieţuirii, ca noi să urmăm pasul vieţii economicoase ca valoare materială. Aceste lecţii nu pot fi învăţate în şcolile noastre, aşa cum sunt ele la moment. Şcoala este ca o viaţă care începe cu o sentinţă de 12 ani de puşcărie în care obiceiurile proaste sunt unicele care sunt învăţate bine. V-o spun eu care predau lecţii şi câştig premii pentru asta. Am de unde şti.

fiind copii...

Acum ceva timp vreme aveam obsesia unei incursiuni în sistemele de învăţământ. Dorinţa mea era să urmăresc modul în care procesul de educaţie contribuie sau nu la crearea unor atitudini, altfel spus, configuraţii ale sufletului şi intelectului (iertat sa-mi fie limbajul uscat, este totuşi cel mai bun termen în cazul ăsta) care generează şi alimentează valori precum gândirea critică, solidaritatea socială, altruismul etc... Tema oarecum mi-a zburat din cap, dar ieri, a revenit cu o brutalitate la care nu mă aşteptam... Am găsit printre hârtiile mele acest text al lui John Taylor Gatto, fost învăţător, acum evadat din sistem, care încearcă să prindă aceste mecanisme...

Prezint acum traducerea părţii întâi a textului. Restul – vinerea viitoare.

Şase lecţii ale unui profesor

by John Taylor Gatto, New York State Teacher of the Year, 1991

Sunt Gatto, domnul Gatto. Acum douăzeci şi şase ani, mi-am încercat norocul în meseria didactică. Licenţa mea mă legitimează în calitate de învăţător de Limbă şi Literatură engleză, dar asta nu este tot ce am făcut. Am predat ŞCOALA şi pentru asta am fost premiat de multe ori.

Activitatea didactică are un conţinut bogat şi divers, dar şase lecţii sunt comune tagmei învăţătorilor de la Harlem la Hollywood. Plătiţi aceste lecţii în mai multe feluri, chiar fără a şti, şi din acest motiv cred că nu vă sunt necunoscute:

Prima lecţie pe care o predau este : „Stai în clasa în care te afli.” Nu ştiu cine a hotărât ca elevii mei să fie aici, dar nu e treaba mea. Copii sunt numerotaţi şi clasificaţi astfel încât oricare din ei poate fi reîntors în clasa corectă, în caz că încearcă să trişeze sau să iasă. Pe parcursul anilor numărul de moduri în care copii sunt clasificaţi a crescut dramatic, încât este greu să suporţi priveliştea unor fiinţe umane sub povara clasificărilor din care fiecare face parte. Numerotarea copiilor este o afacere rentabilă şi profitabilă, iar afacerea însăşi este concepută pentru a-i cuprinde pe toţi elevii.

Încă o dată nu este treaba mea. Menirea mea este să închid copii în aceste clasificări, or, cel puţin să-i fac să le suporte. Dacă lucrul merge bine, copiii nu se pot imagina pe sine în altă parte, ei invidiază clasele mai bune, le poartă respect şi dispreţuiesc clasele mai proaste. Din acest motiv, de cele mai multe ori, clasa, în general, păstrează un ritm de mărşăluire destul de bun (So the class mostly keeps itself in good marching order). Aceasta este raţiunea de a fi a oricărei competiţii şcolare. Trebuie să-ţi cunoşti locul.

Totuşi, în ciuda regulilor generale, eu am făcut efortul de a îndemna elevii spre reuşite mai mari ale testelor de verificare a cunoştinţelor, promiţând chiar un eventual transfer din clasele mai proaste ca răsplată. Le-am sugerat chiar, răutăcios, că va veni o zi când firmele îi vor angaja în baza rezultatelor acestor teste, deşi experienţa mea personală îmi sugerează că angajatorii sunt de obicei, indiferenţi faţă de aceste detalii. Nu am minţit niciodată făţiş, dar am ajuns la concluzia că adevărul şi activitatea în calitate de învăţător sunt incompatibile.

Lecţia claselor numerotate este că nu există o cale afară din clasa ta decât prin magie. Până se va întâmpla această magie, stai acolo unde eşti.

Lecţia a doua pe care o predau elevilor mei este că stă în puterile mele „să aprind şi să sting întrerupătorul de lumină”. Eu le cer să fie implicaţi total în lecţiile mele, să sară în sus şi în jos în aşteptare, să se întreacă între ei pentru bunăvoinţa mea. Dar când clopoţelul sună eu insist ca ei să se abandoneze acolo unde au ajuns şi să meargă cât mai repede spre următorul „loc de muncă”. (I demand that they become totally involved in my lessons, jumping up and down in their seats with anticipation, competing vigorously with each other for my favor. But when the bell rings I insist that they drop the work at once and proceed quickly to the next work station.) Nimic important nu se termină vreodată în clasa mea, nici în alte clase. (Nothing important is ever finished in my class, nor in any other class I know of.)

Lecţia clopoţelului este că nicio ocupaţie nu a sfârşit serios, deci, de ce să te oşteneşti degeaba? Clopoţelul este logica secretă a percepţiei timpului în şcoală; argumentul lor este implacabil; clopoţelul distruge prezentul şi viitorul, convertează orice interval în Acelaşi, ca o hartă abstractă care transformă orice râu sau munte în linie şi îl distruge în acest mod. Clopoţelul injectează orice promisiune cu indiferenţă.

Lecţia a treia pe care o predau este să-ţi abandonezi dorinţele în numele unor reguli stricte de comportament. Drepturile pot fi limitate sau lărgite, de autoritate (profesor), fără apel. Ca învăţător eu pot interveni în multiple feluri, conform interesului meu, fie încurajând unele manifestări pe care eu le consider legitime, fie iniţiind urmărirea şi combaterea altora care ameninţă autoritatea mea. Judecăţile mele trebuie să fie rapide, întrucât individualitatea încearcă permanent să se afirme în clasă. Individualitatea este un blestem pentru toate sistemele de clasificare, o contradicţie a teoriei claselor.

Există şi moduri în care individualitatea încearcă să se manifeste: copii se strecoară pentru un moment la WC , ei mă păcălesc pentru a sta câteva minute afară sub pretextul că au nevoie de apă. Uneori ei vor apărea în faţa mea furioşi, depresaţi sau învioraţi de lucruri situate în afara cunoaşterii mele. În asemenea condiţii, pentru un profesor, nu există copii care au dreptate, nici drepturi, există doar privilegii care pot fi retrase.

A patra lecţie pe care o predau este că doar eu, învăţătorul, voi hotărî asupra materialului de studiu. ( Mai exact, eu voi impune deciziile adoptate de oamenii care mă plătesc). Acest privilegiu îmi permite să separ instantaneu copii buni de cei răi. Copii buni vor îndeplini exerciţiul pe care-l dau eu cu minim împotrivire şi cu o doză decentă de entuziasm. Din milioanele lucruri de valoare pe care trebuie să le înveţe, eu decid pentru care din ele voi avea timp. Alegerile sunt ale mele. Curiozitatea nu are vreo relevanţă deosebită în munca mea, doar supunerea.

Copii răi luptă împotriva aceste stări de lucruri cum pot, încercând, mai voalat sau mai deschis să ia decizii despre ce vor învăţa. Cum putem admite asta şi în acelaşi timp să supravieţuim ca învăţători? Din fericire, există proceduri de frângere a voinţei celora care rezistă.

Este un alt mod de predare a lecţiei dependenţei. Elevii buni aşteaptă de la învăţător indicaţii despre ce trebuie să facă. Este cea mai importantă lecţie din toate: cea potrivit căreia trebuie să aşteptăm oameni mai pregătiţi ca noi care să dea sens vieţilor noastre. Nu va fi o exagerare să afirm că întreaga noastră economie se bazează pe această lecţie bine învăţată. Sunt destule lucruri care vor dispărea dacă copii nu vor fi antrenaţi întru dependenţă: businessurile de asistenţă socială, inclusiv instituţiile de consultanţă, distracţia (entertaiment-ul) de orice fel, chiar cea televizată, se va ofili dacă oamenii îşi vor aminti cum să se distreze singuri; restaurantele, cafenelele şi întreaga industrie fast-food va păli dacă oamenii îşi vor reaminti cum să gătească singuri, decât să depindă de felul cum străinii le vor găti mâncarea. O mare parte din dreptul modern, medicina şi ingineria va dispărea de asemenea – industria textilă la fel – dacă nu ar fi un surplus garantat de oameni neputincioşi aruncaţi afară din şcolile noastre în fiecare an. Noi am construit un mod de viaţă care se bazează pe oameni care fac ce li se spune întrucât nu cunosc altă cale. Pentru Dumnezeu, să nu naufragiem această corabie.

În lecţia a cincea eu învăţ că respectul de sine (self-respect) trebuie să depindă de anumite merite ale tale măsurate într-un anumit mod. Elevii mei sunt măsuraţi şi evaluaţi în permanenţă. Un raport lunar, impresionant prin precizia sa, este trimis acasă, părinţilor copilului pentru a răspândi aprobare sau pentru a măsura cu exactitate de o unitate procentuală cât de nesatisfăcuţi de propriul copil trebuie să fie părinţii. Deşi multă lume va fi surprinsă de cât de puţină vreme şi gândire se cheltuie la alcătuirea acestor raporturi, masa totală a hârţoagelor-observaţii poate configura profilul unor defecte care vor impune copilul să ia o anumită decizie despre sine şi viitorul său bazată pe observaţiile întâmplătoare ale unor străini.

Autoevaluarea (self – evaluation) – fibra principală a oricărui sistem filozofic major apărut vreodată pe această planetă – nu este niciodată un factor important în această privinţă. Lecţia testelor, şi notelor este că copii nu trebuie să aibă încredere în sine sau în părinţii lor, dar trebuie să se bizuie pe aprecierile unor străini cu certificate. Oamenilor trebuie să li se spună cp sunt valoroşi.

Pe parcursul lecţiei a şasea eu învăţ copii că ei sunt supravegheaţi în permanenţă. Eu ţin sub observaţie constantă fiecare elev, la fel o fac şi colegii mei. Nu există spaţii private pentru copii; nu există timp personal. Clasa utilizează doar intervale a câte 300 de secunde pentru a urzi un soi de fraternizare la nivelul inferior. Studenţii sunt încurajaţi să flecărească, să bârfească unul cu altul, alteori să-şi bârfească părinţii. Desigur că încurajez părinţii să mai ştirbească din îndărătnicia copiilor lor.

Repartizez „teme pentru acasă” întrucât am nevoie ca această supraveghere să se extindă şi acasă, în spaţiul necontrolat de mine, unde elevii au altfel obiceiul de a studia ceva interzis, poate de la mama sau de la tata, poate de la vre-un vecin înţelept.

Lecţia supravegherii permanente este că nimeni nu poate fi crezut, că intimitatea nu este legitimă. Supravegherea este o metodă veche, răspândită printre gânditori cu influenţă; ea este conceptul principal sugerat de Calvin în „Instituţii”, de Platon în „Republica”, de Hobbes, de Comte, de Francis Bacon. Toţi aceşti bărbaţi fără copii au descoperit acelaşi lucru: Copii trebuie supravegheaţi cu atenţie dacă doreşti să ţii sub control strict societatea.

P.S. una dintre cărţile semnate de John Taylor Gatto – „The Underground History Of American Education” poate fi găsită pe site-ul oficial al autorului sau pe e-snips. Lectură plăcută.

P.P.S. traducerea textului a fost făcută în mare grabă, sorry pentru gafe, aştept comentarii şi replici.

Trei sensuri ale culturii, trei probleme pentru politicile culturale.
Ivaylo Dichev , revista « Cultura », Sofia, Bulgaria, 28 iunie 2007
Nu sunt specialist într-o zonă concretă a politicilor culturale – voi vorbi, pe de o parte, ca individ care a studiat uzul politic al culturii, pe de altă parte ca participant la diferite festivaluri europene, conferinţe, proiecte şi alte manifestaţii. Din păcate, concluziile mele nu sunt dintre cele mai optimiste: văd că scena culturală bulgară este atât de departe de înţelesul „culturii” în Europa, la fel ca în ultimii ani ai şefiei lui Todor Jivkov. Nu pretind că ceea ce voi spune este inedit - încerc doar să disec semnificaţii cu dorinţa expresă de a fi util. Deoarece consider că una din problemele majore ale culturii (şi implicit politicilor culturale) în Bulgaria este această ambiguitate de înţelesuri şi politici, care construiesc un tablou trist al culturii bulgare, în comparaţie chiar cu ţări vecine ca Serbia, România sau Turcia (să amintesc doar trei nume: Marina Abramovich, Cristian Mungiu, Orhan Pamuk - nu spun că la noi oamenii sunt mai puţin talentaţi. Dar din moment ce, cel mai cunoscut pictor bulgar, Nedko Solakov, pe care îl cunosc în toate galeriile şi expoziţiile importante ale Europei, în Bulgaria este cunoscut doar unui număr restrâns de specialişti, ceva este putred în geometria spaţiului cultural bulgar).
La noi avem, în primul rând, o sacralizare a culturii, o chestie ridicolă într-o ţară europeană contemporană, pe de altă parte, sacralizatul oarecum în mod deschis se transformă în bibelou pentru străini sau vânzare populistă cu amănuntul. Observăm o continuă sacralizare a culturii de către politicieni, lucru periculos – să ne amintim de apărarea preelectorală absurdă a Batakului împotriva unei studente, de acei intelectuali de stânga care urmau să pună note primarilor, de transformarea Muzeului Naţional de Istorie în restaurant – semn de „vasalitate” pentru d-nul Bush.
Deci, propun teza că, utilizând noţiunea „cultură”, noi înţelegem trei lucruri diferite – marfă, autohtonism (însuşirea de a fi local) şi ideal. Fiecare din aceste trei înţelesuri presupune un tip diferit de politică culturală, care, pentru mine trebuie să se facă separat de celelalte două.

Cultura ca marfă
Industria culturală este una dintre cele mai dinamice în lumea contemporană – gândiţi-vă doar la faptul că, astăzi, se privesc mai multe filme şi se ascultă mai multă muzică decât acum 50 ani. Vom greşi însă, dacă vom spune că cultura se vinde doar dacă poartă marca Hollywood sau Amazon dot com. Şi nu trebuie să scotocim neapărat telenovela braziliană marca „Globo” pentru a găsi o alternativă a Americii. Să ne amintim: primele şi cele mai profitabile afaceri particulare ale „tranziţiei” au fost, în Bulgaria, editurile şi presa. Să ne amintim de bătălia pentru hârtie care se purta atunci.
Emblema industriei culturale bulgare este la moment muzica, şi mai ales fenomenul, care în perioada stihiinică şi folclorică purta numele „Chalga” (analogul românesc al manelelor), iar pe urmă s-a profesionalizat, instituţionalizat şi şi-a luat eticheta simpatică de „pop-folk”. Ocupaţii fiind de a face grimase rituale de greaţă, noi nu vedem care este de fapt problema acestui gen de cultură bulgară, cel mai popular la moment. De fapt, problema nu constă în faptul că pop-folkul bulgar este mai tâmpit decât rapul sau alte genuri de muzică socială; ci că el aşa şi nu a născut un Goran Bregovic. Că acest stil muzical produce în fiecare an zeci de „frumoase” pe conveier, care se remarcă cu o piesă monotonă, un scandal şi apoi pleacă în neantul din care au venit. Problema este că ceva împiedică formarea unor staruri adevărate. Prea uşor se intră pe piaţă – şi când deschizi o universitate, şi când creezi o interpretă pop-folk. Rezultatul în ambele cazuri este identic – calitate joasă şi lipsă de competitivitate.
Economiştii ştiu că fiecare industrie are măsuri care favorizează înmulţirea jucătorilor mici, sunt şi măsuri care avantajează concentrarea capitalului – în industria culturală bulgară de astăzi, cred, trebuie aplicate ultimele. Doar un mare jucător poate să fie competitiv pe piaţa globală (nu uitaţi că astăzi şi piaţa internă este globală!). doar el poate investi în proiecte culturale de lungă durată, în pregătirea cadrelor, publicitate etc. Şi când spunem „mare jucător” pentru Bulgaria, trebuie să ne gândim cum va fi el la scară balcanică, europeană.
Ar fi o tactică greşită să evaluăm marfa prin prisma unor criterii estetice prea ridicate, cu prea multă moralitate. Unele norme mai generale ale bunului-simţ sunt suficiente. Dar trebuie să deosebim clar această activitate culturală comercială, această industrie de cealaltă cultură, cea pe care o lăsăm la mâna statului şi a finanţării publice. La noi nu există o graniţă între comercial şi necomercial – unii se supără dacă îi numeşti comerciali, alţii nu doresc să se lipsească de situaţia confuză între piaţă şi subsidii. Dacă ne întoarcem puţin la timpurile socialiste vom vedea şi motivele acestei confuzii. Ideologia de atunci era obsedată de ideea indivizibilităţii şi unităţii culturii – romanele culturale ale unui Andrei Gulyaşki se discutau împreună cu literatura înaltă.

Cultura ca LOC
Cu totul altceva înseamnă „cultura”, când avem în vedere locul pe care omul îl ocupă în lumea globală – acel context spiritual care alimentează identitatea şi întăreşte ţesătura socială: biblioteci, grupuri de entuziaşti, iniţiative locale, proiecte artistice de interacţiune a comunităţilor locale, pe scurt trăirea culturală a locului, autohtonismul. Desigur, acest sens al „culturii” exclude din start criteriile succesului comercial şi profitului. În acest sens cultura este dreptul individului de a trăi într-o lume care corespunde cel mai bine cerinţelor sale spirituale. Criteriul funcţionalităţii acestui tip de cultură este mai degrabă bogăţia şi diversitatea lui – reflectă el oare diversitatea reală a comunităţii locului dat? Sau sălile de lectură sunt frecventate doar de pensionari care, din prisosinţă de timp liber, caută şi glorifică aşa zisul folclor autentic? Găsim oare în biblioteci acele produse culturale pe care le caută cetăţeanul contemporan sau acolo găsim doar volume învechite ale lui Avakum Zahov? Participă cineva în atelierele organizate de artiştii ambulanţi?
Acest tip de cultură, susţinut, fie şi din raţiuni ideologice, de comunism, acum se află în cădere liberă. Prima cauză este, desigur, faptul că, ex definione, această cultură bogată este necomercială, iar bani nu sunt. Sau mai curând – bani ajung doar pentru menţinerea unui oarecare status-quo, nu şi pentru dezvoltare. Autorităţile din Sofia în sfârşit au hotărât să creeze un fond pentru cultură, sperăm că va fi un exemplu reuşit. Nu doar în Franţa etatistă, dar chiar în America liberală în biblioteca de cartier puteţi împrumuta gratis discuri cu muzică clasică, cărţi desenate pentru copii, filme din fondul de aur. La noi biblioteca înseamnă doar cărţi, iar cărţi înseamnă doar Ivan Vazov, iar aceasta la rândul lui înseamnă şcoală, constrângere. Şi în locul unei atmosfere de sărbătoare şi creaţie, biblioteca se transformă într-un spaţiu al plictiselii şi pustietăţii mortale. Cultura, redusă la ritual, la o închinare permanentă în faţa unor oase moarte, stimulată doar de sentimentul vinei este pur şi simplu moartă – cetăţenii, în cel mai bun caz fac un act de prezenţă, după care procură sau împrumută discul cu Harry Potter ori pornesc calculatorul.
Să presupunem că la moment se dau trei milioane de leva pentru biblioteci, să presupunem că aceşti bani vor fi utilizaţi pentru procurarea unor produse pe care oamenii cu adevărat doresc să le consume. Dar există o altă problemă a politicilor culturale locale, care mi se pare mai serioasă: cultura ca loc nu are un scop clar, un ţel fix, iar criteriile de evaluare cu greu încap în schemele birocratice. Trebuie ca oamenii să participe activ, să se simtă bine, să le fie interesant şi plăcut – iar asta presupune un tip de politici culturale în Plovdiv, altul în satul Kruşari. Dar şi politicile noastre culturale din ultima jumătate de secol se fac din sus în jos – deci, dacă lăsăm comunităţile locale să decidă ce vor face, există un risc ca să continue ceea ce avem acum – simplificare extremă, monotonie, pretutindeni folclor, pop-folk, `art” (cum se numeşte acum kitsch-ul cultural).
O descentralizare rapidă a politicilor culturale locale este riscantă deoarece întotdeauna vom avea la putere pensionarii. Politicile culturale locale trebuie să se opună acestui fapt, să favorizeze apariţia diverşilor subiecţi culturali: de obicei vorbim despre protecţia minorităţilor, dar nu a celor etnice – să le numit minorităţi intelectuale. De exemplu adolescenţii, care se interesează de grafică pe calculator, nu au pur şi simplu experienţă organizaţională, se plictisesc să fondeze asociaţii, să facă adunări etc. În acest caz ar trebui ajutaţi să formeze un grup al amatorilor de graffiti, sau free run. O asemenea situaţie va scandaliza vechea gardă a activiştilor culturali, bibliotecari sau profesori, dar nu e o problemă, doar pentru asta există cultura, să exprime diferenţele, să le menţină în cadrul simbolicului, în loc să provoace conflicte în viaţa reală.
Poate ar fi bine ca aceste fonduri culturale să fie repartizate sub formă de granturi pentru iniţiative culturale locale, să avem un caz, când va există, pentru fiecare nevoie culturală o posibilitate de sponsorizare. Pe de o parte multiple surse de finanţare, pe de altă parte multe verigi absorbante intermediare; criteriile eficienţei unei asemenea politici culturale vor fi diversitatea activităţilor. Această dinamică este contrară celei comerciale, ea favorizează şi susţine minorităţile intelectuale, dezvoltarea personală, procesul, nu produsul. Cel mai important este să stabilim un dialog – între elev şi profesor, între artist şi publicul local, între centru şi periferii.

Cultura ca ideal
În sfârşit, cel mai dificil sens al noţiunii „cultură” – cel în care o utilizăm în viaţa cotidiană: „cultura înaltă”, adică totalitatea creaţiilor spirituale, măsurate cu ajutorul unor etaloane universale ca măiestrie, talent, perfecţiune. De ce acest tip de cultură se află astăzi într-un regres vizibil, sau, s-o spun altfel, de ce nu reuşeşte să creeze nume mari, ca pe vremea lui Jivcov? Fără îndoială problema nu stă în lipsa de talent, dar în faptul că nu există un mecanism care ar centra peste aceste talente atenţia, să le evalueze, să le acorde importanţa pe care o merită. Să luăm cazul cel mai cunoscut: dispariţia criticii literare. Fiecare a observat şi constatat probabil acest deces al ei – există publicitate a unor opere, diferite răfuieli personale, dar evaluare sistematică a produselor culturale, nu! Chiar spaţiul cultural ca atare s-a dezintegrat în totalitate – cum observă Mihail Nedelchev, avem două literaturi, care nu se citesc şi nu se cunosc. Acelaşi lucru îl putem spune şi despre artele vizuale, şi despre teatru. Şi oare doar în două s-a rupt acest spaţiu cultural? Mi se pare că cultura înaltă nu mai este posibilă în graniţele statului naţional - cultura înaltă după 1989 nu mai poate fi naţională. Într-o lume deschisă totul se măsoară cu etaloane mai rigide: cultura de elită poate lua teme, sensibilităţi şi impulsuri naţionale, dar dacă nu se realizează într-un context mai larg, nu-şi va putea îndeplini rolul. Să fie finanţate chiar 15 emisiuni culturale în mass-media electronică de stat, problema nu se va rezolva: problema nu stă în mijlocul de comunicare, ci în subiect.
Anterior, criticul îşi construia legitimitatea din relaţia sa echivocă cu puterea de stat centralizată – ca reprezentant sau oponent al ei. astăzi situaţia este complet diferită şi vocea critică s-a pierdut în jungla pieţei. Un nou centru constructor de ierarhii astăzi este posibil doar la nivel european, dacă nu chiar mondial. În plan material acest lucru este clar – magnificii noştri cântăreţi de operă nu au suficient public la noi, încât să poată trăi din artă – ei nu pot obţine în contextul naţional acea popularitate oferită lor de scenele mondiale. Dar aici trebuie să vorbim de principii, etaloane, deoarece lucrul cel mai important pentru succes, şi nu doar în cultură, nu sunt banii, ci condiţiile de concurenţă; aşa este construită fiinţa umană încât are nevoie mai mult de concurenţă cinstită decât de premiul (rezultatul) final.
Când vorbim despre cultura înaltă trebuie să ne gândim şi la modul în care se construieşte şi adună prestigiu. Dilema: ce va cântări mai mult – titluri naţionale de genul „artist al poporului”, ordine, distribuite de politicieni locali sau forme de recunoaştere internaţională? Distincţiile naţionale vor fi atribuite şi din cauza celor internaţionale sau din contra – vor fi compensaţie a lipsei acestora? Mai general: vom lăsa să se dezvolte prăpastia dintre autohtonişti şi „vestici” care a marcat ultimii 17 ani? Cu alte cuvinte, consider că politicile culturale în acest al treilea sens al noţiunii „cultură” trebuie orientate spre includerea autorilor bulgari în reţelele europene şi mondiale, spre expansiune, nu spre apărarea presupusului „specific local”, în spatele căruia stă de obicei un cumătrism şi lăudătorism reciproc. Un asemenea tip de integrare va oferi acel punct de sprijin necesar culturii înalte.
Sunt pregătiţi oare experţii bulgari, funcţionarii, artiştii să se dezică de o parte din „suveranitatea” lor culturală pentru a se înscrie într-un spaţiu mai larg? Şi chiar dacă nu sunt, vor trebui să fie pregătiţi pentru asta întrucât realitatea îi va obliga. Un posibil contraargument al lor va fi faptul că nu există criterii clare în domeniul culturii înalte, pe care am putea să le luăm ca etalon. Totuşi cred, că, în mod necesar vor fi organizate consilii, concursuri, festivaluri, burse la care nu pot să nu ia parte colegi străini. Avem nevoie nu doar de o muncă de explicitare, care să ne facă să fim atenţi atunci când auzim că un tip care a cântat într-o şcoală bavareză ne este prezentat ca „artist care a concertat în Germania”. Introducerea unor ierarhii clare de evaluare a culturii înalte presupune faptul că colegii noştri străini să fie participanţi ai daialogului cultural pentru ca spaţiul public bulgar să devină parte a celui european.


---
Voi lăsa la o parte dezbaterile filozofice cu referire la faptul că aceste trei sensuri ale noţiunii „cultură” au vre-o legătură între ele – în acest text mi-am propus scopul de a le despărţi, de a defini criterii de reuşită a politicilor publice culturale în cele trei direcţii. Voi lăsa la o parte şi practicile concrete ale subiecţilor culturali. Vreau să subliniez doar că cele trei sensuri presupun trei tipuri de politici publice diferite, subordonate unor criterii diferite. În cazul culturii comerciale miza este profitul, piaţa, calitatea, stabilitatea – ca în cazul oricărei alte industrii. Cultura locală trebuie evaluată prin prisma participării, implicării, pedagogiei culturale, a diverselor forme de dialog dintre artişti, amatori, cetăţeni, cât despre cultura înaltă a tenacităţii, talentului şi perfecţiunii – ea este o problemă de prestigiu şi realizările ei trebuie apreciate şi de alţii, nu doar de noi.

web ... despre carti

Piotrr despre lectura de pe ecranul calculatorului:

Elogiu pasivităţii

De câteva săptămâni reînvăţ să citesc...Să citesc, adică să sting, pentru un moment, valul de idei, reflexii, dialoguri imaginare, amintiri, păreri şi sentimente care curg în continuu în spiritul meu, pentru a mă deschide către argumentaţia sau naraţiunea cărţii.

Lectura unor eseuri sau studii, dezvoltate pe sute de pagini, m-au costat întotdeauna un efort de disciplină, mai ales dacă eseul în cauză este foarte stimulant prin noutate, prin non-conformism sau pertinenţă. Am obiceiul de a mă opri la fiecare frază pentru a extrage nişte consecinţe sau pentru a construi o întreagă discuţie pornind de la această frază. Uneori avansez foarte greu şi trebuie să-mi forţez pasivitatea faţă de lumea din jur pentru a ajunge la capătul cărţii. Această disciplină este benefică şi necesară, pentru ca fereşte gândirea de păcatul de a cădea în solipsism. Deschiderea spre altul este un efort constant de deschidere spre sine. Un efort ce trebuie însoţit de o pasivitate necesară.

Ţinând cont de toţi aceşti factori, obiceiul meu de a utiliza intens PC-ul, pe durata ultimilor ani, mi-a cauzat multe dureri de cap. Ca instrument de sortare a informaţiei, calculatorul personal nu este deloc adaptat pasivităţii cititorului. S-a discutat mult despre avantajul interactivităţii, dar interactivitatea are multe feţe. Astăzi se ştie că este foarte dificil să citeşti un text lung – roman sau studiu – pe ecranul calculatorului, şi aceasta nu doar din motivul oboselii sau incomodităţilor oculare provocate de ecran. La fel, nu putem face referinţa doar la dematerializarea paginii sau la pierderea reperelor. Calculatorul personal este construit în jurul unui concept de negare a pasivităţii, în numele unei hiperactivităţi: să clickezi, să raspunzi la alte mesaje, pe scurt, orice în afară de acţiunea simplă de a citi. Cititul romanelor sau al eseurilor lungi pe calculator este un veritabil test de răbdare: eşti obligat, în permanenţă, să apeşi aici, apoi dincolo, să copiezi, să semnalezi, să înregistrezi, să expediezi mesaje, să comentezi, să scrii....

La moment, mă autosupun unui program de reeducare, conform unui program zilnic precis, obligându-mă să închid calculatorul pentru a mă dedica lecturii pe hârtie – hârtia, suportul material pasiv, care, în pofida limitelor sale, nu permite să faci nimic altceva decât să citeşti. Este un proces de reeducare uneori plăcut, fiind însoţit de un o plăcere imensă: nu doar plăcerea carnală a atingerii hârtiei, ci plăcerea lecturii fără acţiune, fără tensiune, abandonarea temporară în mâinile celui pe care îl citesc.

articolul in original

via La feuille

despre barzi cu dragoste...

Un articol apărut în revista bulgară Kultura, tradus de mine...zilele astea...
sursa

Cântecul de bard şi viitorul poeziei. Cronica unei evoluţii deja cunoscute

Contrar opiniei obişnuite, noţiunea „bard” nu este de origine rusă, ci celtică, şi desemna, iniţial, figura unui poet epic. Sunt utilizate şi noţiunile singer/songwriter. Sună europeneşte, chiar dacă e supusă unei prejudecăţi curente – ideea de bard, ca ecou al unei activităţi (ne) artistice, este sortită eşecului.

Suntem însă martorii unui proces contrar: cronica cântecului barzilor nu este o cronică a unei morţi, ci a multor vieţi – deoarece mişcarea barzilor în Bulgaria, ca şi aiurea, este parte a fenomenului culturii „vii”. Fenomenul barzilor poate fi ucis doar în condiţiile unui control total al tuturor formelor vieţii colective. Însă, chiar şi atunci, mişcarea barzilor se restrânge la sfera vieţii private, la casetofonul vechi din bucătărie în cadrul unor întâlniri cu prietenii.

În istoria recentă a Europei perioadele de persecutare şi diminuare a intensităţii fenomenului bardesc coincid cu restrângerea drepturilor civile: războaie, timpuri grele după război, regimuri autoritare şi totalitare. El nu poate fi supus unui control total, întotdeauna există elemente de improvizaţie şi dialog. Fiind prin definiţie un element situat la nivelul de jos al culturii, cultura barzilor este câmpul intermediar între public şi privat, colectiv şi individual, dar tocmai acest spaţiu tranzitoriu este golit în perioadele nelibere ale istoriei.

Încă ceva, arta de Agora nu a murit în era digitală. Agora se multiplică şi capătă şi existenţă virtuală. Iar Bardescul şi teatralul sunt plasate într-un câmp de expresie, cu multe puncte comune. Bardescul e marginal, el este fondat de tradiţia trubadurului şi intră în contact cu multe convenţii, inclusiv cele poetice, de interpretare etc, dar anume sincretismul îl pune în poziţie de rudă cu teatralul. Iar legătura Bardescului cu poezia e generativă, e unul din „timpurile viitoare”.

Figura Bardului

Bardul ca fenomen social şi artistic e atestat pentru prima oară pe timpul lui Homer. Tot atunci barzii se organizează în asociaţii profesionale (rapsozii şi şcoala lor de pe insula Chios). Bardul e reprezentant dar şi principiu corectiv al societăţii polisului... Barzii dispar în epoca elinismului; poezia se închide în mediile intelectuale ale savanţilor alexandrini şi pierde caracterul său oral, iar în Agora, bardul este înlocuit de filozoful ambulant care face o mişcare în sens contrar: din înălţimile elitelor şcolilor filozofice spre diatribele populare pentru public mai larg.

Bardul exprimă identitatea colectivă – povestitor al mitologiei şi istoriei comune, dar şi cântăreţ al prezentului – Alcaeus creează metafora statului-corabie, dar poate cânta şi fericirea nebună ce-l cuprinde la auzul morţii unui tiran, poeţii tragici leagă istoriile mitologice cu dezbateri politice şi juridice actuale. Când polisurile greceşti sunt dizolvate în imperiul lui Alexandru cel Mare, persoana privată încetează de a mai fi cetăţean şi se transformă în supus. Şi dacă polisul este o comunitate organică, vizibilă şi sensibilă, imperiul este un câmp infinit, rece, incapabil de a oferi individului senzaţia de identitate caldă şi intimă. Supusul, spre deosebire de Cetăţean, pierde capacitatea de a reacţiona comunitar, de a exprima şi împărtăşi trăiri şi probleme colective.

Întreruperea se întinde, în Balcani, pe durata multor secole. În parte, faptul se datorează sistemelor de tip imperiu care au dominat zona – Imperiul Roman, Imperiul Bizantin, Imperiul otoman. Figura bardului supravieţuieşte doar la nivel regional – de exemplu pe insula Creta, unse se păstrează forme de povestire orală a eposului, iar numele unor barzi ca Xilouris devin generice. Un rezultat paradoxal, la prima vedere: toposul cântecului bardesc în Bulgaria contemporană este oraşul mic. Festivalurile genului sunt mari evenimente în Harmanly sau Lovech, şi incolore, fără faţă proprie - la Sofia.

Originile mişcării

Fenomenul bulgar al barzilor îşi are rădăcina în mişcarea barzilor ruşi şi poartă în sine caracteristicile cântecului de autor rus, ce a renăscut tradiţiile cântecului urban pe timpul dezgheţului hruşciovist; iniţial mişcarea utilizează spaţiul taigalei, al cortului turistic sau al focului din tabere. Sunt pipăite caracteristicile principale ale genului festivalic – spaţiul deschis, renunţarea la ierarhie, ignorarea autorităţii puterii de stat. În paralel, peste ocean se naşte cultura Beat şi se produce minunea Woodstock. De altfel, diferenţa între cele două părţi ale Cortinei de Fier pare mult mai mică decât spun ideologii din Vest şi Est. Procesul de întoarcere către existenţa civilă, cu momentul culminant 1968 curge în paralel. Trebuie să amintim numele lui Jacques Brel şi Georges Brassens în Franţa, Dionisis Savopoulos în Grecia, barzii din spaţiul anglosaxon Bob Dylan, Leonard Cohen, Tracy Chapman.

Varianta BG, modificaţii şi aport practic, fără teorie

La originile mişcării barzilor în Bulgaria stau poeţi, jurnalişti, unii – participanţi ai mişcării oficiale „Ален мак“. Barzii bulgari se grupează în jurul jurnalistului de la „Народна младеж” (Tineretul Popular) Valentin Panaiotov, poetului Grişa Trifonov, conducătorului trupei „Вълна“ (Unda) Vladimir Levkov. Ideea unui festival alternativ, diferit de oficialul „Ален мак“ (Macul purpuriu) prinde contur 22 ani în urmă la Harmanly şi de atunci POKI (Poeţi cu CHItare, oficial „Strune poetice”) se desfăşoară în fiecare an. Printre părinţii fondatori ai festivalului sunt şi scriitorii Hristo Karastoyanov (Христо Карастоянов), Asen Maslarski (Асен Масларски), Mihail Belchev (Михаил Белчев)... Există şi un premiu, POKI, pentru cel care s-a întrecut pe sine în ultimul an. Cu timpul, apar şi alte locuri de întâlnire – Lovech, Nesebyr; zilele lui Chudomir la Kazanlyk au şi o secţiune pentru barzi, iar locul cel mai nou de întâlnire este Vetren.

Spaţiul bardesc. Scena şi Agora – divorţ bardesc

Unul din cântecele cunoscute ale barzilor ruşi Tatiana şi Serghei Nikitin se numeşte „Переведи меня через майдан“ ( Trece-mă peste maidan). Agora, piaţa publică este toposul primordial al cântăreţului-bard. Spaţiul închis al sălii, fie ea cea mai bună, cea mai spaţioasă, capsulează spritul artistic. Încercarea de a monta în scena un recital bardesc – fie scena a unei săli de lectură sau a unui restaurant – distruge spaţiul natural al genului, introducând în el ierarhie verticală şi opoziţia interpret/public. Spaţiul crâşmei de cartier topeşte până la un moment această ierarhie. Problema este că şi aici mărimea sălii contează: dacă spaţiul intim al crâşmei este perceput ca prelungire a mesei de bucătărie, a casetofonului vechi şi a chitarei plângăreţe, Restaurantul are un singur avantaj îndoielnic – înglobează mai mulţi oameni.

Repertoriul: conform părerii unuia dintre organizatorii activi ai mişcării barzilor bulgari, oamenii nu merg la Harmanly să audă cântece noi, ci să fredoneze piese vechi împreună cu prietenii.

Muzică şi text: cântecul bardesc este simplu din punct de vedere muzical - poate fi perceput şi fredonat de oricine. El este o bază bună de improvizare colectivă, pentru colective ad-hoc. Nu e vorba neapărat de cele trei acorduri magice – pot fi utilizate scheme muzicale blues sau alte ritmuri, oricum ele sunt întotdeauna uşor de reprodus. Pe lângă chitară, instrument obligatoriu, apar instrumente de percuţie, armonică, uneori chiar cimpoi, flaut, tamburină. Un element mai stabil este textul: de obicei, dar nu întotdeauna, este compus de însuşi interpretul. Există şi cazuri diferite – muzica lui Grişa Trifonov ridică temperatura versurilor din poezia lui Ivan Vylev „Лятото“ (Vara), iar vocea lui Plamen Stavrev face din ea un adevărat hit.

Harmanly pe fonul disidenţei netrăite

„Ален мак“ (Macul purpuriu) poate fi citit ca un Woodstock bulgar netrăit – o întreagă cultură a protestului care nu s-a dezvoltat la noi. Muzicantul ambulant (ne-barzii) nu are pretenţia de a influenţa gândirea, nici de a exprima un protest social – şi prin asta diferă de bard, care vorbeşte despre problemele sociale prin prisma elementului biografic personal. Această prismă aruncă lumină şi asupra poziţiei politice actuale a bardului şi a CV-ului individual. „Tinereţea pleacă” este un titlu-emblemă a unei teme mai generale a tinereţii care pleacă. Motiv anacreontic? Şi da, şi nu – ambele generaţii, coloana vertebrală a mişcării barzilor – născuţii în anii 50 şi 60, au o trăsătură specifică, rezultat al timpului istoric în care trăiesc. Ei sunt – sau cel puţin se autopercep ca – lost generation (generaţia pierdută) a tranziţiei. Durerea e mare în special atunci, când lipseşte dulceaţa realizării la etapa maturităţii – cu latura sa socială şi financiară.

Mediul

Mediul barzilor este unul carnavalesc, sunt ignorate celelalte roluri sociale, uneori nu se fac publice profesiunile sau statutul social. Probabil nu există un alt mediu, la fel de eterogen după criteriul vârstei, statului social, apartenenţei politice, realizării profesionale. Exemple: poet, jurnalist, show man, administrator al unei gospodării agricole în Italia, compozitor teatral, lemnar, muzicant. Prima impresie este cea a unei deschideri şi toleranţe extraordinare – politică, estetică şi chiar etică. Ierarhia internă este flexibilă, persoane intră şi ies, iar trecerea din statutul de Nou în cel de Veteran are loc succesiv, cu elemente vizibile de iniţiere – observabile chiar şi în ordinea apariţiei interpreţilor pe scenă sau a aşezării lor la mese. Conflictele sunt, mai întâi de toate (dar nu în mod exclusiv) generaţionale.

Festivalurile barzilor sunt distribuite uniform pe durata întregului an ca sărbători în calendarul tradiţional. Festivalul care deschide sezonul este cel al zilelor lui Chudomir la Kazanlyk în luna martie – cu accent pe cântece satirice şi parodii. Nivelul existenţial este şi el bine organizat – hoteluri extraordinare, restaurante, săli de lectură. Se consumă ciobă de burtă în timp ce pe ecranul laptopului se proiectează pozele făcute aseară. De ce nu? Ciorba de burtă e asiatică, laptopul este american. După Kazanlyk urmează Nesebyr, sub umbrela protectoare a poetului satiric Ivan Nenkov. Acest fest este cel mai uşor, cu concursul de cântece despre mare, cu concertul live vizavi de clădirea Mitropoliei, cu sunet extraordinar, dar aproape fără interes din partea oamenilor locului. În timpul verii, ca un july alternativ – Sofia, la Muzeul Pământului şi al Oamenilor şi sala de lectură mică a bilbiotecii „Nikolaj Haitov”, cu gust patriotic şi uneori chiar patriotard, cu prezenţă puternică din partea membrilor vechii Uniuni ai Scriitorilor. În primele zile ale lui septembrie ale loc Lovech, festul cel mai bine organizat. Anul acesta, evenimentul s-a consumat exclusiv afară, în faţa bibliotecii municipale. A existat şi Agora, piaţa publică, adică public divers care a ascultat recitalurile pseudinternaţionale (româneşti şi macedonene), pseudo doar ca geografie, nu şi ca calitate.

Mitul Harmanly

„Omul trăieşte pentru Harmanly” – frază înaripată a unui participant.

Sună extraordinar şi cumva paradoxal, dar este adevărat.

Un oraş minuscul, în sudul Bulgariei, cu pavaj vechi, cu câini vagabonzi prietenoşi şi patriarhalitate încă vie, lume în care străinul este oaspete şi este întâmpinat ca atare.

Cum se înscrie, în această idilă, dispoziţia bardescă carnavalescă, încă nu e clar – dar se înscriu de minune, deja de 20 ani. Harmaly, Mekka barzilor bulgari, se produce toamna. Este festivalul cel mai numeros, cu un mare număr de concerte al debutanţilor, cu reguli de participare şi prmeiere, cu lecturi literare, lansări de carte şi discuri. Premiul pentru 2006 a fost câştigat de unul din cei care nu scapă nici o ediţie a festivalului – poetul hippy Robert Levy, pentru volumul de versuri „Babylon” şi discul cu cântece de autor „Neon”. El a fost unul dintre puţinii care au mizat nu pe interpretarea individuală, ci pe sprijin vocal şi instrumental, de data asta din partea formaţiei muzicale temporare - „Лоши комшии“ (Vecini răi).

POKI – 2006 a fost marcată de tenisuni, de senzaţia unei răscruci, de încercări de instituţionalizare, control asupra tineretului incontrolabil şi chiar asupra forumului barzilor în internet.

Aceasta surpă chiar baza mişcării – caracterul deschis. Iar încercările de a se rezolva conflicte generaţionale prin întărire şi înăsprire a regulamentului explodează, a câta oară mediul proprice festivalului. Dar explozia nu este mortală. Reconstituirile, recăutprile sunt semn şi perspectivă a vitalităţii.

Alte voci

Nikolaj Tekeliev: de ce nu au interzis festivalul din Harmanly în anii 80? Deoarece câinii latră, iar caravana merge mai departe. Din acelaşi motiv din care oameni necunoscuţi, condrumeţi de călătorie în tren, începeau să-şi spună bancuri cu Todor Jivcov, încă din al treilea minut al călătoriei, fără frică pentru urmări. La festivaluri - individul poate să cânte ce-i doreşte inima – era auzit, chiar urmărit, dar nu i se aplicau sancţiuni, gândul şefilor de partid era, probabil: „Las să cânte acolo, şi nu în altă parte.” Sistemul permitea asemenea degajări de tensiune socială...sau nu-şi dădea seama că aceste mici degajări îi vor săpa mormântul.

Grişa Trifonov: A 21-a ediţie m-a dezamăgit tot mai mult şi mai mult... chiar dacă compraţia nu este cea mai bună, voi aminti cuvintele lui John Lenon: „Am fost John Lenon înaintea lui Beatles, şi voi vi John Lenon si după el.” Ei, eu pot să fiu Grişa Trifonov fără aceste festivaluri – dar încă nu doresc. Aş vrea să fiu concomitent şi imperiu şi barbar. De imperiu sunt sigur, de barbari încă nu. Mişcarea: nu există ceva de acelaşi tip care să unească atâţia oameni.

Svetlana Kokogorova – Komata: Merg la Harmanly să întâlnesc oameni aproape ca duh, să facem ceva împreună – pe loc sau în viitor, să schimbăm idei. Mă irită însă încercările de oficializare a festivalului – prea multă legătură şi dependenţă de autorităţile locale, să menajăm pe cei care dau bani, premii cu conotaţii politice clare etc. Din practica altora este insteresant festivalul Gruşinski, care se organizează din 1968, în memoria lui Valerii Gruşinskii, băiat care a murit în încercare de a salva copii care se înecau. Din el s-au născut militanţii pentru puritatea genului şi au organizat festivalul „Canalul doi” ("Второй канал"), cu reguli clare şi stricte, asculţi cuminte, fără alcool. La noi istoria este pe cale de a ne aduce la o stare a lucrurilor contrară. Festivaul trebuie păstrat ca posibilitate de expresie artistică – oricum trebuie să interpretezi undeva bucăţile tale muzicale, şi la moment alte posibilităţi nu există. Ca în cinematografie: filmele serioase şi bune - la festivaluri, filmele comerciale vulgare – în cinematografele normale.

Doroteia Tabakova, Stefka Piskuliiska.

Personajele poeziei tinere - 2

Chisinau, 3 aprilie, 18.00, Teatrul "Al. Mateevici"

cronica subiectiva

Personajele poeziei tinere 2
Merg rar la recitaluri de poezie. Asta şi din motivul că percep poezia exclusiv prin lectura de pe hârtie, şi am mari probleme să asimilez un mesaj poetic declamat de cineva. Îmi place să gust poezia în voie. Declamaţiile mi se par o forţare a conştiinţei şi a gustului (să-i zic aşa) poetic. Nici nu reuşeşti să prinzi bine ritmul şi ritul unei poezii că iată vine o alta, apoi alta şi aşa mai departe. E ca şi cum ai vedea un tren şi ai avea nevoie de timp să examinezi atent toate vagoanele, dar ele vin rapid, unul după altul, fără pauză şi te trezeşti că ai văzut doar un tren, fără a fi observat vagoanele. Ei, aproximativ asta este relaţia mea cu poezia declamată.
Altfel zis, pot să spun că am fost şi am ascultat poezie la „Personajele poeziei tinere 2”, dar nu pot să spun ce fel de poezie la modul special. Noroc că pixul şi carneţelul sunt cu mine, altfel, în doi cu memoria mea suntem o catastrofă. Nu ştiu de ce am notat anume aceste frânturi şi nu altele. Probabil au fost fisuri ale opacităţii mele auditive.
Am notat deci (pe unii autori îi cunosc suficient, de alţii abia acum aud că scriu şi poezie, la faţă cunosc unul-doi, scuze dacă am încurcat pe cineva):
„Să vrei doar ce vrea corpul tău...” (Alexandru Cosmescu) – sună drăguţ, deşi mistic. Personal, fac legătura directă cu Meister Eckhart, sufizmul şi Bhagavad Gida, nu ţin minte precis cum sună, dar e acelaşi motiv al abandonării dorinţelor, al desprinderii şi al golirii de sine (sinele social şi rămăşiţele sale camuflate sub masca individualităţii) – detachment, germ. Ledic cum spune chiar Eckhart. Sună proaspăt, ca un strigăt de revenire la nişte origini uitate sau îngropate sub ruine. În alte poezii m-a pus pe gânduri obsesia corporalităţii, a corpului, a dimensiunilor şi trăirilor corporale.
„Baba îşi numără în gând gâştele pentru a nu se teme de înălţime...” (Corina Ajder) – mi s-a părut frumos, deşi brutal. Băbuţa aia din poezia ei (nu am reţinut titlul) e emblematică. În alte poezii – inflaţia de Dumnezeu, fie comparat cu un copac, fie sub alte forme. În modul ăsta tema a fost deja epuizată. „Viaţa e un rahat care mă priveşte...” -
Motivul sudoku (Hose Pablo) , cred, sau cuvintele încrucişate, că nu am reţinut precis) – o găselniţă bună. „Hardul meu este un înger din cer...” (probabil Andrei Gamarţ) – asta chiar nu am înţeles-o. Mă depăşeşte, deşi am întors-o în fel şi chip. „Seara m-ai îmbrăţişat ca şi cum niciodată nu aş fi existat...” (tot Andrei Gamarţ dar nu sunt sigur) – din nou ceaţă. Blocaj.
Daria Vlas: acelaşi motiv al neînţelegerii (nimeni nu mă înţelege..caut un suflet, să-mi scrie un băiat de la ţară, adresa mea de la redacţie) – mi se pare dulceagă chestia asta, şi neserioasă. Setea de refugiu şi înţelegere este trimisă şi ea într-un orizont mitic (cum o face Cosmescu trimiţând adevărata dorinţa la corpul nealterat – poate influenţe din Gheorghe Crăciun?) – la ţară,a colo unde creşte veşnicia, acolo unde oamenii sunt originari şi curaţi, bla, bla... băieţii de la ţară ascultă manele şi visează telefoane mobile. Nu e un vis prea înălţător. „Eleonora, eu te-am inventat, m-ai scăpat de mine.. pe faţa mea nici un rid, nici un neg, nici o plagă,...” - o chestie faină, o întorsătură neaşteptată care salvează o poezie altfel fără sens, şi dă tâlc unui dialog cam precipitat.
Vlad Gatman: „Şi dacă soarele răsare în fiecare zi, trebuie să fie o zi caldă...” – optimist nu, ca un aforism oriental. A strigat mult şi aproape că am blocat. Nu am înţeles rostul acestui strigăt, oricum nu a ajuns la suflet, undeva la porţile conştiinţei a rămas câte ceva. Ciclul despre Debilul. Nu e neapărat să te faci sărit de pe fix pentru a da o palmă zdravănă lumii sau pentru a rosti un adevăr. „Viaţa e frumoasă...” mi s-a părut că are aerul de manea. E prea superficială. Un fel de Pangloss poetic. Nu poţi postula decrete metafizice sau morale dintr-un amvon imaginar fără a le justifica cumva.
În general am reţinut câteva teme principale: corpul şi corporalitatea, atitudinea „Fuck You” faţă de viaţă, lucruri sau valori în care generaţiile mai în vârstă au „tupeul” să creadă. Prea multă Singurătate. Aproape fiecare autor a avut câte un monolog mai mic sau mai mare, mai cool sau mai hot, mai sincer sau mai puţin sincer despre Singurătate. Original, dar, dintr-o parte, imnurile sau blestemele colective aduse Singurătăţii, nu prind. Sună cumva deja vu. Probabil autorii nu s-au ascultat reciproc sau nu au dorit să se asculte...
Recitalul a fost conceput sub forma unui spectacol, cu ceva forme de interacţiune între public şi poeţi. A existat un fon muzical oribil (o manea, care m-a făcut să mă întreb dacă manelele pot inspira poeţii, sau îi pot doar dezinspira şi transpira). Argumentul doamnei Nechit, că uite, aşa e viaţa, aşa sunt condiţiile în care poeţii sunt nevoiţi să scrie, nu prea ţine. Cu acelaşi succes spectacolul se poate face în Piaţa Centrală (nu e rea ideea, chiar dacă este ironică), acolo fonul muzical este natural...Personal cred că un recital de poezie sună mai bine pe fonul lui Bach, muzică africană sau indiană. Poezia este o stare a spiritului şi muzica care o dizolvă e un lucru chiar periculos, dacă nu inutil. Mă rog, e posibil să nu fi înţeles eu ceva.
Nu mi-au plăcut:
- interacţiunea cu publicul. E o chestie de intuiţie artistică şi bun simţ să nu desfăşori mari „trupe” în sală, dar mite să iei rând pe rând fiecare spectator şi să-l duci în scenă. E un nonsens, pe lângă faptul cunoscut de toţi că chestia asta irită, mai are şi meritul îndoielnic de a sustrage. Organul vizual şi cel auditiv, prin care trebuia receptat mesajul poetic, a fost blocat în unele momente de parada de indivizi care se plimbau ici-colo, de la scenă în sală şi invers. Un fel de realitate (spectacol) paralelă, nu neapărat utilă. O sugestie – există, şi trebuie inventate, alte modele de interactivitate cu publicul. Bunăoară, la un viitor spectacol, ar fi bine ca poeţii (declamatorii) să stea presuraţi în sală, aşezaţi cuminte în fotolii, să nu se facă vizibili, ci să fie una cu publicul. Poeziile pot fi citite eficient şi din sală. Atenţia publicului ar fi captată mai eficient, în plus s-ar crea şi un fel de intrigă: „cine va fi următorul ?”, care ar menţine treaz interesul general. Chit că sunt impresionante, marile marşuri din sală au mai degrabă un efect negativ.
- nu am înţeles rostul discuţiilor de după recital. Am încercat să mă întreb, ce caut eu acolo, dar nu mi-am putut răspunde. Eu cred că aceste discuţii sunt cumva în afara contextului poetic. Ar fi utile într-un cadru ştiinţific, sau unul mai serios, care ar aduna o comuniune de oameni ce împărtăşesc aceleaşi griji, probleme, dileme, şi hop, vine un nene cu o idee, şi după asta o putem dezbate la infinit. Putem s-o disecăm fie cu ajutorul logicii, fie cu ajutorul raţiunii critice. În cazul recitalului de poezie, discuţiile postrecital mi se par inutile. Oamenii (adică poeţii) împărtăşesc sentimente, nu idei, nu teorii şi nu ar avea ce să justifice sau să explice. Apoi, ierarhia poeziilor auzite nu coincide neapărat cu cea a poeziilor lecturate în linişte pe hârtie. Ar fi o aiureală să decretezi ierarhii doar în baza unor versuri declamate. Există versuri cu sonoritate şi ritm, dar fără sens, există altele, greoaie, sacadate, dar ucigătoare. O discuţie despre poezii ar trebui pornită doar după ce sunt integrate ambele modele de percepţie (cel puţin).
- În plus, publicul nu cunoştea textele, nu era gata să le integreze într-o grilă de valori, nu le-a asimilat normal. Chiar dacă majoritatea autorilor publică pe poezie.ro, asta nu e destul. Ar fi necesar şi util un site, pe care să apară poeziile ce vor fi recitate la şedinţa următoare. Cei interesaţi ar putea face cunoştinţă cu textele, după care şi-ar putea face o părere, şi nu am mai fi nevoiţi să discutăm, la aşa zisele discuţii despre metafizică, postmodernism şi elite...adică despre toate în afara poeziilor.