ciob cu glamour

Observ, printre cunoscuţii mei internauţi, o tot mai slabă atracţie pentru revistele glamour, tabloide şi cărţi fashion... Îl întreb pe unul, pe care îl ştiu mare amator de chestii trendy, de ce e aşa. Îmi răpunde, cu un sarcasm matematic: e o dublură aici, o repetare, un fenomen ciclic. Revistele astea, zice, sunt făcute pentru Privit, nu pentru Citit. Ei, dar internetul e mult mai bogat la capitolul ăstă. Este plin de site-uri care sunt destinate exclusiv Privitului: poze, video, audio, caricaturi cu staruri (care pot fi consumate chiar fără a cunoaşte literele!), şi, de ce să dai banii pentru o variantă analogică pe hârtie. Nu merge, monşer, că nu e mare plăcere să priveşti haine, poşete, telefoane mobile, rochii, decolteuri, săni, picioare lungi pe hârtie de proastă calitate, tipărit alb-negru. „Medium is the message.”

Să fie un semn că glamour-ul, ziarele galbene-stacojii, fiţuicile cu vedete şi starlete migrează din on paper în on-line? Dacă da, putem spune că asistăm la un fenomen de autoorganizare şi autosalubrizare a spaţiului mass-media, care se datorează aceloraşi factori care au demarat „mizeria”: banii, rentabilitatea economică, gusturile clientului...

cu rigla la moaste

Un probabil viitor studiu. Deocamdată nu este decât o schiţă. Voi fi recunoscător pentru sugestii, discuţii, bibliografie...

Cu rigla la moaşte

Spectacolul „Monoloagele vaginului” după Eve Ensler, interzis (în octombrie) la Chişinău de către autorităţi (!) ca urmare a protestului unor organizaţii religioase, s-a jucat totuşi, la Teatrul Satiricus „Ion Luca Caragiale”, la 27 şi 28 noiembrie, sub un nume schimbat: „Monoloage...foarte intime...” însoţit de avertismentul: Accesul publicului cu prejudecăţi este nerecomandat.

„Obscenitatea” – unul dintre argumentele cheie ale „acuzării” (toate rolurile sunt convenţionale şi ţin doar de această situaţie concretă) a fost suspendată prin substituirea noţiunii „ruşinoase” „vagin” prin expresia nevinovată „foarte intime”... Celălalt argument, precum că autoarea piesei ar reduce femeia la vagin, încă se discută, şi va fi un subiect fierbinte cel puţin atâta timp cât mişcarea feministă va pune problema exploatării sexuale a femeii. Putem considera cazul ca şi consumat?

Comentatorii cazului s-au împărţit iniţial în câteva tabere: unii, care spuneau că piesa e rea şi aşa-i trebuie, să fie interzisă, scoasă din repertoriul teatrului şi în general uitată cât mai repede cu putinţă. Alţii, mai îngăduitori, au spus că orice act artistic merită să primească şansa de a se împlini, orice idee merită să fie scoasă la rampă pentru a fi discutată... Un alt grup de cetăţeni au considerat că ar fi vorba de o revenire în forţă a conflictului etern: artist vs biserică, religie contra artă etc.

Adevărata problemă, însă, a fost intervenţia arbitrară a statului: regizoarea a fost chemată la Poliţie să dea explicaţii cu privire la conţinutul moral al spectacolului, iar dezbaterea „critică” s-a derulat în cabinetul miliţianului cu ţuruiac. O situaţie anormală, pentru că, din start, autonomia actului artistic şi a celui de exprimare liberă au fost suspendate în numele raison d'État.

În al doilea rând, pare suspectă graba cu care miliţianul moldovean a cedat presiunilor elementului religios – fie că a făcut-o din motive „politice”, fie din raţiuni utilitare, fie din „prejudecăţi morale”. Altfel spus, statul, care, în teorie este arbitrul neutru, a „preferat” să ia partea unui „concurent”.

Întâmplare sau necesitate? Inspiraţie de moment sau act chibzuit din timp? Manifestare de forţă sau din contra, semn al slăbiciunii?

Nu vom putea răspunde niciodată prea exact la aceste întrebări. Ele ţin de dialectica proprie a actului politic. La fel, nu cred că o explicaţie ideologică sau conspiratologică ar furniza argumente plauzibile. Totuşi...

Avansez ideea unei probleme de sistem, una ce ţine de însăşi natura statului modern, aflat astăzi în profundă schimbare. Numele problemei ar putea părea hazardat, la limită chiar tehnocrat: gestiunea sacrului.

Esenţa statului ca monopolist al violenţei (Max Weber) se vede astăzi pusă în discuţie. Mai întâi pentru că, monopolul violenţei nu explică deloc sursa de legitimare a acestei stări de lucruri. Vechiul argument, bazat pe superioritatea raţiunii şi deci a statului ca fiind administrarea raţională a violenţei nu mai ţine. Factori diferiţi precum: triumful ideologiilor iraţionale (fascismul şi comunismul), postmodernismul (înţeles ca contestare a autosuficienţei raţiunii, a progresului ştiinţific, a concepţiei liniare a dezvoltării lumii cu finalitatea victorie raţiunii), „eşecul” moral al societăţilor raţionale sunt „argumentele” pentru o revizuire a fundamentului statului modern ca construcţie raţională.

Cea mai mare presiune vine din partea factorului religios care reproşează politicului faptul că nu-şi propune scopuri morale, că nu favorizează dezvoltarea individuală a membrilor săi şi că nu este preocupat în suficientă măsură, de sănătatea morală a corpului social. Poziţia religiei este vizibil întărită după eşecul statelor totalitare ale secolului XX, bazate pe preeminenţa raţiunii, pe combaterea religie şi pe concepţia „morţii lui Dumnezeu”. În plus, elementul religios este întărit vizibil şi de rolul său însemnat în procesul de rezistenţă individuală la tiraniile şi totalitarismele secolului XX: o mare parte din disidenţii sovietici, germani şi musulmani şi-au clădit sisteme întregi de rezistenţă bazate pe valorile religioase, alteori aceşti dizidenţi se refugiau în religie pentru că vedeau în ea o baricadă de pe care se putea lupta împotriva tiraniei politicului.

Argumentul marxist precum că religia ar fi un mijloc de îndobitocire a poporului s-a prăbuşit şi el. Marxismul însuşi se vede astăzi revizuit, laolaltă cu întreaga construcţie politică a statului. Inventarea statului-manager, operă a liberalilor din câteva generaţii, taie multe din prerogativele statului tradiţional.

Să fim înţeleşi: este pus în discuţie chiar caracterul sacru al statului tradiţional. Antropomorfismul, argumentul redutabil al polemicii Luminilor împotriva obscurantismului religios (Sloterdijk) este folosit împotrivă celor care l-au inventat. Statul, spun unii teologi dar şi teoreticieni politici moderni, este un antropomorfism comod, în spatele căruia s-ar ascunde voinţa de putere, interesele de clasă sau egoismul unor grupuri sociale..

Procesul ar putea fi rezumat astfel: statul (sistemul instituţiilor politice oficiale) nu mai este o sursă de sacru, ci un simplu manager al altor surse de sacru: religia, arta, morala, dreptul. Nu mai este vorba de a suprima un sacru în detrimentul altuia, ci de a asigura o coexistenţă paşnică, lucru foarte complicat din cauza legitimării „supranaturale” (invizibile, în sensul lui Marcel Gauchet şi Max Weber). or, fiecare dintre aceste sacre are pretenţia de a avea o sursă, un izvor divin

Biserica, spre exemplu, îşi re-defineşte vocea sub imperativul: „Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu, decât de oameni.” (Faptele Apostolilor, 5:29).

Ce ne facem cu statul? E o întrebare care abia începe a fi pusă... Care trebuie să fie „linia de plutire” a unităţii politice în raport cu sacrul religios, în primul rând? Ce te faci, când regulile coexistenţei în comun sunt construite raţional şi pot fi aruncate în aer de grupuri ce se revendică din altă lume, precum sacrul religios?

Soluţiile „pieirii religiosului” şi „dezvrăjirii lumii” (Weber, Gauchet, Derrida), chiar dacă sunt interesante şi reprezintă un oarecare interes filozofic, nu par a fi durabile.

În fapt, va trebui să rezolvăm aceeaşi problemă a locului sacrului în viaţa socială şi a raportului lui cu alte forme de sacru (sacrul drepturilor omului, sacrul libertăţilor fundamentale)?

Vitalie Sprânceană

sa injuri pe scena...

Teatrul moldav este unicul gen artistic care mai adună oameni. Încă e la modă (spre bine? spre rău?) să mergi la teatru, să urmăreşti afişele, să fii la curent cu stagiunile sau să cunoşti la faţă măcar un actor-doi. Lumea se îmbulzeşte la spectacolele sociale, epice, dar şi la cele „experimentale”, „absurde” sau „marginale”. Până aici, de bine.

... Din păcate, moda aceasta teatrală are şi efecte perverse. Unul din ele, care mi-a sărit în ochi de câteva zeci de ori este „presiunea morală” pe care publicul o exercită asupra actorilor şi a instituţiei teatrale în general. O presiune informală, exprimată prin pufăit, semnul crucii, închiderea ochilor sau „Ţ-Ţ-Ţ!” – când în scenă se produc expresii, scene sau replici considerate indecente.

Pufăitul se bazează, de obicei, pe două motive esenţiale.

Primul motiv este atitudinea celor care merg la teatru să se cultive („Sunt prea amărât ca să mă duc la muzeu. O să mă cultiv altădată.” - E. Ionesco „Rinocerii”). În viziunea acestui grup de oameni, teatrul este un loc unde lucrurile ar trebui să fie „frumoase”, „decente”, într-o măsură mare, idilice, şi obligatoriu, romantice adică romanţate. Aceşti „amatori de teatru” consideră că violenţa nu are ce căuta în teatru, că spectacolele trebuie să fie înţesate cu scenete în care eroii principali sunt fetele nevinovate de la ţară (nevoie psihologică a publicului de sublimare a unor angoase legate de deteritorializare, migraţie sat-oraş), romaniţele şi poieniţele verzi din codrii inexistenţi (refulare a unor regrete a pierderii inocenţei adolescenţei, a unei vieţi ratate sau a unor orgolii neîmplinite) sau, în cel mai rău caz, copii-îngeri, care ar trebui să simbolizeze starea primordială pură a lumii. Teatrul devine astfel un soi de telenovelă cu un statut de prestigiu cultural deosebit (de asta îl şi frecventează „(i)esteţii” – de la care se cere să fie decent şi cam atât. Nimic din aventura cunoaşterii care este arta dialogului, din pasiunea de a descoperi echivocurile unor adevăruri aparent durabile, din fervoarea de a recupera omul din vastele structuri sociale, de a-i urmări soarta în labirintul istoriei, de a-i urmări drama confruntării cu Dumnezeu – toate acestea sunt excluse. Şi dacă, mai dă Domnul de scăpaţi o frază-două de aia nepipărată, vă luaţi în cap toate hoardele de teatrofili şi puritani morali. În fapt, chestia asta mai mult dăunează teatrului decât îl ajută. Unicul plus vizibil sunt injecţiile financiare serioase pe care legiunile de pseudo-esteţi le girează lunar (un soi de sado-mazochism intelectual hilar, dar perfect legitim în cadrul tranziţiei, varianta .md) în contul teatrelor. În plan estetic, în numele Teatrului ar fi închis teatrul. Comportament tip: îşi acoperă urechile cu palma, închide ochii. Replica-tip: „Fu-u!”

O a doua forţă este grupul celor care consideră teatrul un lăcaş sfânt în care trăiesc (doar ei ştiu cum şi unde anume) marile valori ale neamului, moaştele axiologice în faţa cărora ne plecăm cu luare-aminte. Tipii ăştia se revoltă când la Teatrul Naţional se joacă un Bulgakov („Maestrul şi MargarIta” P.S. greşeală corectată, mersi V.B.) sau un Kafka („Procesul”). Cică, zic aceşti patrioţi teatrali, scena, ca loc public este făcută pentru galerii de sfinţi religioşi sau epici, astfel că Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Dimitrie Cantemir sunt figurile potrivite, pe când Woland, Josef K., Ottelo sau Romeo sunt suficienţi în cărţi. „Să stea acolo!” E, înjurăturile, expresia liberă şi subiectele–tabu sunt marii duşmani ai acestei categorii de spectatori care profesează un fel de realism socialist prost mascat. Comportament-tip: arată cu degetul, spune ceva, indignat, vecinului cu o privire care ar vrea să spună:”Doamne, ce zile am ajuns!”. Replica-tip: „Ţ-Ţ-Ţ!”

Kundera, II

Milan Kundera

“L`art du roman”

Gallimard, 1995

Partea II

prima parte

Broch ne învaţă că la baza comportamentului uman, individual şi colectiv stă un sistem de co-fuziuni, sistemul gândirii simbolice. Este suficient să examinăm atent viaţa noastră pentru a vedea, în ce măsură, acest sistem iraţional , mai mult decât atitudinile raţionale, deviază comportamentul nostru. - mă gândesc la „ideologia literară” care propovăduieşte naturaleţea eroului literar, care ar acţiona, spun adepţii acestui tip de gândire, în conformitate cu impulsurile şi intenţiile cele mai intime, cele mai fireşti, cele mai naturale, cele mai proprii. Un haos social în care se mişcă, brownian, dar ca rezultat al unor „porniri obişnuite”, indivizi „naturali”. Se întrevede aici atât mitul bunului sălbatic, în manieră Rousseau, cât şi o nepricepere a rolului societăţii şi socializării. E, sociologia a mai măturat ceva din aceste iluzii, iar antropologia (susţinută de literatură) a arătat că omul „natural” care „nu citeşte simboluri” este fie Mowgly, fie Tarzan, fie şi mai rău. Lumea care ne înconjoară este mai mult decât o lume de lucruri – este una a relaţiilor, pe care doar umanul le „creează/citeşte”.

Pentru a surprinde complexitatea lumii contemporane un scriitor trebuie să posede o tehnică a condensării, a elipsei. (...) Să mergi întotdeauna în inima lucrurilor, în miezul problemei. (...) Să debarasăm romanul de automatismul tehnicii romaneşti, de verbalismul romanesc, să-l facem dens. – îmi aduce aminte de o frază, nu-mi mai amintesc cui îi aparţine: citeşti uneori o carte şi vezi sute de pagini chinuite pentru o idee, când era mai simplu, s-o expui într-o poezie, cel mult într-o povestire. Totuşi, undeva Kundera se înşeală – fiecare roman cu logica lui, depinde mult de ceea ce se înţelege prin acea „logică”. Chit că problema libertăţii umane este ideea centrală din „Fraţii Karamazov”, mă îndoiesc că ar putea fi desfăşurată într-o povestire. Până la urmă, e o chestie de stil propriu şi de tehnică romanescă specifică unei epoci, dar şi de caracteristicile situaţiilor existenţiale ale romanului. O fi „conştiinţa scriitoriceasă” a lui Kundera una de viteză (poate TGV-ul e de vină), poate este angoasa existenţială şi precipitarea timpului lumii... Cine ştie! Oricum, avertismentul rămâne valabil pentru ucenicii în ale scriitoriei (cică în timpul socialismului dezvoltat, adică URSS, scriitorii erau plătiţi pentru cuvinte, pagini şi erau „interesaţi” să chinuie kolhoznicii şi mulgătoarele model pentru a umple câteva pagini-ruble!).

Polifonie plus unitate indivizibilă. – polifonia este un termen muzical, importat de Kundera pentru a descrie dezvoltarea simultană a mai multor linii de subiect, care, fiind asamblate în roman, îşi păstrează o independenţă relativă. Unul din principiile fundamentale ale polifoniei: nici o „voce”, notă sau acord nu trebuie să fie dominantă, să se distingă în partitură – armonia e deplină. Polifonia poate fi diversă: de linii de subiect (în „Demonii” de Dostoievski avem câteva „poveşti” diferite: istoria amoroasă între bătrâna Stavroghin şi Stepan Verhovenski, istoria politică a unui grup revoluţionar), genuri (pot fi amestecate poezia, eseul filozofic, drama, tratatul ştiinţific etc. – ex. „Fraţii Karamazov”, „Lupul de stepă”, „Procesul”). O dereglare de la principiul polifoniei face romanul să tragă într-o parte, să nu „ţină drumul drept”, să facă să se audă voci dominante şi voci dominate... 2 moduri în care se realizează polifonia romanească: egalitatea „liniilor” şi indivizibilitatea ansamblului.

Necesitatea unei arte romaneşti a eseului („raţionalismul” romanesc). – meditaţia şi raţionamentul au un statut diferit pe terenul romanului. În ştiinţe, fiecare este sigur de ceea ce spune, este încrezut în legitimitatea „gândirii” sale, fie că e vorba de un filozof, om de ştiinţă sau cârciumar. În zona romanului, de obicei nu se afirmă nimic: aici este teirotiul jocurilor şi ipotezelor, abandonate sau negate în restul activităţilor umane. Gândirea dogmatică devine, în roman, ipotetică. „Filozofic” în sens romanesc înseamnă complex, multilateral, complicat, echivoc, lipsa unor soluţii definitive, a unor legi sau tendinţe universale. Este ceea ce lipseşte filozofiei. „Scriitorii-filozofi” nu sunt cei care au tras „canoane” de comportament din situaţii tip (să ne amintim de faimosul argument al celor doi sălbatici, ridiculizat atât de bine de Marx şi Engels în „Anti_Duhring”), ci cei care au avut suficientă imaginaţie să „deseneze” situaţii complexe, jocuri de sensuri, să descopere feţe ascunse ale unor adevăruri şi prejudecăţi aparent simple. Nu există filozoful Kafka, în sensul în care există filozoful Witgenstein.

va urma

Blog si bloaga

(bloggeri vs scriitori II)

...Am renunţat la forma axiomatică utilizată în prima parte a temei Bloggeri vs Scriitori. Mi s-a părut oarecum uscată şi rigidă. În plus, nu vreau să fie trecut în rândul maniheiştilor filozofici: nu-mi plac clasificările în alb şi negru.

Blogul, zic eu, este ziarul pe care fiecare şi-ar dori să-l citească zilnic. Altfel spus, blogul nu ar fi cartea, tabloul, muzica clasică sau bucata de granit cioplită pe care un om ar vrea s-o admire, în tihnă şi meditaţie, ci altceva. Pentru a înţelege un blog trebuie să înţelegeţi ce e aia ziar, revistă. Pentru a concepe relaţia blog-carte, bloggeri-scriitori, trebuie să pornim de la relaţia ziar-carte, ziarişti-scriitori ş.a.m.d.

Nu pretind că spun mare lucru, dar am intenţia de a înlătura nişte confuzii durabile care generează frustrări în ambele tabere (ziariştii reping bloggerii din motivul că nu respectă „deontologia profesională a jurnaliştilor”; scriitorii, la rândul lor, incriminează bloggerilor că ar fi superficiali, potenţiali scriitori rataţi şi, că ar compromite câmpul artistic etc). E o neînţelegere dublă aici, pe care mă gândesc s-o clarific.

Contradicţie: dacă blogul este un soi de ziar, de ce autorul lui citeşte şi ziare? De ce nu-şi este suficient?

Răspuns: pentru că blogul este ziarul propriu, ziarul-ideal pe care fiecare şi-ar dori să-l citească zilnic, iar lectura celorlalte îi ajută să se poziţioneze mai bine, să se delimiteze, să-şi construiască de unul singur acel liant cu lumea şi...îl alimentează cu informaţie, cu hrană informaţională. Blogul este ziarul cu care ai dori să-ţi bei cafeaua, să priveşti un meci de fotbal, să consumi cîrnaţi de Pleşcoi sau palincă. Este aperitivul care te pune pe picioare, acel „Bună dimineaţa!” care te trezeşte şi îţi dă hrană intelectuală pe toată ziua, vasul informaţional şi spiritual în care se vor depune restul senzaţiilor şi trăirilor de peste zi...

Ziarele, pot fi de tot soiul, de toate categoriile, pot fi diferenţiate pe criterii de profesionalism, obiectivitate, seriozitate sau creativitate, sau în funcţie de caracterul lor: de divertisment, sport, lecturi, de gândire, dar blogul este acel tip de ziar personal pe care îl scrii tu, este Eu-l care imprimă unitate psihologică şi intelectuală trecerii timpului numită zi. Blogul este ştirea, articolul cu care ai vrea să fii trezit dimineaţa.

Mi se pare oarecum frivol antagonismul ziar-carte, asta din motivul că nu-mi place gândirea în alb-negru, dar şi din ideea mea că faptele şi procesele sociale nu se aşează în perechi antagoniste ci mai degrabă pot fi ordonate de-a lungul unui continuum cu trecere liberă în ambele direcţii.

E, ziarul şi cartea, blogul şi cartea, pentru că asta e tema iniţială a reflecţiilor mele, îmi apar ca fiind două procese individuale situate în două puncte diferite ale acestui continuum, dar nicidecum opuse.

Diferă prin natura şi esenţa lor, nu însă prin vre-un statut ontologic diferit.

Blogul (ziarul) este situaţia existenţială a omului în lumea concretă, încercarea lui de a stoarce sens din trecerea timpului, actul prin care „fură” de la cotidian cărămizi pentru un viitor, procesul prin care îşi dobândeşte focul intelectual la care se încălzeşte, trăirea de către individ a timpului istoric concret, a cotidianului, a clipei. Prin aceasta, blogul este legătura omului cu lumea, nu ruptura lui cu ea, aşa cum sugerează unii falşi iconoclaşti ai „autismului virtual”. Blogul, ca şi ziarul este cordonul ombilical care leagă omul de un real anume. Blogul este deci procesul lent, sinuos şi dificil de creştere a individului, nu ţelul (cum este cartea). În acest caz, blogul este un proces „biologic” de dezvoltare a individului, a cărui finalitate ar putea fi cartea sau oricare alt proiect intelectual personal. Blogul – metabolismul zilnic prin care stomacul nostru intelectual digeră alimentele culturale, spirituale, intelectuale, religioase, economice, politice, tehnologice sau de alt gen.

Nu avem de ce să ne indignăm că blogul este nereuşit, că nu are caracter de carte sau că nu ar fi îndeajuns de rupt de cotidian, că nu este „estetic”, că e prea trendy, cool sau hippy. E ca şi cum ai reproşa unui ziar că este prea cufundat în noroiul clipei contingente. Blogul şi eternitatea sau gloria literară sunt contradicţii în termeni, realităţi de alt ordin. Blogul este calea (presărată, aşa cum se cuvine, cu etape, porţiuni, multă transpiraţie şi desigur, suficienţi şmecheri şi ispite care încearcă să te întoarcă), Tao spre creaţie, spre Universal, dar ca orice cale, are şi noroi, şi praf existenţial, şi cotidian trivial, şi multe altele...

Ieşirea din universal se produce abia prin finalizarea procesului de maturizare, prin coacerea fructului, adică prin depăşirea blogului, prin ieşirea din cotidian. Universalul nu se poate face decât printr-o rupere a legăturii cu particularul, cu cotidianul futil...

Blogul (ca şi ziarul) - trăirea concretului, construcţia publică a Eu-lui. Şansa unui blogger: să se maturizeze între pereţii de sticlă, să fie permanent sub observaţie şi să primească „apa vie” a colaborării cu ceilalţi.

Blogul nu poate fi citit în afara evenimentului cotidian, la fel cum indigestia nu poate fi tratată fără a se vedea ce s-a consumat în ziua concretă, nu ce mănâncă omul în general.

Cartea – ieşirea din concret, universalizarea singularului (chiar dacă o carte povesteşte despre un eveniment unic, ea îl separă de context, pentru a-l prinde, îl captează în mii şi mii de gratii teoretice pentru a-i divulga cauzele şi urmările). Situaţie anistorică. Construcţia unor situaţii-tip, hărţi existenţiale care pot fi „citite” şi „jucate de mii de ori” fără să fim nevoiţi să apelăm la cotidian („Banchetul” lui Platon, Biblia sunt citite de peste 1000 ani, fiecare lectură fiind un nou eveniment, un ziar, un „blog”, nu însă şi o modificare a cărţii, care rămâne deschisă pentru noi lecturi şi interpretări, pentru noi bloguri – vezi, bunăoară iniţiativă interesantă a Gramos-ilor: „Să citim împreună „Etica Nicomahică” a lui Aristotel).

va urma

Kundera, I

Milan Kundera

“L`art du roman”

Gallimard, 1995

Partea I

“Dacă este adevărat că filozofia şi ştiinţele au uitat fiinţa umană, odată cu Cervantes, în Europa se formează un nou gen de artă – cea care va explora această fiinţă umană uitată.” - un răspuns, peste decenii, neliniştilor lui Husserl... Arta romanului, spune Kundera, trebuie să recupereze die Liebenswelt, lumea concretă a vieţii.

„Romanul care nu dezvăluie o porţiune până atunci necunoscută a existenţei este imoral. Cunoaşterea este singura morală a romanului.” – o scară peste zidul dintre ştiinţă şi artă... De fapt, această scară este omul. Falimentul omului de ştiinţă: să desconsidere arta, reducând-o la superstiţii, psihoze, manii...

„Spritul romanului este complexitatea. Fiecare roman spune cititorului: Lucrurile sunt mai complicate decât crezi tu.”

„Toate romanele din toate timpurile gravitează în jurul enigmei Eu-lui.”

Teză: ştiinţa are aceeaşi preocupare. Mai mult, ea pretinde că poate studia, într-o manieră exactă şi măsurabilă mecanismele interacţiunii om-societate, om-om.

Subteză: arta nu poate operaţionaliza.

Antiteză I (A. Kuraev despre structuralism): în loc să fie preocupată de a găsi în spatele fiecărei Structuri un OM, OMUL, ştiinţa modernă este preocupată de a găsi pentru fiecare OM o Structură.

Antiteză II (W. Gombrowicz): Arta vă rămâne pe veci ceea ce a fost de la facerea lumii, adică glasul individului, expresia omului la singular, sau va pieri.

Sinteză: „Romanul nu examinează realitatea, ci Existenţa. Iar existenţa nu este ceea ce are loc, ce se întâmplă pur şi simplu – existenţa este ceea ce Omul poate deveni, totul de ce el este în stare.”

„Romancierii desenează harta existenţei prin faptul că descoperă noi posibilităţi umane.” – una din marile prejudecăţi ale gândirii comune este să opună iremediabil ştiinţa şi arta, arta şi tehnica ca fiind poluri ce se resping. Mai potrivită mi se pare o influenţă taoistă care ar sugera că de fapt, ambele sunt Tao, adică căi spre cunoaştere. Alegerea ne priveşte în mod individual. Nu vreau să repet toate truismele acestei dispute recente, dar trebuie să spun că împărtăşesc ideea că între ştiinţă şi artă, ca între toate modurile de a cunoaşte lumea (religia, asceza, trăirile extatice) exită multiple căi de comunicare, carosabile în toate sensurile.

„A există înseamnă a-fi-în-lume.” - e greu să-l explici pe Heidegger în 4 rânduri, mai ales că, lecturându-l ai senzaţia că nu-i ajung nici mii de pagini pentru a-şi dezvolta gândurile. Pe scurt, a fi în lume, înseamnă, să nu priveşti relaţia Tu-Lume ca o relaţie subiect-obiect, ci ca o intimitate. Lumea ca subiect, va spune constructivismul.

„Harta existenţială a timpurilor noastre:

1. K. Al lui Kafka – universul birocratizat. Biroul nu ca un fenomen social printre altele, ci ca esenţă a lumii.

2. Şveik – o lume în care vechile forme şi-au păstrat doar forma, nu şi conţinutul. Nimic nu merită luat în serios.” – curios, în unele pasaje, Haşek anticipează simulacrul lui Baudrillard, mai mult, îl face „motor” al lumii sociale.

3. Pasenow (atât Pasenow, cât şi ceilalţi doi eroi sunt luaţi din trilogia „Somnambulii” a lui Hermann Broch – pe care încă n-am citit-o spre marea mea ruşine.) – ataşament faţă de tradiţie, faţă de valorile moştenite.

4. Esch – fanatismul într-o epocă fără Dumnezeu. Valorile există nominal, la fel cum există şi pasiunea ce le alimentează, dar...valorile sunt lispite de conţinut, nu pot fi deosebite.” - încă o „presimţire” atât a misticismului fără Dumnezeu a unui Batailles, dar şi a modei simulacrului.

5. Huguenay – domnia iraţioanlului într-o lume fără credinţă. Asasini fericiţi, inculpabilizabili.”

PC....

Revista CHIP publică o avertizare cu titlul: Sfârşitul calculatoarelor personale în ţările dezvoltate, bazat pe un studiu al IDC (International Data Corporation). Printre altele: „Importanţa PC-urilor în casele japonezilor scade, sarcinile acestora fiind preluate de dispozitive smart phone, console pentru jocuri cu conexiune internet şi video recordere digitale.”

Este adevărat că, din punct de vedere tehnologic, calculatorul personal obişnuit este o harababură tehnologică de neiertat, o urîţenie ineficientă, polifuncţională, asamblată după metoda hipermarket: all in one place, all in one piece. Eventuala desprindere a sferei jocurilor şi a muzicii de PC nu poate fi decât salutabilă: muzica a fost şi trebuie să fie portabilă, altfel calculatorul pare depăşit chiar de vechiul şi bunul walkman.

Economic vorbind, acest sfârşit, pe termen lung şi mediu, ar trebui să producă o ieftinire globală a calculatoarelor personale şi a componentelor lor.

...Sociologiceşte, asta ar însemna o redistribuire a tehnologiilor şi cunoaşterii de jos în sus şi pe orizontală (de la Nordul bogat la Sudul sărac, de la Ţările Dezvoltate la cele în curs de dezvoltare): ca efect, unele populaţii, actualmente semi-excluse din procesul dezvoltării tehnologice, vor fi reintegrate din nou. Mă gândesc atât la programele globale de tipul One Laptop per Child, cât şi la creşterea posibilităţilor de procurare a unui PC de către cumpărători cu venituri reduse şi foarte mici, cum este, bunăoară, majoritatea populaţiei Republicii Moldova şi în genere, Europa de Est.

În fine, Filozoficeşte, sfârşitul PC, prin decuplarea entertainemntului, infotainmentului şi tot felul de –nment, -ism, va însemna „lepădarea de PC” a „falşilor prieteni”, tovarăşilor de drum şi „amicilor temporari” ai Calculatorului, printre ei, pornografii, amatorii de bârfe şi vedete, spam, viruşi... Fără Dumnealor, PC-urile şi internetul vor fi mai curate, mai rapide şi mai puţin periculoase.

Cu o perfidie oarecum forţată aş adăuga că procesul de emigrare a unor utilizatori de la PC la console şi telefoane mobile ultraperformante, va fi probabil întoarcerea „fiului risipitor”, adică a calculatorului la Tătăl colectiv – lumea ştiinţifică şi de conducere...

la unguri

Tocmai am revenit de la Budapesta...

Am câteva poze la care ţin foarte mult: ambele sunt cu cărţi, prinse într-o cafenea, pe Raday utca: Voros Postakocsi.

Nu ştiu dacă îmbinarea culturalului cu comercialul, legarea cărţii de alimentaţie şi „entertainment” e o „glumă” fericită, dar m-am surprins să gândesc că actul lecturii poate transgresa autonomia gestului alimentar (o fac, într-un cadru mai trivial, zilnic – la bucătărie sau în pat), a celui de odihnă şi relaxare.

Ideea de autonomie strictă a lecturii faţă de alte gesturi şi ritualuri umane este periculoasă din câteva motive. Întâi că o autonomie reală a unui gest, spaţiu sau ritual este practic imposibilă, întrucât procesul nu se desfăşoară într-un ipotetic spaţiu cosmic, ci într-un cadru social bine definit, structurat şi organizat). Apoi, efectul psihologic pervers al postulării unui spaţiu al lecturii independent este...degradarea lecturii. În dorinţa de a delimita lectura de celelalte activităţi ajungem să nu-i mai lăsăm loc în cotidian, în proxim şi să o plasăm într-un imaginar imposibil. Cine spunea că drumul spre iad este pavat cu bune intenţii?

carti, cum se vand, cum se cumpara

Structura cererii de carte este poate indicatorul cel mai important al peisajului cultural moldovean. Orice laudatio excesiv, fiecare colivă culturală nemeritată este deconstruită de îngheţul cultural al pereţilor unei librării din oraş...

Nu divulg mare taină dacă spun că două treimi din cărţile expuse pe rafturi sunt „comandate” şi „consumate” de sistemul şcolar de toate treptele. Gimnaziul, liceul, universitatea – sunt cei trei piloni care menţin cererea de carte şi o alimentează, pe căi formale, informale, oficiale, neoficiale, legale, ilegale şi oneste. Indicatorii cincinali ai dinamicii editării de carte ascund o realitate tristă: creşterea s-a făcut din contul comenzii de stat pentru manuale gimnaziale şi liceale... Manuale, fişe, caiete, registre, agende, hărţi, atlase, crestomaţii, cărţi de lectură... Cam atât...

Biserica, mare editor de carte pe alte meleaguri, este quasi-inexistentă. Cartea religioasă se importă în temei din Rusia şi, mai puţin din România.

Restul cererii de carte se produce şi consumă în zona „casnică”, a serviciilor şi a divertismentului...Pentru casnici există o abundenţă de cărţi de gătit, fito-terapii, yoga pentru casă şi oficiu plus câte ceva despre florile de cameră şi pescuit, câini şi pisici. Zona serviciilor propune cursuri de limbi străine (în 24 ore, 2 zile, o săptămână, două luni, chineză, idiş, maghiară, suedeză), îndreptare pentru reparaţii, construcţia şi amenajarea casei şi ajunge. Divertismentul, de departe, stă cel mai bine pe picioare... Doar Daria Donţova ocupă 4-5 tarabe, alături se înghesuie Dan Brown, vieţile oamenilor iluştri, Dale Carnegie, Napoleon Hill, Bill Clinton plus puzderie de autori mărunţi, fără nume.

N-o să mai spun o taină dacă zic că bătălia pentru cursul de literatură română, care se dă încă în surdină, dar va trebui cândva dată de-a adevăratelea, este o luptă tot pentru cititori, pentru piaţă. Nefericiţii autori care nu au reuşit să intre în manualele şcolare în perioadă fondatoare a statalităţii culturale moldoveneşti, fac prezenţă infimă pe tarabe, adunând praf şi raze de soare, spre deosebire de unii confraţi, mai norocoşi care se vând pentru că au reuşit să intre în „biblioteca şcolarului” sau manualul de literatură română pentru clasa a IX.

Această structură a comerţului de carte este una bolnavă. Pe de o parte, orice autor care nu este inclus în programul şcolar, porneşte pe drumul literar cu un handicap, la orice carte, fie prima, fie a zecea. Din contra, veleitarii manualizaţi şi „şcolarizaţi” au trei paşi înainte. E ca şi cum ai porni un meci de la scorul de 3-0 pentru echipa scriitorilor din afara cursului şcolar... Pe de altă parte, poate lucrul cel mai important care trebuie spus, configuraţia specifică a cererii de carte în Moldova, cu şcoala şi statul ca fiind marii furnizori de comenzi, face nerentabile alte tipuri de carte, care nu sunt incluse în planurile de stat: filozofie, poezie, romane experimentale, eseistică, critică literară.

Asta ar echivala cu a spune că rentabilitatea unor autori nu ţine de valoarea lor literară, nici măcar de noroc sau relaţii clientelare, ci de o constituţie specifică a faptului literar instituţionalizat în Moldova. Soluţii?

arte si militieni

Un cititor al articolului de pe Unimedia, cu privire la interzicerea spectacolului „Monoloagele vaginului”, după Eve Ensler, zice, încercând să se urce pe cealaltă parte a baricadei: „Monoloagele vaginului este un kitsch, pentru prostii care doresc sa-si creeze imaginea de "gânditori profunzi".

Altul, la fel de „critic”: „Am citit aceasta lucrare. Este de-a dreptul haioasă. Şi scrisă de o autoare a cârei moralitate lasă de dorit. Haideţi să ne gândim ce vom învăţa din acest spectacol. Părerea mea , nimic. Se promovează doar imoralitatea”.

Concluzia ambilor este: nu merită să se facă atâta vâlvă pentru o piesă slabă.

O judecată de gust inocentă, nu?

Doar că, nu ar trebui să punem căruţa înaintea calului şi nici să proiectăm retroactiv nişte valori estetice pe o stare lucruri juridică... E un fel de revoluţie cromatică manipulatoare.

A spune că o piesă este slabă, sau că este un kitsch este un lucru absolut normal în sfera culturală a socialului, dar când acest lucru îl hotărăsc miliţienii şi forţele de ordine, este o problemă gravă.

În acest scandal al „M.V.” (aşa cum apare acum avizul despre interzicerea spectacolului) există 3 părţi: biserica, arta şi...miliţianul moldovenesc cu reflexe sovietice. Biserica are dreptul constituţional, legal, moral şi social de a protesta, de a supune criticii orice creaţie a spiritului uman care se vrea artă sau cultură. La fel, artistul, are dreptul, libertatea şi Obligaţia de a crea liber şi nestingherit, de a-şi exercita libertatea creaţiei aşa cum crede de cuviinţă.

Din contra, miliţianul nu are dreptul să supună cenzurării, să interzică, să suspende sau să procedeze la urmărire penală în cazul artistului (atâta timp cât acesta nu încalcă legile statului de drept). Miliţianul poate să fie amator de artă, cunoscător – nimeni nu are dreptul să-i interzică să vina la spectacol, concert în calitate de simplu spectator, dar dacă vine cu bastonul şi uniforma şi stinge lumina, atunci e o problemă gravă cu democraţia moldovenească de matineu.

Numele problemei este imixtiunea puterii în sferele autonome: arta, religiosul, sfera privată. Arta trebuie judecată şi discutată cu criterii artistice, morale, la limită, religioase, însă în nici un caz cu bastonul de poliţist, fluierul şi telefonul anonim al unui comisar de poliţie... Discuţiile despre valoarea literară ale „Monoloagelor vaginului” trebuie să se poarte în sfera literară, cea culturală şi cel mult, în cea religioasă, nu însă la comisariatul de poliţie.

Este straniu că Uniunile de creaţie moldovene „dorm” acest abuz...

niste crestini si arta

Aseară, 2 octombrie, spectacolul „Monoloagele vaginului”, care urma să se joace pe scena Filarmonicii Naţionale, a fost scos de pe afiş şi suspendat pe o perioadă nedeterminată de timp ca urmare a protestului unor organizaţii religioase. „Este imoral”, zic ultracreştinii moldoveni. Mai mult, regizorul Nelly Cozaru a fost chemată la comisariatul de poliţie (probabil Centru) din Chişinău, să dea explicaţii în legătură cu caracterul presupus „depravant” şi „erotic” al montării.

Nelly Cozaru: "M-a sunat doamna Bivol, directorul Filarmonicii, şi mi-a zis că au luat-o pe sus cei de la comisariat din cauza spectacolului şi trebuie să suspendăm desfăşurarea lui".

... Prima nedumerire este una cu caracter formal juridic: care sunt supoziţiile legale ale intervenţiei comisariatului de poliţie în teatru? Care sunt resorturile intervenţiei rapide a forţelor de ordine din moment ce acestea se prefac a fi surde la sesizările, apelurile şi interpelările unor organizaţii neguvernamentale, cetăţeni, instituţii mass-media, în cazuri mult mai grave, de corupţia sau abuz? Cum se poate, ca într-un stat laic, unde Biserica este (formal) despărţită de stat art. 31 (4) din Constituţie, unde libertatea creaţiei artistice este garantată şi nu poate fi supusă cenzurii art. 33 (1) din aceeaşi lege , unde libertatea conştiinţei este garantată prin art. 31 (1) , unde Nimeni nu poate fi urmărit pentru convingeri, gândire, credinţă sau necredinţă religioasă - art. 5(1) din LEGEA Nr. 125 din 11.05.2007 privind cultele religioase şi părţile lor componente?

Să fie un semn al tranziţiei spre o Teo-democraţie? De unde slăbiciunea organelor de drept moldovene pentru sutane? De unde şi reflexele astea realist-socialiste de a cenzura arta? Să fie biserica un nou Glavlit? De ce i se dă voie miliţianului să dea nepedepsit cu ranga în Constituţie, „în numele legii” şi să cheme la „carandaş” oamenii de creaţie? Eu cred că ar trebui să se autosesizeze toate uniunile de creaţie, în frunte cu adormita (se trezeşte doar la alegeri şi la colive patriotice) Uniune a Scriitorilor şi cea Teatrală, măi neni frunţi luminate, nu lăsaţi cenzura să intre în atelier, pe urmă n-o mai scoateţi de acolo!

A doua nedumerire este una cetăţenească şi se referă la categoriile etice „moral” şi „imoral”- aruncate cu atâta lejeritate în spaţiul public de intelectualul colectiv al bisericii ortodoxe din Moldova. În mod clar, în opinia ortodocşilor moldoveni, este imoral să vorbeşti în public despre vagin (ce contează că ei o fac, atât în public, cât şi în particular, folosind termeni mai duri, originali şi populari); este imoral să te întrebi despre soarta femeii în spaţiul nostru social (ei, avem 8 martie, de curând şi ziua bunicuţei, oare nu e suficient?); este imoral să spui că femeia moldoveană este concepută ca o maşină de produs copii (cu toate obligaţiile aferente – muncă casnică, gătit); este imoral să spui că o fiinţă umană (femeia) are nevoie de afecţiune, de atenţie; că femeia trebuie protejată în lumea asta bărbătească dură!

Este „moral”, probabil, tot după mintea sfinţilor noştri capi duhovniceşti, faptul că preoţii conduc automobile de la BMW în sus, ca Mitropolia Moldovei şi-a tras un sediu care cedează în lux doar Ambasadei Federaţiei Ruse la Chişinău şi ... Muzeului Luvru, că în 16 ani de capitalism sălbatic, preoţimea moldovenească nu a rostit nici o virgulă sau măcar două puncte împotriva eroziunii liantului social, a creşterii galopante a inechităţilor sociale, că în 16 ani Biserica Ortodoxă din Moldova nu a putut construi un pol etic, social şi intelectual care ar fi îmblânzit tranziţia moldavă, că Biserica l-a părăsit pe Hristos şi pe săracii lui, fără a uita să lustruiască pantofii mai-marilor zilei, că bisericile de la ţară se risipesc şi nu vine nimeni în afara sărbătorilor de Iarnă şi a Sfintelor Paşti, că există, în general, o asemenea instituţie...

...legitimi-ilegitimi?

o încercare de răspuns la întrebarea: De se mai scrie pe bloguri?

...Printre cele mai răspândite moduri de construire a legitimităţii discursurilor blogistice (inclusiv blogurile de/despre literatură) se numără asumarea poziţiei Diletantului. Majoritatea bloggerilor afişează, în scrierile lor, o necunoaştere conştinetă: nu sunt profesionist, nu sunt critic de artă, nu sunt analist politic, nu sunt teoretician literar, nu sunt profesor universitar, nu sunt economist, nu sunt programist, nu sunt matematician, nu sunt sportiv, nu sunt funcţionar public, nu sunt jurist... În acest caz legitimitatea discursului se construieşte pe delegitimare, „profesionalismul pretins” se bazează pe o lipsă de profesionalism declarat. Ne asumăm poziţia unui om situat în afara lucrurilor, a unui discurs situat în afara discursului...Un paradox: incompetenţa mărturisită trebuie să creeze credibilitate.

Această postură (al cărei caz particular este Reporterul) ar trebui să garanteze ceva obiectivitate (nu fac lobby pentru interese de grup, nu caut să-mi satisfac vanitatea mea sau a unor cercuri nepotice), ceva imparţialitate ( nu reprezint o structură instituţională, mă reprezint oficial doar pe mine însumi), ceva credibilitate (spun adevărul, că doar sunt cetăţeanul simplu), ceva priză la public (utilizez un limbaj simplu, fără artificii livreşti sau flamboaieli terminologice) şi în final, ceva autoritate (sunt vox populi). Toate aceste „justificaţii” sunt legate între ele de gestul ritual al „lepădării de Satana” – nu sunt plătit de nimeni, fac asta din contul meu şi din timpul meu.

De fapt, acest truc este doar o stratagemă retorică... Este un subterfugiu în caz că se gafează: păi, eu nu sunt specialist în domeniul dat, doar mă dau cu părerea... sau o viagra psihologică în caz de victorie: vedeţi, eu, omul simplu, dezleg şarade pe care minţile luminate nu sunt în stare să le elucideze...

...Ar trebui să nu uităm însă, că arta, ştiinţa, matematica, economia, sportul şi celelalte domenii ale activităţilor intelectuale sunt ierarhice şi necesită o oarecare doză de iniţiere, fie că o numim profesionalism fie abilităţi profesionale...

Legitimarea unor discursuri novatoare nu ar trebui să se producă prin contestarea sau anularea profesionalismului şi cultul inculturii, ci prin re-naşterea profesionalismului, prin reîmprospătarea lui.

P.S. este efectul unor discuţii cu Oleg, ce au avut ca miză actul de a scrie pe blog şi justificările lui.

Pe vremea frondei...

Critical Mass (the blog of the national book critics circle board of directors), dar şi Columbia Journalism Review abordează, în culori negre, viitorul recenziilor de carte în paginile ziarelor şi tabloidelor americane. Tendinţa generală este de a tăia volumul rezervat pentru book reviews – de la Los Angeles la New York, de la Houston la Portland.

Motivele: lipsa de rentabilitate a recenziilor, puţinătatea puterii lor de cumpărare şi ...pierderea de spaţiu comercial preţios. Reducerea spaţiului acordat cărţilor se produce pe fondul unei scăderi dramatice a tirajelor tipărite sub influenţa internetului şi a noilor tehnologii digitale – dolarii foşnitori se transformă în e-bani care merg în e-business şi e-reclamă. Când corabia se scufundă, eşti obligat să arunci lucrurile de care ai mai puţină nevoie (altfel zis cele care se vând cel mai greu, că nu sunt nebuni editorii americani să scoată dintre coperte sânii, coapsele şi fundurile de femei sau pozele în prim plan cu Britney, Bradd sau Jenifer Lopez!); cum cărţile nu pot fi dezgolite (decât cu condiţia de a fi întâi citite), nici transformate în fantezii sexuale (cu mici excepţii) şi cum nici editorii nu se prea aruncă în vând după estetică, high culture şi chestii de astea, recenziile de carte au căzut automat din grila de jurnal...

Mai aproape de noi, în Patria Nu Mă..., adică în România, a fost scoasă de pe ditamai postul public o emisiune care avea drept subiect...ghiciţi...nu bikini...nici clitorisul...nici rujul...cărţile, desigur.

Să plângem? Să râdem?

Nici una, nici alta. Din contra, trebuie chiar să ne bucurăm. Trăim vremuri interesante. Suntem martorii unor sfârşituri de cicluri: cel puţin două pot fi reperate.

Primul ciclu care se încheie este cel al concepţiei cărţii ca marfă. Decenii la rând cartea a fost considerată o marfă ca multe altele, una mai specială, e drept, dar totuşi marfă. Întregul procesul de scriere şi editare a cărţii a fost marketingizat şi managerizat, pus sub controlul unor mecanisme economice rigide, care trebuiau să stoarcă bani din cărţi ca şi din ciocolate Mars sau gume de mestecat Turbo. Cartea atrăgea cumpărători, vindea spaţiu de publicitate, crea adeziuni şi filiaţii pe termen lung: pe paginile de recenzii de carte se dădeau bătălii care aveau drept miză slava scriitorului sau erudiţia recenzentului, dar care se terminau prin succese de librărie... Un asemenea proces nu dura la nesfârşit - fiind parte componentă a celei mai dinamice industrii, a entertainmentului, ramura editorială a prosperat atâta timp cât producea distracţie şi fun, dar a început să cedeze tern de îndată ce au fost puse la punct noi procedee de fun şi funny: cinematograful, internetul, realitatea virtuală. Ethosul lui „time is money” (time is opportunity for entertainment) nu s-a dovedit a fi compatibil cu procedeul greoi, care cere mult timp, al lecturării. Mariajul dintre industrie şi carte a fost unul forţat, zic eu (mi se pot incrimina nişte vederi de stânga aici, de care însă nu mă sinchisesc deloc). La desfacerea lui, nu putem decât să batem din palme, să cântăm ode de bucurie şi...să citim în continuare.

Ieşirea cărţii din logica comercialului nu înseamnă nicidecum dispariţia ei. odată alungată din acest spaţiu, cartea se refugiază, de voie de nevoie, în spaţiul liber al gândirii, cel care i-a dat naştere şi care a alimentat-o. Un asemenea spaţiu este internetul, dar sunt şi cercurile de prieteni, cluburile de interese, cafenelele literare, serate, cenacluri...şi tot felul de chestii instituţionale sau ad hoc ce au ca temă scrierea sau citirea cărţilor.

Relaţia carte-om, se va transforma şi ea. În locul cărţii-marfă, cărţii – etalon al apartenenţei de clasă, cărţii – indic ( de la ex-spâlcuieriţă citire!) al statului social vom avea cartea – obiect supramaterial, cartea – obiect de cult, cartea – mod de viaţă. Salutăm timpul când posesia unei cărţi nu va fi un act comercial (cu toate discriminările lui), ci un gest de comportament, un soi de comunitate situată în afara rentabilului, economicosului şi optimului, aşteptăm cartea - liant social...

Un al doilea ciclu care se sfârşeşte este legat de mariajul (Fericit? Nefericit?) cărţii cu mass-media. În parte, acest proces este legat de primul, poate din această cauză sfârşitul lor survine aproape concomitent. S-a crezut multă vreme, odată cu McLuhan, că, cartea, împreună cu mass-media ar fi o prelungire a simţurilor omului, dar „împreunarea” a fost violentă. S-a mai crezut că, odată introdusă în circuitul rapid al canalelor media, cartea va fi purtată, ca oricare informaţie, de la un terminal la altul, de la un emiţător la altul, de la un receptor la altul, dar trebuie să spunem că am greşit. Cartea nu este doar informaţie, precum este ştirea despre meciurile de fotbal de aseară, nu este doar distracţie sau actualitate, aşa cum sunt datele meteorologice, mai este Ceva, un CEVEL sau o CEVICĂ (diminutivele lui Ceva) pe care mass-media nu-l surprinde, nu-l vede şi nu-l poartă. S-a mai observat apoi încă o diferenţă: spre deosebire de bombardarea cu ştiri, evenimente şi evenimentuţe, care produce tâmpenie, bombardarea cu cărţi produce o atitudine total diferită – o luciditate crescândă.

Trebuie să ne debarasăm de cartea-ştire, de cartea-eveniment: este rândul cărţii-epistole să vină, cărţii-scrisoare. Ştirea are un termen de consumaţie, cartea în schimb poate fi trimisă oriunde, oricând, poate călători oricât. Ştirea are un mediu căruia i se adresează (foarte rar poţi să stârneşti interesul unor pianişti dacă le vinzi noutăţi despre experienţele din laboratoarele de fizică din SUA sau Rusia), cartea însă se scrie urbi et orbi fiind biletul în sticlă pe care îl aruncă naufragiatul în speranţa că-l va găsi cineva vreodată...

Am mai spus: ieşirea cărţii din comercial, sprijinită de ieşirea ei şi din spaţiul mediatic nu este o tragedie în sine. Este un proces normal căruia noi, cititorii, trebuie să-i dăm un sens, să-i construim o valenţă. Fără îndoială, cartea va circula – printre prieteni, cunoscuţi, pe bloguri, pe forumuri, pe site-uri personale, în cadrul comunităţilor virtuale, pe website-urile dedicate unor autori sau cărţi – un Underground benefic, o izolare vindecătoare, un răgaz de convalescenţă. „Cândva, ne vor chema să le recităm (să le povestim) ceea ce ştim, apoi, editarea de cărţi va începe din nou” (Fahrenheit 451).

sunt suficiente 451 grade-restul e statistica

Re-văzut Fahrenheit 451. Re-găsit în jur tele-oameni care tele-vorbesc şi se tele-mişcă într-o tele-lume... Re-gândit distorsiunile posibile ale unor meserii: pompieri care ard cărţi după ce progresul ştiinţific a făcut posibilă construcţia unor case neincendiabile... „Cărţile nu sunt utile, ele provoacă nefericirea” – scena în care prietenele Lindei sunt scandalizate de lecturarea lui Montag...” Oare nu ajunge nefericirea din jur? De ce să mai creăm o alta?”- explică succesul literaturii de bulevard, aia care face oamenii „fericiţi” şi mulţumiţi de sine, care construieşte tele-sentimente, tele-situaţii şi tele-speranţe... Ce-ar fi să abandonăm şi fericirea ca ideal? Prea multe nefericiri a produs această himeră „nevinovată” a gândirii umane!

Mi-a plăcut finalul, dar el trebuie schimbat din temelii. Nu trebuie să existe un happy-end, Montag trebuie să-şi ispăşească vina de a fi ars cărţi, trebuie abandonat în lumea din care încearcă să evadeze, trebuie să găsească singur calea spre oamenii-cărţi, să ghicească singur că aceasta trebuie reperată în gările vechi, în pădure...

Fiind baiat...

Nu divulg o mare taină zicând că peste 90 % din blogurile şi site-urile cu tematică literară (fie conţin literatură a autorului, fie analize ale unor cărţi scrise de alţii, fie urmăresc procesul literar sub lupă) sunt SCRISE DE ADULŢI PENTRU ADULŢI. Recenzenţilor (cronicarilor literari) le place să identifice strategiile discursive al autorului, jocul nuanţelor şi mizanscenelor prin care acesta ştie să imprime un sens naraţiunii, procesul laborios prin care o întâmplare devine naraţiune, pe scurt, caută un disimulant în spatele căruia s-ar găsi un disimulat, un semnnificant care ar exprima, dar şi ar ascunde deopotrivă un semnificat... sunt căutate idei... La fel, celor care scriu, creează şi elaborează proze, poezii sau eseuri le place să se revendice tot de la idei...

Întreg procesul acesta este unul firesc, fiind expresia spiritului critic uman ajuns la o maturitate firavă, capabil deja să deosebească diferitele moduri în care o idee poate să se arate, să se impună sau din contra, să se sustragă privirii curioase... În fapt însă, cocoţaţi în vârful piramidei, uităm că piscul este punctul final al unei călătorii... Aburcaţi pe umerii raţiunii şi a tradiţiei gândirii raţionale uităm că am ajuns acolo printr-un efort încununat nu doar de idei, nu doar de produse abstracte ale gândirii umane, ci şi de trăiri imediate, de emoţii puternice, de frică, de cutremur, de lacrimi de tristeţe sau de bucurie...

Până a ajunge Spirit abstract, raţiunea umană s-a hrănit cu sentimente concrete – este momentul să aduc în scenă un erou, pe care l-am cam uitat, LITERATURA PENTRU COPII. Cu excepţia fericită a „Micului Prinţ”, acest gen literar, primul şi principalul tocmai pentru că este primul, se află la coada clasamentelor, a recenziilor, a citărilor în ziare şi reviste de specialitate. În parte pentru că, consumatorii acestei literaturi sunt incapabili să enunţe discursuri şi să construiască formaţiuni discursive (măi, da mai citez din F., chiar când e vorba de literatură pentru copii!), în parte pentru că copiii nu sunt prea interesaţi de teme, idei, strategii, scriituri, ci de emoţii. Ei citesc altfel, noi scriem altfel... Eu au numele lor, noi le avem pe ale noastre. Capodoperele noastre sunt păzite de cei mai straşnici, mai vajnici şi mai inteligenţi indivizi: îmi amintesc doar câţi tipi, mai imbecili şi mai deştepţi, au devenit academicieni cu domeniul de preocupare „eminescologia”, „călinescologia”, „nimicnicologia” etc.; sunt păstrate în cele mai luxoase biblioteci (fiecare librar se laudă cu ediţii luxoase din Freud, Camus sau Marx); simplul act de a le procura şi a le păstra în biblioteca proprie fiind considerat un act de prestigiu (am auzit, inşi, care o făceau pe intelectualii: am pe Eminescu integral, mă simt împlinit; celălalt: îl am pe Faulkner complet, de parcă Eminescu sau Faulkner dintre scoarţe adaugă ceva intelect omului care nu-i citeşte şi nu-i gândeşte). Prin contrast, capodoperele lor, adică marile cărţi pentru copii, stau în grija mamelor, a guvernantelor capricioase sau a taţilor inculţi, nu există doctorate în „ariciologie”, „iepuraşologie” sau „căluţologie”, şi vine vremea când copilul ajuns adolescent le uită puţin câte puţin, apoi le abandonează complet.

...E trist să constat cât de redusă este prezenţa, pe net, a autorilor ce au scris exclusiv pentru copii. Nu este vorba, aşa cum s-a mai făcut, să recapitulăm primele cărţi ale ieşirii noaste din copilărie, să repovestim şi să readucem în discuţie primele noastre încercări de a citi literatură matură... Este de fapt o minciună: doar deplasăm rigla mai spre ieri, ceva grade, nu însă şi o schimbare de perspectivă.

Vreau să vorbesc despre literatura pentru copii (exclusiv pentru copii, scrisă pentru copii) din perioada când eram copil... Voi aminti aici doi autori basarabeni care mi-au marcat copilăria: Spridon Vangheli şi ... Constantin Dragomir (Grigore Vieru nu intră în calcule, el era un autor oficial, prezent în ABECEDAR, prezent la matinee, recitaluri de poezie, serate, concerte, pe scurt, era autorul impus, iar noi copii eram sensibili la chestii de astea, ne plăcea să fim diferiţi, neascultători). Primul pentru ce a scris, al doilea pentru ce a reuşit să selecteze şi să redacteze din ce au scris alţii. Triada Ciuboţel-Titirică-Guguţă a lui Vangheli este un fel de Iliadă a copiilor (iertată-mi fie comparaţia, ea e pentru copii, nu pentru maturi), mi-ar plăcea să văd, undeva pe un câmp pustiu sau în mijlocul unui sat părăsit Turnul lui Ciuboţel – doină de jale pentru toate mamele plecate în lume... La fel, introducerea unui Titirică sau a unui Grăia- Singur (sper că n-am încurcat nimic!) în certurile identitare ar fi de folos pentru trezirea unor minţi fierbinţi... Un capitol cu subtitlul: Grăia-Singur îşi caută un strămoş îndeosebi îl recomand)... Cât despre Guguţă, acesta era simbolul unei rezistenţe contra nivelării şcolare, contra acelui proces prin intermediul căruia din copii drăguţi rezultă până la urmă maturi imbecili (voi fura o metafora de la Sandu Osadcenco şi întreg folclorul nerecunoscut al Moldovei şi-i voi numi – JLOBI)... Guguţă era insul care, înfuriat că directorul (statul) nu-l primeşte la şcoală, îşi deschide una acasa, individul care credea că un bănuţ (copeică) îi este suficient să cumpere un automobil... ce mai, romantica copilăriei, când sentimentele şi gândurile curgeau nestingherite de canalele rigide ale socializării. Deşi, din punct de vedere ideologic, unele chestiuţe pot fi contestate, un merit al lui Vangheli rămâne faptul că nu i-a făcut pe eroii săi (ăştia trei) nici pioneri nici octombrei (rog să fiu contrazis, este posibil să am goluri în memorie)... Pe de altă parte, Pantalonia era El Dorado spre care am dorit să călătoresc întotdeauna.

Constantin Dragomir era la celălalt pol: era compilatorul de talent, organizatorul care reuşea să strângă între copertele unei cărţi cele mai frumoase poveşti, cei mai talentaţi poeţi şi compozitori şi să compună, la rându-i ghicitori, numărători, snoave cu răţuşte, elefanţi şi broscuţe... Doar câteva titluri: „Bunicuţa cu Poveşti”, „Enciclopedia cu Zâmbete”, „Cartea cu Minuni”, „Arici Pogonici”, „Copilărie-Păpădie” şi o extraordinară introducere în mitologia unor popoare sub numele „Coiful Magic”. Acele cărţulii bogate în desene, caricaturi, pilde, cântece („Arici pogonici” era inspirată exclusiv din folclorul român), de departe mai puţin atrăgătoare decât Larousse-urile de astăzi, erau lumi fericite, insule fără griji, neangajate, într-o lume angajată, erau respiraţia sacadată, entuziasmată şi dezinteresată a unui copil în raport cu inspiraţia calculată şi interesată a unui matur...

Aceştia sunt doi oameni cărora le-aş strânge mâna şi le-aş mulţumi pentru copilăria fericită. Mai mult, ei au fost cei care m-au învăţat să citesc şi au alimentat dragostea faţă de lectură, nu băţul lung şi dureros al primei învăţătoare...

P.S. De fapt, universul literar al copiilor nu se reduce la scriitori...Cu prima ocazie îl voi omagia şi pe Lică Sainciuc, Emil Childescu, pe Alexandru Cosmescu şi pe Igor Creţu (sper că nu i-am greşit numele) – excelenţi traducători, pe compozitoarea Daria Radu... Mai sunt ceva nume în rezervă, le enumăr pentru a le fixa cumva într-un orizont de aşteptare: Iulian Filip (păcat că, de la Cinel-Cinel la „Foarfeca lui Urechean” nu a avut o prestaţie mai coerentă, Petru Cărare (pentru Tropoţel) şi necunoscuţii redactori şi editori ai nemuritoarei serii „Poveşti populare...” – au fost şi moldoveneşti, şi ruse, şi vietnameze, şi franceze şi...

P.P.S. voi încerca să creez un blog în care îmi voi reîntoarce, fie virtual, copilăria...sper să găsesc suficiente ilustraţii, texte şi note de cântece...poveşti...

P.P.P.S. slavă internetului şi internauţilor moldavi care au plasat pe web fragmente din Guguţă în... franceză şi în rusă. Asta până găgăuţii de la Biblioteca Naţională şi Muzeul Literaturii Române al Uniunii Scriitorilor se decid să publice ceva în limba autorului...

Spatii...lecturi...

Spaţii de lectură
E o temă la care revenim mereu, fiecare în felul său. Legătura dintre spaţiu şi lectură mi s-a părut evidentă, deşi trecută cu vederea de cele mai multe ori. Despre unele spaţii de lectură precum bibliotecile se vorbeşte intens, despre altele, precum bucătăria, ultima banchetă din troleibuz sau chiar WC-ul, se tace premeditat, ca şi cum ar s-ar înţelege de la sine că acestea nu prezintă nici un interes. Spunem „şoarece de bibliotecă” şi nu de bucătărie, de pat sau de alee, deşi o parte considerabilă a lecturilor le facem în afara spaţiului bibliotecilor...
Spaţiul întreţine o dublă legătură cu lectura. Pe de o parte, cartea în calitate de obiect material ocupă un spaţiu şi poate fi manipulată în spaţiu. Este vorba aici de spaţialitatea cărţii şi vorbim despre ea ca despre spaţialitatea oricărui obiect: masă, casă, corp.
Pe de altă parte, lectura cărţii se petrece şi ea într-un spaţiu (avem în vedere aici toate implicaţiile noţiunii „spaţiu”) şi este legată, prin fire nevăzute de configuraţia acestui spaţiu. În acest al doilea caz ar fi vorba de spaţialitatea lecturii dar şi a cititorului. De exemplu: nu ne place să citim într-o căruţă, pentru că, vezi bine, nu ne prieşte spaţiul, adică contextul. La fel, nu ne e comod să citim din mers (deşi, personal, am învăţat s-o fac de la o vreme) fiindcă spaţiul e de vină. Ne sunt prielnice spaţiile comode, liniştite, sigure, care ne cer cât mai puţine eforturi de acomodare. Într-un sens aici spaţiul este o negare a lecturii: pentru o citire bună avem nevoie de un minim bruiaj din partea spaţiului, de un minim grad de existenţă a lui...
Spaţiul de lectură nu e o constantă, aşa cum s-ar părea la o primă vedere.
Nu întotdeauna spaţiile de lectură au fost scrise, altfel spus au existat vremuri când spaţiul de lectură a fost oral. Este epoca dinaintea invenţiei scrisului, dar este şi modul de a lectura al unui Socrate. Lectura aici nu înseamnă doar parcurgerea cu vederea a unui text scris, ci actul prin care un om preia experienţa şi cunoştinţele (să mai văd) altui om sau procedeul prin care accesăm spaţii imaginate.
Odată cu invenţia scrisului, spaţiul de lectură se modifică substanţial. În locul vorbei care poate fi rostită şi auzită oriunde, a apărut condiţionarea spaţială legată de calităţile papirusului sau ale hârtiei: spaţiul lecturii trebuie să fie acoperit, pentru că ploaia spală caracterele imprimate, să fie protejate de soare, altfel suportul material (hârtia, papirusul, pergamentul, lutul ars) se distruge... Constatăm apariţia bibliotecii, configuraţie spaţială comodă pentru actul lecturii. Biblioteca devine întruchipare de tip ideal a spaţiului lecturii, este de fapt unicul spaţiu care este legat doar de actul lecturii (este deosebirea dintre bucătărie şi bibliotecă – în bucătărie se practică şi alte activităţi, unele din ele contraindicate lecturii precum ar fi sindrofii de tot felul), este criteriul de referinţă atunci când evaluăm erudiţia cuiva...Zicem „A stat mult prin biblioteci” despre un om cultivat şi invers „Ăsta n-a intrat în bibliotecă în viaţa lui” despre un individ incult...Între biblioteca de cărţi din lut ars din Babilon şi Bibilioteca Congresului SUA de până la invenţia calculatorului nu există o diferenţă conceptuală majoră. Unica diferenţă ce poate fi urmărită este cea a calităţii suportului material: hârtia este mai uşoară, mai compactă decât lutul sau pergamentul, incomparabil mai ieftină şi mai accesibilă, iar invenţia tiparului în Orient şi ulterior, Europa, a simplificat şi uşurat nespus procesul de producere şi multiplicare al cărţii.
Biblioteca nu este o achiziţie democratică sau un spaţiu al improvizaţiei. Ea nu se oferă percepţiei individuale ci se oferă tuturor în acelaşi mod, este un fel de egalitate. Fără echitate. Printre caracteristicile ei fundamentale se numără şi ce a spaţiului: ea ocupă un spaţiu, oferă un spaţiu şi închide lectura într-un spaţiu. Ieşirea din acest spaţiu sau posibilitatea manipulării individuale a spaţiului constituie adevărata democraţie, adevăratul pas înainte...
Pentru mine bibliotecile tradiţionale sunt în mare parte inaccesibile, ca şi pentru majoritatea celor care prestează o muncă remunerată numită job, serviciu sau altfel. În sensul ăsta biblioteca e un spaţiu de lectură greoi, imobil şi de multe ori inutil... Ziua mea de muncă sfârşeşte la 17.00 – 18.00, oră la care se închide Biblioteca Naţională, Mediateca Alianţei Franceze şi mai rămâne o oră-două până la închiderea Bibliotecii Municipale „B.P.Haşdeu”...Ziua mea de muncă începe la 08.00, a lor mult mai târziu. Visez o bibliotecă care să fie deschisă non-stop, după exemplul net-cafe-urilor sau al cârciumelor. Să mă trezesc la 05.00, să merg la bibliotecă pentru două-trei ore, cât sunt cu capul treaz şi mintea limpede, după care să pot merge liniştit la serviciu...Deocamdată e doar un vis...
Din fericire spaţii ale lecturii pot fi construite şi în afara bibliotecii. Odată cu apariţia e-book am scăpat şi de condiţionarea spaţială a cărţii. Biblioteca este deja un moft mobil, pe care îl port oriunde, în orice timp. Unica condiţionare ce mi se impune este cea tehnologică: adicătelea să găsesc oriunde „instrumente” de citire şi descifrare a „cărţii imateriale”. Dar, astăzi, chiar în Moldova găseşti în orice sat un calculator-două la primărie, şcoală sau prieteni. Un calculator personal nu costă aşa de mult: o carte electronică rulează şi la PC-uri ce se vând la preţul de 100 dolari...
Existenţa unei biblioteci necesită spaţiu, e o chestie pe care trebui s-o spun încă o dată. Personal, nu dispun de un asemenea spaţiu. Biblioteca mea e cea din imagine. Moda bibliotecilor de hârtie, aşezate în birouri spaţioase pentru generaţia mea nu este un semn de erudiţie, ci mai degrabă de prosperare materială. Încă nici un tip bogat nu m-a găsit printre rude ca să-mi dăruiască un spaţiu locativ încât să pot avea bibliotecă. Biblioteca mea este...calculatorul, adică mediul ăla anost din poză. Calculatorul şi scaunul reprezintă spaţiul meu de lectură (uneori mă lipsesc de scaun) - unul polivalent, căci în afară de lectură mai pot face câteva acţiuni fără a ieşi din el: să scriu, să dormitez, să privesc un film, să văd ceva tablouri...exist deci în câteva spaţii simultan fără a face un pas...
În bibiloteca mea nu veţi găsi cărţi cu însemne personale ale autorului pentru mine, gen: „Iubitului, nepreţuitului...cu stimă şi respect”. „Orbitorul” meu nu poartă semnătura lui Mircea Cărtărescu. Nu pentru că aş fi snob, ci pentru că nu este loc pentru Cărtărescu în....Cărtărescu „Orbitorul” meu poartă în schimb o dublă semnătură: a unui scanner care a transformat pagină cu pagină hârtia în biţi, apoi urma grabei febrile a scanatorului care a mai scăpat în loc de „Ţ” câte un „%” sau „/”.
Spaţiul meu de lectură, adică biblioteca mea, nu are o legătură cu spaţiul: este foarte mobil, cărţile mele încap pe cel mult 10 discuri DVD, o pot transporta oriunde (încercaţi să căraţi măcar pe Dostoievski integral pe hârtie prin tot oraşul!), o pot multiplica la nesfârşit (încercaţi să distribuiţi concomitent măcar 2 copii ale unei cărţi preferate, este imposibil)...
Nicicum nu veţi simţi atingerea copertei cărţii, mirosul filelor vechi sau cel de cerneală tipografică - în loc de asta, veşnicul icon al fişierelor comprimate deschise sub piratul de WinRar sau gratuitul de 7-Zip.

Va urma...

seri poloneze, alta seara

Învăţătura revoluţiilor din sec. XX: omul poate face orice din om. Gombrowicz citeşte pe Martin Buber: filozofia individualistă de până acum s-a epuizat. Cea mai mare deziluzie care aşteaptă omenirea în viitorul apropiat este falimentul filosofiei colective care, concepând individul ca pe o funcţie a masei, îl supune de fapt, unor abstracţiuni precum clasă socială, stat, naţiune, rasă; peste cadavrele acestor concepţii va lua naştere a treia viziune a omului: omul în relaţie cu un alt om concret, eu în relaţie cu tine şi cu el...Gombrowicz singur: Omul prin om. Omul în raport cu alt om. Omul creat de alt om. Omul întîrit de om (p.40).
Va trebui să definim cumva mecanisme ale înţelegerii celuilalt. Vechea schemă: colaborăm pentru că suntem oameni (facem parte din acelaşi colectiv) nu merge, întrucât este o logică a impunerii. Ne impunem un anumit mod de comportament sub o idee, colaborăm în numele unei idei, dar pierdem omul concret. De la o vreme ideile ucid oameni, de la altă vreme, ideile, prin intermediul altor idei mijlocite de oameni, ucid alţi oameni. Lagărele de concentrare au fost idei, chiar dacă asta nu le face mai puţin reale. Au funcţionat ca nişte idei: au ascuns oamenii reali în spatele cifrelor, funcţiilor, carierelor bune. În fapt va trebui cumva să elaborăm o nouă umanitate bazată pe percepţia omului concret, nu a celui abstract, care nu există.

Seri poloneze la Chişinău şi aiurea....

Meditaţii după Witold Gombrowicz
„Jurnal”,
Bucureşti, Editura „Univers”, 1998

Nu mă simt în putere să stăpânesc textul lui Gombrowicz. Dintre procedeele ce-mi trec prin minte, mi s-ar părea util să îmbin lectura Jurnalului cu procesul subiectiv de rumegare a ideilor lui, un fel de lectură-gândire în public. Nu ştiu dacă va ieşi ceva.

„Luni.
Eu.

Marţi.
Eu.

Miercuri.
Eu.

Joi.
Eu” (p.17).

Un poet are un singur orizont: Eu-l. Un singur pământ: Eu-l. Un singur cer: Eu-l.
De fapt, Eu-l este unicul lucru pe care-l poate opune un creator oamenilor, este unicul principiu care ar putea justifica existenţa unui poet, este materialul unic din care acesta îşi construieşte universul. Eu-l este şi unicul scop... Poetul care se concepe a fi vocea unui popor, unei etnii, unei colectivităţi politice sau economice, este o funcţie, este o harpă fără harpist. Mai e şi suspect, fiindcă ca individ, oricât de talentat ar fi, nu poate pretinde a vorbi în numele unei colectivităţi, unei comuniuni sau unei structuri colective. Morala lui Gombrowicz, oarecum pesimistă: nu putem vorbi decât în numele nostru, or, Eu-l este singurul Datum: „ea (arta n.n.) va rămâne în veci ceea ce a fost de la facerea lumii, adică glasul individului, expresia omului la singular, sau va pieri” (p.37)...Creatorii care pretind că exprimă un popor, care-şi fixează orizontul creator în faptul de a fi poporali sunt totalitari, sunt simpli scribi, cu oarecare talent. Pot face creaţie bună, dar suflul din spatele ei este mort. Este rece, fix şi imobil, este demonul care ne urmăreşte şi ne întoarce în existenţa serială. Sunt suspecţi cântătorii profesionişti ai unei limbi, „cei care suflă în jarul ei” sau cei care pretind că coincid cu ea.

Un poet ar trebui poate, să coincidă doar cu sine însuşi, să se păstreze pe sine în iluziile colective, să se poată regăsi în noianul de sentimente şi emoţii comune, să se poată recupera din colectiv pentru a se arunca pe sine înapoi acolo, ca o haină jerpelită. E vorba de un proces dialectic, căci va trebui să se culeagă iar şi iar...
De fapt, înaintarea în Eu presupune o revoluţie filozofică. Poetul, să zicem X, marchează ruptura cu umanitatea înţeleasă ca colectiv, ca set de dogme şi reguli de comportament, dar şi cu umanitatea înţeleasă ca relaţii om-om, nemediată de abstracţii precum instituţiile sociale sau ideologiile. Cucerirea Eu-lui nu este deci un egoism, căci Eu-l căutat nu este pus pe piedestal, ci doar păstrat, scos din încleştarea societate-individ. Păstrăm un Eu pe care-l putem utiliza ca material de construcţie pentru un nou proiect.

eu si eu si noi

...Mă gândesc că socialul controlează viaţa şi comportamentul indivizilor nu doar prin intermediul unor instituţii clare, vizibile şi bine definite precum biserica, şcoala, ierarhia socială şi profesională, justiţia, ci şi prin intermediul unor pseudoinstituţii, care, deşi au o existenţă aparentă, sunt totuşi nişte pârghii extraordinare. Mă refer în primul rând la iluzii, vise, speranţe şi la modul în care acestea pot fi programate sau impuse formal şi informal indivizilor. Un exemplu: anul trecut, instituţia la care lucrez şi-a schimbat şefii. Noua conducere a propus tuturor angajaţilor să scrie un eseu despre problemele instituţiei şi modalitatea prin care am putea transforma organizaţia în una eficientă, modernă şi transparentă (că tot suntem autoritate publică centrală). Ei bine, toţi angajaţii, inclusiv eu, am scris ditirambi şi catastife care urmau cel puţin să revoluţioneze instituţia şi s-o transforme într-un veritabil model de autoguvernare şi deschidere. Un fel de masochism intelectual gratuit: nimeni nu a scris nici un rând despre locul său în instituţie, despre salariul şi perspectivele sale de avansare. Într-un cuvânt, am interiorizat logica instituţiei şi am transferat instituţia din exterior în interiorul nostru, transformându-ne în piuliţe care visează ca maşinăria să funcţioneze perfect... O gândire detaşată ar fi spus: vreau să fiu plătit mai bine, măcar la nivelul coşului minim de consum, să fiu sprijinit în soluţionarea problemei locative, căci închiriez o garsonieră pe care merge întreg salariul, vreau să mi se dea calculator cu soft performant, licenţiat şi profesionist, să nu caut crack-uri şi keygenuri la tot pasul etc. Nimeni din noi n-a scris despre asta, în schimb ne-a durut în fes să plângem instituţia – unu la zero pentru ea. Şi pentru social, care a reuşit să ne impună problemele sale ca fiind ale noastre, eşecurile sale ca fiind ale noastre, tensiunile sale ca fiind ale noastre, în fine, ne-a obligat să-i scriem declaraţii inutile de dragoste...
Al doilea punct la care aş vrea să mă opresc ţine de un aspect banal: politica şi rolul ei. Mă rog, pentru politicieni ea este pâinea şi cuţitul aşa că le înţeleg apetitul enorm însoţit de isteria binecunoscută. La fel şi „proletarii muncii intelectuale” (Ilf şi Petrov) sunt scuzabili din perspectiva cunoştinţelor lor reduse despre domeniul politic, compensate însă din abundenţă de fantasme, masoni, conspiraţii etc. Inexplicabil este însă interesul intelectualilor pentru politică, pasiunea lor mistuitoare pentru formele cele mai proaste ale politicului, dorinţa lor de a discuta, de a se implica, de a fi „în treabă”! Mai ales când vocea lor este doar una de faţadă, iar deciziile se iau în zone în care, de cele mai multe ori, elementul ideologic, exaltat de intelectuali, are un rol neglijabil. Un exemplu: alegerile primarului de Chişinău. Intelectualii s-au desfăcut în şapte doar pentru a ne convinge şi a se convinge pe sine că candidatul X este mai bun, că Y este anticomunist, al treilea – Z este „curat”... S-au adus atâtea argumente că ajung pentru o întreagă teologie politică, în eventualitatea că s-ar scrie aşa ceva. Au fost justificate abuzuri, în numele victoriei forţelor democratice, minciuni – în numele schimbării, nereguli în adiministrarea bugetului municipal – în numele gospodarilor ce trebuie să vină, sau să rămână, în fruntea oraşului. Algoritmul clasic, la o adică: „Combien d`intellectuels ont ete vers le parti revolutionnaire par indignation morale, pour souscrire finalement au terrorisme et a la raison d`Etat ?” (Raymond Aron).
Partea invizibilă a problemei rezidă în aderenţa tacită a intelectualilor la platforme politice şi râurile de venin, ode, blesteme, injurii şi cântări ale cântărilor care au însoţit implicare lor în procesul politic. Ei, cei care pretind că se ocupă de chestii de Dincolo, din altă lume, sunt prinşi, în virtutea unui mecanism psihologic misterios de realitatea de aici, de mizeriile lumii acestea. Socialul câştigă dublu: pe de o parte, criticile pe care intelectualii le aduc ideologiilor adverse se echilibrează reciproc, astfel că politicul este ferit de şocuri; pe de altă parte, intelectualii, acest potenţial subversiv, sunt ţinuţi sub control. Un mecanism asemănător celui descris în prima situaţie, dar cu mici modificări: individul (în cazul nostru intelectualul) îşi asumă o falsă problemă ca fiind a sa proprie, nişte eşecuri sau promisiuni ca fiind ale sale proprii, şi cel mai important – nişte angajamente străine – ca fiind angajamentul său propriu. Cinic, concluzia ar putea fi rezumată în modul următor: dă-i unui intelectual o temă politică de discuţie şi va uita şi de faptul că nu are ce mânca, şi de faptul că trăieşte în gară etc. Este un mijloc eficient de control a unui strat social, cel mai imprevizibil. De aici şi paradoxul: suntem vestitorii noii revoluţii eliberatoare, deşi propovăduim supunerea... Iluzia că dezbaterea ideologică este cea mai importantă, că ţine în mâini destinul a milioane de oameni, că problema omenirii sau a unei bune părţi a ei stă în mâinile sale este unul dintre cele mai fine soluţii ale problemei revoltei şi nesupunerii sociale.
Soluţia: o formă de ascetism, fie el şi social: o atitudine raţională, acolo unde este posibil, şi scepticism – în restul cazurilor.