sfapt pentru Europa...

Cea mai bună măsură contra ilegalităţilor este...legalitatea. Legalizarea prostituţiei, de exemplu, ar duce la dispariţia reţelelor atotputernice de proxeneţi. Legiferarea (după exemplul olandez) drogurilor ar duce la o diminuare a consumului de substanţe psihotrope. Legalizarea migraţiei muncitorilor moldoveni în occident ar condiţiona dispariţia reţelelor informale, ar face inutilă convieţuirea comodă între autorităţi şi reţele mafiote (numită corupţie), ar lichida structurile care intermediază fluxurile migraţionale şi ar scăpa Europa de pericolul traficanţilor de carne vie, de spectacolul umilitor al deportărilor, aresturilor, centrelor de detenţie preventivă. Coană Europă, noi ştim cum se face democraţia, ştim cum se luptă cu corupţia da suntem tare săraci, creduli şi disperaţi: deschide graniţele... noi oricum venim, de ce n-am face-o legal?!

capitalizarea muzeului...

Este posibilă. Instituţia asta poate fi programată/reutilată/transformată aşa încât să producă profit. Iată cum.
Intro:
- muzeul are, în principiu, 3 funcţii: păstrare (conservare), studiere, prezentare (pentru public). Primele două funcţii sunt introverte şi consumatoare de bani. A treia – interacţiunea exponat-vizitator, poate şi trebuie să producă bani.
- e necesară o evaluare materială, în preţuri de piaţă, a activelor muzeului (fondurilor, exponatelor rare, colecţiilor etc.)
Tehnici:
- împreună cu subsidiile directe din bugetul de stat, muzeul ar putea primi o parte din veniturile industriei hoteliere, a transporturilor (2-3 %, să zicem). Or, muzeul ca instituţie, are un aport semnificativ în industria turismului
- muzeul va acorda servicii de expertiză, vânzarea copiilor unor exponate, suvenire etc.
- muzeul trebuie să devină un centru cultural viu: expoziţiile vor fi combinate cu muzică live, vânzare de cărţi, timbre, flori, entertainment. Nopţile muzeale trebuie repetate de mai multe ori pe an, mai ales pe durata verii.
- darea în arendă a unor exponate. Idee puţin eretică. Fireşte, nu vor fi arendate „moaştele naţionale”, dar unele colecţii private sau relicve din fondurile muzeului pot fi o sursă permanentă de bani. Exponatul ce urmează a fi dat în arendă trebuie asigurat (asta e practica occidentală), după care muzeul colectează anual, 4-5 % din valoarea de piaţă a tabloului plus asigurarea. Exemplu: avem un tablou care costa 100 000 euro, o companie trebuie în acest caz să achite anual, 4-5000 euro anual plus asigurarea. Aceşti bani vor fi utilizaţi pentru procurarea altor tablouri – relicve sau pentru conservarea celor existente.
- ghizi specializaţi, care ar fi pregătiţi pentru deservirea unor categorii speciale de vizitatori. La moment, în muzeele moldoveneşti, de exemplu, acelaşi ghid însoţeşte maturii şi copiii, iar povestirea sa este identică pentru ambele categorii. Ideea este să propunem fiecărui vizitator o poveste unică, în aşa fel încât trăirile sale muzeale să fie intense şi să câştigăm în perspectivă, adeziunea emotivă a vizitatorilor.
- o idee ar fi crearea unor Fundaţii (Endowment) care ar gestiona o parte din veniturile muzeului şi le-ar plasa la bursă, în vederea acumulării unor venituri suplimentare.

crestinati, baieti, crestinati ...

În fiecare an observ cu regularitate un ritual straniu în spaţiul nostru public (internetul, mass-media scrisă şi cea electronică), la 14 februarie şi 8 martie – o parte, laică, profană, rea, prost crescută, materialistă şi „păgână” face megabiţi de trafic cu mărţişoare virtuale, pupici pixelaţi, inimioare şi cupidoni .gif, altă parte, sacră, bună ex definitio, spirituală, educată transferă o cantitate analogică de condamnări, păreri de rău, dezvăluiri, explicaţii, sfaturi, anateme chiar (vezi aici şi aici).

Că „sunt sărbători necreştine”, că „sunt isterii consumiste”, că „sunt devieri de la credinţa adevărată”, că „sunt ispite de la Satana”… şirul poate continua.

Păi, creştinaţi-le, băieţi, sacralizaţi-le, sfinţiţi-le, stropiţi timpul laic cu agiazmă creştină, ascundeţi bucuria profană sub voalul sfinţeniei, aruncaţi scări din timpul sacru spre mlaştina păcătoasă, atee, necredincioasă sau puţincredincioasă, frământaţi glodul banalului pentru a clădi din el Vestea Bună! Asta e misiunea Bisericii, nu?

În linii mari, pe „frontul sărbătorilor” se duc două lupte:

- de-sacralizarea unor sărbători creştine (e o boală veche, o ispită a trupului pe care duhul nu reuşeşte întotdeauna s-o ţină în frâu) – mă gândesc la Paştele Blajinilor, care a devenit un fel de hai-hui culinaro-vestimentar, o întrecere stahanovistă pe câteva planuri: cine aduce cea mai bună mâncare la cimitir, cine face darul cel mai bogat, cine are hainele cele mai frumoase, cine rezistă cel mai mult la beţia de lângă mormântul răposatului; am în vedere apoi Crăciunul, devenit şi el un prilej de adunare…în jurul porcului şi a produselor sale derivate sau complementare – cârnaţi, chiftele, vin, rachiu, etc, Duminica Floriilor - o primă sindrofie autorizată şi binecuvântată în sânul naturii. În waiting list: Sfântul Gheorghe, supranumit informal, Sărbătoarea Frigăruilor, hramul satului, adică beţia colectivă, Sâmbetele Morţilor (e greu să vii treaz şi cu mâna goală de la un asemenea party!),

- în paralel, instanţele laice şi areligioase (Statul, ONG-urile, organizaţiile internaţionale) au demarat un proces de inventare şi instituţionalizare a unor sărbători golite de orice tentă religioasă – 8 martie, 1 mai, 9 mai, ziua libertăţii presei, ziua internaţională a ocrotirii copilului etc. Motivaţia acestui tip de sărbători ţine de logica socialului, nu de cea a divinului – o economie discursivă cu scopul de a „înmuia” unii zimţi sociali sau de a construi/întări/legitima arhitectura ideologică a unui grup social, religios, gender, profesional…

De aici, două soluţii pentru Biserica ortodoxă (mai e şi a treia, cea mai accesibilă şi mai des practicată: să se plângă!) :

- re-sacralizarea unor sărbători odinioară religioase, adică a se smulge din mâna Diavolului Metafizic, Social, Economic sau Cultural Vestea Bună… Mă gândesc din nou la Paştele Blajinilor (oare nu cumva Biserica are o vină în kitschizarea, laicizarea, gastronomizarea, vestimentarizarea şi pomanizarea acestei sfinte sărbători – s-ar putea ca fastul băgat în serbare să fie o proiecţie a unor orgolii şi vanităţi umane, pe care Biserica fie le-a neglijat, fie, ceea ce e şi mai rău, le-a stimulat – îmi amintesc de un Mircea Dinescu care se întreba, lucid, ce-ar fi să tăiem buzunarele preoţilor, că oricum nu prea au nevoie de ele, şi mai ales, nu prea intră în tradiţia canonică şi sunt atât de ispititoare!)

- sacralizarea, sfinţirea, spiritualizarea, religizarea unor sărbători laice. O bună parte din arsenalul festiv al creştinismului este compus din remixuri păgâne asimilate, reinterpretate, tolerate şi îmbibate cu substanţă morală creştină - colinda, de exemplu. Propuneri:

- 1 mai – cu puţină imaginaţie, şi multă responsabilitate socială, Biserica ar putea merge ceva mai departe decât blestemele asupra comuniştilor/socialistilor/social-democraţilor din toată lumea prin a-şi aminti Predica de pe munte (Luca 6:20) şi duhul acesteia. Am avea o sărbătoare a obidiţilor din toată lumea…

- 14 februarie – o sărbătoare a dragostei. Dacă tot ziceţi că Dumnezeu este iubire…

- 9 mai (Ziua Victoriei) – Consiliul Europei a fost mai înţelept decât autorităţile religioase declarând această zi una a Europei, a concilierii, a compromisului, a păcii…

- 8 martie – lăsaţi spiritul Clarei Ţetkin să doarmă liniştit. Instead, inventaţi o sărbătoare a femeii, nu a femeii-mamă, adică exclusiv născătoare (criteriu de segregare prezent şi la fermele de vaci, unde femelele sterpe merg la abator), ci a femeii pur şi simplu: a celei căsătorite şi necăsătorite, fertile sau sterile, în concubinaj sau divorţate, fetiţe sau bunicuţe, urâte sau frumoase, târfe sau sfinte… cherchez la femme.

So, creştinaţi, băieţi, creştinaţi!

sursa imagine

idee cu carti accesibile... caut bani

sursa imagine

Am o idee-bussines. Îmi dă târcoale de vre-un an şi ceva. A pornit de la întrebare „turmentată”: De ce circuitul editorial moldovenesc nu produce cărţi format/calitate Poche?

Pentru neştiutori, Poche sunt cărţi de format mic, de buzunar (de unde şi numele), pe hârtie de o calitate îndoielnică (nu asta e miza cărţii) şi, principalul, preţul scăzut, adică mic, adică ieftin.

n-am încă un răspuns definitiv care ar ţine cont de mai mulţi factori: mărimea pieţei de carte, costurile de producere/distribuţie/promovare, investiţiile pe care tipografiile ar trebui să le facă, costul hârtiei, vopselei şi muncii etc… bănuiesc că un preţ final de 1-2 dolari pentru un roman în format Poche este ceva real şi accesibil chiar celor cu venituri scăzute, adică tinerii şi aşa-zisa intelectualitate de la ţară (profesori, medici, funcţionari)…

Deci, my bussines idea avea ca ţel prezenţa, în librării, a cărţilor de 1-2 dolari, fie că e vorba de beletristică autohtonă consacrată, fie traduceri. Misiunea aparent imposibilă poate fi acoperită uşor dacă se recurge la câteva trucuri:

- primo, a se depăşi estetismul prost înţeles al unor cititori care nu acceptă alt format decât cartea frumos legată, strălucind de frumuseţe şi fineţe… oricât ne-am da mari şi tari, cartea nu e decât un camion care poartă cunoştinţe dintr-un loc în altul… sigur, poţi plăti să-ţi aducă pizza cu Cadilac-ul, dar asta nu modifică câtuşi de puţin calităţile gustative ale pizzei… eu sunt mulţumit să mi-o aducă şi cu bicicleta…

- secundo, acest estetism trebuie depăşit în sensul introducerii unor pagini de publicitate la începutul, mijlocul, sfârşitul cărţii şi pe coperte… nu e prea frumos, nu e carte tradiţională, dar mă rog, scopul e să facem cartea accesibilă, nu să facem din ea un monument al neputinţei noastre financiare…

- în al treilea rând, aceste pagini vor fi umplute de spoturi/calupuri/afişe/sloganuri publicitare… potenţiali furnizori de reclamă: companiile de telecomunicaţii (avem în Moldova patru deja: Orange, Moldcell, Unite, Eventis), www-ul, industria alimentară (bere, băuturi nealcoolice, îngheţată, patiserie, bomboane, produse de panificaţie, articole de tutun), industria zisă uşoară (îmbrăcăminte, încălţăminte), domeniul servicii (de la taxi la flori), distracţie (pizza, baruri), sectorul work and travel, bani de stat pentru programe de tineret, bani europeni pentru politici sociale, combaterea migraţiei, corupţiei, traficului de fiinţe umane etc…

- sunt sigur că 10-15 pagini de publicitate la un tiraj de 10 mii exemplare pot acoperi o parte din costurile de editare, traducere, promovare a unor asemenea cărţi… restul, vor fi acoperite din preţul de 1-2 dolari per carte, plus donaţii, proiecte internaţionale cu Soros, tot felul de Stiftunguri şi Institute Culturale, seminare, conferinţe etc…

Poche-ul meu e oarecum straniu, cumva în afara regulilor, dar caracterul său neobişnuit vine de la faptul că are o misiune specifică: de a promova cartea pe orice căi, carte ca container de cunoştinţe, nu ca monument de artă. De această ultimă ipostază a cărţii se vor ocupa alţii.

p.s. am candidat cu ideea asta la Concursul Naţional de Bussines Planuri pentru Tineri, dar n-a trecut. Mă rog, opinia subiectivă a juriului…

p.p.s. încă caut finanţatori…

p.p.p.s. încă cred că voi reuşi, cândva, să implementez acest proiect experimental.

onomastica economica

Onomastica economică e un domeniu lăsat oarecum în voia sorţii, fiind reglementat de economişti, pr-işti, jurişti etc – specialişti care supraveghează legalitatea utilizării unei mărci, nu şi conţinutul semantic. Un fel de Wild West lingvistic, în care învinge cel cu pistoalele „verbale” mai bune.

Bucata de mai sus a stat o vreme la staţia de troleibuz de lângă Universitatea de Stat, strada Mateevici, cum ar veni. Mă aşteptam să fie panou publicitar al unei librării, sau biblioteci sau un centru de studiere a limbilor străine. N-a fost să fie: Pro Spiritus este o firmă care oferă consultanţă şi help în probleme de vize.

Mă rog, problema lor…

Problema mea e că spiritus înseamnă spirit, şi acesta nu are prea multe în comun cu vizele: unii zic că e nemuritor, alţii spun că poate călători în orice direcţie… În plan metafizic, tipii care cer vize spiritului sunt periculoşi… în plan semantic sunt hilari… în plan comercial şi legal, e treaba lor…

glosar/a sexual corect

După ce lui Moş Crăciun, alias Sfântul Nicolae i s-a anexat o fiică/nepoţică/verişoară/amantă de provenienţă dubioasă în persoana Crăciuniţei, Alba ca Zăpada sau Snegurochka la ruşi, asta pentru ca istoria să fie corectă din punct de vedere sexist, Sf. Valentin nu putea să rămână mult timp celibatar. Inconştientul colectiv l-a însoţit rapid cu o … Valentină, iscată şi ea din negura luptei de clasă – un triumf târziu al proletariatului sexual…

Eliberarea nu este definitivă cât timp rămâne intact bastionul forte al sexismului de toate orientările: limbajul. Acesta ascunde, în profunzimile sale cele mai intime, adevărate structuri discriminatorii, armament care serveşte opresiunii sexuale. Se cere o revizuire imediată.

Vă propun un limbaj foarte corect din punct de vedere al egalităţii sexuale.

Pornim de sus:

(un) Dumnezeu – (o) Dumnezea sau Dumnezeie (ce face moşneagul ăla bătrân acolo, solitar şi neconsolat? Au nu cumva El este arhetipul celibatarului care scapă logicii diviziunii muncii sexuale? Să fie „măritat” şi El!)

(un) Hristos – (o) Hristoasă

(un) Înger – (o) Îngerea sau Îngeră sau Îngeriţă

(un) Arhanghel –(o) Arhanghelă

(un) Sfântul Duh –(o) Sfântă Duhă

(un) Cer – (o) Ceră

(un) Nor – (o) Noară

(un) Soare – (o) Soară

(un) Abur – (o) Abură

(un) Aer – (o) Aeră sau un Văzduh-o Văzduhă

(un) Strop – (o) Stroapă

(un) Timp – (o) Timpă

(un) Spaţiu– (o) Spaţie

(un) copac– (o) copacă

(un) Om – (o) Oamă , în nici un caz femeie, concept totalitar din vremea neagră a exploatării sexiste)

Coborâm mai jos:

(un) lapte – (o) laptă

(un) tată – (o) tată

(un) telefon – (o) Telefoană

(un) cal – (o) Cală

(un) tractor – (o) tractoară

(un) automobil – (o) automobilă

(un) sat – (o) sată

(un) oraş – (o) oraşă

(un) băiat – (o) băiată

(un) dulap – (o) dulapă

(un) roman – (o) romană

(un) text – (o) textă

(un) sentiment – (o) sentimentă

(un) ceainic – (o) ceainică

(un) autobuz – (o) autobuză

(un) picior – (o) picioară

(un) motan – (o) motană

(un) peşte – (o) peştă

(un) brad – (o) bradă

(un) viţel – (o) viţelă (cuvântul viţea trebuie scos din limbă)

(un) cuvânt – (o) cuvântă

(un) concept – (o) conceptă

(un) unt – (o) untă

(un) ziar – (o) ziară

(un) luceafăr – (o) luceafără

(un) blog – (o) bloagă

(un) sait – (o) saită

(un) chat – (o) o chată

(un) televizor – (o) televizoară

(un) disc – (o) discă

(un) deget – (o) degetă

(un) ban – (o) bană

(un) măr – (o) mară

(un) cartof – (o) cartofă (deja se utilizează în unele părţi ale Moldovei, mai ales la nord)

(un) cântec – (o) cântecă

(un) concurs – (o) concursă

(un) loc – (o) loacă (locul doi la concursul – loaca a doua la concursa)

(un) bloc – (o) blocă

(un) pod – (o) poadă

(un) şirag– (o) şiragă

(un) somn – (o) soamnă

(un) lac – (o) lacă

(un) an – (o) ană

dar şi

(o) Ploaie – (un) Ploi (un strop de ploi, o stroapă de ploaie)

(o) Rază – (un) Raz (avem două propoziţii diferite: o rază de soară, un raz de soare)

(o) casă – (un) cas

(o) ceaşcă – (un) ceaşc

(o) mamă – (un) mam

(o) maşină – (un) maşin

(o) pâine – (un) pâin(e) (pâinea mea ce de toate zilele – pâinul sau pâinele meu cel de toate zilele)

(o) ţară – (un) ţar J

(o) carte – (un) cart

(o) întrebare – (un) întrebar

(o) poezie – (un) poeziu

(o) proză – (un) proz

(o) iubire – (un) iubiriu (mă încearcă un sentiment de iubiriu – o sentimentă de iubire)

(o) cameră – (un) camer

(o) vacă – (un) vac

(o) fiinţă – (un) fiinţ

(o) limbă – (un) limb

(o) comoară – (un) comor

(o) pădure – (un) pădur

(o) cale – (un) cal (n-am găsit altă variantă)

Scopul acestei terapii lingvistice este eradicarea structurilor sexiste ascunse şi purificarea limbajului de această murdărie obscenă, primitivă şi patriarhală numită discriminare sexuală. Noul registru lingvistic permite construirea unor texte pur feminine sau pur masculine, în sensul originar, înălţător al cuvântului şi va curma orice tentativă de dominaţie sexuală, mai ales prin faptul că nu va admite raporturi de ierarhie între principiul masculin şi feminin, ci doar o veşnică armonie. Exemple:

1) Variantă sexistă a unei poezii cunoscute:

Tresărind scânteie lacul

Şi se leagănă sub soare;

Eu, privindu-l din pădure,

Las aleanul să mă fure

Şi ascult de la răcoare

Pitpalacul.

(M. Eminescu, Freamăt de codru)

2) variante fără sexisme

Masculin

Tresărind scânteie lacul

Şi se leagănă sub soare

Eu, prinvindu-l din pădur

Las aleanul să mp fure

Şi ascult de la răcor

Pitpalacul.

Feminin

Tresărind scânteie laca

Şi se leagănă sub soară

Eu, privind-o din pădure

Las aleana să mă fure

Şi ascult de la răcoare

Pitpalaca.

Alt exemplu:

1) varianta sexistă

La steaua care-a răsărit

E-o cale-atât de lungă,

Că mii de ani i-au trebuit

Luminii să ne-ajungă.

2) variante fără sexisme

Feminin:

La steaua care-a răsărit

e-o cale atât de lungă

că mii de ane i-au trebuit

luminii să ne-ajungă.

Masculin:

La stelul care-a răsărit

e-un cal atât de lung

că mii de ani i-au trebuit

luminului să ne-ajungă.

p.s. e doar un experiment poetic. îmi plac însă unele sonorităţi, alternanţe şi sugestii de rimă.

p.p.s. Cineva l-a întrebat pe Lao Zi: „ce-ai face dacă ai fi împărat?” şi el a zis: „aş numi corect lucrurile.” (sursa)

saptaminal - I, serie noua

Rubrica Vocea Taxatorului

Intro. Taxatorul este fiinţa umană (ar fi ceva îndoieli) care te calcă pe picioare, haine, pantaloni, cizme, pantofi, îţi dă coate, gioale, în burtă, faţă, strigă la tine – totul pentru a aduna banii pe care altfel călătorii nu-i scot din buzunar. Altfel spus, taxatorul este o sublimare socială a incapacităţii noastre de a lua în serios o instituţie neformală ca responsabilitatea fiscală. Prin aceasta taxatorul este un fapt social, unele guri rele vorbesc chiar de o constanţă antropologică.

Autobuzul nr. 5 Buiucani-Botanica este arhiplin, de obicei. Ca orice alt autobuz/troleibuz/microbuz din Chişinău. aşa a fost pe timpul lui Urechean, pe timpul interimatului lui Ursu, apoi Iordan, aşa e şi pe timpul lui Chirtoacă. E tot un fapt social sau mai rău, un dat de antropologie politică…

Miercuri seara, călătoresc spre Porţile Oraşului. Lume multă, îmbulzeală. Ca la noi. Printre călători îşi face drum taxatoarea, calcă pe unul-altul, ici deşiră un călător, dincolo pune la încercare coloana vertebrală a altuia. O doamnă, să aibă la vreo 40 ani, vizibil iritată, atenţionează „factorul instituţional”:

- Doamnă taxator, vă rog, fiţi mai atentă, am ouă în sacoşă.

- Toţi avem ouă, răspunde sec taxatoarea, şi trece, impasibil, mai departe.

- - - - - - - - - - - - -

Alt troleibuz. Altă taxatoare (să nu credeţi că la mijloc ar fi o rea-intenţionare sexistă!). Oră de vârf. Tanti avertizează:

- Acolo, la uşa din mijloc, toţi au plătit? Fiţi atenţi, controlorii sunt pe mine.

Rubrica Omul de cultură şi lumea lui

Jimosho, alias A.C., anunţă, pe forumul moldova.net:

azi, la teatrul national m. eminescu etc

greenfox:

Ma intreb de ce nu ai afisat acest posting cu o jumatate de ora inainte sa inceapa eventu…

Jimosho răspunde:

am postat si eu cand am putut

raspunsul (virtual, al înţeleptului:

O să venim şi noi când putem.

Rubrica Perla Zilei

Marian Lupu, preşedintele Parlamentului R.M. adresându-se deputaţilor: “Vă rog să scoateţi sunetele de la telefoanele mobile. Puneţi-le la vibraţie. Aşa va fi mai simplu şi mai... plăcut!"

(sursa)

Rubrica Cetăţean onest, caut ţară pe potrivă

Posibil editorial.

Un grup de cetăţeni, mai cetăţeni decât alţi cetăţeni, au dat buzna în şedinţa ordinară a Consiliului Municipal Chişinău. Refugiaţii transnistreni (despre ei e vorba) au cerut Primăriei să urgenteze finisarea şi darea în exploatare a blocului locativ construit special pentru ei. Până aici, nimic, cetăţeanul turmentat are dreptul şi obligaţia civică de a protesta.

Altfel, sunt câteva întrebări spinoase, la care tot încerc să-mi răspund:

- e ok să le dai o casă nefericiţilor ăştia. Dar e ok oare s-o faci a n-a oară (când au venit încoace, majoritatea au obţinut camere în cămine pe care ulterior le-au vândut, pentru că…aşa le-a venit)?

- dacă tot le faci casă, e neapărat să construieşti blocul în unul dintre cele mai luxoase raioane ale oraşului?

- că tot veni vorba, chiar toţi refugiaţii ăştia sunt specialişti de înaltă calificare încât să le dăm apartamente de lux în cartierele de elită ale oraşului? E plină Moldova de sate părăsite, pământuri abandonate, şi dacă tot se vrea renaşterea satului moldovenesc, de ce nu i-am trimite la ţară, oricum o bună parte din ei sunt agricultori, zootehnicieni, medici. Mă gândesc că, în loc să li se dea case luxoase într-un oraş care nu le garantează nimic (asta dacă nu iese o lege prin care autorităţile ar fi obligate să le dea şi de lucru), ar trebui să li se garanteze un salariu de 200-300 euro şi să fie cazaţi undeva, în raioane, pentru a contribui şi ei la renaşterea ţării. În fapt, asta e soluţia optimă, dar cere un efort de previziune şi gândire strategică… Noi, restul cetăţenilor, tineri-familişti, indivizi care doresc să rămână în ţară, refugiaţi economici , pe când beneficiem de un asemenea cadou?

Articol de fond

Într-o nu ştiu care iarnă, într-o nu ştiu care ţară, o nu ştiu care autoritate a decis că pensionarii moldoveni (aţi ghicit, e vorba de ţara noastră) stabiliţi peste hotare vor primi pensii europene. Sună decent?

Pardon, îmi zice bunică-mea. Eu am muncit în kolhoz toată viaţa, am rămas în ţară şi primesc, ca pensie, tocmai 500 lei, adică 40 dolari faţă de 1500-2000 euro cât vor lua pensionarii de luxe ai ţării (în treacăt fie vorba, nimeni nu cunoaşte cifra reală a pensionarilor moldoveni stabiliţi peste hotare, se ştie însă că majoritatea absolută a moldovenilor care se stabilesc în occident, renunţă la cetăţenia MD, deci, s-ar putea ca prevederile astea să se aplice unor… viitori pensionari, acum bien mersi, care au motive să plece…să zicem nişte tipi cu arhivă politico-fiscală dubioasă). Alo, guvernul? Că tot vorbiţi de criterii europene, ce-ar fi să plătiţi europeneşte şi profesorilor de la ţară, şi tinerilor specialişti, şi medicilor, şi poliţiştilor, ţi în genere, să tratăm europeneşte ţara şi cetăţenii ei?

Rubrica Meteo

Cerul deasupra Bagdadului se va „înnora” astăzi cu ceva nori de avioane de bombardament americane după care vor urma precipitaţiile respective.

usi

Durerea trecutului (ca şi a viitorului de altfel, Kafka o ştie cel mai bine) este că nu pleacă niciodată pentru totdeauna, rămânând lângă noi ca o ispită potenţială.
O uşă care seduce în permanenţă, o tentaţie care atrage pasul "călătorului". Dincolo de uşă însă, aproape mereu stă demonul, în locul Dumnezeului dorit. Sfat: Închide uşa trecutului cât mai tare, drumeţule!
(imaginea a fost împrumutată de pe minunatul blog Pseudonim)

Cina cea de taină (Cristo contestatore)... În versiunea lui Romano Gazzera.

reviste urgente

Ieri, lansare a revistei „Stare de Urgenţa” (chiar aşa scrie pe copertă, ruşine, d-lor scriitori!) la Biblioteca Municipală „B.P.Haşdeu”. Lume multă. Şi Bună. Am întârziat câteva minute. Lansarea deja...era lansată. Prima, din acest an care începe la timp. Semn că e chiar o urgenţă.

„Noi am decis...”, „Vom face...”, „Trebuie...”

Dumitru Crudu: „Facem o revistă cu tematică socială.” Oleg sugerează: „Prea vagă formularea.” Cred şi eu la fel. Nu e de ajuns să spui că ceva e social, mai trebuie să-i indici şi locul în social. Revista în sine e tot un act social (altfel te-ai mulţumi cu textul din calculator sau maşina de scris) – a spune că faci revistă cu tematică socială înseamnă a formula o tautologie. Mi-ar fi plăcut o atitudine socială mai precisă, mai formulată, mai asumată, mai angajată: Noi, X, Z, Y iubim...urâm...ne place...nu ne place...credem...jos...sus...! mai multă vervă, dinţi mai ascuţiţi, muşcaţi în carne vie...

Am căutat şi în revistă un manifest...Este un text la pagina 3, semnat de Crudu: „Literatura are sens doar în măsura în care schimbă viaţa celor care fac literatură.” Mă alătur. Fac şi o sugestie: ce-ar fi să numiţi revista „Consolările Literaturii” (după modelul lui Boeţiu „Consolarea filozofiei”, mai nou, Alain de Botton „Consolările filozofiei”)?

...După lansare un fel de dezbatere. Marius Ianuş citeşte o pezie a lui Mihai Vakulovski „Mai bine tu” (pag.6). Poezia începe cu „văd tineri cu Che Guevara pe piept” şi se termină cu „gândeşte-te la tine” cu un slalom intermediar printre Jim Morrison, Henry Miller, Che Guevara şi Lenin... Intervine un domn cu barbă care face likbez politic în privinţa lui Lenin. „Dvs nu ştiţi cine e Lenin... Nu aveţi dreptul să utilizaţi aşa numele lui...” urmează un citat lung din Urechean, fostul primar de Chişinău, după care: „Să interzicem numele lui Lenin, să-l uităm, să nu-l pomenim! Dacă sunteţi de acord cu mine, apaludaţi (şantaj retoric)!”

Câţiva spectatori bat din palme...”Iluministul” se aşează la loc...

Întrevăd aici o diferenţă fundamentală în a aborda trecutul şi a construi prezentul a două generaţii diferite. Prima generaţie, cea a fundamentalistului liberal este una care profeseaza sacralizarea negativă a numelor, fenomenelor şi valorilor. E un fel de terorism negativ. Chiar să nu înţeleagă domnii ăştia că o tabuizare, interzicere şi ridicare la rang de divinitate (fie negativă) a cuiva e mai periculoasă decât jongleria verbală, dreptul de a spune toate numele? Să nu ştie că Biserica a turnat de secole rahat şi blesteme peste Satan şi iată astăzi e la modă să te dai satanist, e trendy chiar, mai mult, unii fac din asta „dizidenţă”, protest, underground...Acest gen de abordare nu admite exorcizarea şi prin asta e veninos, chiar dacă se revendică de la chestii bune (în definitiv, iadul este pavat cu bune intenţii).

Prin constrast, generaţia unor Vakulovski a abrogat orice convenţie retorică, a dezlegat discursul lăsându-l să se plimbe liber pe pajiştea socialului (să fie ăsta sensul „tematicii” sociale despre care vorbea Dumitru Crudu?). Pentru ei, ca şi pentru mine, procesul de eliberare de fantomele şi psihozele trecutului trece în primul rând prin desacralizarea numelor sfinte, prin detabuizarea unor valori, ruperea unor zăgazuri... Există şi aici un pericol: cel de a „egala” toate lucrurile şi valorile, de a le conferi acelaşi potenţial simbolic, dar acest pericol poate fi evitat mai uşor....

După, Crudu a dat asigurări că va publica orice material, inclusiv critică şi abordări ce nu coincid cu ale redacţiei (colorată „echipa”: Belka, Strelka, Gagarin, şi la secţia marketing Ostap Bender, semn că o să prosperaţi, d-lor urgentişti!)...

Suplimentul Intervenţii2 mi-a adus-o, în formă tipărită, pe soţie-mea. În câteva exemplare. J

Altfel, revista e excelentă. Hârtie bună, color şi ieftină (doar 5 MDL – un domn se plângea că şi asta ar fi prea scump, dar e o meteahnă şi năravul de a te plânge că e scump... Gândesc că o revistă literară bună, care corstă cât o călătorie în maxi-taxi şi una în autobuz nu e chiar scumpă.)

Am reţinut: un articol fain al lui Mitoş Micleuşanu „Tărâmul lui Kafka”...am râs de mi-au crăpat fălcile, mai ales la enumerarea „documentelor necesare pentru obţinerea cetăţeniei româneşti”, unul al lui Iulian Ciocan, „Vînzători – sperietori”, o investigaţie trăsnet realizată de răposatul Lolocur, ce simula posibilitatea unui Premiu Nobel pentru un basarabean şi care a arătat rânza unor scribi basarabeni, un fragment haios din relatarea unui scriitor estonian: în Estonia există un fond cultural special numit KultuurKapital care primeşte bani de la cazinouri, din vânzarea alcoolului, a ţigărilor, bani pe care-i împarte, în baza unui concurs, între scriitori. Cică un pictor din Narva ar fi făcut un tablou pe care era scris: PRIETENE, BEA ŞI FUMEAZĂ, AŞA SPRIJINI CULTURA, în fine „Arta detenţiei şi detenţia artei” de D. Crudu, o relatare teribilă a vieţii pictorului şi sculptorului Leonid Nedov.

ciob cu identitati

sunt in sesiune, criza de timp, etc...am lasat-o mai moale cu lecturile "beletristice", public fragmente din idei, eseuri si tot felul de ganduri ce-mi trec prin minte...

Crize identitare - Weber, Elias, Marx

O lectură postmodernă a concepţiilor tradiţionale despre identitate ar revela ca un defect caracterul presupus globalizant al acestora. Se va vedea, în încercările de formalizare şi abstractizare ale teoriilor unui Marx, Weber sau Elias, efecte de generalizare ce nu par a ţine cont de particularităţile specifice ale fiecărui individ, de situaţia lui existenţială, şi de ce nu, sunt reminiscenţe ale unei logici holiste. „Republica Cetăţenilor Lumii” (Diogene Cinicul? Dante?) nu recunoaşte bariere naţionale, etnice nici măcar lingvistice (a se vedea cazul limbii esperanto, o încercare de a depăşi logica tristă a lui: „Limitele limbajului sunt limitele lumii mele”), în plus însăşi legitimitatea unor asemenea teorii sau concepţii este contestată.

O replică tradiţională ar reproşa postmodernismului că cântăreşte totul cu aceeaşi balanţă, de fapt, repetând erorile pe care le incriminează modernităţii şi prin aceasta nu contribuie prea fericit la clarificarea unor nebuloase ştiinţifice, ci doar le adaugă o alură de modă şi de ideologie.

În fapt, disputa ar putea continua la infinit, cu argumente redutabile din ambele părţi. Atât contestarea, cât şi conservarea tradiţiei (facem o distincţie convenţională) se bazează pe o metaparadigmă ce ţine de percepţia însăşi a vieţii sociale. Vom numi, pentru comoditate, această metaparadigmă (nu este o metanaraţiune, pentru că nu există o unitate şi o continuitate narativă, ci doar o utilizare concomitentă a unui set identic de instrumente) principiul organizării sociale eficiente. Departe de a fi metafizic sau teologic, acest principiu afirmă că explicaţiile moderne (postrenascentiste) ale lumii sociale au ca piatră de temelie faptul că orice individ, integrat în colectiv, acţionează în conformitate cu o logică a eficienţei, a optimizării rezultatelor, a maximizării profitului – fie că este vorba de părinţii, care se străduie să educe cât mai bine un copil pentru ca acesta să se poată integra cu succes în societate, fie că este vorba de călugărul care trebuie să se lupte permanent cu ispita pentru a putea câştiga Împărăţia lui Dumnezeu, (în treacăt vreau să menţionez că această concepţie „teologică” a luptei în continuu, ce ţine de praxiologia creştină, a generat imitaţii laice interesante, sub forma luptei de clasă şi a legitimărilor de tipul „Duşmanul de clasă nu doarme”), fie că este vorba de naţiunile angajate în lupte economice sau politice pentru influenţă, piaţă de desfacere sau pur şi simplu prestigiu. Mutaţia care se produce în modernitate, cam brutală, şi care ţine de trecerea socialului din domeniul lui Dumnezeu în domeniul omului, face improbabilă şi imposibilă existenţa „на авось”, întru Slava lui Dumnezeu a societăţii şi a indivizilor concomitent. Nu exişti pur şi simplu, ci exişti pentru ceva, în numele a ceva – este lozinca vremurilor noi, a noilor tipuri de construcţie politică, economică sau socială. În plan psihologic acest proces coincide cu inventarea lui Satan (cum o demonstrează Robert Muchembled) şi „interiorizarea răului” (procesul complicat prin care sursele răului şi ale Binelui sunt sustrase de la Dumnezeu şi sunt dăruite individului, altfel spus procesul de culpabilizare individuală), inventarea subiectului (o „diversiune” pusă la cale de Descartes), slăbirea rolului integrator al Bisericii, Reforma religioasă a unor Luther, Kalvin, Zwingli apariţia statului centralizat etc. În plan economic (pentru a reveni la Marx), Lumea Nouă înseamnă o nouă filozofie a comerţului şi a procesului economic – banul, dar şi bunul material sau spiritual, nu valorează nimic prin faptul că există pur şi simplu. Pentru a fi eficient el trebuie să producă profit, să-l înmulţească până în pânzele albe. Apar ideii şi teorii „barbare” care explică bunăoară de ce Spania, în pofida faptului ca a avut surse practic inepuizabile de aur din colonii, nu a reuşit să-şi menţină hegemonia economică. Să reţinem deci: economicul nu mai este arta administrării bunurilor, ci a sporirii lor.

De fapt, aş vrea să spun că homo modernus este o entitate total diferită de homo anticus sau homo medievalus. Ceea ce se schimbă este criteriul de apreciere a realităţii – de la creaţia fără cusur a lui Dumnezeu, prin cetatea terestră, ca anticameră a paradisului Ceresc, la zona care trebuie studiată, defrişată, pusă sub stăpânire, aceasta este, în linii mari, noua situaţie...

S-ar părea că acest principiu al eficienţei acordă un rol prea mare lui homo economicus, dar trebuie să subliniem că doar economicul este unicul care a luat în serios acest principiu şi l-a făcut fundament al unei gândiri formalizate a lumii.

Vom vedea deci că, indiferent dacă considerăm veridică paradigma tradiţională a identităţii (fie că o vedem prin prisma unei logici economice şi o concepem ca un proces de construire a unei realităţi sociale juste, echitabile, nu neapărat individualistă, dar cu un efect global egalitar, fie că o concepem ca un proces de autocontrol individual în creştere, datorate factorului politic şi social, adică viaţa în comun şi necesitatea unei colaborări din care toţi au de câştigat, sau cum o sugerează Weber – că acest proces de autocontrol şi autoorganizare este influenţat de atitudini şi lecturi simbolice ale lumii), sau dacă ne referim la paradigmele postmoderne (între altele şi ele fixează un scop individului şi nu-l lasă să trăiască aşa, fără un scop, fără un ţel, chiar dacă legitimarea lui este mai curând individuală decât colectivă, procesul de la Noi spre Eu, de care vorbeşte Elias) vom avea în vedere faptul că procesul social (inclusiv cel de construire a indentităţii) are o finalitate. Nu poţi să construieşti o identitate fără un obiectiv anume, chiar identitatea care ar trebui să exprime o diferenţă este, până la urmă, tot un soi de eficienţă, de data asta a separării.

Personal sunt înclinat să cred că atâta timp cât indivizii şi corpul social în general vor păstra şi se vor lăsa duşi de acest impuls al eficienţei finale, fie în modernitate, fie în postmodernism, o criză veritabilă a identităţii nu este posibilă. Că se legitimează prin recuperarea individului, că din contra, vor să re-inventeze societatea bună, aceste demersuri vor rămâne în câmpul de forţă al logicii eficienţei. În fapt, aceasta înseamnă aproape întotdeauna o identitate prescriptivă: individul se defineşte într-un mod anume nu pentru a fi, ci pentru a face ceva, chiar nefăcând nimic.

Dacă vreodată va fi ruptă această logică a lui a face şi va fi înlocuită prin una a lui a fi (încercările în această direcţie, au adus rezultate derizorii, să ne amintim de Tarzan sau Mowgly, care doar sunt, fără a face) atunci vom putea vorbi despre o veritabilă criză a identităţii. Deocamdată, tot ce putem spune este că aşa-zisa criză este, de fapt, un proces normal de schimbare, este o înlănţuire de mutaţii în acelaşi câmp, care, deşi poartă nume diferite, are aproximativ aceeaşi configuraţie.

ciob cu morale

Împărtăşesc credinţa în morala nemoralizatoare, parabole care se mulţumesc să secţioneze lumea socială fără a-i aplica verdicte, situaţii limită care desfigurează coerenţa procesului social, instantanee care surprind şi imortalizează momentul, dar nu-l încătuşează în lanţurile „dreptăţii”sau ale „adevărului moral” (Exemplu: admirabilul film al lui Vittorio de Sica „Hoţii de biciclete” – regizorul nu moralizează, ci doar acumulează „probleme morale”, le înşiră într-o salbă – copii-acordeonişti care cerşesc, familii ce-şi vând albiturile pentru a scoate bicicleta de la amanet, piaţa neagră unde sunt comercializate lucrurile furate, bicicletele, unicele instrumente de lucru care garantează pâinea de zi cu zi; scena culminantă, cea în care eroul principal Antonio Ricci, fiind furat fură şi el, dar este prins, nu este nicidecum un pisc moral al filmului, din contra, apare un vid de moralitate, reprezentat prin gestul de „iertare” (acordat de proprietarul bicicletei pe care Rucci intenţiona s-o fure)prin replica: Lăsaţi-l în pace, se vede că acest domn are neplăceri mari! În fapt, morala situaţiei alungă moralismul.)

Ideea asta se revendică de la o intuiţie mai veche, precum că morala trebuie să-şi păstreze o oarecare doză de autonomie faţă de social; nu ar fi, aşa cum pare, o autonomie funcţională, ci una acţională, ce ţine de acţiune şi conţinutul ei. Sună absurd? Prea poate.

Morala acţională deschide un evantai de opţiuni printre care toleranţa, atitudinea critică, Altul generic sau cel semnificativ fiind orientată spre interacţiune, colaborare. Cea funcţională, din contra, interpretează orice disfuncţionalitate ca conflict, problemă şi le aplanează prin metoda „respectării buchiei legii” (o expresie periculoasă, care, în anumite condiţii deschide calea spre Rău)…

Morala nu poate funcţiona fără o distanţă, un interval… Când acest interval este suprimat printr-un gest violent de origine politică, economică sau religioasă, morala devine moralism, actul moral devine altceva – act politic, economic sau religios.

efecte perverse ale unor intentii "bune"

Despre intenţiile bune care produc rezultate proaste. O idee care a apărut în cadrul unei întâlniri la o (multă) bere cu doi prieteni (1+1). Vorbeam despre faptul, ideea, procesul şi efectele sponsorizării „străine” (româneşti, în special) a unor publicaţii autohtone... La un moment, a apărut în discuţie problema eficienţei acestui gen de politică culturală.

Un aspect trecut deseori cu vederea este costul economic şi psihologic al subsidiilor primite de o bună parte din presa moldovenească (pun în paranteze publicaţiile culturale, întrucât acestea sunt sprijinite cu finanţe de stat şi în România şi aiurea). Ei bine, sponsorizarea apare ca o practică perversă, cu efecte pozitive (discutabil) pe termen scurt, dar negative pe termen lung şi mediu. Pe termen scurt, injecţiile financiare de stat în piaţa mediatică creează o aparenţă de normalitate, diversitate şi „liberă expresie”. Dar, este o iluzie. În profunzime, efectul este invers celui scontat. Este un efect emergent pervers, adică neprevăzut şi indezirabil.

„Ajutorul de stat” poate fi văzut din două unghiuri „negative”.

Pe de o parte, acesta corupe şi strică principiului concurenţei libere.

Pe de altă parte, unii agenţi economici (în cazul nostru ziarele de l. română) se supun selectiv regulilor şi mecanismelor economiei de piaţă, adică sunt puşi în situaţia privilegiată de a nu ţine cont de legea cererii şi ofertei, de principiul distribuţiei „influenţei” după calitatea informării, operativitate, diversitate sau alte criterii „obiective”.

Ca rezultat avem o piaţă mediatică bolnavă, nesănătoasă care activează în condiţii de inegalitate... La modul obiectiv.

La modul subiectiv, rezultatul indezirabil este creat şi de unele „trăsături psihologice” ale concurenţei „nesănătoase”. Agentul care ştie că oricum la sfârşit de lună îi vin nişte bani şi că, indiferent de materialul publicat, îi este garantată apariţia, de cele mai multe ori se va eschiva să gândească „economic”, va fi tentat să nu facă investiţii riscante, nu va fi dispus să facă inovaţii, să sporească calitatea ziarului, să propună suplimente noi, etc. Rezultatul - o publicaţie proastă care se va menţine pe o linie de plutire imaginară, dar nu va avansa, nu va genere calitate sau credibilitate.

Din contra, agenţii care se „văd siliţi” să gândească în categorii de piaţă, deşi dezavantajaţi iniţial de prezenţa unor agenţi „incorecţi”, vor căuta nişe neexplorate (aşa au monopolizat ruşii piaţa mediatică şi aşa a apărut ziarul de anunţuri „Makler” sau cel de analiză economică „Ekonomiceskoe obozrenie”), idei inovatoare (revistele glamour de tipul Aquarelle ) sau strategii noi (vezi tabloidul Komsomolskaia Pravda).

Astfel, faptul că nişa de limbă română a pieţei mass-media tipărite din Moldova se află într-o situaţie proastă, se datorează în mare măsură şi subsidiilor de stat, gestionate prost...

A spune că nu este posibilă o concurenţă ziarelor ruseşti din motivul că ar fi prea bune, prea susţinute de forţe din umbră, etc echivalează cu a spune că nu poţi face concurenţă Microsoft pentru că ei sunt prea puternici, prea buni, prea... şi în pofida acestui fapt există Google care face concurenţă de nişă (motoare de căutare, chat, mail), Facebook, Wikipedia, Youtube, Dailymotion, Mozilla, Opera şi alţii. Semn că silogismul „imposibilităţii” este unul fals...