noica, note lectura I

Despre lăutărism

Constantin Noica.

Bucureşti: Humanitas, 2007

Ne-am mândrit în toate felurile cu Dimitrie Cantemir, în anul comemorării lui, 1973; dar am uitat să spunem că el nu ne lăudase prea mult.

De fapt, marile spirite ale neamului acestuia nu ne-au prea lăudat. Spre bine, credem. Înclin să cred că suntem incapabili să primim laude. S-ar putea să fie o consecinţă a dezvrăjirii religioase din veacul trecut, s-ar putea să fie o consecinţă a religiozităţii colective a ortodoxiei, a comunitarităţii care împiedică cumva personalizarea şi socializarea individuală a unor valori. Nu sunt moralist, dar cred că lauda nu trebuie prea mult...lăudată. Din contra, trebuie s-o însoţim cu judecata critică, ori de câte ori recurgem la ea...o anumită doză de etică creştină a modestiei este mai mult decât necesară.

Exemple. Comunismul a devalorizat, prin exces şi supraabundenţă, lauda. Tranziţia riscă să compromită şi ea, hula. Epoca post-tranziţiei se anunţă a fi una a imponderabilităţii afective.

Iată însă că ne vine acum în minte să spunem altfel: că şi-a certat limba, nu din ambiţia de a inova, ci pentru felul ei de a lăsa gândirea în destindere şi lene.

Nu cred că e posibil, mai mult, e interzis să „înviorăm” limba prin decrete sau eforturi colective, dirijate sau hei-rupuri naţionale. Din contra, gândesc că limba este şi poate fi forţată să stimuleze, să învioreze şi gonească gândirea doar în cadrul personal, cel mult familial sau comunal-local. La nivelul persona-lectului, comuno-lectului, dia-lectului, graiului personal, familial sau comunal limba este fugărită.

Limba oficială, cea română a a instituţiilor, nu cred că are nevoie de vioiciune... Altele sunt păcatele ei.

Dar ne gândim acum, ca în cazul limbii şi poate mai cu rost decât în cazul ei, că nu ne-ar fi stricat să luăm în serios mustrarea lui Cantemir şi, oricât n-are lecuire năravul din fire, poate că aşa, dacă ne-am fi scuturat puţin şi dacă diferitele ministere ale Propagandei ar fi înţeles că nu au de întreprins numai laudă de sine pe lângă streini, ci şi educaţie printre români, vreun ministru mai curajos ar fi scos în broşură, în câteva sute de mii de exemplare, capitolul lui Cantemir despre „obiceiurile" moldoveneşti, adică româneşti, şi — cine ştie? ne întrebăm — ar mai fi schimbat unele năravuri, punându-le sub ochii tuturor în lumina lor crudă.

A se vedea discuţia, zic eu, crucială, despre modul cum a fost gestionat, interpretat şi consumat cazul articolului despre moldoveni din revista turcă TEMPO. S-a luat barda, s-au adunat cete de plăieşi basarabeni sub drapele patriotarde gata să riposteze duşmanului turc. A fost neglijat total mesajul articolului şi am ieşit prost, în cele din urmă. Adevărata problemă a rămas în noi şi se numeşte incapacitate de a recepţiona un Discurs Critic venit de afară. Ne complacem să fim văzuţi prin prisma stereotipurilor: ospitalieri, harnici, popor multietnic şi când vine cineva şi ne zice că am sărit peste cal, noi punem mâna pe sabie. Încă cred: e o problema si un defect serios cand orice atitudine din afara se trece prin filtrul "demnitatii nationale"...