Banii şi cultura

Andrei Pleşu: „Nici investitorii privaţi nu au reflexul de a investi în teritorii marginale - cum sînt, uneori, socotite teritoriile legate de educaţie şi cultură -, dar nici oamenii din educaţie şi din cultură nu ştiu să ceară. Unii nu au învăţat încă să dea, unii nu au învăţat încă să ceară.” (Dilema Veche, Nr. 174 / 8-14 iunie 2007, conferinţa „Banii în cultură”)

Într-un mesaj anterior vorbeam despre un raport al Fundaţiei Soros Moldova care dezghioca situaţia sectorului cultural în Moldova şi trăgea nişte concluzii amare. Mi s-a părut că iniţierea unei discuţii la această temă ar fi o idee bună.
Deci, care este problema culturii în Moldova? De ce nu vin (se duc) banii în cultură? Chiar nu se vinde cultura în Moldova?
Problema sugerată de dl. Pleşu este explică doar o parte din lucruri. Explică bunăoară faptul că în cultură statul este aproape inexistent. Explică faptul că casele de cultură de la ţară au dispărut cu desîvârşire, că fostele librării rurale – Luminiţele – au fost transformate demult în spaţii comerciale de tip bar, discotecă, game club sau au fost pur şi simplu abandonate. Că emisiunile culturale au dispărut din eter: în locul lor, au apărut ca ciupercile după ploaie emisiuni de tip solicitări muzicale (există chiar un post de radio care trăieşte efectiv din prestarea serviciilor de tip felicitpri muzicale – Radio Sănătatea, mai ales filiala-mamă de la Edineţ, dar, majoritatea posturilor TV şi radio locale, de la Floreşti la Glodeni, de la Nisporeni la Taraclia difuzează şi ele un asemenea tip de emisiuni, care constituie pentru unele, unicele producţii locale) sau show-uri de tip concurs (să ne amintim doar de răposatul apoi înviatul şi din nou răposatul „Telebingo”). Fireşte, businessul nu trebuie suspectat, el îşi are logica lui, dar statul are şi obligaţia de a asigura reprezentativitatea intereselor necomerciale, care nu aduc un profit direct... Că nu există o lege a sponsorizării atractivă pentru sectorul privat, care ar aduce ceva bani şi sprijin acolo unde statul nu poate. Că preţul cărţilor şi a manualelor de studiu este mult prea ridicat pentru 90 % din populaţia ţării, că e mai ieftin să-ţi procuri cărţi în altă limbă (cea rusă) decât în aşa-zisa limbă de stat. Că majoritatea pedagogilor şi a lucrătorilor din cultură au plecat aiurea, în străinătate, la bani uşori şi destui. Că tinerii profesori iau şi ei calea străinătăţii după un-an doi de muncă din cauza salariului mizerabil, a problemelor locative. Aceasta ţine de incapacitatea statului de a investi în cultură şi educaţie, deşi are bani.
Pe de altă parte, nici pedagogii, nici scriitorii şi în general artiştii nu au prins logica vremurilor noi. Majoritatea lor nu cunosc engleza, nu ştiu să scrie proiecte şi să le implementeze şi aşteaptă, ca în vremurile vechi, pomană de la stat. La acestea s-ar adăuga o insuficientă cunoştere a legislaţiei ţării, a mecanismelor de funcţionare a societăţilor necomerciale. Altfel spus, ar trebui să-i învăţăm să ceară.
Totuşi, în ecuaţia moldovenească există şi o aromă proprie. Aceasta s-ar chema lipsa unei graniţe clare a economicului de politic, altfel spus, o mare parte din bussines aparţine politicului, fapt care determină orientările fluxurilor de bani publici şi privaţi pe anumite direcţii. Dacă şi au o tangenţă cu cultura atunci este una idelogică, politică. Nu există nici o garanţie că un proiect impecabil va câştiga grantul. De multe ori criteriile de departajare sunt altele, din alte zone, să zicem politică, ideologie.
Se vorbeşte mult despre responsabilitatea socială a bussinesului, dar nu se prea vorbeşte despre responsabilitatea socială a altor instituţii, şi mă gândesc la Biserică. Eu aştept mai mult de la Biserică. Întâi înţelegerea faptului că spiritualul este mai important decât materialul sau cel puţin egale. Apoi, un sprijin statului, nu în zona propagandistică, ci în acelea în care statul nu ajunge sau nu vrea să ajungă. Sunt indignat de faptul că o Biblie ortodoxă în limba română costă peste 200 lei, aproximativ 20 dolari, de vreme ce în rusă poate fi procurată cu 50-60 lei, 5 dolari, sau în general poate fi obţinută pe gratis de la diversele secte protestante. Biserica ortodoxă nu este în stare măcar să creeze un post de radio sau televiziune, unul care ar „musti” de spiritualitate, ar găzdui discuţii polemice „neprofitabile” pentru restul televiziunilor.
Un alt restanţier ar fi presa, chiar partea ce-şi zice culturală. Relatările uscate, despre evenimentele culturale, câte sunt, din Chişinău, sau din contra, bogate în elogii sau divagaţii lirico-personaliste ale gazetarilor ţin locul unor cronici serioase, laborioase, polemice. Un exemplu: festivalul de film documentar „Cronograf” s-a bucurat de vreo 6 articole serioase, din care doua-trei pline de cifre: participă atâtea filme, au fost selectate din atâtea, va dura atâta; restul fiind interviuri, lista premianţilor. Nicăieri despre tematica festivalului, criteriile de selecţie (au fost selectate, în linii generale filme „cuminţi”), despre problemele sociale abordate de cineaştii moldoveni...
Cer discuţii!