ceva despre ateism
Alexandre Kojeve
« L`athéisme »
Paris, „Gallimard”, 1998
Trebuie să spun din start că Alexandre Kojeve m-a dezamăgit într-un fel: aşteptam o pledoarie pătimaşă pentru sau împotriva ateismului, dar, la sfârşitul lecturii nu pot să-i incriminez autorului nici măcar o virgulă în plus în favoarea (defavoarea) fenomenului abordat. Pe de altă parte, pedantismul lui Kojev mi s-a părut mai mult nemţesc decât rusesc sau francez. Autorul celebrului curs de lecţii INTRODUCTION À LA LECTURE DE HEGEL audiat de floarea intelighenţiei franceze: Raymond Aron, Pierre Klossowski, Georges Bataille, Jacques Lacan, Maurice Merleau-Ponty, Gaston Fessard, Eric Weil mizează mai mult pe pedantismul spinozist decât pe subterfugiile lingvistice şi retorice ale stilului francez de a filozofa (ne referim la Bergson de exemplu).
Lucrarea în sine reprezintă o teoremă demonstrată punct cu punct. Întrebarea, veridicitatea căreia merită probată, este: există un ateism şi dacă da care-i locul său adevărat în gnoseologie, religie, sau comportamentul cotidian al indivizilor?
La fel ca Heidegger în cazul fiinţei, Kojeve porneşte de la problema unei formulări adecvate a întrebării cu privire la sensul „ateismului”. Simpla definire a ateismului ca negaţie a lui Dumnezeu nu este suficientă, or, este necesar să specificăm despre ce negaţie şi despre ce Dumnezeu este vorba. Din punctul de vedere al unei religii oarecare, negarea existenţei divinului, aşa cum ne este revelat de această religie, este un ateism. Or, din familia marilor religii fiecare pretinde că deţine adevărul final şi că este calea spre Dumnezeul adevărat, celelalte fiind şarlatanii şi idolatrie. Putem astfel lesne cădea în capcana propagandei religioase, dacă nu luăm câteva măsuri de precauţie.
Pentru Kojeve, aceste măsuri sunt trasarea, în spaţiul filozofic şi religios al unor linii clare de demarcaţie între ateism şi religie, între religiile teiste şi non-teiste, între ateismul religios şi cel laic – o întreagă constelaţie de confuzii.
Termenii-forţă, altfel spus pilonii teoriei lui Kojeve cu privire la ateism sunt: lucrul (quelque chose), existenţă (existence), neant (neant sau rien), om (homme sau être), lume (monde), omul în lume (homme-dans le-monde, care semnifică interacţiunea reciprocă om-natură astfel încât putem vorbi de o lumitate a omului şi o umanitate a naturii) etc. Toate aceste noţiuni, precum şi altele, vor fi elucidate în procesul argumentaţiei filozofice.
Pentru a ieşi din cursa definiţiei „religioase” a ateismului, Kojeve postulează câteva criterii generale care depăşesc limitele religiei. Se trece la determinarea condiţiilor generale ale situării fiinţei (être) în raport cu lumea şi cu quelque chose au dela du monde, altfel zis Dumnezeu, scris cu literă mare sau cu mică sau chiar nescris şi doar subînţeles.
În parte, situarea fiinţei în această ecuaţie monde-homme-Dieu în majoritatea religiilor monoteiste universaliste (în primul rând creştinismele, islamul şi iudaismul) poate fi redusă la o schemă cu trei trepte (mai exact două plus una, superioară). Datul fundamental este desigur fiinţa (homme sau être) cu cunoştinţa de sine (conscience de soi même), apoi lumea (monde) şi o posibilitate a ceva diferit de relaţia om-lume, adică Dumnezeu.
Cele trei părţi ale schemei pentru teist pot fi prezentate în felul următor: omul (1) considerat în lume, ceea ce în lume nu este om (2), ceea ce nu este nici om nici lume şi care se găseşte deci în „afara” „lumii care implică omul”, adică Dumnezeu (3).
Această schemă aparent simplă nu este lipsită de echivocuri. Care este natura relaţiei om-natură în opoziţie cu relaţia natură-Dumnezeu sau om-Dumnezeu? De ce legătura om-natură este mai strânsă decât celelalte relaţii posibile enumerate mai sus? În baza căror criterii se formează acea comunitate care face posibilă opunerea om-natură faţă de Dumnezeu?
Pentru ateu cele trei lucruri sunt de fapt două - a treia posibilitate, cea a existenţei unei „quelque chose en dehors du monde impliquant homme” pur şi simplu nu există. Pentru ateu finalitatea omului şi a naturii este nimicul.
Am putea punct aici, dar...există câteva momente delicate. Întâi, ce este acest nimic (le rien)? Dacă nimicul este ceva total diferit de lumea noastră şi de noi înşine atunci poziţiile ateului şi ale teistului coincid: ambii sunt de acord că această a treia realitate (Nimicul-le rien) este mult prea diferită de celelalte două cunoscute nouă. Dar, va obiecta ateistul, Nimicul este de fapt nimic, cu minuscule, de fapt „avec la plus petite minuscule possible, ou mieux encore, sans aucune lettre – nichts weniger als nichts” (p.177), adică o convenţie lingvistică cu scopul de a ne feri să privim acolo unde nu se poate privi căci nu este ceva de privit. Vom evita aceste capcane lingvistice prin simplul fapt că vom defini atitudinea ateistului ca negaţiei a existenţei unui ceva (quelque chose) dincolo de relaţia om-lume. Să recunoaştem că, ateu sau teist, fiecare om este pus în această relaţie cu Tertium (negând sau acceptând existenţa lui, nu facem de fapt altceva decât să punem întrebarea cu privire la Fiinţa lui).
De unde se ia această conştiinţă a unui altfel de existenţă? Or, în lume nu am decât experienţa interacţiunii cu ea: fie eu contactez cu lumea şi o modific, fie ea mă modelează şi interacţionează cu mine (separarea aceasta om-lume este un convenţională, una logică, nu de fapt – nu putem susţine, împreună cu Marx că existenţa ne determină conştiinţa, dar trebuie să spunem împreună cu alţii că conştiinţa şi existenţa se influenţează reciproc). Să afirmăm laolaltă cu unii filozofi că avem conştiinţa şi conştienţa unei existenţe superioare din motivul că am fi programaţi astfel? Mi se pare oarecum facilă şi chiar suspectă această soluţie, motiv pentru care voi renunţa la ea.
Găselniţa lui Kojeve este inedită, de fapt o anticipaţie a modei existenţialiste şi a angoasei. Primul sentiment pe care omul îl încearcă (eprouve) faţă de lume este unul de FAMILIARITATE: lumea este palpabilă, vizibilă, auzibilă, previzibilă, poate fi gustată, modificată - de fapt intră în relaţie cu noi (cu l`homme ) prin toate simţurile noastre şi avem în fiece clipă certitudinea existenţei ei.
Însă, raportul familiar om-lume este alterat de conştiinţa sugerată de lucruri a finitudinii lucrurilor, a certitudinii dispariţiei lor şi mai ales a omului (ANGOASA cauzată de ieşirea din această familiaritate liniştită - familiarité tranquille). Moartea este momentul cheie, poarta prin care se intră în ateism sau teism, în relaţie familiară (şi eternă) cu acel quelque chose en dehors du monde sau cu nimicul.
Pentru teist moartea nu este doar un sfârşit, ci un pasaj de la starea om-în-lume la starea om în afara lumii. Cum se face acest pasaj? Prin suflet, răspunde Kojeve. Sufletul este prezent în omul-în-lume, dar este prezent ca ceva străin, ca ceva care anunţă existenţa unei alte realităţi (le Rien sau le Dieu), este un germene de dincolo în lumea dincoace. Moartea este gestul purificator prin care sufletul se debarasează de corp, dincolo se debarasează de balastul ce-l ţinea aici.
Deşi nu o afirmă în mod clar, Kojeve sugerează că atitudinea faţă de moarte şi mai ales faţă de ceea ce urmează după ea este momentul care ne permite să înţelegem fenomenul teism-ateism în toată complexitatea lui. Adică, opţiunea teism-ateism este una individuală, la libera alegere şi pricepere a individului.
« L`athéisme »
Paris, „Gallimard”, 1998
Trebuie să spun din start că Alexandre Kojeve m-a dezamăgit într-un fel: aşteptam o pledoarie pătimaşă pentru sau împotriva ateismului, dar, la sfârşitul lecturii nu pot să-i incriminez autorului nici măcar o virgulă în plus în favoarea (defavoarea) fenomenului abordat. Pe de altă parte, pedantismul lui Kojev mi s-a părut mai mult nemţesc decât rusesc sau francez. Autorul celebrului curs de lecţii INTRODUCTION À LA LECTURE DE HEGEL audiat de floarea intelighenţiei franceze: Raymond Aron, Pierre Klossowski, Georges Bataille, Jacques Lacan, Maurice Merleau-Ponty, Gaston Fessard, Eric Weil mizează mai mult pe pedantismul spinozist decât pe subterfugiile lingvistice şi retorice ale stilului francez de a filozofa (ne referim la Bergson de exemplu).
Lucrarea în sine reprezintă o teoremă demonstrată punct cu punct. Întrebarea, veridicitatea căreia merită probată, este: există un ateism şi dacă da care-i locul său adevărat în gnoseologie, religie, sau comportamentul cotidian al indivizilor?
La fel ca Heidegger în cazul fiinţei, Kojeve porneşte de la problema unei formulări adecvate a întrebării cu privire la sensul „ateismului”. Simpla definire a ateismului ca negaţie a lui Dumnezeu nu este suficientă, or, este necesar să specificăm despre ce negaţie şi despre ce Dumnezeu este vorba. Din punctul de vedere al unei religii oarecare, negarea existenţei divinului, aşa cum ne este revelat de această religie, este un ateism. Or, din familia marilor religii fiecare pretinde că deţine adevărul final şi că este calea spre Dumnezeul adevărat, celelalte fiind şarlatanii şi idolatrie. Putem astfel lesne cădea în capcana propagandei religioase, dacă nu luăm câteva măsuri de precauţie.
Pentru Kojeve, aceste măsuri sunt trasarea, în spaţiul filozofic şi religios al unor linii clare de demarcaţie între ateism şi religie, între religiile teiste şi non-teiste, între ateismul religios şi cel laic – o întreagă constelaţie de confuzii.
Termenii-forţă, altfel spus pilonii teoriei lui Kojeve cu privire la ateism sunt: lucrul (quelque chose), existenţă (existence), neant (neant sau rien), om (homme sau être), lume (monde), omul în lume (homme-dans le-monde, care semnifică interacţiunea reciprocă om-natură astfel încât putem vorbi de o lumitate a omului şi o umanitate a naturii) etc. Toate aceste noţiuni, precum şi altele, vor fi elucidate în procesul argumentaţiei filozofice.
Pentru a ieşi din cursa definiţiei „religioase” a ateismului, Kojeve postulează câteva criterii generale care depăşesc limitele religiei. Se trece la determinarea condiţiilor generale ale situării fiinţei (être) în raport cu lumea şi cu quelque chose au dela du monde, altfel zis Dumnezeu, scris cu literă mare sau cu mică sau chiar nescris şi doar subînţeles.
În parte, situarea fiinţei în această ecuaţie monde-homme-Dieu în majoritatea religiilor monoteiste universaliste (în primul rând creştinismele, islamul şi iudaismul) poate fi redusă la o schemă cu trei trepte (mai exact două plus una, superioară). Datul fundamental este desigur fiinţa (homme sau être) cu cunoştinţa de sine (conscience de soi même), apoi lumea (monde) şi o posibilitate a ceva diferit de relaţia om-lume, adică Dumnezeu.
Cele trei părţi ale schemei pentru teist pot fi prezentate în felul următor: omul (1) considerat în lume, ceea ce în lume nu este om (2), ceea ce nu este nici om nici lume şi care se găseşte deci în „afara” „lumii care implică omul”, adică Dumnezeu (3).
Această schemă aparent simplă nu este lipsită de echivocuri. Care este natura relaţiei om-natură în opoziţie cu relaţia natură-Dumnezeu sau om-Dumnezeu? De ce legătura om-natură este mai strânsă decât celelalte relaţii posibile enumerate mai sus? În baza căror criterii se formează acea comunitate care face posibilă opunerea om-natură faţă de Dumnezeu?
Pentru ateu cele trei lucruri sunt de fapt două - a treia posibilitate, cea a existenţei unei „quelque chose en dehors du monde impliquant homme” pur şi simplu nu există. Pentru ateu finalitatea omului şi a naturii este nimicul.
Am putea punct aici, dar...există câteva momente delicate. Întâi, ce este acest nimic (le rien)? Dacă nimicul este ceva total diferit de lumea noastră şi de noi înşine atunci poziţiile ateului şi ale teistului coincid: ambii sunt de acord că această a treia realitate (Nimicul-le rien) este mult prea diferită de celelalte două cunoscute nouă. Dar, va obiecta ateistul, Nimicul este de fapt nimic, cu minuscule, de fapt „avec la plus petite minuscule possible, ou mieux encore, sans aucune lettre – nichts weniger als nichts” (p.177), adică o convenţie lingvistică cu scopul de a ne feri să privim acolo unde nu se poate privi căci nu este ceva de privit. Vom evita aceste capcane lingvistice prin simplul fapt că vom defini atitudinea ateistului ca negaţiei a existenţei unui ceva (quelque chose) dincolo de relaţia om-lume. Să recunoaştem că, ateu sau teist, fiecare om este pus în această relaţie cu Tertium (negând sau acceptând existenţa lui, nu facem de fapt altceva decât să punem întrebarea cu privire la Fiinţa lui).
De unde se ia această conştiinţă a unui altfel de existenţă? Or, în lume nu am decât experienţa interacţiunii cu ea: fie eu contactez cu lumea şi o modific, fie ea mă modelează şi interacţionează cu mine (separarea aceasta om-lume este un convenţională, una logică, nu de fapt – nu putem susţine, împreună cu Marx că existenţa ne determină conştiinţa, dar trebuie să spunem împreună cu alţii că conştiinţa şi existenţa se influenţează reciproc). Să afirmăm laolaltă cu unii filozofi că avem conştiinţa şi conştienţa unei existenţe superioare din motivul că am fi programaţi astfel? Mi se pare oarecum facilă şi chiar suspectă această soluţie, motiv pentru care voi renunţa la ea.
Găselniţa lui Kojeve este inedită, de fapt o anticipaţie a modei existenţialiste şi a angoasei. Primul sentiment pe care omul îl încearcă (eprouve) faţă de lume este unul de FAMILIARITATE: lumea este palpabilă, vizibilă, auzibilă, previzibilă, poate fi gustată, modificată - de fapt intră în relaţie cu noi (cu l`homme ) prin toate simţurile noastre şi avem în fiece clipă certitudinea existenţei ei.
Însă, raportul familiar om-lume este alterat de conştiinţa sugerată de lucruri a finitudinii lucrurilor, a certitudinii dispariţiei lor şi mai ales a omului (ANGOASA cauzată de ieşirea din această familiaritate liniştită - familiarité tranquille). Moartea este momentul cheie, poarta prin care se intră în ateism sau teism, în relaţie familiară (şi eternă) cu acel quelque chose en dehors du monde sau cu nimicul.
Pentru teist moartea nu este doar un sfârşit, ci un pasaj de la starea om-în-lume la starea om în afara lumii. Cum se face acest pasaj? Prin suflet, răspunde Kojeve. Sufletul este prezent în omul-în-lume, dar este prezent ca ceva străin, ca ceva care anunţă existenţa unei alte realităţi (le Rien sau le Dieu), este un germene de dincolo în lumea dincoace. Moartea este gestul purificator prin care sufletul se debarasează de corp, dincolo se debarasează de balastul ce-l ţinea aici.
Deşi nu o afirmă în mod clar, Kojeve sugerează că atitudinea faţă de moarte şi mai ales faţă de ceea ce urmează după ea este momentul care ne permite să înţelegem fenomenul teism-ateism în toată complexitatea lui. Adică, opţiunea teism-ateism este una individuală, la libera alegere şi pricepere a individului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu