prin evul mediu

Michel Pastoureau
„Viaţa cotidiană a Franţei şi Angliei în vremea cavalerilor Mesei Rotunde”
Moskova, Editura „Molodaia Gvardia”, 2001
Orig. Michel Pastoureau, “La vie quotidienne en France et en Angleterre au temps des chevaliers de la Table ronde”, 1972

În ultimul an gimnazial, profesoara de istorie, o doamnă foarte inteligentă, ne-a supus unui test inedit: să descriem verbal/prin desene o zi din viaţa unui om medieval, din Europa de până în veacul al XV-lea... Facilitatea unui asemenea exerciţiu era în afara oricărei îndoieli, dar dificultăţile au apărut după prima frază... (Era clar că o zi obişnuită din viaţa unui om din toate epocile avea o dimineaţă, o amiază şi o seară. Apoi, toate societăţile cunosc fenomenul numit „sărbătoare” – fie că îi zicem ieşirea din durata temporală „obişnuită“ (Mircea Eliade „Sacrul şi profanul”, cap. II) şi o legăm de un eveniment religios, fie că o justificăm prin evenimente din domeniul socialului, al obişnuitului, al naturalului (luăm cuvântul ca antonim „supranaturalului”) cum ar fi turnirurile, zilele de naştere ale monarhilor sau ale nobililor locali, alte momente din viaţa oamenilor. ) Am realizat atunci că istoria pentru noi, elevii unui gimnaziu obişnuit, ca şi pentru majoritatea profesorilor noştri, formaţi la aceleaşi şcoli de gândire a faptului istoric, este compusă exclusiv din momente, evenimente, personalităţi şi situaţii politice. Ici-colo apărea câte un cărturar care aprindea o flacără la care aveau să ardă generaţii de urmaşi, sau câte un inventator care transforma din talpă viaţa oamenilor. Dar despre ei se ştia şi se vorbea foarte puţin. Vastul edificiu al gândirii politice a istoriei, al tratării faptului istoric ca o succesiune de evenimente politice, al cauzalităţii exclusiv politice (mai nou, după Marx, a apărut şi cauzalitatea economică a Istoriei) lăsa spaţii minuscule pentru evenimente din afara politicului. Ca şi cum oamenii din vremuri mai vechi şi-ar fi măsurat sorocul în bătălii, răscoale, jacquerii, turniruri, cruciade etc. În ceea ce priveşte viaţa cotidiană, surprinsă în întrebări de tipul: ce mâncau? ce beau? cum sărbătoreau? cum se îmbrăcau? cum percepeau lumea în care trăiau ? o ceaţa difuză, întreţinută cu bună ştiinţă de profesori, autori de manuale de istorie şi politicieni stătea asupra evului mediu, asupra antichităţii şi în parte, chiar asupra lumii în care trăiam...Învăţam, cum zice Popper, pe care am avut norocul să-l descopăr la vreme, o istorie a politicului, a instituţiilor şi structurilor politice ale societăţii confundată cu istoria însăşi... mărturiile despre alte epoci veneau doar din literatură şi am aflat despre Evul mediu infinit mai mult din Rabelais şi Cervantes decât din manualele autorizate...
Nu mai ţin minte cum s-a sfârşit acel test de control. Poate profesoara nu ştia nici ea şi spera să afle ceva de la noi, în vre-o izbucnire de originalitate, poate dorea să ne deschidă ochii asupra unei alte istorii, pe care şi noi începeam s-o cunoaştem. Povestirile bunicilor noştri despre deportările în Siberia, despre foametea de la mijlocul secolului trecut, despre colectivizare şi ororile ei căscau un hău între istoria oficială a succeselor pe calea industrializării ţi istoria particulară a suferinţelor omeneşti. Au urmat apoi un şir de lecturi relevante, care au distrus cumva pentru mine, însemnătatea faptului politic în istorie: Varlam Şalamov, Alexandr Soljeniţân, Geller şi Necrich...
Am descoperit pe urmă, într-un exces de dărnicie a unui prieten istoric şcoala franceză de Istorie, cea a „les Annales”, a lui Marc Bloch şi Lucien Lefevbre, am citit din George Minois, Jacques Le Goff, Robert Muchembled, Jean Delumeau, Allain Guerreau şi, cu voia D-stră, pe Michel Pastoureau. O fi existând între ei şi divergenţe, dar faptul care i-a unit în conştiinţa mea a fost redescoperirea Individului în istorie, omul mic cu toate obsesiile şi angoasele lui, cu relaţii sale complexe cu Sfântul Stat (al celorlalţi istorici), cu moartea, cu lumea naturală şi supranaturală etc.
... De ce Pastoureau nu se mulţumeşte să aleagă doar Franţa? Sau, de ce alege Franţa şi Anglia şi nu unul din ordinele teutone, sau oraşele italiene? Răspunde autorul: „Istoria vieţii cotidiene nu poate fi cuprinsă de graniţe de stat, mai ales în sec. XII şi XIII, când toate ţările creştinătăţii occidentale trăiesc într-un ritm cultural comun, când istoria Franţei se împleteşte cu istoria Angliei mai strâns ca niciodată. La Manche se percepe nu ca o mare, altfel zis ca o barieră de netrecut, ci mai curând ca un lac, pe apele căruia au circulat sistematic oameni, idei şi opere de artă. La Londra şi Paris purtau aceeaşi îmbrăcăminte, în împrejurimile oraşelor Lincoln şi Orleans consumau acelaşi tip de hrană, în castelele din Yorkshire şi Poitou citeau acelaşi tip de literatură. Romanele Mesei Rotunde, ale căror acţiuni se desfăşurau în cele două Britanii (Marea Britanie – Anglia şi Mica Britanie – peninsula Bretagne din Franţa actuală) au fost scrise în aceeaşi limbă, erau ascultate de acelaşi public de ambele părţi ale La Manche”(p.16). Altfel spus, mult înaintea Uniunii Europene de astăzi Europa a trăit o viaţă spirituală şi religioasă comună, mult înaintea spaţiului Shoengen oamenii, ideile şi banii au circulat nestingherit de-a lungul şi de-a latul Europei. Rămâne să cercetăm în ce măsură mania naţionalistă (creată de politic, cum a arătat de exemplu un Ernest Gelner) a fost progresul de a ne face să batem pasul pe loc câteva veacuri şi de a o lua de la început astăzi în plin secol XXI...
Deci, cum trăiau medievalii?
„Oamenii secolului al XII-lea nu erau prea interesaţi de scurgerea timpului. Număratul zilelor şi al ceasurilor, problemele calendarului laic şi ale celui bisericesc erau lăsate pe seama clericilor. Cele mai importante momente ale vieţii se defineau exclusiv prin ceremonialul religios care le însoţea” (p.17).
Este situaţia numită în istoria religioasă, cu o nostalgie vădită, ecclesia: „Biserica catolică medievală avea în vedere toate aspectele societăţii, exercita un control strict asupra normelor vieţii sociale şi deţinea, în această privinţă o poziţie de cvasimonopol” (Alain Guerreau, „Viitorul unui trecut incert”, „Cartier”, 2003, p.24)”...
„Oamenii din veacul al XII – lea nu se temeau de viaţă şi urmau porunca biblică: „creşteţi şi vă înmulţiţi!”. Sporul demografic era de 35 oameni la 1000 anual. Familiile cu mulţi copii erau un fenomen normal pentru toate clasele sociale. De altfel, familiile regale erau model: Ludovic al VI-lea, Henric al II-lea şi Ludovic al VII-lea au avut câte 8 copii” (p.18).
„Pentru Biserică condiţia principală a căsătoriei era acceptul soţilor. Încuviinţarea părinţilor nu era obligatorie şi teoretic ei nu putea împiedica copii să facă o căsătorie nedorită.[...] Din momentul oficierii religioase căsătoria era încheiată pentru vecie. Divorţul era interzis, desfacerea căsătoriei era o practică interzisă total. Unica modalitate de a rupe legăturile de căsătorie era să repudiezi partenerul fie din cauza sterilităţii, a impotenţei sau a prezenţei unor legături de sânge, neobservate la facerea căsătoriei” (p.21).
„Noţiunea de bătrâneţe, în sensul contemporan al cuvântului nu era cunoscută în Evul Mediu. În afara actului de călugărire, nu era cunoscut fenomenul odihnei meritate. Până în pragul morţii fiecare om se considera forţă de muncă activ şi, cât avea putere fizică, trebuia să-şi facă munca, agricolă sau de alt gen. Septuagenarii şi octogenarii încă participau la muncile agricole, la bătălii, pelerinaje sau exercitarea puterii politice” (p.22).
„Pentru a fi cavaler, nu trebuie să fii doar uns, mai trebuie să urmezi anumite reguli şi să duci un anumit mod de viaţă. În sensul acesta, cavalerii nu reprezintă doar o clasă juridică, ci o categorie socială specifică sau pentru a utiliza un jargon contemporan - „profesionişti ai luptei călare” (unicul mod eficient de luptă până în sec. XIII). […] Cavalerii trebuiau să urmeze nu doar un anumit stil de viaţă, ci şi o etichetă aparte. […] În general, codurile cavalereşti de conduită se bazează pe trei piloni : credinţă cuvântului dat, ordine şi corectitudine în relaţie cu oamenii ; mărinimie (largesse) ; ajutor şi apărare a bunurilor Bisericii. […] Soarele tuturor cavalerilor era considerat Goven, nepotul regelui Arthur, unul din participanţii Mesei Rotunde, care poseda toate calităţile unui cavaler – sinceritate, bunătate şi mărinimie a inimii, credinţă şi înţelepciune, simţul măsurii, vitejie şi forţă fizică, dispreţ pentru oboseală, suferinţă şi moarte, demnitate, mândria de a aparţine unui neam slăvit, slujbă sinceră seniorului, slujire a cuvântului dat, largheţe şi curtoazie. […] Noţiunea «largesse» includea în sine dărnicie, mărinimie şi risipă în acelaşi timp. Ea presupunea bogăţie. Categoriile opuse lui «largesse» - zgârcenie, căutarea interesului personal, trăsături caracteristice negustorilor şi ţăranilor, pe care Chretien îi prezintă într-o lumină proastă” (p.32-36).
„Interiorul locuinţei seniorului poate fi definit în trei linii: modestie, curăţenie şi un număr mic de articole de mobilă” (p.44).
„Până în sec. XIV în conştiinţa omului occidental culorii albe se opune nu cea neagră, concepută ca lipsă a culorii, ci roşul” (p.86).
„Împreună cu sfântul Bernard, biserica sec. al XII-lea urma citatul din sfântul Ieronim: către femeia străină, dragostea este ruşinoasă, către a sa ea trebuie să fie moderată; acela îşi înşeală soţia care o iubeşte prea mult” (p.85) – a se vedea Guy Bechtel, „La chair, le diable et le confesseur”, Paris, Plon, 1994 pentru o istorie nuanţată a relaţiei complexe biserică-familie, biserică-sexualitate.
„În sec. XII bărbaţii iubeau femei făcute, cu talie subţire, picioare lungi şi sâni mici ridicaţi. Romanele secolului următor consemnează o schimbare în gusturi: sunt preferate formele mai durdulii care permit o „plinătate a jocului sexual” (p.87).
„Neavând un înţeles clar al normelor estetice ale figurii, ştim totuşi de ce cusururi trebuie să se ferească un cavaler, dacă doreşte să pară atrăgător: un cap excesiv de mare, urechi mare, păr roşcat sau prea întunecat, faţă păroasă, sprâncene lungi (V.S. probabil sunt din neam urât!!!), nas mic şi turtit, buze cărnoase, dinţi galbeni şi inegali, spate încovoiat, burtă mare, ieşită în afară, mâini scurte, tălpi groase şi degete noduroase” (p.87).
...Ţăranii şi săracii consumau multe cereale. Nobilii din contra – multă carte, peşte, trufandale. În ambele cazuri este vorba de un exces...
„Occidentul era o totalitate, un tot întreg şi graniţele lui interioare erau convenţionale pentru oameni, mărfuri şi idei. Din acest motiv adevăratele aventuri (adică întâlnirea cu necunoscutul V.S.) încep dincolo de lumea creştină familiară. […] Din unirea unor elemente eterogene se naşte „minunea bretonă” – acel sentiment al neobişnuitului, al ambiguităţii şi farmecului care face atât de seducătoare literatura ciclului lui Arthur. În ea nu există descrieri banale, atmosfera fiind încărcată de aluzii şi lucruri nerostite până la capăt. Mai important decât orice cuvinte eşti tu. Aceste opere sunt create nu pentru a trezi admiraţia cititorului ci pentru a-i seduce imaginaţia. Şi pentru a găsi ceva neobişnuit, nu trebuie să pleci chiar în India mitică: lumea de dincolo a morţilor se află chiar alături de cea a viilor, iar graniţa din ele se trece relativ uşor. Cavalerului rătăcitor îi este de ajuns să treacă prin pădure, câmp sau râu pentru a trece în lumea fantastică a zeităţilor, zânelor şi elfilor. E de ajuns să te urci pe un vas părăsit pentru a te trezi într-o ţară necunoscută” (p.99-100).
...Mai sunt capitole despre arme, despre îmbrăcăminte, despre alimente, despre ritualuri, despre imaginarul medieval – toate în 100 pagini. O manieră laconică de a scrie. Cartea lui Pastoureau nu este o analiză detaliată a fragmentului temporal, autorul recunoaşte asta în Introducere, ci o crestomaţie. Un fel de material suplimentar pentru lecturi istorice.
La final, ceva concluzii:
- lumea este mai puţină politică decât se crede. Instituţiile politice (la vremea aia) nu joacă un rol prea important. De altfel politicul este un teren în care statul feudal, foarte slab încă, se luptă cu biserica, nobilii locali şi alte forţe din exterior pentru supremaţie. Proiectarea retrospectivă a ponderii factorului politic în unele epoci este o ...măgărie.
- istoria poate, şi trebuie scrisă din perspectiva individului, nu a instituţiei – este motivul din care personal nu accept nici Istoria Românilor nici cea Integrată (la asta promit să revin în curând).
- argumentului că relaţii sociale sunt mai importante decât indivizii izolaţi putem să-i opunem contrateza: relaţiile politice nu epuizează relaţiile sociale, după cum politicul nu epuizează socialul şi în unele epoci, nici nu-l dirijează măcar.
- noutatea are nu doar cauzalităţi istorice, pentru o bună parte a istoriei Europei occidentale, politicul nu a avut nici o influenţă sau a fost neglijabilă.
- dincolo de bătălii, turniruri, cuceriri şi răscoale au existat oameni reali, în carne şi oase. Am pierdut în parte mărturiile „vii” despre ei, nu avem acces direct la sensibilitatea lor, ne sunt necunoscute atitudinile lor despre moarte, viaţă, lumea de dincolo. Suntem condamnaţi la Poezie în sensul lui Bataille (vezi „La theorie de la religion”) adică să adăugăm cuvinte, descrieri, metafore acolo unde nu ne ajung mărturii şi probe.
- orice discuţie despre progresul în istoria umană, altfel zis orice filozofie a istoriei trebuie să pornească de la indivizi şi să ia în consideraţie doar indivizi. O linie vizibilă se poate trasa doar de la individ la individ... Putem formula câteva constante: autonomia individului în raport cu diversele–isme colective, independenţa existenţei lui de factorii naturali, soluţionarea fundamentelor instinctuale ale existenţei, altfel zis acoperirea nevoilor fundamentale pentru realizarea deplină a „demnităţii umane” - casă, hrană, apărare de frig etc... O abatere „lirică”: dacă am ajuns, în secolul XXI să ne mai fie frică încă de foame, secetă, moarte, condiţii meteorologice nefavorabile sau lipsă de spaţiu locativ este semn că nu am avansat prea mult chiar dacă am schimbat câteva zeci de tipuri de regimuri politice.