sa injuri pe scena...

Teatrul moldav este unicul gen artistic care mai adună oameni. Încă e la modă (spre bine? spre rău?) să mergi la teatru, să urmăreşti afişele, să fii la curent cu stagiunile sau să cunoşti la faţă măcar un actor-doi. Lumea se îmbulzeşte la spectacolele sociale, epice, dar şi la cele „experimentale”, „absurde” sau „marginale”. Până aici, de bine.

... Din păcate, moda aceasta teatrală are şi efecte perverse. Unul din ele, care mi-a sărit în ochi de câteva zeci de ori este „presiunea morală” pe care publicul o exercită asupra actorilor şi a instituţiei teatrale în general. O presiune informală, exprimată prin pufăit, semnul crucii, închiderea ochilor sau „Ţ-Ţ-Ţ!” – când în scenă se produc expresii, scene sau replici considerate indecente.

Pufăitul se bazează, de obicei, pe două motive esenţiale.

Primul motiv este atitudinea celor care merg la teatru să se cultive („Sunt prea amărât ca să mă duc la muzeu. O să mă cultiv altădată.” - E. Ionesco „Rinocerii”). În viziunea acestui grup de oameni, teatrul este un loc unde lucrurile ar trebui să fie „frumoase”, „decente”, într-o măsură mare, idilice, şi obligatoriu, romantice adică romanţate. Aceşti „amatori de teatru” consideră că violenţa nu are ce căuta în teatru, că spectacolele trebuie să fie înţesate cu scenete în care eroii principali sunt fetele nevinovate de la ţară (nevoie psihologică a publicului de sublimare a unor angoase legate de deteritorializare, migraţie sat-oraş), romaniţele şi poieniţele verzi din codrii inexistenţi (refulare a unor regrete a pierderii inocenţei adolescenţei, a unei vieţi ratate sau a unor orgolii neîmplinite) sau, în cel mai rău caz, copii-îngeri, care ar trebui să simbolizeze starea primordială pură a lumii. Teatrul devine astfel un soi de telenovelă cu un statut de prestigiu cultural deosebit (de asta îl şi frecventează „(i)esteţii” – de la care se cere să fie decent şi cam atât. Nimic din aventura cunoaşterii care este arta dialogului, din pasiunea de a descoperi echivocurile unor adevăruri aparent durabile, din fervoarea de a recupera omul din vastele structuri sociale, de a-i urmări soarta în labirintul istoriei, de a-i urmări drama confruntării cu Dumnezeu – toate acestea sunt excluse. Şi dacă, mai dă Domnul de scăpaţi o frază-două de aia nepipărată, vă luaţi în cap toate hoardele de teatrofili şi puritani morali. În fapt, chestia asta mai mult dăunează teatrului decât îl ajută. Unicul plus vizibil sunt injecţiile financiare serioase pe care legiunile de pseudo-esteţi le girează lunar (un soi de sado-mazochism intelectual hilar, dar perfect legitim în cadrul tranziţiei, varianta .md) în contul teatrelor. În plan estetic, în numele Teatrului ar fi închis teatrul. Comportament tip: îşi acoperă urechile cu palma, închide ochii. Replica-tip: „Fu-u!”

O a doua forţă este grupul celor care consideră teatrul un lăcaş sfânt în care trăiesc (doar ei ştiu cum şi unde anume) marile valori ale neamului, moaştele axiologice în faţa cărora ne plecăm cu luare-aminte. Tipii ăştia se revoltă când la Teatrul Naţional se joacă un Bulgakov („Maestrul şi MargarIta” P.S. greşeală corectată, mersi V.B.) sau un Kafka („Procesul”). Cică, zic aceşti patrioţi teatrali, scena, ca loc public este făcută pentru galerii de sfinţi religioşi sau epici, astfel că Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Dimitrie Cantemir sunt figurile potrivite, pe când Woland, Josef K., Ottelo sau Romeo sunt suficienţi în cărţi. „Să stea acolo!” E, înjurăturile, expresia liberă şi subiectele–tabu sunt marii duşmani ai acestei categorii de spectatori care profesează un fel de realism socialist prost mascat. Comportament-tip: arată cu degetul, spune ceva, indignat, vecinului cu o privire care ar vrea să spună:”Doamne, ce zile am ajuns!”. Replica-tip: „Ţ-Ţ-Ţ!”