fiind copii... - II

Am promis săptămâna trecută a doua parte a textului lui Gatto.Îmi ţin promisiunea:

Un mare triumf al şcolarizării este faptul că, printre cei mai buni învăţători, la fel şi printre cei mai buni părinţi, există un număr relativ mic de oameni care îşi pot imagina un alt fel de a face lucrurile. Din păcate, nu cu mult timp înainte, starea lucrurilor în SUA era complet diferită: originalitatea şi varietatea erau valori curente, rezistenţa noastră la diferitele forme de înregimentare ne-a transformat în minune a lumii, graniţele sociale ale claselor erau relativ uşor de trecut, cetăţenimea noastră era sinceră, inventivă şi capabilă să facă multe lucruri independent, să gândească pentru sine. Eram cineva ca indivizi.

Este nevoie de puţin peste 50 ore de prelegeri pentru a transmite unui copil deprinderi literare şi matematice de bază, astfel copii să poată să se înveţe de sine stătător mai departe. Apelul pentru practica „cunoştinţelor de bază” este o sticlă înceţoşată în spatele căreia şcoala se luptă pentru a fura timpul copiilor pentru 12 ani şi să-i înveţe cele şase lecţii despre care tocmai am vorbit.

În Statele Unite societatea a început să fie controlată central abia dinaintea războiului civil. Vieţile pe care le ducem, îmbrăcămintea pe care o îmbrăcăm, mâncarea pe care o mâncăm şi magistralele verzi pe care ne deplasăm de la un ocean la altul sunt produse ale acestui control central al societăţii. Epidemiile de droguri, sinucideri, divorţuri, violenţă, cruzime şi transformarea clasei sociale în castă sunt şi ele produse ale dehumanizării vieţilor noastre, ale diminuării libertăţii noastre individuale şi familiale

Fără o integrare-participare în viaţa comunităţii nu te poţi dezvolta ca personalitate (fiinţă umană) complexă. Încă Aristotel pleda pentru acest lucru. La sigur avea dreptate. Priveşte în jurul tău sau priveşte în oglindă: poftim şi demonstraţia.

„Şcoala” este unul dintre pilonii de bază a unei viziuni de inginerie socială care condamnă majoritatea oamenilor de a fi pietre subordonate într-o piramidă care se îngustează pe măsură ce ajunge într-un punct de control central.

„Şcoala” este un artificiu care creează iluzia că o astfel de ordine socială în formă de piramidă este inevitabilă (deşi o asemenea premiză este o trădare fundamentală a principiilor Revoluţiei Americane). În perioada colonială şi pe durata primilor ani ai Republicii noi nu am avut nici un fel de şcoli. Părea că promisiunile (visele) democraţiei încep să se realizaze. Noi am întors spatele acestui vis renăscând o veche năzuinţă egipteană: învăţământ obligatoriu cu subordonare pentru fiecare elev (compulsory training in subordination for everybody). Şcolarizarea obligatorie este secretul pe care „Platon” îl utilizează în „Republica” pentru a pune bazele unui plan de control total a vieţii umane din partea statului.

Dezbaterile curente ce problematizează faptul de a avea un curriculum naţional sunt false: noi deja avem unul, închis în cele 6 lecţii despre care am vorbit şi încă câteva pe care le-am tăcut. Acest curriculum nu poate naşte decât paralizie morală şi intelectuală şi nici o schimbare de conţinut nu este suficientă pentru a ameliora (elimina) efectele sale negative. Ceea ce se discută este de o mare irelevanţă.

Această stare de lucruri nu este inevitabilă. La fel, nu este imposibil de schimbat. Trebuie să facem o alegere în privinţa faptului cum „trezim la viaţă” tânăra generaţie: nu există, în acest caz, o cale corectă. Nu există nici o „competiţiei internaţională” (întrecere internaţională) care ne-ar ameninţa existenţa, iar chestia asta este greu de conceput mai ales că există un baj mediatic care stăvileşte (ţine în antreul societăţii) ideile contrare. În fiecare lucru lucru important respectul nostru naţional este autosuficient. Când vom elabora un sistem de valori non-materiale viabil, care ar găsi sensuri acolo unde ele există cu adevărat – în familie, printre prieteni, în trecerea anotimpurilor, în natură, în simple ceremonii şi ritualuri, în curiozitate, generozitate şi ajutor reciproc, în independenţa decentă şi viaţa privată onestă – atunci vom fi cu adevărat autosuficienţi.

Cum au apărut aceste lucruri „groaznice”, aceste şcoli? După cum ştim ele sunt produsul celor două „Spaime Roşii” din 1848 şi 1919, când interese atotputernice au impus o revoluţie printre proletariatul nostru industrial. Parţial, ele sunt şi rezultatul repulsiilor cu care familiile „vechi” priveau valurile succesive de imigraţie Celtică, Slavă şi Latină, precum şi religia Catolică, după 1845. şi probabil o a treia cază poate fi găsită în teama cu care aceleaşi familii priveau dinamica socială liberă a Afroamericanilor după Războiul Civil.

Priviţi încă o dată la cele 6 lecţii. Ele reprezintă un antrenament permanent pentru cei tineri, care vor trebui să fie veşnic în anul întâi de studii, oameni care sunt lipsiţi de posibilitatea de a-şi găsi propriul centru de greutate. Iar educaţia, la modul cum se practică acum, intră în contradicţie cu propria sa intenţie: de a regla sărăcia. După 1920, creşterea birocraţiei şcolare bine organizată (articulată) şi mai puţin vizibilul fapt al creşterii unei hoarde de industrii care profită de pe urma educaţiei, aşa cum este ea, au lărgit (hrănit) năravul nativ al şcolii de a pune stăpânire pe fiii şi fiicele clasei mijlocii,

Mai uimeşte pe cineva faptul că Socrate a fost condamnat cu acuzaţia că ar fi luat bani pentru faptul că preda? Încă atunci, gânditorii au observat clar sensul pe care îl are profesionalizarea predării (educaţiei), golind funcţia predării care aparţine tuturor într-o comunitate sănătoasă. De fapt, ea trebuie să-ţi aparţină ţie, în primul rând, pentru că nimeni altul nu se poate îngriji atât de mult de soarta ta decât tu însuţi o poţi face. Predarea profesională a cunoştinţelor tinde spre o altă eroare serioasă. Ea predă lucruri care sunt uşor de învîţat – cititul, scrierea şi artimetica (socotitul), insistând ca ele să fie predate elevilor anume prin proceduri pedagogice.

Cu asemenea lecţii pe care le predau zi de zi, mai surprinde oare pe cineva faptul că ne confruntăm cu o asemenea criză naţională? Ce avem noi, de fapt? Omeni tineri indiferenţi (înstrăinaţi) de lumea adulţilor şi de viitor, indiferenţi faţă de orice cu excepţia diversităţii jucăriilor şi violenţei! Săraci sau bogaţi, elevii nu-şi pot concentra atenţia vreme îndelungată asupra unui obiect sau lucru. Ei au un sens sărac al timpului ce s-a scurs şi a celui care va veni, ei nu au încredere în intimitate (cum sunt copii părinţilor divorţaţi), ei urăsc singurătatea, sunt cruzi, materialişti, dependenţi, pasivi, violenţi, timizi şi fricoşi în faţa Neaşteptatului, dependenţi de jocuri.

Toate tendinţele periferice ale copilăriei sunt umflate până la grotesc de şcoală, a cărei curriculum ascuns împiedică dezvoltarea eficientă a personalităţii. În schimb, fără a exploata frica, singurătatea şi lipsa de experienţă a copiilor, şcolile noastre n-ar putea supravieţui, nici eu ca învăţător cu diplomă.

„Gândire critică” – este un termen pe care îl auzim frecvent în aceste zile ca o formă de educaţie care va vesti (anunţă) o nouă eră în epoca şcolarizării în masă. It certainly will, if it ever happens. (să văd cum sună în bulgară). Nici o şcoală care a îndrăznit să predea elevilor uzul (utilizarea) dialecticii, euristicii şi alte instrumente ale minţii libere nu a rezistat nici măcar un an şi a fost distrusă.

Învăţătorii profesionali au un efect malefic pentru dezvoltarea copiilor. Nimeni nu poate supravieţui în cele 6 lecţii nevătămat, nici chiar profesorii. Metoda este profund anti-educaţională. No tinkering will fix it. În una dintre marile ironii ale vieţii umane, ideea că şcoala ar putea costa mult mai puţin decât cheltuim noi acum, nu prea are sorţi de izbândă. În primul rând serviciul pe care îl am este o jobs project and a contract-letting agency. Nu ne putem permite să economisim bani, nici să ajutăm copiii.

Din experienţa mea de 26 ani în calitate de învăţător, pot afirma cu certitudine că printre puţinele alternative ce pot fi întrezărite la orizont, cea mai accesibilă pentru majoritatea familiilor este de a-şi educa propriii copii acasă, la sânul familiei. Şcolile mici, deinstituţionalizate, reprezintă cea de-a doua alternativă. Unele forme ale concurenţei libere pe piaţa şcolilor publice reprezintă locul unde putem găsi cele mai multe răspunsuri. Dar costul prea mare al acestui tip de servicii pentru familiile distruse de sărăcie, şi pentru o bună parte din marginile clasei mijlocii prevestesc faptul că dezastrul celor Şase Lecţii va continua.

După ce mi-am petrecut aproape întreaga mea viaţă adultă în şcoală eu cred că unicul conţinut pozitiv al şcolii este metoda educaţiei. Nu vă prostiţi să credeţi că un bun program şcolar, sau o bună înzestrare tehnică sau nişte profesori buni sunt importanţi în procesul de educaţie al fiului sau fiicei Dvs. Toate patologiile sociale pe care le constatăm vin, în mare măsură, din cauza că lecţiile de la şcoală împiedică copii să obţină câştiguri importante pentru sine şi familiile lor, să înveţe lecţii de auto-motivare, perseverenţă, siguranţă de sine, curaj, demnitate şi dragoste – şi desigur, lecţii de ajutor reciproc, de trai în comun, care sunt de fapt cele mai importante lecţii ale vieţii familiale cotidiene.

Treizeci de ani urmă aceste lucruri puteau fi studiate în timpul rămas după lecţii. Dar televiziunea a „păpat” o mare parte din acest timp, şi „colaborarea” dintre televiziune şi stresurile specifice famiilor cu venituri mici şi familiilor monoparentale au diminuat ceea ce era considerat timpul de familie. Copii noştri nu mai au timpul să crească pentru a ajunge personalităţi complete, şi doar thin-soil wastelands to do it in.

Viitorul subminează cultura noastră sugerând tuturor să învăţăm înţelepciunea experienţei non-materiale, acest viitor va cere, ca preţ al supravieţuirii, ca noi să urmăm pasul vieţii economicoase ca valoare materială. Aceste lecţii nu pot fi învăţate în şcolile noastre, aşa cum sunt ele la moment. Şcoala este ca o viaţă care începe cu o sentinţă de 12 ani de puşcărie în care obiceiurile proaste sunt unicele care sunt învăţate bine. V-o spun eu care predau lecţii şi câştig premii pentru asta. Am de unde şti.