turism ideologic

François Hourmant

« Au pays de l`avenir radieux. Voyages des intellectuels français en URSS, à Cuba et en Chine populaire »

Paris, « Aubier », 2000

« Qu`y a-t-il de l`autre côté? » (Ce se află Dincolo, de partea Cealaltă?) – este întrebarea care structurează scriitura de călătorie „politică”, dar şi una din explicaţiile interesului extraordinar pentru „turismul ideologic” printre intelectualii occidentali şi cititorii lor...

În fapt, întrebarea despre „Dincolo” sună aiurea în plin secol XX: ochiul şi mintea umană au indexat fiecare râuleţ, insulă, ţară, mare, Amundsen tocmai a cucerit polii, Bleriot a zburat deja peste La Manche... Nu sunt departe Gagarin şi Cousteau...Mai sunt însă „găurile negre” politice, care apar cu nemiluita după 1917 (URSS) şi mai ales după 1945 (Cuba, China, Albania, Vietnam, Iugoslavia, Cehoslovacia, Republica Democrată Germană). Regimurile autoritare din ţările proletariatului, clonate după modelul urss-ist, realizează schimbări extraordinare pe întregul palier al socialului: relaţiile economice, principiile de organizare, legislaţia, cultura – toate aceste zone sunt bulversate şi transformate conform principiilor comunismului ştiinţific. Priveliştea acestor imense şantiere sociale este seducătoare, misterioasă, tulburătoare, stranie, îngrozitoare, fermecătoare, delirantă, frumoasă...

Noile „destinaţii politice” dau naştere unei noi specii de turişti: turiştii „politici”... Sartre, Wells, Gide, Rolland, Beauvoir, Sollers, Barthes, Barbusse, Duhamel, Kristeva sunt „turiştii de marcă”, dar mai există legiuni de „călători” cu un rang inferior: ziarişti, politicieni, muncitori, sindicalişti etc. Apare şi un nou gen literar, numit generic: „Retour de...”

Ce-i mâna pe ei în luptă? Ce-au voit acel Apus?

Prima motivaţie este evident, cea de a vedea. A vedea pentru a şti, pentru a cunoaşte, pentru a povesti. Spectacolele coeziunii sociale şi a entuziasmului popular generalizat, optimismul avansat la rang de politică de stat, Internaţionalismul declarat, anularea diferenţelor de clasă, abolirea proprietăţii private, colectivizarea, industrializarea rapidă, „democratizarea”, emanciparea claselor sociale de jos (muncitorii calificaţi, proletariatul industrial), reducerea drastică a analfabetismului, revoluţia permanentă – totul trezeşte curiozitate la publicul occidental, care dispune de prea puţină informaţie despre ceea ce se întâmplă de cealaltă parte a Cortinei...

O a doua justificare – a scrie pentru a instrui, pentru a educa, dar şi pentru a mărturisi adevărul despre ţările viitorului luminos. Georges Duhamel: „Pentru omul interesat puţin de ceilalţi oameni, o călătorie în Rusia este, înainte de toate, o ocazie excepţională de a medita asupra experienţelor sociale, de a-şi cultiva o cunoaştere despre conduita şi viitorul speciei umane.(...) Mii şi mii de oameni îmi cer socoteală pentru această călătorie, mii şi mii de oameni mă aşteaptă pentru a-i lumina şi a le spune adevărul.” (p.76) Proliferarea călătoriilor în ţările lagărului socialist nu subminează interesul pentru valoarea pedagogică şi instructivă a jurnalelor de călătorie, din contra, apare o subramură a genului: dezminţirea şi negarea „atitudinilor negative şi răvoitoare” ale unor turişti politici (cea mai cunoscută este dispută legată de cazul lui Andre Gide, care publică „Retour de l`URSS” urmat de „Retouches a mon Retour de l`URSS” – în prima autorul are o atitudine neutră, pe alocuri favorabilă URSS, în a doua Gide critică vehement regimul socialist).

O a treia justificare – divertismentul, distracţia. Sunt invocate şi utilizate toate resursele genului – umor, exotism, ironie, satiră. De la Montesquieu încoace, călătoriile, adevărate sau închipuite, garantează succesul editorial.

Să nu ne închipuim că voiajul politic ar fi alimentat doar de interese şi motivaţii literare... Ar însemna să înţelegem fenomenul doar pe jumătate. Argumentele, impresiile, notiţele şi mărturiile culese pe durata acestor „călătorii ideologice” sunt utilizate în bătăliile politice interne ale Franţei. Anularea diferenţelor de clasă va fi contraexemplul procesului de agravare a inegalităţilor sociale în economia capitalistă a lui laissez-faire, proletariatul „pur şi onest” este opus burghezului lacom şi corupt...

Cu venirea lui Hitler la putere, în Germania, în 1933, URSS devine, în mod natural, centrul mondial al luptei antifasciste, mişcarea comunistă în Franţa fiind deosebit de puternică – alimentată şi de sentimentele antifasciste ale francezilor. Simpatiile francezilor pentru Soviete vor scădea dramatic după pactul germano-rus din august 1939 dar vor fi o constantă a vieţii politice franceze şi mai târziu. Criza economică mondială (pe fonul industrializării rapide a URSS) va determina unii intelectuali francezi să militeze pentru comunism, pentru emanciparea proletariatului industrial, pentru colectivizarea agriculturii... Exemplul sovietic va fi invocat ori de câte ori instituţiile statului, dar şi economia franceză, se vor afla într-o situaţie proastă.

Pe de altă parte, statele socialiste, născute în momente dificile au nevoie de „ambasadori” benevoli şi imagine favorabilă pentru a se putea înscrie în peisajul politic internaţional. Călătoriile din anii 20 a unor intelectuali de marcă precum Wells sau Panait Istrati, Nikos Kazandzakis sunt expresia unei griji constante a Uniunii Sovietice de a-şi găsi un loc sub soare. Să nu uităm că URSS este recunoscută târziu de statele occidentale (Franţa recunoaşte noul stat socialist abia în 1924).

Scenarii.

Primul element al scenariului călătoriei este bineînţeles invitaţia. Departe de a fi un gest dezinteresat şi un eveniment neutru, invitaţia de a călători în URSS sau China maoistă este deja un semn de atenţie şi de considerare care impune beneficiarului câteva limite şi îl face să se simtă special... Prin personalizarea actului invitaţiei, invitatul se diferenţiază de restul comunităţii intelectuale care nu au obţinut asemenea atenţii. Actul invitaţiei va impune un tip de autocenzură. Sartre – „După prima mea vizită în URSS, am minţit. Poate a minţi este un termen prea dur: am scris un articol – pe care Cau l-a finisat pentru că eram bolnav – în care am spus chestii plăcute despre URSS pe care nu le gândeam. Am procedat astfel pentru că, pe de o parte, credeam că, atunci când eşti invitat nu se cuvine să arunci zoaie peste ei odată întors acasă, pe de altă parte nu ştiam prea bine unde mă găseam eu în raport cu URSS şi ideile mele proprii.” (p.204)

Al doilea element al scenariului este călătoria însăşi. Ea începe la Niegoreleye, punctul de trecere a frontierei URSS. Un element nelipsit al descrierii gării Negoreleye este faimosul arc de lemn, cu inscripţia: „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!”. Paul Pompilio: „Trenul se opreşte. O orchestră interpretează imnul de stat al URSS, „Internaţionala”. Urmează punctul vamal: o sală imensă, frumoasă, decorată cu tablouri superbe reprezentând efortul prodigios al edificării socialismului în URSS. (...) După asta, ni se serveşte un prânz copios.” (p.95)

Călătoria este şi ea un act de magie socială, un ritual cu regulile sale stricte. Onorurile, admiraţia şi luxul sunt distribuite în funcţie de rangul călătorului. Romain Rolland, este preluat din Varşovia de Alexandr Arosev, şeful misiunii diplomatice sovietice în Polonia, care îl însoţeşte până la graniţa cu URSS. Acolo, este aşteptat de secretarul lui Gorki, Kroutchtkov şi de medicul-şef de la Kremlin, dr. Levin însoţin de o infirmieră (p.155). „Marţi, 25 iunie. (...) Seara, la Bolshoi Teatr. (...) A fost toată Moskova. (...) Mi s-a făcut o recepţie incredibilă. Am beneficiat de unul singur de loja ţarului, de unde a fost alungat, pentru această ocazie, corpul diplomatic. Ovaţii repetate, la intrare, în lojă şi după al treilea act. La ieşire, mulţi oameni, scandau „Romain Rolland, prietenul nostru!” (p.157)... Andrei Makine va descrie, în „Cerul şi Pământul” cealaltă faţetă a ovaţiilor: caracterul lor organizat, calculat şi dozat dar şi ceva din adevăratele sentimente ale „ovatorilor de ocazie”...Alexandr Soljeniţîn are şi el un pasaj memorabil în „Cercul întâi” întitulat Surâsul lui Buddha, un alt tip de schiţă a vizitelor occidentalilor în URSS...

Andre Gide va fi întâmpinat la fel: i se acordă onoarea de a pronunţa discursul de adio la funeraliile lui Gorki în Piaţa Roşie...

Un alt element al scenariului este itinerarul călătoriei. În general, turiştii politici văd şi descriu cam aceleaşi lucruri: Piaţa Roşie din Moskova, kolhozurile şi închisorile model etc. 3 elemente persistă în majoritatea descrierilor: vizita proiectelor în construcţie, a şantierelor şi realizărilor grandioase, care simbolizează ambiţia regimului (centralele electrice, căile ferate în construcţie, uzine şi fabrici); aspectele cele mai novatoare ale societăţii revoluţionare şi egalitare (lichidarea şomajului, a prostituţiei, reeducarea în închisoare); emblemele simbolice şi politice ale regimului revoluţionar (Leningrad, Havana şi Pekin, Mauzoleul lui Lenin din Moskova, Piaţa Tian en Men)...

În fine, călătoria în ţările socialismului nu poate fi încheiată fără două „nuanţe”, de o amploare diferită, dar de rezonanţă egală, ambele având ca miză vanitatea călătorului politic: întâlnirea cu Liderul şi băile de public. Wells este primit de Lenin, Barbusse – de Stalin, Sartre şi Beauvoir se întreţin cu Fidel Castro şi Che Guevara. Practic, toţi turiştii ideologici se întâlnesc cu „oamenii simpli” care îi ovaţionează, fie că e vorba de „deţinuţii-model”, de „mulgătoarele-model” sau de „tractoriştii-model”.

Rezultate.

Principalul rezultat al turismului ideologic este creşterea şi alimentarea susţinută a unor religii politice dar şi asumarea benevolă a rolurilor de propagandişti ai comunismului în Occident.

„Călătorii politici” creează şi hrănesc mitologiile secolului: dintre care, probabil cel mai mare, este mitul lui El Che, eternul revoluţionar, tată spiritual al tuturor popoarelor oprimate de capitaliştii hrăpăreţi, apostolul alter-anti-globaliştilor din toată lumea. Vom vedea, printre constructorii mitului lui Che, nume sonore precum Sartre, Simone de Beauvoir şi Regis Debray...

Sartre - „este omul cel mai cultivat şi, după Castro, una dintre inteligenţele cele mai lucide ale revoluţiei” (p.41); „cunoaşteţi admiraţia mea pentru Guevara. Cred că acest om nu a fost doar un intelectual ci omul cel mai complet al timpului său. El a fost combatantul, teoreticianul, care extrage din lupta sa, din experienţa sa teoria pentru a împinge lupta mai departe.” (p.44)

Regis Debray – „Che nu este mort pentru revoluţionari, căci aceştia îl poartă în inimile lor.” (p.44)

Jean-Pierre Le Dantec – „Fidel arăta bine, însă doar figura de arhanghel a lui Che ne umplea de entuziasm.” (p.44)

Che este însoţit, inevitabil, de Fidel Castro... Jeannine Verdes-Leroux, în cartea „La lune et le Caudillo” alcătuieşte lista celor care au participat la elaborarea şi difuzarea „legendei castriste”: Henri Alleg, Robert Antelme, Jacques Arnault, Igor Barrere, Simone de Beauvoir, Charles Bettelheim, Maurice Blanchot, Michel Bosquet, Jean Daniel, Regis Debray, Rene Dumont, Marguerite Duras, Jean Effel, Hans-Magnus Enzensberger, Georges Forunial, Ania Franco, Waldo Frank, Philippe Gavi, Pierre Golendorf, Andre Gorz, Juan Goytisolo, Daniel Guérin, Léo Huberman, Alain Jouffroy, Claude Julien, K.S. Karol, Jean-Pierre Le Dantec, Albert-Paul Lentin, Lee Lockwood, Michael Lowy, Chris Marker, Dionys Mascolo, François Maspero, Herbert. L. Mattews, Robert Merle, Marcel Niedergang, Anne Philippe, Bertrand Russel, Françoise Sagan, Jean-Paul Sartre, Paul Sweezy, Mario Vargas Llosa, C. Wright-Mills. (Note, p.253)

Un alt merit al „tovarăşilor de drum” ai comunismului este crearea unui mediul propice difuzării ideologiei comuniste şi a ideilor revoluţionare. Ei au pregătit terenul pentru desantul de ideologie de stânga în Franţa, Italia, Germania. Fără prea mare succes politic însă.

Succesul a fost mai degrabă unul intelectual şi...”financiar”: tiraje mari ale jurnalelor de călătorie – Andre Gide: „În câteva luni, jurnalele mele de călătorie la Moskova s-au vândut în peste 400 000 exemplare. Vă las să calculaţi singuri procentajele din drepturile de autor. Se mai adaugă şi articolele plătite bine.” (p.208); cărţile lui Romain Rolland se vând în URSS în tiraj de peste 1 milion 700 mii exemplare, ale lui Heinrich Mann – peste 2 milioane de exemplare.