frica...odinioara si acum

George Duby

« An 1000 an 2000 sur les traces de nos peurs »

Paris, « Textuel », 2001

... Oarecum demodate apar discuţiile despre frică, în plină epocă postreligioasă, postmorală şi postmaterialistă. Ce e frica, dacă nu un sentiment de peşteră, un arhaism aproape dispărut, un fel de amintire incomodă dinaintea Erei Raţiunii? Inventarea psihologiei şi psihiatriei moderne a permis sondarea acestui proces afectiv, identificarea factorilor care-l nasc şi-l alimentează, s-a reuşit construirea unei tipologii a fricii, pe scurt, s-a reuşit captarea Fricii, raţionalizarea şi dezvrăjirea ei. nu sunt specialist în bioetică şi prin Foucault am trecut la galop, fără atenţia necesară, dar am certitudinea unei medicalizări a fricii în secolul XX, trecerea ei în „sistemul transgresivului”. În paralel, frica, şi întreaga medicină, au fost reevaluate prin prisma raportului vizibil-invizibil aşa cum se revela el ştiinţelor zise fundamentale (fizica, chimia, biologia). Frica a fost sustrasă invizibilului şi adusă aici, în lumea sensibilă, unde o serie de „vraci” - profesionişti, dar şi destui amatori şi şarlatani au încercat s-o lichideze, să taie rădăcinile care o alimentează. Frica nu mai este atât o reacţie, cât o boală ce trebuie tratată, nu un răspuns sănătos la un stimul ce iese din sfera cognoscibilului, sau printr-o altă trăsătură, aduce un pericol pentru subiect, ci un comportament deviant care trebuie „corectat”...

În fapt, dezvrăjirea lumii, povestită generos de Marcel Gauchet, a însemnat, pe lângă reducerea lui Dumnezeu la legile termodinamicii şi la principiile de incertitudine ale lui Heisenberg, şi o „mecanizare”, „materializare” şi „vizibilizare” a lumii... Excesul „lumităţii” s-a produs din contul insuficienţei de alteritate, de divinitate. Dezvrăjirea lumii s-a produs în câteva linii de forţă: prin golirea de conţinut a noţiunilor „Dumnezeu”, „Creaţie Divină”; prin elaborarea de către Rousseau a sistemului de sens „religie civilă” şi modificarea, dacă nu chiar distrugerea vechilor semnificaţii, prin punerea Omului înaintea Divinităţii, prin transformarea Divinităţii într-o variabilă a plăcerilor individului, prin nimicirea Dumnezeului ca datum fundamental al fiinţei umane şi transformarea lui într-un soi de haină spirituală de duminică – este ceea ce Derrida numeşte „Orizontul kenotic al morţii lui Dumnezeu şi al reimanentizării antropologice (drepturile omului şi ale vieţii umane înaintea oricărei datorii faţă de adevărul absolut şi transcendent al anga­jamentului faţă de ordinea divină: un Avraam care ar refuza de acum înainte să-şi mai jertfească fiul şi care nici măcar nu s-ar mai gândi la ceea ce a fost dintotdeauna o nebunie.” (J. Derrida, „CREDINŢĂ ŞI CUNOAŞTERE”, p.56, Bucureşti, Paralela 45, 2003); în fine, prin raţionalizarea cotidianului, prin excluderea influenţei oricăror factori supranaturali în viaţa de zi cu zi.

De unde frică, când viaţa noastră este previzibilă în orice zi a anului, a săptămânii, orice oră a zilei? Agricultura (se va scrie oare vreodată istoria conştiinţei agricole a omului?) a devenit un proces controlabil cap-coadă, călătoria Chişinău-Cahul este previzibilă cu aproximaţii de secunde ( trenul, autobuzul şi maxi taxi au un orar de deplasare, trasee stabilite, şi nu depind, teoretic de factori naturali precum ploaie, vânt sau zăpadă – vom accepta să vorbim despre tipuri ideale aici în maniera lui Max Weber, altfel drumurile moldovene devin impracticabile ori de câte ori cade o gură de ploaie sau un sac de zăpadă!), bolile sunt clasificate minuţios, chiar unele incurabile precum SIDA pot fi amăgite astfel încât deşi bolnav, individul să poată trăi cât restul sănătoşilor, chiar sistemul de comunicaţii, care dădea mare bătaie de cap medievalilor, încât aceştia se rugau la Dumnezeu să ocrotească curierul de tâlhari şi nenorociri, este acum un proces controlat, astfel că nici o rugăciune adresată lui Buddha, Dumnezeu sau Crişna nu poate împiedica kilobaiţii mei să ajungă pe serverele Google şi să fie plasate pe prima pagină a site-ului...

Pe scurt, spaţiul fricii s-a redus dramatic în secolul XX şi continuă să se reducă progresiv atât prin raţionalizarea discursurilor despre frică, cât şi prin reducerea terenului ei de acţiune...

Un istoric ca Georges Duby (cunoscut publicului român prin „ANUL 1000”, Polirom, 1996), ţine oare cont de aceste mutaţii ale fricii, de fluctuaţiile percepţiei fricii, de „schimbările în privire”? Şi da şi nu. Da, fiindcă a neglija aceste modificări ar însemna să scapi din minte (în vine în minte o altă expresie – a scăpa din mâini, dar, cine mai ţine ideile în mâini? Eu le ţin în cap...) logica dezvoltării succesive a fricii, procesul prin care aceasta s-a retras din social, din norma şi a fost încadrată în patologic. Nu, fiindcă scopul lui Duby nu este de a face o deconstrucţie a sentimentului fricii, ci un marcaj al unor similitudini, punctarea unor schimbări ce au avut ca rezultat concepţiile actuale – medicale dar şi filozofice despre frică...

Să vedem, care erau fricile majore ale oamenilor anului 1000 şi în ce măsură au fost acestea integrate în „normalul” secolului XX?

Frica de mizerie

Ne mai este frică de foame, mizerie, sărăcie? Judecând după tonele de alimente care invadează pieţele, după centnerele de alimente duse la gunoi în stare aproape proaspătă, s-ar părea că răspunsul este – NU. Un răspuns parţial, însă.

Oamenii începutului de mileniu au un weltanschauung, mod de a privi lumea aparte – pentru ei vizibilul şi invizibilul coabitează strâns, între cele două lumi există graniţe flexibile care pot fi trecute în ambele sensuri... Lumea cotidiană nu este lumea omului, ci a lui Dumnezeu. Omul nu este decât instrumentul împlinirii lui Dumnezeu, el nu face decât să întregească voinţa lui Dumnezeu. În fapt, omul se simţea slab şi neajutorat în faţa puterilor naturii (p.15). Ciclul agricol (cu o însemnătate primordială în epocă) era unul ordonat, regulat – o succesiune de gesturi de partaj şi interacţiune între Dumnezeu şi OM, complet dependent de voia lui Dumnezeu... orice dereglare a acestui ciclu agricol normal (secetă, ploaie, zăpadă) era percepută ca un bici al lui Duumnezeu, o pedeapsă în faţa căreia omul trebuia să încline capul şi să se roage... Mizeria nu era un accident, ci o fatalitate. Sistemul social de castă nu permite o ascensiune ierarhică fără respectarea regulilor (moştenire, merite eclesiastice etc) astfel că agricultorii sunt legaţi pentru totdeauna de pământ purtând cu sine fatalitatea locului şi a timpului. Recapitulăm: mizeria este o fatalitate pentru oamenii anului 1000. Dar pentru indivizii anului 2000?

Fără îndoială, frica de mizerie persistă încă, dar s-a modificat mult percepţia mizerie însăşi. Pentru cetăţeanul modern şi contemporan mizeria este un accident, un moment neplăcut desigur, dar care nu se datorează proniei şi înstrăinării lui Dumnezeu faţă de lume, ci unor probleme sociale şi instituţionale – vinovat este statul social, mâna invizibilă a pieţei, apetiturile oligarhilor... frica este un moment situat exclusiv Dincoace, în limita vizibilului, este un semn al răutăţii umane, a naturii corupte a urmaşilor lui Adam, nu un semn al mâniei divine. Frica noastră este o boală, frica lor era un datum existenţial. Frica noastră poate fi tratată, asanată, alor putea fi doar îmblânzită, până la un nou accident.

... Duby vorbeşte şi despre alte valenţe ale fricii medievale - Frica de Altul, Frica de epidemii, Frica de violenţă, Frica de lumea de dincolo - coordonate care fie au dispărut, fie au fost integrate în discursul consumist. Această ultimă posibilitate este extrem de interesantă. Frica de epidemii bunăoară a născut industria farmaceutică, una dintre cele mai prezente în viaţa noastră... În numele sănătăţii (apropo, cică sănătatea, până la urmă, este tot o noţiune relativă) se cumpără şi se utilizează medicamente cu duiumul, poliţia igienică ridică taxele pe viciu, interzice fumatul în locurile publice, spală troleibuzele şi trenurile înainte de fiecare cursă...totul poate fi lecuit, până la urmă: frica, depresia, nefericirea şi dezamăgirile... Frica de altul a născut industria militară, frica de violenţă a născut poliţia, miliţiile populare, frica de lumea de dincolo a născut televiziunea, mass-media şi industria de divertisment... Frica a fost integrată în circuitul pieţei devenind bun de consum precum pâinea, laptele sau untul...

P.S. cartea lui Geroges Duby a fost doar un pretext, doar un punct de reper pentru ideile şi fanteziile mele.