realitatea noastra cea de toate zilele

Paul Watzlawick

„La réalité de la réalité”

Paris, « Editions du Seuil », 1984

Cartea asta are două mari avantaje faţă de tratatele de filozofie care abordează, într-o manieră sau alta, realitatea. Primul este colecţia impunătoare de fapte, date, exemple şi cazuri reale, care scot în evidenţă problemele creării realităţii. Al doilea avantaj este cel al „privirii autorului” altfel spus, orizontul interogaţiilor şi răspunsurilor sale. Paul Watzlawic rumegă probleme situate exclusiv Dincoace, în realitate proximă şi imediată. Abordările conceptuale sunt lăsate pe seama „specialiştilor” sau amatorilor (în sensul bun al cuvântului, adică îndrăgostiţilor) de speculaţii.

Redusă la o idee principală cartea sună astfel: cu toţii credem că Realitatea este ce este şi comunicaţia este o simplă manieră de a o exprima sau explica. În fapt, ceea ce există, nu sunt decât versiuni diferite ale Ei, unele chiar contradictorii, toate versiunile fiind efecte ale comunicării şi nu reflectarea unor adevăruri obiective şi eterne (p.7).

Deci, Watzlawick NU vorbeşte despre esenţa realităţii, despre modul în care aceasta se formează (acest aspect este studiat în mod special în lucrarea lui Peter L. Berger şi Thomas Luckman „The social construction of reality”, tradusă şi în română şi în rusă) sau despre componentele ei. Pragmatica comunicării, adică metoda ştiinţifică utilizată de autor, acceptă ca rezolvate aceste probleme, fie le suspendă pentru moment.

Adică, Watzlawick studiază modurile de comunicare prin care indivizii întreţin relaţii şi „compun” diferite weltanschauung-uri, bruiajele care intervin în procesul comunicării – neintenţionate sau voluntare şi procedeele prin care putem instaura o comunicare acolo unde ea nu exista anterior, cum este cazul animalelor (delfinii sau maimuţele) sau cel al extratereştrilor.

Bruiaje involuntare ale comunicării

Perturbaţiile comunicaţionale apar întâi de toate în vecinătatea Turnului Babel (una dintre cele mai puternice metafore ale umanităţii, care înglobează şi anticipează jumătate din filozofia modernă). În cazul nostru, diferenţele lingvistice sunt responsabile de erori comise fără intenţie, dar care pot avea urmări grave. Lungul şir al bruiajelor lingvistice este condus de cuvinte care se scriu diferit, dar se citesc în acelaşi mod, mai ales în limbi precum engleza şi franceza. Într-un proces de comunicare scrisă eroarea poate fi evitată, dar o conversaţie tete a tete poate stârni mari neînţelegeri. Uneori, acelaşi cuvânt are, în ţări diferite, sensuri diferite. Este şi cazul noţiunii matematice (echivocuri matematice? Nu se poate!) BILION, care, în SUA înseamnă un miliard, adică o mie de milioane, iar în Europa – un milion de milioane, adică o cifră de o mie de ori mai mare. Pentru Vasea Minerul această diferenţă nu contează, dar pentru Vasile şeful de laborator de fizică cuantică sau Gheorghe preşedintele de bancă, deosebirea este pipăibilă şi chiar catastrofală.

Probabil nu-i voi putea traduce niciodată prea exact ce a dorit să zică un eschimos din Groenlanda care utilizează, în limbajul zilnic, peste 15 termeni pentru a descrie „zăpada”, după cum, unui indian apachi nu-i voi putea explica diversele conţinuturi ale unor noţiuni ca: Patrie, neam, ţară, stat, societate civilă...

Ce mai, există, chiar în cadrul aceleiaşi limbi bariere de netrecut. Revenim la exemplul cu zăpada, căci îmi este mult prea drag. Există, în dicţionarele de sinonime, câteva echivalente ale „zăpezii” – omăt, nea, uneori fulgi. „Nea” nu ne interesează pentru că este utilizat rar, mai ales în poezie, articole din „Florile Dalbe” şi puseuri intelectualiste ale unor provinciali. Deci, avem, pe de o parte, „omătul”, pe de altă parte, „zăpada”. Cine crede că sunt sinonime absolute se înşeală. Cu riscul de a părea ridicol în viziunea unui lingvist, voi îndrăzni să fac un test de lingvistică socială a noţiunilor, pentru a vedea care sunt conotaţiile lor „invizibile”.

Ambele noţiuni fac trimitere, în afară de înţelesul primar comun, la contexte sociale diferite. „Omătul” este cuvântul utilizat de ţărani, de săteni şi agricultori, el cade pe arături, peste câmpuri, uneori peste păduri, întotdeauna peste case, hogeaguri fumegânde sau grajduri de vaci. „Omătul” trimite la contextul rural, este semnul distinctiv al sătenilor stabiliţi la oraş.

Din contra, „zăpada” este termenul elitist, este expresia purităţii lingvistice, a haute culture, a esteticii urbane ferită de behăitul insistent al oilor. Astfel, „zăpada” cade peste ţară, peste plai, peste oraş, perceput ca centru cultural al universului în opoziţie cu rudimentele rurale, peste străzi, peste glob. „Zăpada” este o noţiune care revendică şi acordă celui care utilizează noţiunea un statut social mai înalt, două trepte deasupra „omătului”... În fapt, diferenţele astea sunt valabile doar în contextul nostru cultural, dar, chiar dacă pe alocuri par forţate, au meritul de a indica faptul că, chiar ansamblul aparent omogen al unei limbi creează bruiaje comunicaţionale, de unde şi diferitele versiuni ale realităţii, una vizuală, imediată (a ţăranului care aşteaptă omăt ca să crească grâul) şi una estetică, mijlocită (a intelectualului care aşteaptă zăpada, pentru a se delecta şi a o înjura după două zile)...

Însă, în afara limbajului verbal, oamenii utilizează şi alte limbaje: cel al semnelor, al gesturilor, al privirilor.... E-heiiiiiiii...

...Ţin minte că eram pus constant într-un blocaj comunicaţional ori de câte ori trebuia să ne înţelegem cu bulgari prin intermediul acelor mişcări specifice cu capul care simbolizează în toată lumea (cu excepţia Bulgariei) „Da” şi „Nu”. Ei bine, la ei e invers... Chit că e hazliu, dar lesne pot imagina o situaţie obişnuită cu un potenţial de conflict extraordinar. Imaginaţi-vă un El (străin) şi o Ea (autohtonă), tocmai au făcut cunoştinţă, au schimbat câteva vorbe şi El îi propune discret să meargă în camera lui de la hotel... există două continuări: una, ea face cu capul un semn însemnând „DA” pe care el îl recepţionează ca un „NU” şi idila lor sfârşeşte aici, lîsând ambilor un gust amar al neînţelegerii, sau, o a doua variantă, mai tragică, EA schiţează acel gest care înseamnă „NU” şi pe care el îl percepe ca un „DA” – implicaţiile unui asemenea tip de discuţie duc chiar şi în sala de judecată...

Alte exemple: modul de a ne saluta, de a întinde mâna, de a oferi flori (număr par/impar), de a ne privi, de a ne certa – suntem moştenitorii unor tradiţii de comunicare non-verbală, ale căror reguli le utilizăm pentru a construi modele de conduită. Unele norme sunt atât de puternic înrădăcinate în noi încât devin o a doua natură...obişnuinţă, cum ar veni... adică se transformă în automatisme...

Din punct de vedere psihologic, noţiunea pusă în discuţie în asemenea cazuri este cea a normalităţii, altfel spus, versiunea realităţii ce ni se pare verosimilă, obişnuită, normală, în afara oricărei discuţii. Între normalităţi există întotdeauna distanţe, în funcţie de contextul cultural şi social în care s-a format individul...

Un alt tip de bruiaj involuntar este paradoxul... Unul: o istorie foarte veche povesteşte că Diavolul contestă într-o bună zi atotputernicia lui Dumnezeu rugându-l să creeze o stâncă atât de mare încât nici Dumnezeu însuşi să n-o poată ridica...Ce-i rămâne bietului Dumnezeu? Dacă n-o să poată ridica stânca pe care el însuşi a făcut-o, înseamnă că nu e atotputernic. Dacă însă, nu e în stare să facă o asemenea stâncă, din nou atotputernicia lui este pusă la îndoială (p.24)...

Un alt paradox celebru este cel din „Catch 22” al lui Joseph Heller. Yossarian doreşte să se sustragă zborurilor pentru a-şi salva viaţa. Îl chestionează pe medicul unităţii, Dr. Daneeka, care îi spune că pentru a fi scutit de zboruri trebuie să fii declarat nebun. Simplu? Nu chiar, pentru că există clenciul 22 al regulamentului: a-ţi fi teamă pentru propria viaţă este un lucru normal. Cei care nu-şi tem viaţa şi continuă să zboare sunt deci nebuni şi pot fi scutiţi de zboruri din raţiuni psihiatrice. Trebuie doar să depună o cerere. Dar, prin faptul că depui cerere pentru a fi scutit de zboruri probezi că îţi este frică de moarte şi îţi este teamă pentru propria supravieţuire, deci eşti normal şi trebuie să zbori...

Paradoxul blochează actul de comunicare prin faptul că îl formulează în termeni ireductibili, în bucăţi şi fragmente care nu pot fi evitate. Reacţia tipică a indivizilor în faţa paradoxului este blocajul, paradoxurile repetate duc şi la instabilităţi psihice...

Bruiajele intenţionate

Watzlawick vorbeşte aici despre blocajele provocate experimental, în scopuri terapeutice sau ştiinţifice: pentru a studia comportamentul indivizilor în timp ce aceştia încearcă să elimine incertitudinile.

În rezultatul unor experimente ingenioase se cristalizează o concluzie: din moment ce am găsit o soluţie pentru o problemă, credinţa noastră în ea este atât de mare încât preferăm să deformăm realitatea pentru a o plia forţat pe soluţia noastră decât să sacrificăm soluţia...Este cunoscută vorba lui Lenin care exprimă acelaşi lucru, într-un context diferit: Dacă realitatea nu e conformă teoriei noastre, atunci vai de ea!

Un alt experiment a fost conceput pentru a studia conţinutul noţiunilor „ordine” şi „hazard”. Ne imaginăm că am construit o maşină care produce hazard, adică distribuie aleatoriu cifrele zecimale 0, 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9 şi, într-un moment dat ecranul maşinii ne arată secvenţa 0123456789. Prima noastră impresie va fi că maşina s-a defectat pentru că aceste zece cifre sunt înlănţuite evident într-un şir non aleatoriu, ba chiar foarte ordonat. În fapt, din punct de vedere matematic şirul 0123456789 este un şir la fel de aleatoriu sau la fel de ordonat ca oricare altă secvenţă de cifre. Probabilitatea obţinerii acestui şir este la fel de mare (mică) ca cea a oricărui alt şir: 9802314567 de exemplu. Concluzia: contrar opiniei generale, ordinea şi haosul nu sunt adevăruri obiective, ci determinări subiective ale observatorului.

Despre Ponctuaţie (Ponctuation) aţi auzit? Eu nu. Un exemplu (p.67): un şobolan de laborator gândeşte (sic!) despre experimentatorul său: eu l-am dresat ca acesta să-mi dea hrană ori de câte ori eu ridic levierul coliviei.” Şobolanul priveşte secvenţa Stimul-Răspuns (S-R) diferit de omul de ştiinţă. Dacă pentru experimentator comportamentul şobolanului (faptul de a ridica levierul) reprezintă răspunsul condiţionat la un stimul ce i-a fost administrat anterior, pentru animal acelaşi act reprezintă stimulul pe care el îl administrează experimentatorului. Hrana este pentru experimentator o recompensă, pentru animal un stimul. În alţi termeni, ambii ponctuiază (adică taie) diferit secvenţa comunicaţională. Ponctuaţia nu este un fenomen de laborator, la fel cum nu se observă doar la şoareci: relaţiile dintre oameni aduc şi ele multe exemple de ponctuaţie: într-o familie mama se consideră a fi puntea de legătură dintre copii şi tată, din contra, tatăl o consideră piedică, fără rigorismul lui, copii şi mama ar dezvolta o relaţie prea strânsă, de dependenţă chiar...

Alt caz celebru de ponctuaţie, de data asta semantică, ce-mi vine în minte este luat dintr-un banc foarte popular: se zice că un rege a condamnat un deţinut la moarte, scriind un ordin: Iertat nu trebuie, condamnat. Copistul a mutat virgula involuntar, astfel că a ieşit: iertat, nu trebuie condamnat... Virgula joacă aici rolul de limită a secvenţei de comunicaţie, ea marchează sfârşitul secvenţei: deplasarea ei cauzează şi deplasarea secvenţei.

Procesul invers, de stabilire a unui cadru comunicaţional comun nu are nume distinct (eu nu am găsit în paginile cărţii un termen special) şi este întitulat anecdotic „ce gândesc eu cum gândeşte el că eu gândesc” şi constă în stabilirea unei interdependenţe vizibile pentru ambii subiecţi ai comunicării. Un exemplu: soţul şi soţia merg împreună la cumpărături şi se pierd în piaţă. Cum procedează în acest caz? Este limpede că nu vor gândi situaţia unilateral, doar din punctul lor din vedere, altfel nu se găsesc niciodată. Orice strategie trebuie să-l ia în consideraţie pe celălalt. Vor trebui să gândească şi să caute un loc evident, unul care se deosebeşte de celelalte, bunăoară casa. Raţionamentul va căuta o viziune a lumii comună, nişte chestii acceptate tacit de ambele părţi - El va trebui să gândească în termenii următori: ce-aş fi făcut dacă eram ea întrebându-se ce-ar fi făcut dacă ea era eu întrebându-mă ce-aş fi făcut dacă eram ea? (Qu`est-ce que je ferias si j`etais elle se demandant ce qu`elle ferait si elle etait moi me demandant ce que je ferais si j`etais elle… ? p.105).

Un alt aspect al ponctuaţiei este re-cadring-ul, adică deplasarea voluntară a secvenţei având ca rezultat deplasarea totală a sensului. Un exemplu: vă întoarceţi acasă, în scara blocului vă aşteaptă un tip neplăcut care are în mână un cuţit şi enunţă pretenţii de proprietate la adresa unor bunuri ce vă aparţin (bani, bijuterii, telefon mobil). O replică de genul: vai, ce cuţit frumos aveţi, e de firmă? Va deturna sensul situaţiei, va lăsa infractorul în derută şi veţi avea câteva secunde pentru a rezolva situaţia în folosul Dvs: puteţi pleca, îl puteţi imobiliza... în acest caz efectul dorit este deruta, subiectul investeşte în mesaj un sens care i se pare suficient de clar, şi în consecinţă, răspunsurile aşteptate sunt cel mult două: fie opuneţi rezistenţă (cuţitul trebuie să vă convingă că este inutil), fie vă conformaţi cererii. Or, prin re-cadring produceţi un răspuns care nu intră în această grilă dualistă...

Trebuie să comunicăm...

Practic, dacă găsim un interpret putem stabili contact cu oricare din locuitorii planetei. În acest caz există nişte datum-uri fundamentale: limbile deja există, îndeplinesc aproximativ aceleaşi funcţii (de reprezentare a realităţii). Există însă cazuri în care aceste datum-uri trebuie inventate, create şi sugerate subiectului de comunicare. Un exemplu, pe care însă Watzlawick nu-l analizează este stabilirea unei conversaţii cu Dumnezeu. În schimb, autorul menţionează comunicare cu animalele şi extratereştrii ca cazuri limită în care nu numai că nu ne e dat cadrul fundamental al comunicării (limba), mai mult, noi trebuie să să-l stabilim şi să-l comunicăm celuilalt.

Primul caz este cel al animalelor, mai ales primatele şi delfinii. Cazul acestora din urmă este de departe cel mai interesant. Mediul acvatic nu cere prea multă inteligenţă: hrana poate fi obţinută lejer, nu există nici problema frigului... delfinii sunt totuşi fiinţe în multe privinţe asemănătoare cu omul. Ei utilizează un limbaj acustic, cu un oarecare grad de complexitate: „cuvintele” lor au un sens definit şi sunt grupate, de delfinii înşişi, în propoziţii complexe, uneori chiar fraze. Watzlawick pomeneşte un caz (p.158) întâmplat la unul din delfinariile americane: un antrenor a imitat sunetul prin care delfinii semnalizează că sunt în pericol de a se îneca. Delfinii s-au precipitat în ajutor, dar au constatat că au fost înşelaţi...ei au tras câteva lovituri uşoare de coadă simulantului pentru a-l preveni şi a-l pedepsi pentru abuz de semnal de ajutor...Un comportament tipic uman. Principala piedică în comunicarea noastră cu delfinii (nu sunt atât de naiv încât să cred că inteligenţa delfinilor este capabilă doar de piruete şi tumbe pentru distracţia oamenilor!) este faptul că versiunile lor de realitate sunt acustice, iar ale noastre - vizuale.

Al doilea caz este cel al extratereştrilor. Noi nu ştim dacă ei există, dacă da, atunci ce fel de raţiune posedă, ce fel de versiuni ale realităţii utilizează, pe scurt nu ştim mai nimic despre ei. ce ne rămâne? Ne rămâne să le trimitem mesaje suficient de clare pentru ca ei să le înţeleagă. Bunăoară imagini, care, presupunem noi, pot fi descifrate pe Pământ şi de maimuţe. Sau sunete. Sau numere. Ori alte simboluri, achiziţii şi lucruri universale pe care, credem noi, extrapământenii le-ar putea citi. În acest caz vom judeca după principiul: ce cred eu că el gândeşte că eu cred, adică vom căuta identificarea unui cadru de referinţă comun...

Cu coşul plin...

La finalul oricărei cărţi primul lucru ce-ţi vine în minte este să cauţi autorul şi să-i adresezi câteva întrebări sau să provoci o polemică... Eu nu vreau nici una nici alta, mă mulţumesc cu câteva întrebări ce mi le adresez, nu pentru a putea răspunde vreodată la ele, ci pentru a tăia oberlihturi în mai multe părţi ale realităţii, pentru a-mi lăsa deschise mai multe portiţe... Am şi eu o versiune a realităţii, nu pretind că este cea mai bună, dar, pretind că îmi explică cel mai bine lumea în care sunt, şi atenţie, mă mobilizează să şi mai fac câte ceva... Chestia asta i-a scăpat lui Watzlawick: realitatea în care trăieşti, fie ea greşită, are şi funcţii explicative, furnizează individului sisteme de sens care îl mobilizează, îl impun să acţioneze...

Merită a fi citită...