Fiind baiat...

Nu divulg o mare taină zicând că peste 90 % din blogurile şi site-urile cu tematică literară (fie conţin literatură a autorului, fie analize ale unor cărţi scrise de alţii, fie urmăresc procesul literar sub lupă) sunt SCRISE DE ADULŢI PENTRU ADULŢI. Recenzenţilor (cronicarilor literari) le place să identifice strategiile discursive al autorului, jocul nuanţelor şi mizanscenelor prin care acesta ştie să imprime un sens naraţiunii, procesul laborios prin care o întâmplare devine naraţiune, pe scurt, caută un disimulant în spatele căruia s-ar găsi un disimulat, un semnnificant care ar exprima, dar şi ar ascunde deopotrivă un semnificat... sunt căutate idei... La fel, celor care scriu, creează şi elaborează proze, poezii sau eseuri le place să se revendice tot de la idei...

Întreg procesul acesta este unul firesc, fiind expresia spiritului critic uman ajuns la o maturitate firavă, capabil deja să deosebească diferitele moduri în care o idee poate să se arate, să se impună sau din contra, să se sustragă privirii curioase... În fapt însă, cocoţaţi în vârful piramidei, uităm că piscul este punctul final al unei călătorii... Aburcaţi pe umerii raţiunii şi a tradiţiei gândirii raţionale uităm că am ajuns acolo printr-un efort încununat nu doar de idei, nu doar de produse abstracte ale gândirii umane, ci şi de trăiri imediate, de emoţii puternice, de frică, de cutremur, de lacrimi de tristeţe sau de bucurie...

Până a ajunge Spirit abstract, raţiunea umană s-a hrănit cu sentimente concrete – este momentul să aduc în scenă un erou, pe care l-am cam uitat, LITERATURA PENTRU COPII. Cu excepţia fericită a „Micului Prinţ”, acest gen literar, primul şi principalul tocmai pentru că este primul, se află la coada clasamentelor, a recenziilor, a citărilor în ziare şi reviste de specialitate. În parte pentru că, consumatorii acestei literaturi sunt incapabili să enunţe discursuri şi să construiască formaţiuni discursive (măi, da mai citez din F., chiar când e vorba de literatură pentru copii!), în parte pentru că copiii nu sunt prea interesaţi de teme, idei, strategii, scriituri, ci de emoţii. Ei citesc altfel, noi scriem altfel... Eu au numele lor, noi le avem pe ale noastre. Capodoperele noastre sunt păzite de cei mai straşnici, mai vajnici şi mai inteligenţi indivizi: îmi amintesc doar câţi tipi, mai imbecili şi mai deştepţi, au devenit academicieni cu domeniul de preocupare „eminescologia”, „călinescologia”, „nimicnicologia” etc.; sunt păstrate în cele mai luxoase biblioteci (fiecare librar se laudă cu ediţii luxoase din Freud, Camus sau Marx); simplul act de a le procura şi a le păstra în biblioteca proprie fiind considerat un act de prestigiu (am auzit, inşi, care o făceau pe intelectualii: am pe Eminescu integral, mă simt împlinit; celălalt: îl am pe Faulkner complet, de parcă Eminescu sau Faulkner dintre scoarţe adaugă ceva intelect omului care nu-i citeşte şi nu-i gândeşte). Prin contrast, capodoperele lor, adică marile cărţi pentru copii, stau în grija mamelor, a guvernantelor capricioase sau a taţilor inculţi, nu există doctorate în „ariciologie”, „iepuraşologie” sau „căluţologie”, şi vine vremea când copilul ajuns adolescent le uită puţin câte puţin, apoi le abandonează complet.

...E trist să constat cât de redusă este prezenţa, pe net, a autorilor ce au scris exclusiv pentru copii. Nu este vorba, aşa cum s-a mai făcut, să recapitulăm primele cărţi ale ieşirii noaste din copilărie, să repovestim şi să readucem în discuţie primele noastre încercări de a citi literatură matură... Este de fapt o minciună: doar deplasăm rigla mai spre ieri, ceva grade, nu însă şi o schimbare de perspectivă.

Vreau să vorbesc despre literatura pentru copii (exclusiv pentru copii, scrisă pentru copii) din perioada când eram copil... Voi aminti aici doi autori basarabeni care mi-au marcat copilăria: Spridon Vangheli şi ... Constantin Dragomir (Grigore Vieru nu intră în calcule, el era un autor oficial, prezent în ABECEDAR, prezent la matinee, recitaluri de poezie, serate, concerte, pe scurt, era autorul impus, iar noi copii eram sensibili la chestii de astea, ne plăcea să fim diferiţi, neascultători). Primul pentru ce a scris, al doilea pentru ce a reuşit să selecteze şi să redacteze din ce au scris alţii. Triada Ciuboţel-Titirică-Guguţă a lui Vangheli este un fel de Iliadă a copiilor (iertată-mi fie comparaţia, ea e pentru copii, nu pentru maturi), mi-ar plăcea să văd, undeva pe un câmp pustiu sau în mijlocul unui sat părăsit Turnul lui Ciuboţel – doină de jale pentru toate mamele plecate în lume... La fel, introducerea unui Titirică sau a unui Grăia- Singur (sper că n-am încurcat nimic!) în certurile identitare ar fi de folos pentru trezirea unor minţi fierbinţi... Un capitol cu subtitlul: Grăia-Singur îşi caută un strămoş îndeosebi îl recomand)... Cât despre Guguţă, acesta era simbolul unei rezistenţe contra nivelării şcolare, contra acelui proces prin intermediul căruia din copii drăguţi rezultă până la urmă maturi imbecili (voi fura o metafora de la Sandu Osadcenco şi întreg folclorul nerecunoscut al Moldovei şi-i voi numi – JLOBI)... Guguţă era insul care, înfuriat că directorul (statul) nu-l primeşte la şcoală, îşi deschide una acasa, individul care credea că un bănuţ (copeică) îi este suficient să cumpere un automobil... ce mai, romantica copilăriei, când sentimentele şi gândurile curgeau nestingherite de canalele rigide ale socializării. Deşi, din punct de vedere ideologic, unele chestiuţe pot fi contestate, un merit al lui Vangheli rămâne faptul că nu i-a făcut pe eroii săi (ăştia trei) nici pioneri nici octombrei (rog să fiu contrazis, este posibil să am goluri în memorie)... Pe de altă parte, Pantalonia era El Dorado spre care am dorit să călătoresc întotdeauna.

Constantin Dragomir era la celălalt pol: era compilatorul de talent, organizatorul care reuşea să strângă între copertele unei cărţi cele mai frumoase poveşti, cei mai talentaţi poeţi şi compozitori şi să compună, la rându-i ghicitori, numărători, snoave cu răţuşte, elefanţi şi broscuţe... Doar câteva titluri: „Bunicuţa cu Poveşti”, „Enciclopedia cu Zâmbete”, „Cartea cu Minuni”, „Arici Pogonici”, „Copilărie-Păpădie” şi o extraordinară introducere în mitologia unor popoare sub numele „Coiful Magic”. Acele cărţulii bogate în desene, caricaturi, pilde, cântece („Arici pogonici” era inspirată exclusiv din folclorul român), de departe mai puţin atrăgătoare decât Larousse-urile de astăzi, erau lumi fericite, insule fără griji, neangajate, într-o lume angajată, erau respiraţia sacadată, entuziasmată şi dezinteresată a unui copil în raport cu inspiraţia calculată şi interesată a unui matur...

Aceştia sunt doi oameni cărora le-aş strânge mâna şi le-aş mulţumi pentru copilăria fericită. Mai mult, ei au fost cei care m-au învăţat să citesc şi au alimentat dragostea faţă de lectură, nu băţul lung şi dureros al primei învăţătoare...

P.S. De fapt, universul literar al copiilor nu se reduce la scriitori...Cu prima ocazie îl voi omagia şi pe Lică Sainciuc, Emil Childescu, pe Alexandru Cosmescu şi pe Igor Creţu (sper că nu i-am greşit numele) – excelenţi traducători, pe compozitoarea Daria Radu... Mai sunt ceva nume în rezervă, le enumăr pentru a le fixa cumva într-un orizont de aşteptare: Iulian Filip (păcat că, de la Cinel-Cinel la „Foarfeca lui Urechean” nu a avut o prestaţie mai coerentă, Petru Cărare (pentru Tropoţel) şi necunoscuţii redactori şi editori ai nemuritoarei serii „Poveşti populare...” – au fost şi moldoveneşti, şi ruse, şi vietnameze, şi franceze şi...

P.P.S. voi încerca să creez un blog în care îmi voi reîntoarce, fie virtual, copilăria...sper să găsesc suficiente ilustraţii, texte şi note de cântece...poveşti...

P.P.P.S. slavă internetului şi internauţilor moldavi care au plasat pe web fragmente din Guguţă în... franceză şi în rusă. Asta până găgăuţii de la Biblioteca Naţională şi Muzeul Literaturii Române al Uniunii Scriitorilor se decid să publice ceva în limba autorului...

ucigas de carti

Bogumil Hrabal

„O singurătate prea zgomotoasă”

"Слишком шумное одиночество"

"Амфора", 2002

... N-a existat, se pare, o epocă în istoria omenirii, în care ar fi domnit conştiinţa că: orice idee este scumpă, orice gând este util, orice produs al raţiunii umane îşi are valoare lui intimă, irepetabilă şi divină. Din contra, întotdeauna au existat grile, table, sisteme de interpretare, criterii de partaj care ordonau domeniul zisului şi auzitului, permisului şi nepermisului, utilului şi neutilului, preţiosului şi dăunătorului, scumpului şi ieftinului... A existat o faţadă a gândirii, dar şi o curte a ei, unde, dosite de privirea sufletelor în căutare, erau internate „ideile bolnave” pentru a-şi da duhul departe de ochii lumii. Zice Foucault: „în orice societate, producerea discursului este deopotrivă controlată, selecţionată, organizată şi redistribuită prin intermediul unui anumit număr de proceduri care au rolul de a-i conjura puterile şi pericolele, de a-i stăpâni evenimentul aleator, de a evita copleşitoarea, redutabila ei materialitate.” („Ordinea discursului”, p.15)... Nu poţi vorbi în orice societate despre orice. Nu poţi scrie orişice. Cărţile îşi au şi ele norocul, soarta şi ghinionul lor. Este unul din lucrurile despre care vorbeşte Bogumil Hrabal în „O singurătate prea zgomotoasă” .

Ca gen literar, miniromanul lui Hrabal este o baladă lirico-meditativă, o doină tristă închinată cărţii. Gantea, eroul principal, „autodidact involuntar”, este, prin analogie cu ciobanul „Mioriţei”, un proroc care vorbeşte despre eternitate într-o lume în care fiecare lucru, inclusiv cărţile, îşi are propriul TIMP. Printre tonele de hârtie şi de cărţi supuse nimicirii, Gantea reperează „punctele în care gândirea umană se învecinează cu veşnicia”, adică acele mari idei ale omului care au asigurat evoluţia speciei umane, care au mobilizat şi influenţat mii şi mii de oameni: Hegel, Descartes, Nietzsche, Socrat, Hristos, Lao Tzî. Ele sunt pilonii de sprijin, ferestrele spre eternitate prin care se poate ieşi din temporar, din prezentul efemer... Să fie o aluzie fină la adresa comunismului şi o trimitere directă la caracterul distructiv, dar trecător? Sau o alegorie care trebuie să exprime ideea

Cerul „Veşniciei” văzut de Hrabal are puţine stele, şi printre ele nu se văd aştrii regimului totalitar. În schimb, este Hristos şi Lao Tzî, doi poli într-o ecuaţie construită de autor pentru a puncta două tendinţe distincte în caracterul uman, două emoţii care umplu fiinţa umană: pe de o parte, dorinţa nestăvilită de a schimba lumea, de a o „moraliza”, de a-i înlătura excesele, de a o reconstrui (Hristos), şi înţelepciunea care pricepe deşertăciunea acestor tentative, deznădejdea calmă care a înţeles că unicul orizont legitim de schimbare este omul – lumea rămâne, în parte, aşa cum este, în pofida eforturilor supraomeneşti ale unora (Lao Tzî), pe de altă parte. Există şi aici o alegorie care trebuie să sugereze dezvoltarea logică a oricăror tentative(printre care comunismul) de a schimba lumea din temelii: după o revărsare de emoţii şi proiecte grandioase survine o altă epocă, una a seninătăţii şi a neputinţei calme... După Cântarea Cântărilor vine Ecleziastul. După Hristos vine Biserica...

O altă metaforă, care surprinde bine caracterul efemer al Ideilor de Faţadă este cea a luptelor subterane ale şobolanilor, invizibile pentru oamenii simpli, cei care nu cunosc decât suprafaţa. Este poate o influenţă a lui Dostoevski, poate o inspiraţie din Hugo – să ne amintim că, în „Mizerabilii”, subterana joacă un rol crucial în salvarea lui Marius şi a lui Jean Valjean, fiind, acolo, ca şi aici, inaccesibilă pentru autorităţi. Şobolanii îşi împart zone de influenţă, se luptă pentru distribuirea deşeurilor şi resturilor din oraş, înmulţindu-se nestingherit, departe de ochii lumii. Este posibil ca şi aici, autorul să fi construit o metaforă a luptei ideilor, luptă care se duce în profunzimi, fiind greu de surprins (a se vedea frumoasa metaforă a lui Heidegger: „adevărul se smulgea lucrurilor cu forţa”, adică era disimulat şi descoperirea lui cerea un efort). Chiar dacă în aparenţă, viaţa spirituală a comunităţii pare moartă, nu este aşa. Ea nu moare, ci se transformă sub presiunea ideilor oficiale, a teoriilor de faţadă, a discursurilor legitime; se disimulează şi trece în „samizdat”, în subterană, în sertare, adunând puteri pentru o răbufnire care va distruge construcţiile ideologice oficiale...

frica...odinioara si acum

George Duby

« An 1000 an 2000 sur les traces de nos peurs »

Paris, « Textuel », 2001

... Oarecum demodate apar discuţiile despre frică, în plină epocă postreligioasă, postmorală şi postmaterialistă. Ce e frica, dacă nu un sentiment de peşteră, un arhaism aproape dispărut, un fel de amintire incomodă dinaintea Erei Raţiunii? Inventarea psihologiei şi psihiatriei moderne a permis sondarea acestui proces afectiv, identificarea factorilor care-l nasc şi-l alimentează, s-a reuşit construirea unei tipologii a fricii, pe scurt, s-a reuşit captarea Fricii, raţionalizarea şi dezvrăjirea ei. nu sunt specialist în bioetică şi prin Foucault am trecut la galop, fără atenţia necesară, dar am certitudinea unei medicalizări a fricii în secolul XX, trecerea ei în „sistemul transgresivului”. În paralel, frica, şi întreaga medicină, au fost reevaluate prin prisma raportului vizibil-invizibil aşa cum se revela el ştiinţelor zise fundamentale (fizica, chimia, biologia). Frica a fost sustrasă invizibilului şi adusă aici, în lumea sensibilă, unde o serie de „vraci” - profesionişti, dar şi destui amatori şi şarlatani au încercat s-o lichideze, să taie rădăcinile care o alimentează. Frica nu mai este atât o reacţie, cât o boală ce trebuie tratată, nu un răspuns sănătos la un stimul ce iese din sfera cognoscibilului, sau printr-o altă trăsătură, aduce un pericol pentru subiect, ci un comportament deviant care trebuie „corectat”...

În fapt, dezvrăjirea lumii, povestită generos de Marcel Gauchet, a însemnat, pe lângă reducerea lui Dumnezeu la legile termodinamicii şi la principiile de incertitudine ale lui Heisenberg, şi o „mecanizare”, „materializare” şi „vizibilizare” a lumii... Excesul „lumităţii” s-a produs din contul insuficienţei de alteritate, de divinitate. Dezvrăjirea lumii s-a produs în câteva linii de forţă: prin golirea de conţinut a noţiunilor „Dumnezeu”, „Creaţie Divină”; prin elaborarea de către Rousseau a sistemului de sens „religie civilă” şi modificarea, dacă nu chiar distrugerea vechilor semnificaţii, prin punerea Omului înaintea Divinităţii, prin transformarea Divinităţii într-o variabilă a plăcerilor individului, prin nimicirea Dumnezeului ca datum fundamental al fiinţei umane şi transformarea lui într-un soi de haină spirituală de duminică – este ceea ce Derrida numeşte „Orizontul kenotic al morţii lui Dumnezeu şi al reimanentizării antropologice (drepturile omului şi ale vieţii umane înaintea oricărei datorii faţă de adevărul absolut şi transcendent al anga­jamentului faţă de ordinea divină: un Avraam care ar refuza de acum înainte să-şi mai jertfească fiul şi care nici măcar nu s-ar mai gândi la ceea ce a fost dintotdeauna o nebunie.” (J. Derrida, „CREDINŢĂ ŞI CUNOAŞTERE”, p.56, Bucureşti, Paralela 45, 2003); în fine, prin raţionalizarea cotidianului, prin excluderea influenţei oricăror factori supranaturali în viaţa de zi cu zi.

De unde frică, când viaţa noastră este previzibilă în orice zi a anului, a săptămânii, orice oră a zilei? Agricultura (se va scrie oare vreodată istoria conştiinţei agricole a omului?) a devenit un proces controlabil cap-coadă, călătoria Chişinău-Cahul este previzibilă cu aproximaţii de secunde ( trenul, autobuzul şi maxi taxi au un orar de deplasare, trasee stabilite, şi nu depind, teoretic de factori naturali precum ploaie, vânt sau zăpadă – vom accepta să vorbim despre tipuri ideale aici în maniera lui Max Weber, altfel drumurile moldovene devin impracticabile ori de câte ori cade o gură de ploaie sau un sac de zăpadă!), bolile sunt clasificate minuţios, chiar unele incurabile precum SIDA pot fi amăgite astfel încât deşi bolnav, individul să poată trăi cât restul sănătoşilor, chiar sistemul de comunicaţii, care dădea mare bătaie de cap medievalilor, încât aceştia se rugau la Dumnezeu să ocrotească curierul de tâlhari şi nenorociri, este acum un proces controlat, astfel că nici o rugăciune adresată lui Buddha, Dumnezeu sau Crişna nu poate împiedica kilobaiţii mei să ajungă pe serverele Google şi să fie plasate pe prima pagină a site-ului...

Pe scurt, spaţiul fricii s-a redus dramatic în secolul XX şi continuă să se reducă progresiv atât prin raţionalizarea discursurilor despre frică, cât şi prin reducerea terenului ei de acţiune...

Un istoric ca Georges Duby (cunoscut publicului român prin „ANUL 1000”, Polirom, 1996), ţine oare cont de aceste mutaţii ale fricii, de fluctuaţiile percepţiei fricii, de „schimbările în privire”? Şi da şi nu. Da, fiindcă a neglija aceste modificări ar însemna să scapi din minte (în vine în minte o altă expresie – a scăpa din mâini, dar, cine mai ţine ideile în mâini? Eu le ţin în cap...) logica dezvoltării succesive a fricii, procesul prin care aceasta s-a retras din social, din norma şi a fost încadrată în patologic. Nu, fiindcă scopul lui Duby nu este de a face o deconstrucţie a sentimentului fricii, ci un marcaj al unor similitudini, punctarea unor schimbări ce au avut ca rezultat concepţiile actuale – medicale dar şi filozofice despre frică...

Să vedem, care erau fricile majore ale oamenilor anului 1000 şi în ce măsură au fost acestea integrate în „normalul” secolului XX?

Frica de mizerie

Ne mai este frică de foame, mizerie, sărăcie? Judecând după tonele de alimente care invadează pieţele, după centnerele de alimente duse la gunoi în stare aproape proaspătă, s-ar părea că răspunsul este – NU. Un răspuns parţial, însă.

Oamenii începutului de mileniu au un weltanschauung, mod de a privi lumea aparte – pentru ei vizibilul şi invizibilul coabitează strâns, între cele două lumi există graniţe flexibile care pot fi trecute în ambele sensuri... Lumea cotidiană nu este lumea omului, ci a lui Dumnezeu. Omul nu este decât instrumentul împlinirii lui Dumnezeu, el nu face decât să întregească voinţa lui Dumnezeu. În fapt, omul se simţea slab şi neajutorat în faţa puterilor naturii (p.15). Ciclul agricol (cu o însemnătate primordială în epocă) era unul ordonat, regulat – o succesiune de gesturi de partaj şi interacţiune între Dumnezeu şi OM, complet dependent de voia lui Dumnezeu... orice dereglare a acestui ciclu agricol normal (secetă, ploaie, zăpadă) era percepută ca un bici al lui Duumnezeu, o pedeapsă în faţa căreia omul trebuia să încline capul şi să se roage... Mizeria nu era un accident, ci o fatalitate. Sistemul social de castă nu permite o ascensiune ierarhică fără respectarea regulilor (moştenire, merite eclesiastice etc) astfel că agricultorii sunt legaţi pentru totdeauna de pământ purtând cu sine fatalitatea locului şi a timpului. Recapitulăm: mizeria este o fatalitate pentru oamenii anului 1000. Dar pentru indivizii anului 2000?

Fără îndoială, frica de mizerie persistă încă, dar s-a modificat mult percepţia mizerie însăşi. Pentru cetăţeanul modern şi contemporan mizeria este un accident, un moment neplăcut desigur, dar care nu se datorează proniei şi înstrăinării lui Dumnezeu faţă de lume, ci unor probleme sociale şi instituţionale – vinovat este statul social, mâna invizibilă a pieţei, apetiturile oligarhilor... frica este un moment situat exclusiv Dincoace, în limita vizibilului, este un semn al răutăţii umane, a naturii corupte a urmaşilor lui Adam, nu un semn al mâniei divine. Frica noastră este o boală, frica lor era un datum existenţial. Frica noastră poate fi tratată, asanată, alor putea fi doar îmblânzită, până la un nou accident.

... Duby vorbeşte şi despre alte valenţe ale fricii medievale - Frica de Altul, Frica de epidemii, Frica de violenţă, Frica de lumea de dincolo - coordonate care fie au dispărut, fie au fost integrate în discursul consumist. Această ultimă posibilitate este extrem de interesantă. Frica de epidemii bunăoară a născut industria farmaceutică, una dintre cele mai prezente în viaţa noastră... În numele sănătăţii (apropo, cică sănătatea, până la urmă, este tot o noţiune relativă) se cumpără şi se utilizează medicamente cu duiumul, poliţia igienică ridică taxele pe viciu, interzice fumatul în locurile publice, spală troleibuzele şi trenurile înainte de fiecare cursă...totul poate fi lecuit, până la urmă: frica, depresia, nefericirea şi dezamăgirile... Frica de altul a născut industria militară, frica de violenţă a născut poliţia, miliţiile populare, frica de lumea de dincolo a născut televiziunea, mass-media şi industria de divertisment... Frica a fost integrată în circuitul pieţei devenind bun de consum precum pâinea, laptele sau untul...

P.S. cartea lui Geroges Duby a fost doar un pretext, doar un punct de reper pentru ideile şi fanteziile mele.

tutun, literatura, biblioteci si partizani

Fumat, fumuri, biblioteci şi partizani

Is this the end of English literature? – se întreabă un jurnalist de la Telegraph cu referire la interzicerea fumatului în locurile publice, în baruri şi restaurante... cică, toţi poeţii englezi de la „Swift and Pope to Cowper and Wordsworth, from Byron to Charles Lamb” - erau fumători... Prohibiţia fumatului şi fumului de tutun în locurile publice ar însemna, sugerează autorul articolului, moartea cafenelelor literare, a boemei literare publice şi a...poeziei... nu ştiu dacă literatura engleză chiar va avea de suferit din chestia asta, dar, atâta timp cât n-au cunoscut încă o „tranziţie” făcută de moldoveni, n-au de ce să se plângă. Să pună lapte praf în pipă!

Istoricul Jean-Yves Mollier vorbeşte, într-un interviu publicat în Telerama, despre viitorul bibliotecilor, despre funcţia de liant social a bibliotecilor, despre riscurile numerizării cărţilor...

... Azi dimineaţă am văzut un panou publicitar care anunţa deschiderea Salonului Internaţional de Carte din Chişinău la 31 august... Cică, la această dată, festivalul va fi oficializat... Deschid DEX-ul (ăla electronic) şi caut sensul lui „ a oficializa” – vb. I, Tranz. A da sau a face să dobândească un caracter oficial; a consfinţi prin lege. Sinonime: a instituţionaliza, a legaliza.

Măi, să fie! Oare ediţiile anterioare ale festivalului erau ilegale??? Se făceau noaptea, pe ascuns, în bunchere? Din câte ştiu, tot la BNM se bea cocktailul şi se rupe microfonul în patru... Neam de partizani: şi saloanele de carte le facem tot ilegal, tot pe ascuns, la arese conspirative...

25 ani, 25 carti si ceva idei

USA TODAY împlineşte 25 ani pe 15 septembrie 2007. Sigur nu mă invită la aniversare, chiar dacă scriu despre asta. Tipii de la acest Nation's Newspaper au hotărât să facă un cadou cititorilor lor, printre care şi subsemnatul, construind 25 topuri interesante ce grupează descoperiri ştiinţifice, filme de succes, automobile care fac diferenţă, momente–cheie ale istorie, pe scurt, să măture prin ultimii 25 ani şi să scoată la lumină ce se opreşte în greblă, adică lucrurile cu adevărat importante, cum zic ei, chestii that made an impact. Au dat o raită şi prin cărţi. Adică PRIN PIAŢA DE CĂRŢI. O să vedeţi că e o diferenţă.

Topul lor nu are pretenţia de a limpezi cele mai bune 25 cărţi din punct de vedere al scriiturii, arhitecturii literare, caracterului inovator, limpezimii ideii, claritatea stilului – un critic literar ar putea face 25 de topuri într-o categorie, ce mai... tehnicile fluide ale scriiturii sunt greu de clasificat; şi mai greu de pus într-o ierarhie.

Ca să nu-şi bată prea mult capul cu curente literare, orientări filozofice sau anti-artistice ale unor artişti, ziariştii de la USA TODAY au ales drept criteriu PIAŢA şi au alcătuit topul unor cărţi cu „an impact on readers and the publishing industry”.

Un intelectual elitist va strâmba din nas: măi, de când piaţa este un criteriu al valorii literare? Voi răspunde: nefiind criteriu al valorii literare, piaţa este criteriu al impactului pe care îl are cartea asupra societăţii, este ecranul care, citit corect, arată dinamica gusturilor literare, dinamica impactului pieţei de carte asupra publicului şi invers, arată şi care sunt căile de propagare, difuzare şi multiplicare a cererii de carte... pe scurt, trebuie să ştii să citeşti corect piaţa.

Ceea ce voi face eu acum.

Pe primul loc...(vă mai îndoiţi?) este Harry Potter and the Sorcerer's Stone. Am citit câteva cărţi din serie, sunt oribile, dar au aduc atâţia cititori şi cumpărători în librării, biblioteci, muzee cât n-au adus îndemnurile somnoroase ale unor „intelectuali credibili”. Încerc un sentiment mazochist de plăcere când mă gândesc că zeci de mii de oameni aşteaptă în ploaie apariţia unei noi cărţi din seria celebră... Argumentului că Piaţa i-a adus acolo, deci entuziasmul lor n-ar fi credibil, îi vom opune replica: Piaţa i-ar fi putut duce şi în alt loc, piaţa de divertisment nu este numai carte, deci faptul că au ales anume acest segment al pieţei ne spune ceva...

Pe locul doi o carte de care n-am auzit, dar scrie că este prima carte recomandată de clubul de lectură al Oprah Winfrey… Un bun exemplu de colaborare a divertismentului, talk-show-ului şi industriei literare… semn că acest nod ar putea fi legat şi la noi prin aducerea unor vedete inteligente la TV...

Pe trei este Dan Brown, tipul abject care a dublat numărul vizitatorilor Luvrului anul trecut şi a făcut câteva zeci de milioane de credincioşi să-şi citească cărţile sfinte, fie şi măcar pentru a le apăra.

Pe patru stă un raport plicticos despre cel mai interesant fenomen al istorie americane – atacurile din 11 septembrie 2001... Au scris şi europenii despre asta (puţini europeni sunt în top, suspect, şi nici un francez...) – Thierry Meyssan este primul ce-mi vine în minte.

După asta urmează o serie de cărţi pentru gospodine şi domnişoare bătrâne (nu e sexism, e o expresie doar!) – selfbuilding, dragoste and sex şi diete.

Abia pe 15 stă Salman Rushdie cu „Versetele satanice”. La sigur nu din cauza valorii literare, ci din motive extraliterare ce ţin de destinul tragic al scriitorului. Este prezent şi Stephen Hawking cu o descriere pe înţelesul tuturor a teoriilor cosmologice...

Topul ăsta, ca oricare altul, ar putea fi descusut şi desconsiderat până la ultima literă, nu văd însă rostul unei asemenea ocupaţii.

El spune însă, câteva lucruri pe care le ştim, dar le uităm:

1. literatura bună se vinde rău deocamdată;
2. literatura bună (Rushdie în cazul nostru, dar este şi cazul lui Jonathan Littel, Goncourt-ul de anul trecut ) pipărată cu un scandal se vinde bine;
3. literatura practică se vinde cel mai bine şi e firesc să fie aşa;
4. colaborarea mass-media cu piaţa de carte este o condiţie sine qua non a dezvoltării procesului literar la diferitele sale etaje (literatură de consum, high literature) – dezvoltarea pieţei cărţii trece prin „civilizarea” mass-media, prin profesionalizarea ei;
5. televiziunea, cum e cazul Oprah Winfrey, nu este un concurent al cărţii ci un aliat al ei... Acelaşi argument este valabil şi în privinţa maniei Harry Potter: aceşti amatori de carte ar fi putut aştepta un an-doi până să iasă filmul, încărcat de super-hiper efecte, dar au preferat să citească cartea din scoarţă în scoarţă... Avem o piaţă proastă a cărţii pentru că avem şi o televiziune proastă... trebuie să avem grijă pe cine punem la televizor...
6. pentru scriitorii basarabeni mai am o concluzie: fără o piaţă literară complexă (inclusiv cu literatură de consum, Arlequini şi Romane de bulevard) nu se va dezvolta nici marea literatură, aia pe care pretindeţi că o faceţi zilnic... a te compara cu Eminescu nu e mare treabă, a găsi măcar doi inşi culţi care să te citească, să te caute în librării şi să discute despre poezia ta, este o mare minune...

nume...

...Zilele trecute o rudă apropiată a născut un băieţel. Un bebeluş negricios şi frumuşel, un pic sperios şi foarte somnoros... M-a rugat să-i aleg un nume şi n-am putut s-o refuz. I-am cerut timp de gândire după care am purces la căutări... În teorie, a alege un nume este o chestie facilă – la urma urmei o face toată lumea, şi intelectualii, şi inginerii, şi ciobanii, şi analfabeţii. În practică, a alege un nume, cel puţin pentru mine, este un chin. M-am gândit iniţial, să nu sufoc personalitatea copilului prin a o plia pe o tradiţie religioasă (am evitat numele de martiri, apostoli sau proroci), or, îmi doream ca el să plece în viaţă cu mai puţin Ceilalţi şi mai mult EL, o povară mai mică a tradiţiei în schimbul unei mai mari libertăţi individuale. La fel, a trebuit să evit şi numele condiţionate social - cultural (cele de poeţi, actori, pornodive sau staruri, nume de eroi literari, cinematografici), politic (imaginaţi-vă destinul unui băiat provincial nu numele Napoleon, Cezar sau Hannibal! Sau un tip cu numele Avram într-un mediu antisemit).

Am căutat permanent un nume neutru, unul care să nu se posede decât pe sine, fără alte ingrediente... E o treabă grea anapoda. În mod practic, nu există aproape nici un nume care ar fi lipsit de o conotaţie socială, culturală, economică... Ivan este numele ţăranilor şi soldaţilor ruşi inculţi (optica occidentală) dar şi numele dat generic prostimii (optica rusească). La noi, Ivan este numele colectiv al minorităţii ruse, şi a da unui băiat un asemenea nume ar însemna să-l poziţionezi într-un sistem de semnificaţii politice şi sociale din care îi va fi foarte greu să iasă. Pe durata unei bune părţi a vieţii, Ivanul meu va trebui să accepte priviri bănuitoare pline de suspiciune (fie că se prezintă aşa în Occident, fie în Rusia, fie în Moldova)... celelalte nume sunt şi ele la fel...În chestia asta a însemnării oamenilor (până la urmă numele e semnul tău cel mai intim) nu există neutralitate, numele fiind încă o modalitate de a integra individul într-un sistem social... Chiar un nume de tipul 1234567, în ipoteza că ar fi acceptat de oficiile de stare civilă, nu ar fi perfect neutru, căci ar sugera un alt tip de identificare cu comunitatea, individul ce va avea norocul sau nenorocul să-l poarte, va trebui să suporte pecetea diferenţei, opunerii, adică aceeaşi suspiciune, distribuită însă pe alte criterii...

Revenind la cărţi, oare scriitorii au bătaie de cap cu alegerea numelor eroilor? Alegerea unui nume, Vasile de exemplu sau Emilia pentru un personaj al unui roman, influenţează oare subiectul romanului, altfel spus, impune o anumită linie narativă? Apoi, critica literară reuşeşte întotdeauna să surprindă şi această linie de subiect subtilă?

În încercările mele literare (palide încă, de altfel) mi-am pus de mult ori problema asta şi o rezolvam, ca şi Kafka, prin C., V, sau tot felul de cifre... de fapt încercam să evit problema...

realitatea noastra cea de toate zilele

Paul Watzlawick

„La réalité de la réalité”

Paris, « Editions du Seuil », 1984

Cartea asta are două mari avantaje faţă de tratatele de filozofie care abordează, într-o manieră sau alta, realitatea. Primul este colecţia impunătoare de fapte, date, exemple şi cazuri reale, care scot în evidenţă problemele creării realităţii. Al doilea avantaj este cel al „privirii autorului” altfel spus, orizontul interogaţiilor şi răspunsurilor sale. Paul Watzlawic rumegă probleme situate exclusiv Dincoace, în realitate proximă şi imediată. Abordările conceptuale sunt lăsate pe seama „specialiştilor” sau amatorilor (în sensul bun al cuvântului, adică îndrăgostiţilor) de speculaţii.

Redusă la o idee principală cartea sună astfel: cu toţii credem că Realitatea este ce este şi comunicaţia este o simplă manieră de a o exprima sau explica. În fapt, ceea ce există, nu sunt decât versiuni diferite ale Ei, unele chiar contradictorii, toate versiunile fiind efecte ale comunicării şi nu reflectarea unor adevăruri obiective şi eterne (p.7).

Deci, Watzlawick NU vorbeşte despre esenţa realităţii, despre modul în care aceasta se formează (acest aspect este studiat în mod special în lucrarea lui Peter L. Berger şi Thomas Luckman „The social construction of reality”, tradusă şi în română şi în rusă) sau despre componentele ei. Pragmatica comunicării, adică metoda ştiinţifică utilizată de autor, acceptă ca rezolvate aceste probleme, fie le suspendă pentru moment.

Adică, Watzlawick studiază modurile de comunicare prin care indivizii întreţin relaţii şi „compun” diferite weltanschauung-uri, bruiajele care intervin în procesul comunicării – neintenţionate sau voluntare şi procedeele prin care putem instaura o comunicare acolo unde ea nu exista anterior, cum este cazul animalelor (delfinii sau maimuţele) sau cel al extratereştrilor.

Bruiaje involuntare ale comunicării

Perturbaţiile comunicaţionale apar întâi de toate în vecinătatea Turnului Babel (una dintre cele mai puternice metafore ale umanităţii, care înglobează şi anticipează jumătate din filozofia modernă). În cazul nostru, diferenţele lingvistice sunt responsabile de erori comise fără intenţie, dar care pot avea urmări grave. Lungul şir al bruiajelor lingvistice este condus de cuvinte care se scriu diferit, dar se citesc în acelaşi mod, mai ales în limbi precum engleza şi franceza. Într-un proces de comunicare scrisă eroarea poate fi evitată, dar o conversaţie tete a tete poate stârni mari neînţelegeri. Uneori, acelaşi cuvânt are, în ţări diferite, sensuri diferite. Este şi cazul noţiunii matematice (echivocuri matematice? Nu se poate!) BILION, care, în SUA înseamnă un miliard, adică o mie de milioane, iar în Europa – un milion de milioane, adică o cifră de o mie de ori mai mare. Pentru Vasea Minerul această diferenţă nu contează, dar pentru Vasile şeful de laborator de fizică cuantică sau Gheorghe preşedintele de bancă, deosebirea este pipăibilă şi chiar catastrofală.

Probabil nu-i voi putea traduce niciodată prea exact ce a dorit să zică un eschimos din Groenlanda care utilizează, în limbajul zilnic, peste 15 termeni pentru a descrie „zăpada”, după cum, unui indian apachi nu-i voi putea explica diversele conţinuturi ale unor noţiuni ca: Patrie, neam, ţară, stat, societate civilă...

Ce mai, există, chiar în cadrul aceleiaşi limbi bariere de netrecut. Revenim la exemplul cu zăpada, căci îmi este mult prea drag. Există, în dicţionarele de sinonime, câteva echivalente ale „zăpezii” – omăt, nea, uneori fulgi. „Nea” nu ne interesează pentru că este utilizat rar, mai ales în poezie, articole din „Florile Dalbe” şi puseuri intelectualiste ale unor provinciali. Deci, avem, pe de o parte, „omătul”, pe de altă parte, „zăpada”. Cine crede că sunt sinonime absolute se înşeală. Cu riscul de a părea ridicol în viziunea unui lingvist, voi îndrăzni să fac un test de lingvistică socială a noţiunilor, pentru a vedea care sunt conotaţiile lor „invizibile”.

Ambele noţiuni fac trimitere, în afară de înţelesul primar comun, la contexte sociale diferite. „Omătul” este cuvântul utilizat de ţărani, de săteni şi agricultori, el cade pe arături, peste câmpuri, uneori peste păduri, întotdeauna peste case, hogeaguri fumegânde sau grajduri de vaci. „Omătul” trimite la contextul rural, este semnul distinctiv al sătenilor stabiliţi la oraş.

Din contra, „zăpada” este termenul elitist, este expresia purităţii lingvistice, a haute culture, a esteticii urbane ferită de behăitul insistent al oilor. Astfel, „zăpada” cade peste ţară, peste plai, peste oraş, perceput ca centru cultural al universului în opoziţie cu rudimentele rurale, peste străzi, peste glob. „Zăpada” este o noţiune care revendică şi acordă celui care utilizează noţiunea un statut social mai înalt, două trepte deasupra „omătului”... În fapt, diferenţele astea sunt valabile doar în contextul nostru cultural, dar, chiar dacă pe alocuri par forţate, au meritul de a indica faptul că, chiar ansamblul aparent omogen al unei limbi creează bruiaje comunicaţionale, de unde şi diferitele versiuni ale realităţii, una vizuală, imediată (a ţăranului care aşteaptă omăt ca să crească grâul) şi una estetică, mijlocită (a intelectualului care aşteaptă zăpada, pentru a se delecta şi a o înjura după două zile)...

Însă, în afara limbajului verbal, oamenii utilizează şi alte limbaje: cel al semnelor, al gesturilor, al privirilor.... E-heiiiiiiii...

...Ţin minte că eram pus constant într-un blocaj comunicaţional ori de câte ori trebuia să ne înţelegem cu bulgari prin intermediul acelor mişcări specifice cu capul care simbolizează în toată lumea (cu excepţia Bulgariei) „Da” şi „Nu”. Ei bine, la ei e invers... Chit că e hazliu, dar lesne pot imagina o situaţie obişnuită cu un potenţial de conflict extraordinar. Imaginaţi-vă un El (străin) şi o Ea (autohtonă), tocmai au făcut cunoştinţă, au schimbat câteva vorbe şi El îi propune discret să meargă în camera lui de la hotel... există două continuări: una, ea face cu capul un semn însemnând „DA” pe care el îl recepţionează ca un „NU” şi idila lor sfârşeşte aici, lîsând ambilor un gust amar al neînţelegerii, sau, o a doua variantă, mai tragică, EA schiţează acel gest care înseamnă „NU” şi pe care el îl percepe ca un „DA” – implicaţiile unui asemenea tip de discuţie duc chiar şi în sala de judecată...

Alte exemple: modul de a ne saluta, de a întinde mâna, de a oferi flori (număr par/impar), de a ne privi, de a ne certa – suntem moştenitorii unor tradiţii de comunicare non-verbală, ale căror reguli le utilizăm pentru a construi modele de conduită. Unele norme sunt atât de puternic înrădăcinate în noi încât devin o a doua natură...obişnuinţă, cum ar veni... adică se transformă în automatisme...

Din punct de vedere psihologic, noţiunea pusă în discuţie în asemenea cazuri este cea a normalităţii, altfel spus, versiunea realităţii ce ni se pare verosimilă, obişnuită, normală, în afara oricărei discuţii. Între normalităţi există întotdeauna distanţe, în funcţie de contextul cultural şi social în care s-a format individul...

Un alt tip de bruiaj involuntar este paradoxul... Unul: o istorie foarte veche povesteşte că Diavolul contestă într-o bună zi atotputernicia lui Dumnezeu rugându-l să creeze o stâncă atât de mare încât nici Dumnezeu însuşi să n-o poată ridica...Ce-i rămâne bietului Dumnezeu? Dacă n-o să poată ridica stânca pe care el însuşi a făcut-o, înseamnă că nu e atotputernic. Dacă însă, nu e în stare să facă o asemenea stâncă, din nou atotputernicia lui este pusă la îndoială (p.24)...

Un alt paradox celebru este cel din „Catch 22” al lui Joseph Heller. Yossarian doreşte să se sustragă zborurilor pentru a-şi salva viaţa. Îl chestionează pe medicul unităţii, Dr. Daneeka, care îi spune că pentru a fi scutit de zboruri trebuie să fii declarat nebun. Simplu? Nu chiar, pentru că există clenciul 22 al regulamentului: a-ţi fi teamă pentru propria viaţă este un lucru normal. Cei care nu-şi tem viaţa şi continuă să zboare sunt deci nebuni şi pot fi scutiţi de zboruri din raţiuni psihiatrice. Trebuie doar să depună o cerere. Dar, prin faptul că depui cerere pentru a fi scutit de zboruri probezi că îţi este frică de moarte şi îţi este teamă pentru propria supravieţuire, deci eşti normal şi trebuie să zbori...

Paradoxul blochează actul de comunicare prin faptul că îl formulează în termeni ireductibili, în bucăţi şi fragmente care nu pot fi evitate. Reacţia tipică a indivizilor în faţa paradoxului este blocajul, paradoxurile repetate duc şi la instabilităţi psihice...

Bruiajele intenţionate

Watzlawick vorbeşte aici despre blocajele provocate experimental, în scopuri terapeutice sau ştiinţifice: pentru a studia comportamentul indivizilor în timp ce aceştia încearcă să elimine incertitudinile.

În rezultatul unor experimente ingenioase se cristalizează o concluzie: din moment ce am găsit o soluţie pentru o problemă, credinţa noastră în ea este atât de mare încât preferăm să deformăm realitatea pentru a o plia forţat pe soluţia noastră decât să sacrificăm soluţia...Este cunoscută vorba lui Lenin care exprimă acelaşi lucru, într-un context diferit: Dacă realitatea nu e conformă teoriei noastre, atunci vai de ea!

Un alt experiment a fost conceput pentru a studia conţinutul noţiunilor „ordine” şi „hazard”. Ne imaginăm că am construit o maşină care produce hazard, adică distribuie aleatoriu cifrele zecimale 0, 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9 şi, într-un moment dat ecranul maşinii ne arată secvenţa 0123456789. Prima noastră impresie va fi că maşina s-a defectat pentru că aceste zece cifre sunt înlănţuite evident într-un şir non aleatoriu, ba chiar foarte ordonat. În fapt, din punct de vedere matematic şirul 0123456789 este un şir la fel de aleatoriu sau la fel de ordonat ca oricare altă secvenţă de cifre. Probabilitatea obţinerii acestui şir este la fel de mare (mică) ca cea a oricărui alt şir: 9802314567 de exemplu. Concluzia: contrar opiniei generale, ordinea şi haosul nu sunt adevăruri obiective, ci determinări subiective ale observatorului.

Despre Ponctuaţie (Ponctuation) aţi auzit? Eu nu. Un exemplu (p.67): un şobolan de laborator gândeşte (sic!) despre experimentatorul său: eu l-am dresat ca acesta să-mi dea hrană ori de câte ori eu ridic levierul coliviei.” Şobolanul priveşte secvenţa Stimul-Răspuns (S-R) diferit de omul de ştiinţă. Dacă pentru experimentator comportamentul şobolanului (faptul de a ridica levierul) reprezintă răspunsul condiţionat la un stimul ce i-a fost administrat anterior, pentru animal acelaşi act reprezintă stimulul pe care el îl administrează experimentatorului. Hrana este pentru experimentator o recompensă, pentru animal un stimul. În alţi termeni, ambii ponctuiază (adică taie) diferit secvenţa comunicaţională. Ponctuaţia nu este un fenomen de laborator, la fel cum nu se observă doar la şoareci: relaţiile dintre oameni aduc şi ele multe exemple de ponctuaţie: într-o familie mama se consideră a fi puntea de legătură dintre copii şi tată, din contra, tatăl o consideră piedică, fără rigorismul lui, copii şi mama ar dezvolta o relaţie prea strânsă, de dependenţă chiar...

Alt caz celebru de ponctuaţie, de data asta semantică, ce-mi vine în minte este luat dintr-un banc foarte popular: se zice că un rege a condamnat un deţinut la moarte, scriind un ordin: Iertat nu trebuie, condamnat. Copistul a mutat virgula involuntar, astfel că a ieşit: iertat, nu trebuie condamnat... Virgula joacă aici rolul de limită a secvenţei de comunicaţie, ea marchează sfârşitul secvenţei: deplasarea ei cauzează şi deplasarea secvenţei.

Procesul invers, de stabilire a unui cadru comunicaţional comun nu are nume distinct (eu nu am găsit în paginile cărţii un termen special) şi este întitulat anecdotic „ce gândesc eu cum gândeşte el că eu gândesc” şi constă în stabilirea unei interdependenţe vizibile pentru ambii subiecţi ai comunicării. Un exemplu: soţul şi soţia merg împreună la cumpărături şi se pierd în piaţă. Cum procedează în acest caz? Este limpede că nu vor gândi situaţia unilateral, doar din punctul lor din vedere, altfel nu se găsesc niciodată. Orice strategie trebuie să-l ia în consideraţie pe celălalt. Vor trebui să gândească şi să caute un loc evident, unul care se deosebeşte de celelalte, bunăoară casa. Raţionamentul va căuta o viziune a lumii comună, nişte chestii acceptate tacit de ambele părţi - El va trebui să gândească în termenii următori: ce-aş fi făcut dacă eram ea întrebându-se ce-ar fi făcut dacă ea era eu întrebându-mă ce-aş fi făcut dacă eram ea? (Qu`est-ce que je ferias si j`etais elle se demandant ce qu`elle ferait si elle etait moi me demandant ce que je ferais si j`etais elle… ? p.105).

Un alt aspect al ponctuaţiei este re-cadring-ul, adică deplasarea voluntară a secvenţei având ca rezultat deplasarea totală a sensului. Un exemplu: vă întoarceţi acasă, în scara blocului vă aşteaptă un tip neplăcut care are în mână un cuţit şi enunţă pretenţii de proprietate la adresa unor bunuri ce vă aparţin (bani, bijuterii, telefon mobil). O replică de genul: vai, ce cuţit frumos aveţi, e de firmă? Va deturna sensul situaţiei, va lăsa infractorul în derută şi veţi avea câteva secunde pentru a rezolva situaţia în folosul Dvs: puteţi pleca, îl puteţi imobiliza... în acest caz efectul dorit este deruta, subiectul investeşte în mesaj un sens care i se pare suficient de clar, şi în consecinţă, răspunsurile aşteptate sunt cel mult două: fie opuneţi rezistenţă (cuţitul trebuie să vă convingă că este inutil), fie vă conformaţi cererii. Or, prin re-cadring produceţi un răspuns care nu intră în această grilă dualistă...

Trebuie să comunicăm...

Practic, dacă găsim un interpret putem stabili contact cu oricare din locuitorii planetei. În acest caz există nişte datum-uri fundamentale: limbile deja există, îndeplinesc aproximativ aceleaşi funcţii (de reprezentare a realităţii). Există însă cazuri în care aceste datum-uri trebuie inventate, create şi sugerate subiectului de comunicare. Un exemplu, pe care însă Watzlawick nu-l analizează este stabilirea unei conversaţii cu Dumnezeu. În schimb, autorul menţionează comunicare cu animalele şi extratereştrii ca cazuri limită în care nu numai că nu ne e dat cadrul fundamental al comunicării (limba), mai mult, noi trebuie să să-l stabilim şi să-l comunicăm celuilalt.

Primul caz este cel al animalelor, mai ales primatele şi delfinii. Cazul acestora din urmă este de departe cel mai interesant. Mediul acvatic nu cere prea multă inteligenţă: hrana poate fi obţinută lejer, nu există nici problema frigului... delfinii sunt totuşi fiinţe în multe privinţe asemănătoare cu omul. Ei utilizează un limbaj acustic, cu un oarecare grad de complexitate: „cuvintele” lor au un sens definit şi sunt grupate, de delfinii înşişi, în propoziţii complexe, uneori chiar fraze. Watzlawick pomeneşte un caz (p.158) întâmplat la unul din delfinariile americane: un antrenor a imitat sunetul prin care delfinii semnalizează că sunt în pericol de a se îneca. Delfinii s-au precipitat în ajutor, dar au constatat că au fost înşelaţi...ei au tras câteva lovituri uşoare de coadă simulantului pentru a-l preveni şi a-l pedepsi pentru abuz de semnal de ajutor...Un comportament tipic uman. Principala piedică în comunicarea noastră cu delfinii (nu sunt atât de naiv încât să cred că inteligenţa delfinilor este capabilă doar de piruete şi tumbe pentru distracţia oamenilor!) este faptul că versiunile lor de realitate sunt acustice, iar ale noastre - vizuale.

Al doilea caz este cel al extratereştrilor. Noi nu ştim dacă ei există, dacă da, atunci ce fel de raţiune posedă, ce fel de versiuni ale realităţii utilizează, pe scurt nu ştim mai nimic despre ei. ce ne rămâne? Ne rămâne să le trimitem mesaje suficient de clare pentru ca ei să le înţeleagă. Bunăoară imagini, care, presupunem noi, pot fi descifrate pe Pământ şi de maimuţe. Sau sunete. Sau numere. Ori alte simboluri, achiziţii şi lucruri universale pe care, credem noi, extrapământenii le-ar putea citi. În acest caz vom judeca după principiul: ce cred eu că el gândeşte că eu cred, adică vom căuta identificarea unui cadru de referinţă comun...

Cu coşul plin...

La finalul oricărei cărţi primul lucru ce-ţi vine în minte este să cauţi autorul şi să-i adresezi câteva întrebări sau să provoci o polemică... Eu nu vreau nici una nici alta, mă mulţumesc cu câteva întrebări ce mi le adresez, nu pentru a putea răspunde vreodată la ele, ci pentru a tăia oberlihturi în mai multe părţi ale realităţii, pentru a-mi lăsa deschise mai multe portiţe... Am şi eu o versiune a realităţii, nu pretind că este cea mai bună, dar, pretind că îmi explică cel mai bine lumea în care sunt, şi atenţie, mă mobilizează să şi mai fac câte ceva... Chestia asta i-a scăpat lui Watzlawick: realitatea în care trăieşti, fie ea greşită, are şi funcţii explicative, furnizează individului sisteme de sens care îl mobilizează, îl impun să acţioneze...

Merită a fi citită...

Eminescu, Creanga, salam...

În România Franz Kafka „vinde” băuturi alcoolice. La Chişinău, Eminescu şi Creangă sunt invocaţi pentru a vine cârnaţi şi mezeluri... Ieri, la ProTv Chişinău, am prins un spot în care „măscăriciul” Gheorghe Urschi, care şi-a legat numele de majoritatea mărcilor comerciale (şi privatizaţionale), declama un fragment din celebrele scrisori ale lui Creangă către „bădia Mihai”:

- Vino, bădie Mihai, să-ţi gătesc cârnăciori şi cotlete (prinosul basarabean în corespondenţa creango-eminesciană) la grătar, să...etc. de la „Carmez” Chişinău.”

Adicătelea, dacă tot se vând bine politic şi aduc voturi, de ce n-ar vinde şi nişte cârnaţi? Oare e atât de mare distanţa dintre cârnaţ şi politică?

Nu ştiu dacă invocarea unor simboluri literare sporeşte vânzările la cârnaţi sau la salam „Codru”, dar dezvirginarea, de către piaţă, a spaţiului „sacru” al memoriei culturale (pentru cine nu ştie, Eminescu şi Creangă sunt pietrele de temelie ale discursurilor identitare de o parte şi de alta a Prutului) este o noutate pentru Republica Moldova.

Într-un viitor nu chiar îndepărtat includerea numelor literare în manualele şcolare s-ar putea face şi în baza prestaţiei pe piaţa vânzărilor mărfurilor şi serviciilor a autorului... Adică în conformitate cu indicele de vânzări. Adio discuţii în privinţa „conţinutului ideologic” al scrierilor unui autor, vom opera cu cifre, milioane de lei sau măcar cota de piaţă. Autorii deja incluşi în manuale au un avantaj cert: cel de a fi „pomeniţi” şi trecuţi prin memoria şcolară...

Posibile sugestii pentru departamentele PR ale companiilor din Moldova şi aiurea:

Spiridon Vangheli şi „Guguţă” – se recomandă la sporirea vânzărilor articolelor de pielărie, accesorii pentru cap, căciuli, cuşme...

Vasile Alexandri şi „Pastelurile” – pe durata promoţiilor colecţiilor vară-toamnă, tomnă-iarnă, iarnă-primăvară a caselor de mode, sau pentru companiile ce se ocupă de comercializarea lemnulu...

Nicolae Labiş şi „Moartea căprioarei” – pentru vânzarea sistemelor de irigare („Seceta a ucis orice boare de vânt...”) sau pentru comercializarea articolelor de îmbrăcăminte confecţionate din materiale artificiale, ce nu pun în pericol viaţa animalelor...ori, în caz extrem, pentru sporirea vânzărilor la apa minerală ( „Ciuturile scot din fântână nămol”)...

Grigore Vieru şi „Cămăşile” – bună publicitate pentru orice magazin de textile bărbăteşti...

Geroge Bacovia şi „Plumb” – campanii sociale de sensibilizare a opiniei publice şi de reducere a furtului metalelor preţioase din liniile electrice de tensiune înaltă...

Alexandru Macedonski şi „Noapte de decembrie” - pentru campaniile sociale împotriva traficului de femei basarabene în Orient („Şi moare emirul sub jarul pustiei”)...

Mircea Dinescu şi „Moartea citeşte ziarul” – a se completa: Moartea citeşte ziarul nostru. Spotul e gata.

Alte idei?

ce-am mai facut...

Am postat trei bucăţi în secţiunea Audio. Două înregistrări conţin vocea lui Louis Ferdinand Celine: „Le travail du styliste” şi „Je ne suis pas un homme а message”, a treia fiind o înregistrare a lui Vladimir Nabokov citind „Exegezi monumentum” de A.S. Puşkin...

Am adăugat, în Citibile, un fragment (autorizat!) din „Iisus contra Iisus”, apărută anul ăsta la editura „cartier”. Am „fur-luat-împrumutat” fragmentul chiar de pe site-ul editurii.

carti...telefoane

O replică-stafidă: „Nu-mi face plăcere să aud permanent că în Bulgaria cărţile ar fi prea scumpe. În această ţară câteva milioane de oameni utilizează telefoane mobile. Şi milioane de oameni cheltuiesc lunar pentru convorbiri telefonice mai mulţi bani decât ar costa o carte. Nu consider că, o carte care costă 3, 4 sau 5 dolari e prea scumpă. Mai ales dacă câţiva oameni citesc aceeaşi copie” (via E.K).

În original: „Не ми харесва постоянно да слушам, че българските книги са скъпи и да се правят сравнения с Европа. В тази страна няколко милиона използват мобилен телефон. И милиони хора говорят по телефона за повече пари на месец, отколкото би струвала една книга. Не смятам, че една книга, която струва шест, седем, осем или девет лева, е прекалено скъпа. Особено, ако няколко души четат едно и също копие.”

Fraza aparţine lui Edward Vick, director al unei firme de traduceri, care a iniţiat premiul „Vick Prize for the Bulgarian Novel of the Year”.

În ce mă priveşte, am vorbit luna trecută (de fapt prima lună de când am GSM de 7 dolari, adică aproape 100 MDL). Mamă, când mă gândesc că aş fi putut să-mi cumpăr din banii ăştia doi Barthes apăruţi la Cartier!!!

hoti de hoti

Hoţul care-l fură pe un alt hoţ poate fi considerat un om cinstit ?
A apărut prima biblioteca virtuală din Moldova - http://www.library.md/... m-am gândit că este o apariţie tocmai bună de salutat, de aclamat şi considerat, cu toate formalităţile de rigoare incluse (înţelege surle, trâmbiţe, colaci soare şi aplauze )

Am sperat că noul site va contribui cumva la difuzarea unor cărţi ale autorilor basarabeni (pentru că Uniunea Scriitorilor din Moldova n-o face şi nici autorii înşişi) , că va fi un analog al lib.ru ... că va coborî luna de pe cer şi o va dărui cititorilor lacomi, că...

O vreme tipii nu au activat, ziceau că încă lucrează la design, la concepţie...intru zilele astea şi văd că au terminat şi concepţia şi celelalte chestii de design...

ei, mă gândesc, să vedem ce cărţi au, poate găsesc ceva şi pentru gusturile mele...
mă loghez (mă înregistrasem anterior) şi minune!, văd că au pus ceva nou...mai ales în „poliţa” Literatură Artistică... mă uit, sunt aceleaşi cărţi pe care le gaseşti free pe net...doar că, se cer bani...5 euro, 10 euro, sau chiar 15 euro..

Măi-măi, cât sunt de şmecheri... au si o lista a cărţilor ce vor fi puse în curând pe site:
lista 1
lista 2
Toate cărţile sunt furate de pe site-uri precum digibook si scribd
şi revândute...nu ştiu dacă s-a prins cineva. Designul site-ului este impecabil...

Acum, morala fabulei: tipii fură nişte cărţi pe care le vând. La rândul lor şi cei care scanează sunt, din punct de vedere juridic (pe cine interesează?), hoţi. Chit că o fac din motive nobile...

gasit. citit. pe net.

Copertă şi literatură - ceva gânduri despre relaţia spinoasă dintre ambalajul cărţii şi conţinutul ei, dintre ceea ce o anunţă şi ceea ce este anunţat…

Carte şi politică – la ei politica măcar sporeşte tirajul cărţilor…

Bergman, Dostoevski şi fan-cluburile - mass-culture, Harry Potter şi societate de consum (rus.)

Poezie şi bani – unui poet francez i s-au cerut bani pentru a i se edita o carte…2300 euro…oare poeţii noştri plătesc ? Îi am în vedere pe cei care umplu rafturile bibliotecilor cu foi pline de laudă gliei, spicului, satului, soarelui, prafului de pe drumul de şară, căruţei cu boi etc… în timp ce-şi sorb cafeluţele în apartamentele spaţioase din centrul capitalei…

Scriitori şi mass-media – elitism şi noroism... Dumitru Crudu despre cum e să frămânţi glod şi să scoţi din el literatură...

Macaraua – o proză scurtă semnată de Iulian Ciocan. Despre oameni mici şi poveşti mari...Tot Ciocan semnează în Contrafort-ul din iulie o altă proză despre cădere, mai mult jurnalistică decât artistică...

Critica literară, PR-ul literaturii – un eseu semnat de Petre Flueraşu... o punte de discuţie... Tipul încearcă să ucida critica literară cu replici de genul: „Oamenii vor simplitate, oamenii caută divertisment. „ „Vrem să ne simţim bine, vrem să ne bucurăm, vrem să fim distraţi.” Cred că face greşeala socialistă de a considera critica literară drept un bloc monolit, fără etaje... Eu cred că lucrurile sunt ceva mai nuanţate... la fel cum există literatură de consum, aia care oferă cititorului distracţie şi bucurie (îmi cam dau seama despre ce fel de literatură este vorba - cea care se vinde la kilogram) există şi o critică de consum împrăştiată uniform în spaţiile nelimitate ale ziarelor, revistelor glossy sau internetului... Doreşti critică de acest gen, mergi acolo!
Dacă mă interesează şi altceva, să zicem, ce e aia gust literar, cum se formează el, am şi eu dreptul de a apela la critica high, la criticii literari profesionişti...cel puţin până în ziua când Thibaudet va fi publicat în prima pagina a „Evenimentului Zilei” şi va ţine prime-time-ul la Pro TV...

identitate...

Claude Dubar

„La crise des identités”

Paris, PUF, 2003

Într-un limbaj mai simplu, criza identităţilor reprezintă creşterea neîncrederii în basmele pe care ni le spunem. Este vorba atât de poveştile descriptive (alea în care ne zicem cine suntem, de unde venim, cu cine venim, pe unde venim, ce-au mai făcut cei dinaintea noastră) cât şi de cele prescriptive sau normative (în care vorbim despre cum trebuie să fim, ce trebuie să facem pentru a păstra intacte firele invizibile ce leagă societăţile între ele, vremurile, generaţiile, limbile şi etniile). Regulile conform cărora au trăit părinţii noştri ni se par hilare, iar cele după care s-au condus bunicii – de-a dreptul ridicole. Suntem martorii unei mutaţii pe care Claude Dubar o numeşte „criză a liantului social” – contestarea tuturor instituţiilor odinioară legitime: familia, statul, politica, munca, naţiunea, religia... Hristos homosexual sau căsătorit, familia – prostituţie în lege, statul – expresie a intereselor oligarhice sau ale maselor inculte, politica – acoperire legală a unor afaceri murdare, munca – o robie în lege, naţiunea – porcul social, pe care îl hrăneşti cu timpul tău liber, cu nervii tăi, cu entuziasmul tău, cu credinţa ta, iar el, nesăţiosul, îţi dă cu piciorul, ba încă îţi cere şi viaţa – toate aceste atitudini exprimă o discontinuitate, o ruptură în şirul de simboluri fondatoare care asigurau dublul efect al socializării: interiorizarea ordinii existente şi transmiterea ei mai departe, în şirul generaţional.

În fapt, ruptura nu s-a produs din cauza reevaluării unor evenimente istorice îndepărtate sau a unor acumulări de dovezi despre timpurile mitice – chiar dacă ştiinţa a reuşit, în parte, să facă şi acest lucru, efectele de senzaţie ale „redescoperirilor” nu au depăşit comunităţile înguste ale specialiştilor.

Din contra, cauza „crizei identităţilor” trebuie căutată în evenimentele curente, în procesele care se derulează în contemporaneitate şi a căror martori suntem şi noi într-o dublă ipostază: de participant (direct/indirect, activ/pasiv) şi de observator. Fenomene precum lipsa de neînţelegere între generaţii proxime, între etnosuri considerate apropiate, golirea de conţinut a unor noţiuni mari precum progresul, umanitatea, binele absolut, Dumnezeu sunt rezultatul efectelor unor cauze situate în diverse straturi ale socialului, dar foarte aproape de momentul temporal în care ne situăm şi noi.

De ce maşina socială refuză să rumege materia primă pe care a suportat-o vreme de veacuri? Cine totuşi a rupt liantul social? Politicul? Economicul? Religiosul? Toate împreună? Unde e locul putred al marilor ideologii prin care au ieşit la iveală miniideologii de tipul ecologismului sau feminismului? De ce Hristos nu mai uneşte oamenii aşa cum o făcea odată şi de ce nu mai este simbolul absolut al suferinţei umane îndreptate spre dobândirea Binelui absolut, spre răscumpărarea slăbiciunilor omului?

Răspunsul stă în diferenţa dintre Hristos cel de pe icoană şi cel din revista cu manga sau comixuri, între stânga apocaliptică a lui Marx şi cea confortabilă a lui Brejnev, între femeia construită după tiparul celor trei K (germ. Casă, copii, bucătărie) şi femeia prim-ministru sau activist, între minerul anilor 50 ai secolului trecut, care visa să-şi păstreze locul de muncă şi cel al „guleraşului alb” din veacul XXI, aflat în permanentă căutare, de locuri de muncă, de noi oportunităţi, în fine, între ţăranul european de la începuturile secolului XX, ce nu fusese niciodată dincolo de iazul din localitate, cel mult în capitala administrativă a unităţii teritorial-administrative, şi clasa mijlocie contemporană care călătoreşte permanent, de la un capăt al lumii la altul.

Noile evenimente (logica apariţiei şi dezvoltării Noului în viaţa noastră presupune ca acesta să apară întâi sub chip de Eveniment, apoi Cauză şi după asta Efect) – revoluţia industrială, cea informaţională, cele două războaie mondială, revoluţiile culturale ale sec. XX, mai 1968, Ford şi producţia în serie - au generat noi situaţii, noi alegeri care au generat la rândul lor noi evenimente şi tot aşa... un perpetuum-mobile social.

Slăbirea legăturilor comunitare (în care identitatea era gândită ca o genă socială, adică un lucru moştenit, învăţat odată cu primii paşi ai procesului de socializare) a dus la apariţia unor legături societare (în care identitatea se construieşte temporar în funcţie de o serie de variabile precum: CSP, adică categoria socio-profesională, orientarea politică, cultura, religia). Pe de o parte avem certitudinea că individul poartă în sine permanent aceeaşi identitate moştenită care se reproduce în mod constant de la individ la individ, de la generaţie la generaţie), pe de altă parte, pe braţul celălalt al balanţei există concepţia potrivit căreia individul posedă mai multe identităţi efemere, unele din ele (cea religioasă sau politică de exemplu, putând fi schimbate de câteva ori pe durata vieţii).

Criza identităţilor se manifestă în două direcţii: neîncrederea în vechile forme de identitate comunitare (statul, naţiunea, sexul) şi transformarea unor forme comunitare în forme societare. Una din marile schimbări a fost, bunăoară, trecerea identităţii sexuale din clasa comunitară (credinţa că identitatea sexuală este dată odată cu naşterea şi nu poate fi schimbată, că locul femeii în construcţia socială şi în familie este hotărât odată pentru totdeauna) la cea societară (sexul feminin este o punte, un cap de pod pentru construcţiile identitare, există mai multe identităţi feminine)... La fel este şi cazul identităţii de muncă, al celei etnice (absurdul moldovean: eu nu sunt român ca românii din România, sunt moldovean, dar totuşi sunt şi român din Moldova...)

Cam asta despre Dubar şi cartea lui...Ne întoarcem la oile noastre...Nu voi merge pe urmele lui Dubar care a dorit să epuizeze tema şi a strâns tot ce putea strânge, autori peste autori, concepţii peste concepţii, ci mă voi limita să despic câte fire ale „naraţiunii” ştiinţifice, cele de care mă împiedic şi eu...

Unu: după mărunţirea megaconceptelor precum naţiune, sex, muncă, limbă ce ne rămâne? Un individ atomizat, rupt sau în proces de rupere a legăturilor identitare, care...ce facem cu el?

Doi: ar fi interesant să vedem dacă criza poveştilor identitare nu este şi ea o poveste menită să promoveze un alt tip de poveste identitară, mai flexibilă şi mai discretă. Cine ar avea de câştigat din egalarea statului social şi ontologic al Bisericii şi al barului, al şcolii şi al bordelului, al identităţii etnice şi al pletelor lungi, al bluzelor largi şi al maiourilor cu Che?

Trei: ce poate un face un individ care a rupt deja toate legăturile tradiţionale şi nu mai crede în marile poveşti identitare? Poate fi trimis în Biserică? Nu, pentru că identitatea religioasă postmodernă nu e un dat: tipul poate merge într-un templu budhist sau într-o biserică, nu e mare diferenţă, oricum Dumnezeu este un concept sexist, urât şi care discriminează... Nici la scoală nu-l putem trimite, nici la fabrică... atunci unde?

Nu e greu să afli configuraţia spaţiului în care acest individ ar trebui să se simtă comod... Ni se dă punctul (adică individul izolat) şi vectorii deplasării lui (în orice direcţie, fără predilecţii şi ataşament special pentru vreuna, exclusiv în baza unor calcule pragmatice)... Ghici ciupercă ce-i?

Piaţa.

Individul postmodern, căci despre el e vorba, el fiind şi tipul cu criză identitară, se simte cel mai bine în piaţă, de fapt ele este crescut şi antrenat (prietenul nostru Houellebecq ştie ce ştie...) pentru piaţă, mediul său de viaţă este acela al transformării în marfă a tuturor valorilor, ideilor, lucrurilor... a vinde şi a cumpăra... iată-ne la omul unidimensional al lui Marcuse, străbătut de o linie majoră: piaţa...

În parte, vălul a fost dat la o parte involuntar de liderii europeni care, în graba mare a demonstraţiilor de înţelegere au redus UE la o piaţă comună – numitorul dorit al frământărilor identitare ale Europei...

P.S. intenţionam să pliez tema crizelor identităţii pe exemplul concret al emigranţilor basarabeni în Europa, dar amân plăcerea pentru mai pe rumă, atât din lipsă de timp, cât şi din raţiuni ce ţin de o insuficientă documentare...am în plan o relectură a lui Marcuse, după care voi reveni la tema identităţii, mai reuşit decât acum, sper...

fantezii cu carti

prietenii cei mai buni ai omului: câinii sau cărţile?

Perete.

Cum nasc cărţile...

Biblia şi mărul, absolutul şi păcatul adunate împreună...



imagini Le blog des livres

planuri

Prin bunăvoinţa lui Oleg, la orizontul meu literar răsare, pentru o perioadă de timp, un soare numit Foucault...Sper să nu prea „filozofizez” blogul...

Am re-citit „Mizerabilii” lui Hugo şi sunt în căutarea unor analogii între Jean Valjean şi Apostolul Pavel, între roman şi Noul testament sau Vieţile Sfinţilor... Hotărât, pentru mine, „Mizerabilii” este o scriitură religioasă. Am citit şi „L`imprescriptible” al lui Jankelevitch, dar va trebui să-l recitesc pe Derrida, pentru a vedea în ce context vorbeşte acesta despre iertare... Va trebui să inventez un dialog între aceşti doi gânditori francezi...
În curând voi posta şi nişte impresii după „Pornografia” lui Gombrowicz...

Mă gândesc la oportunitatea deschiderii unui blog literar-cultural care ar cuprinde doar legături, revistă a presei culturale şi noutăţi din domeniul culturii...Merită oare?

Spatii...lecturi...

Spaţii de lectură
E o temă la care revenim mereu, fiecare în felul său. Legătura dintre spaţiu şi lectură mi s-a părut evidentă, deşi trecută cu vederea de cele mai multe ori. Despre unele spaţii de lectură precum bibliotecile se vorbeşte intens, despre altele, precum bucătăria, ultima banchetă din troleibuz sau chiar WC-ul, se tace premeditat, ca şi cum ar s-ar înţelege de la sine că acestea nu prezintă nici un interes. Spunem „şoarece de bibliotecă” şi nu de bucătărie, de pat sau de alee, deşi o parte considerabilă a lecturilor le facem în afara spaţiului bibliotecilor...
Spaţiul întreţine o dublă legătură cu lectura. Pe de o parte, cartea în calitate de obiect material ocupă un spaţiu şi poate fi manipulată în spaţiu. Este vorba aici de spaţialitatea cărţii şi vorbim despre ea ca despre spaţialitatea oricărui obiect: masă, casă, corp.
Pe de altă parte, lectura cărţii se petrece şi ea într-un spaţiu (avem în vedere aici toate implicaţiile noţiunii „spaţiu”) şi este legată, prin fire nevăzute de configuraţia acestui spaţiu. În acest al doilea caz ar fi vorba de spaţialitatea lecturii dar şi a cititorului. De exemplu: nu ne place să citim într-o căruţă, pentru că, vezi bine, nu ne prieşte spaţiul, adică contextul. La fel, nu ne e comod să citim din mers (deşi, personal, am învăţat s-o fac de la o vreme) fiindcă spaţiul e de vină. Ne sunt prielnice spaţiile comode, liniştite, sigure, care ne cer cât mai puţine eforturi de acomodare. Într-un sens aici spaţiul este o negare a lecturii: pentru o citire bună avem nevoie de un minim bruiaj din partea spaţiului, de un minim grad de existenţă a lui...
Spaţiul de lectură nu e o constantă, aşa cum s-ar părea la o primă vedere.
Nu întotdeauna spaţiile de lectură au fost scrise, altfel spus au existat vremuri când spaţiul de lectură a fost oral. Este epoca dinaintea invenţiei scrisului, dar este şi modul de a lectura al unui Socrate. Lectura aici nu înseamnă doar parcurgerea cu vederea a unui text scris, ci actul prin care un om preia experienţa şi cunoştinţele (să mai văd) altui om sau procedeul prin care accesăm spaţii imaginate.
Odată cu invenţia scrisului, spaţiul de lectură se modifică substanţial. În locul vorbei care poate fi rostită şi auzită oriunde, a apărut condiţionarea spaţială legată de calităţile papirusului sau ale hârtiei: spaţiul lecturii trebuie să fie acoperit, pentru că ploaia spală caracterele imprimate, să fie protejate de soare, altfel suportul material (hârtia, papirusul, pergamentul, lutul ars) se distruge... Constatăm apariţia bibliotecii, configuraţie spaţială comodă pentru actul lecturii. Biblioteca devine întruchipare de tip ideal a spaţiului lecturii, este de fapt unicul spaţiu care este legat doar de actul lecturii (este deosebirea dintre bucătărie şi bibliotecă – în bucătărie se practică şi alte activităţi, unele din ele contraindicate lecturii precum ar fi sindrofii de tot felul), este criteriul de referinţă atunci când evaluăm erudiţia cuiva...Zicem „A stat mult prin biblioteci” despre un om cultivat şi invers „Ăsta n-a intrat în bibliotecă în viaţa lui” despre un individ incult...Între biblioteca de cărţi din lut ars din Babilon şi Bibilioteca Congresului SUA de până la invenţia calculatorului nu există o diferenţă conceptuală majoră. Unica diferenţă ce poate fi urmărită este cea a calităţii suportului material: hârtia este mai uşoară, mai compactă decât lutul sau pergamentul, incomparabil mai ieftină şi mai accesibilă, iar invenţia tiparului în Orient şi ulterior, Europa, a simplificat şi uşurat nespus procesul de producere şi multiplicare al cărţii.
Biblioteca nu este o achiziţie democratică sau un spaţiu al improvizaţiei. Ea nu se oferă percepţiei individuale ci se oferă tuturor în acelaşi mod, este un fel de egalitate. Fără echitate. Printre caracteristicile ei fundamentale se numără şi ce a spaţiului: ea ocupă un spaţiu, oferă un spaţiu şi închide lectura într-un spaţiu. Ieşirea din acest spaţiu sau posibilitatea manipulării individuale a spaţiului constituie adevărata democraţie, adevăratul pas înainte...
Pentru mine bibliotecile tradiţionale sunt în mare parte inaccesibile, ca şi pentru majoritatea celor care prestează o muncă remunerată numită job, serviciu sau altfel. În sensul ăsta biblioteca e un spaţiu de lectură greoi, imobil şi de multe ori inutil... Ziua mea de muncă sfârşeşte la 17.00 – 18.00, oră la care se închide Biblioteca Naţională, Mediateca Alianţei Franceze şi mai rămâne o oră-două până la închiderea Bibliotecii Municipale „B.P.Haşdeu”...Ziua mea de muncă începe la 08.00, a lor mult mai târziu. Visez o bibliotecă care să fie deschisă non-stop, după exemplul net-cafe-urilor sau al cârciumelor. Să mă trezesc la 05.00, să merg la bibliotecă pentru două-trei ore, cât sunt cu capul treaz şi mintea limpede, după care să pot merge liniştit la serviciu...Deocamdată e doar un vis...
Din fericire spaţii ale lecturii pot fi construite şi în afara bibliotecii. Odată cu apariţia e-book am scăpat şi de condiţionarea spaţială a cărţii. Biblioteca este deja un moft mobil, pe care îl port oriunde, în orice timp. Unica condiţionare ce mi se impune este cea tehnologică: adicătelea să găsesc oriunde „instrumente” de citire şi descifrare a „cărţii imateriale”. Dar, astăzi, chiar în Moldova găseşti în orice sat un calculator-două la primărie, şcoală sau prieteni. Un calculator personal nu costă aşa de mult: o carte electronică rulează şi la PC-uri ce se vând la preţul de 100 dolari...
Existenţa unei biblioteci necesită spaţiu, e o chestie pe care trebui s-o spun încă o dată. Personal, nu dispun de un asemenea spaţiu. Biblioteca mea e cea din imagine. Moda bibliotecilor de hârtie, aşezate în birouri spaţioase pentru generaţia mea nu este un semn de erudiţie, ci mai degrabă de prosperare materială. Încă nici un tip bogat nu m-a găsit printre rude ca să-mi dăruiască un spaţiu locativ încât să pot avea bibliotecă. Biblioteca mea este...calculatorul, adică mediul ăla anost din poză. Calculatorul şi scaunul reprezintă spaţiul meu de lectură (uneori mă lipsesc de scaun) - unul polivalent, căci în afară de lectură mai pot face câteva acţiuni fără a ieşi din el: să scriu, să dormitez, să privesc un film, să văd ceva tablouri...exist deci în câteva spaţii simultan fără a face un pas...
În bibiloteca mea nu veţi găsi cărţi cu însemne personale ale autorului pentru mine, gen: „Iubitului, nepreţuitului...cu stimă şi respect”. „Orbitorul” meu nu poartă semnătura lui Mircea Cărtărescu. Nu pentru că aş fi snob, ci pentru că nu este loc pentru Cărtărescu în....Cărtărescu „Orbitorul” meu poartă în schimb o dublă semnătură: a unui scanner care a transformat pagină cu pagină hârtia în biţi, apoi urma grabei febrile a scanatorului care a mai scăpat în loc de „Ţ” câte un „%” sau „/”.
Spaţiul meu de lectură, adică biblioteca mea, nu are o legătură cu spaţiul: este foarte mobil, cărţile mele încap pe cel mult 10 discuri DVD, o pot transporta oriunde (încercaţi să căraţi măcar pe Dostoievski integral pe hârtie prin tot oraşul!), o pot multiplica la nesfârşit (încercaţi să distribuiţi concomitent măcar 2 copii ale unei cărţi preferate, este imposibil)...
Nicicum nu veţi simţi atingerea copertei cărţii, mirosul filelor vechi sau cel de cerneală tipografică - în loc de asta, veşnicul icon al fişierelor comprimate deschise sub piratul de WinRar sau gratuitul de 7-Zip.

Va urma...

bete in roata culturii

Calitatea procesului literar depinde, printre altele, de o presă literară bună, de un jurnalism literar cult, original şi critic...nu sunt primul care face afirmaţia că presă culturală basarabeană este de o calitate proastă...
O mostră:
Irina Nechit întreabă, în Jurnal de Chişinău: „Stimate dle Vasile Romanciuc, ce atitudine ar trebui să avem faţă de carte vara, în perioada caniculei?”
Pif-paf...Cu băţu-n baltă. Personal nu am citit mai departe...

lucruri citibile...

Un pas înainte pentru blog... de azi deschid o nouă secţiune – CITIBILE – promit să postez acolo fragmente din cărţi, eseuri, articole, păreri auzite care merită a fi reţinute...voi scana, înregistra, descifra...spor la muncă, mie!

am început cu Vladimir Jankelevitch "L`imprescriptible", Paris, Ed. "Seuil", 1986

P.S. am păstrat, pe cât a fost posibil, paginarea originală a textului...deci se poate de făcut şi notiţe...

Bloggeri vs. scriitori

Bloggeri vs. scriitori
Tezele din iulie
1.Vorbind despre bloggeri în general – vorbeşti despre nimeni.
2.La fel, celui care vorbeşte despre scriitori şi literatură în general, să i se aplice prevederile art. 1.
3.Bloggerii nu contează. Sunt importante doar blogurile lor.
4.Blogurile sunt de câteva tipuri: generale, personale şi tematice.
5.Blogurile generale sunt cele fără o temă aparte, ele abordând teme din orizontul autorului lor. 6.Pe cerul lor vom găsi doar stelele pe care le vede autorul lor. Se vorbeşte despre tehnică, femei, sex, politicieni, cocaină, automobile, ţigări, bârfe, cafea, GSM, Harry Potter, climă, prezervative, câini, şoareci, cactuşi, pescuit - din perspectiva lui: „Se întâmplă în lume...”
7.Blogurile personale se aseamănă în multe privinţe cu cele generale, dar aici, egocentrismul autorului este mai pronunţat. Se vorbeşte poate despre aceleaşi lucruri, plus baie, apă caldă, coş de gunoi, am, n-am, vreau – din perspectiva lui „Eu văd că se întâmplă în lume...” Uneori, blogurile personale pot da naştere unor scriituri bune.
8.În fine, blogurile tematice sunt unicele care interesează mediul literar, întrucât, spre deosebire de primele două categorii, presupun aptitudini şi cunoştinţe speciale, tehnici profesioniste: abilităţi de sortare şi interpretare a informaţiei, capacităţi analitice, urmărirea noutăţilor din domeniu, interes sistematic pentru zona investigată etc. Într-un cuvânt, blogurile tematice merită luate în calcul în relaţia bloguri vs. literatură (încă utilizăm acest termen nediferenţiat, căruia îi vom explica mai jos semnificaţiile particulare).
9.Literatura, la rândul ei, nu este un bloc monolit aşa cum ne-au învăţat la şcoală sau la universitate. Procesul literar este unul cu multe straturi, fiecare cu ţelul, tehnicile şi cititorii lui.
10.Dacă scopul cărţii poartă numele piaţă, cititorii – consumatori, iar cartea – produs, atunci vorbim de literatură comercială, fie că se cheamă Paulo Coelho, Daria Donţova sau un autor anonim din kolhozurile colecţiei Arlequin.
11.Dacă scopul cărţii se cheamă transmitere a unei tehnologii, a unei TECHNE, adică arta (în sensul ei larg) de a face ceva, atunci literatura se cheamă ştiinţifică fie că e vorba de ştiinţa oratorică, de cea a creşterii vitelor sau fizică cuantică.
12.Dacă cartea se construieşte în jurul scopului de a construi o identitate, de a oferi nişte modele, de a pune întrebări (Atenţie: doar primele două tipuri de literatură oferă răspunsuri, literatura mare formulează întrebări şi atât!), de a apăra obrazul de palma colectivului sau din contra de a pălmui colectivul în numele individului umilit, de a ieşi deasupra –ismelor de tot soiul, de a construi un ţarc al libertăţii umane, inviolabil şi impenetrabil, de a rezista în faţa tradiţiilor, obiceiurilor sau năravurilor sociale, în fine, de a striga „Eu!” atunci când ceilalţi zic „Noi!”, atunci este vorba de literatură înaltă, mare, adevărată, fie că e scrisă meşteşugit, cu metafore şi epitete, fie că e făcută din topor, mai mult cu pasiune decât cu măiestrie.
13.Pentru literatura adevărată contează în primul rând blogurile tematice, şi nu toate, ci doar cele cu tematică literară sau din domenii înrudite precum: sociologia, arta, filologia, fotografia, arhitectura, filozofia, psihologia. Ele reprezintă universuri artistice bine structurate ale unor indivizi care gândesc în mod sistematic procesul literar, care posedă, sau îşi creează, în procesul bloggingului (activitatea de a întreţine blogul) instrumente analitice, o acuitate a simţului critic, un ochi bun şi un sentiment pe care Thibaudet îl numeşte gust...
14.Lamentările precum că blogul ucide literatura sunt false. Blogurile tematice pot doar ajuta literatura, o pot discuta, îmbogăţi sau curăţi de elemente false...Addenda: e adevărat că blogurile ar putea „ucide” pe unii scriitori sau o parte din literatură, cea care ca si chefirul este destinată consumării rapide...
15.Caligramele lui Apollinaire nu au ucis poezia. La fel desenele, animaţiile, emoticoanele, hiperlegăturile, clipurile video sau audio nu sunt ameninţare pentru artă. Sunt o punte spre sferele ei cele mai înalte. Pentru cei care ştiu să ajungă la ele.
16.Mitul democratizării literaturii în general este doar un mit. Asistăm la o creştere a ponderii literaturii comerciale, o parte din literatură, un fel de strat de jos al procesului literar. Rândul capodoperelor nu se îngroaşă în acelaşi ritm.
17.Unica democratizare care s-a produs este la nivel de intenţii, de mijloace. Astăzi, orice om socializat şi culturalizat puţin are, teoretic, mijloacele tehnice posibile pentru a deveni un Oliviero Toscani, un Alain Resnais, un Pablo Picasso sau un Lev Tolstoi. Addenda: Democratizarea despre care este vorba are în vedere accesibilitatea instrumentelor, nu a scopurilor, care au rămas la fel de ascunse şi dificil de atins precum erau la început.
18.Arta a rămas acelaşi lucru (este treaba artiştilor să stabilească ce fel de lucru este „acelaşi lucru”), la fel de grea este obţinerea unei performanţe literare. Avem însă mai mulţi pretendenţi.
19.S-a modificat suportul: opera lui Descartes nu mai trebuie să circule decenii, iat-o, în următoarea secundă, ca şi acest mesaj sau oricare altul, va veni spre voi. Am câştigat timp. Atât cititorii cât şi scriitorii. Este treaba noastră ce facem cu el.
20.Timpul este marele câştig al noilor tehnologii, al bloggingului şi al scriitorilor de pe web.
literatura înaltă nu este un idol. Este un ideal. Altfel zis, nu trebuie să i ne închinăm sau să-i aducem jertfe inutile, ci pur şi simplu să ne străduim să atingem idealul, să-l dăm în ţărână şi să căutăm un altul – eterna dialectică a spiritului uman. Idolul este nemişcare, idealul este viaţă, mobilitate...
21.Un scriitor poate face un blog, limbajul HTML suportă orice.
22.La fel, un blogger poate scrie o carte oarecare - hârtia suportă şi ea orice.
23.Un scriitor bun poate să facă un blog rău, dar asta nu contează. Uneori, căutând eternitatea este greu să surprinzi cotidianul. Cum a răspuns un papă din secolul XIX unui sfetnic care-l grăbea să facă reforme pentru că a doua zi va fi târziu. Răspunsul papei: Ce mă iei tu cu mâine, cu ieri, Biserica respiră în ritmul secolelor....
24.Un scriitor bun poate să scrie un blog bun, din toate categoriile. Punct. E talentul unui om.
25.Dacă un blogger bun poate să facă o carte bună, literatura are doar de câştig. Văicărelile sunt ale celora care nu ştiu să scrie. Dar:
26.Cel mai important – nu contează cine scrie, contează ce scrie.
27.Un blog este ca o carte. Există pe lumea asta cărţi deschise. Tuturor. Este momentul când autorul comunică cu toată lumea. Blogul îi va oferi posibilitatea unei scrieri colective. Blogul are o existenţă de tip simbioză cu cartea, este scrierea colectivă a cărţii, folclor virtual.
28.Există şi cărţi închise, atunci blogul nu-i ajută cu nimic scriitorului...căci jurnalul electronic are o existenţă autonomă faţă de carte.

Va urma...