poetice

nu cad pietre din cer…şi-i păcat.

picăturile de apă se storc prea uşor

din nou spre cerul – mamă.

o piatră ar rămâne acolo unde s-a aşternut,

ca semn al plânsului unui Dumnezeu ratat.

******

trăim singuri

într-o lume singură.

o unică mângâiere

sunt stelele,

cerul, luna, soarele…

de ce atunci când murim,

când ne urcăm la dumnezeu

valul de ţărână

se aşterne peste ochii noştri?

de ce ni se ia cerul?

*****

vreau

să violez moartea…

să-i iau coasa

să o dezbrac

de mantie…

s-o muşc, s-o dispreţuiesc

s-o batjocoresc,

s-o strâng,

să plângă,

să se

simtă neputincioasă

în golicunea ei,

aşa cum eu sunt neputincios

în nuda mea viaţă…

să verse lacrimi,

să strige,

să plângă…

aş lua două lacrimia le ei,

le-aş pune într-o eprubetă

şi mi-ar fi destul să le privesc…

pentru a striga: “Ăsta a fost

sensul vieţii mele!”

P.S. scriu poezii din plăcere/neplăcere, nu pentru că aş crede că ar putea folosi la altceva decât vindecarea unor maladii, gropi sau handicapuri ale mele… ultima bucată se numea cândva „strofe perverse”… am discutat cu cineva care ştie ce e violul, nu din auzite…după ce a lecturat-o mi-a zis că nici morţii nu trebuie să-i oferim o asemenea tortură… eu totuşi am rămas oarecum încremenit psihologic în această poezie…în „Insula” (Ostrov), la un moment, stareţul acelei mănăstiri spune: Puţină credinţă este în minte că m-am speriat de moarte…Eu nu sunt credincios încă…