ajurnal de cinefil

Văzut câteva filme:

Luni: „Kuka”, un film rusesc sugerat de Vladimir. E un look oarecum binevoitor al tranziţiei ruse, marcat de întâlnirea a două lumi: una a fastului şi bogăţiei, a banilor uşori şi a „emoţiilor” scumpe, a limuzinelor şi telefoanelor de lux, a locuinţelor luxoase şi a abundenţei financiare; şi cealaltă lume, a mizeriei, a spaghetelor cu lapte condensat la dejun, a număratului banilor de la o zi la alta, a deprinderilor de viaţă învăţate în stradă şi a luptei cotidiene pentru supravieţuire cu câini, cu oameni-câini, cu câini-oameni.. În film, această întâlnire este un de bun augur, cu happy-end, dar în viaţa cotidiană s-ar putea să fie şi altfel. Dovadă miile de cerştori, şomeri, bătrâni şi bătrâne care trăiesc cerşind fie de la stat (pensia), fie de la privaţi (salariul mizerabil distribuit în funcţie de hatârul patronilor). Filmul prezintă într-o lumină foarte proastă sistemul de politici sociale (în special cele privind copii orfani şi abandonaţi) al Rusiei (în pofida „cincinalelor” elţiniste şi putiniste), lasă să se vadă cât de universal este limbajul mitei în sistemul administrativ rus...În general, e o poveste frumoasă despre o sărăcie spirituală şi una materială care se întâlnesc şi decid să-şi unească destinele. De văzut cu copiii, dacă sunt.

Marţi: „Ostrov” , care a ieşit deja şi pe ecranele franceze sub titlul „L`Île”. E povestea unui soldat sovietic care, forţat de situaţie şi de instinctul supravieţuirii, îşi trădează-împuşcă-ucide tovarăşul (şi, prin cumul, superiorul). E luat la o mănăstire, situată dincolo de Cercul Polar, unde îşi petrece restul vieţii în meditaţie, rugăciune şi multe-multe lacrimi. Sunt trei momente „nodale”:

- faptul că fratele Anatolie (numele eroului) se pocăieşte şi se simte vinovat în faţa Domnului, nu pentru că şi-ar fi trădat ţara (actul trădării, săvârşit de el are acest aspect dublu: trădare de om şi trădare de ţară), ci pentru că ar fi ucis Omul. În dialogul său permanent cu Dumnezeu călugărul cere iertare pentru omucidere, nu pentru cealaltă crimă, laică, pasibilă de cea mai înaltă pedeapsă, conform Codului Penal. Acest moment poate fi interpretat în diferite moduri, dar cred că atitudinea părintelui Anatolie, refuzul său de a-şi măsura vinovăţia în faţa patriei, corelată cu excesul de pasiune şi umilinţă pentru iertarea omuciderii reprezintă o breşă în pretenţia totalizatoare a regimului. Călugărul acţionează ca şi cum puterea laică şi lumea profană, a Omului, nu ar exista, ca şi cum s-ar afla, zi de zi, în faţa lui Dumnezeu...

- cele două exorcizări, una simbolică, alta reală. Cea mai faină situaţie este „exorcizarea” stareţului mănăstirii, un tip bun la inimă, dar cu puţintică credinţă. Călugărul Anatolie reprezintă faţa cea mai autentică a ascezei, combinată cu o autopenitenţă zilnică, pe când stareţul este un fel de birocrat sovietic la scara mănăstirii: are cizme bune, să nu-i obosească picioarele, şi o plapumă luxoasă adusă tocmai de pe Muntele Athos...E, călugărul Anatolie va distruge atât cizmele, cât şi plapuma pentru a izgoni din stareţ cea mai mare ispită, a treia din pustiu... cealaltă exorcizare, e mai puţin interesantă şi poate fi privită ca un dar pe care, Dumnezeu, prin Anatolie, i-l oferă lui Tihon, pentru simplu motiv că a existat, că a fost un motiv de credinţă pentru o oaie rătăcită...

- în fine, întâlnirea celor doi protagonişti, călugărul Anatolie şi amiralul Uniunii sovietice Tihon, cel care fusese „împuşcat-ucis”. Întâlnirea este dublu simbolică: pe de o parte, Tihon, un birocrat militar aflat în vârful ierarhiei, în faţa căruia se deschid toate uşile instituţiilor şi centrelor medicale din ţară, este învins de neputinţa medicilor cu acte de a-i lecui fiica, şi apelează la „sfaturi băbeşti” venind la mănăstire, semn că, şi în perioada aia, propaganda ateistă era doar o chestie de faţadă, în care nu credeau nici măcar comuniştii înşişi şi că religia, într-o formă latentă a fost un fel de underground spiritual al Uniunii formal areligioase. Este o altă breşă în pretenţia globalizatoare a regimului... Pe de altă parte, venirea lui Tihon pune capăt unei existenţe zbuciumate, marcate de durere, lacrimi şi autoosândire...

Ar mai fi un moment: din moment ce eroul principal se întâlneşte cu cel pe care credea că l-ar fi omorât, oare nu s-a epuizat, consumat şi devalorizat traiul său, autoumilirea sa de zi cu zi, chinurile şi supliciile la care s-a supus benevol?

Nu, căci părintele Anatolie l-a câştigat astfel pe Dumnezeu, un dar pe care nimeni nu poate să i-l ia.

Miercuri: „L`Ennui”, după o scriere a lui Alberto Moravia. Martin, un filozof, o întâlneşte întâmplător pe Cecilia, model şi fată de toate a unui pictor. Din vorbă în vorbă cei doi ajung în pat şi continuă aşa pe durata întregului film. În afara abundenţei sânilor, picioarelor, fundurilor şi organelor genitale am prins un erou, pe Cecilia, un simbol al „Omului recent” al lui Patapievici: un individ fără amintiri, fără gânduri, fără trecut, fără viitor, fără vise, fără trăiri sau regrete, fără opţiuni, care are doar Dorinţa, ca un lipici care-i permite să se agaţe de trenul existenţei...

Joi: „Joeux Noel”: despre un Crăciun în tranşeele Primului Război Mondial...o fraternizare, pornită de la un cântec... despre iertare personală (scoţianul ce-şi pierde fratele) şi despre nebunia fiilor lui Dumnezeu ce se măcelăresc pentru steaguri, glorie şi slavă. Cum spunea Alex, tre să-l arătăm transnistrenilor, găgăuzilor şi găgăuţilor din toată lumea...E un film despre Stat, Colectiv, Faptul Social şi toate determinismele colectiviste, imperativele patriotarde ce se impun individului de-a lungul întregii vieţi, un film despre diferitele juguri ce le îmbracă, de-a lungul vieţii, omul...

Există două momente faine: primul este mesa comună a soldaţilor, în zona neutră, oficiată de pastorul scoţian... Inamicii devin, pentru un moment, fraţi întru Hristos şi asta e o legătură mai durabilă decât liantul patriotic sau lingvistic ce-i separă (liantele profane se rup de obicei foarte rapid, şampania, cafeaua, fotbalul, jocul de cărţi fiind şi ele parole globalizatoare în lumea atlfel segmentată)...

Celălalt moment este cel în care pastorul scoţian este „alungat” de Biserica Oficială pentru că ar fi trădat (cum?) pe Hristos... Ca reacţie, pastorul se lasă de cruce... O fi „deviere de stânga”? Reacţia aceasta mi s-a părut stranie, dacă Biserica Oficială pactizează cu Diavolul, asta nu e un motiv să-l abandonezi pe Hristos...