intelectuali teroristi

Jean Sevilla

„Le terrorisme intellectuel de 1945 à nos jours”

Perrin, 2000

...La început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu (Ioan 1:1-2).

Istoria Cuvântului este şi istoria Lumii. Sau, istoria Lumii poate fi scrisă şi citită ca o istorie a Cuvântului. Vorbim despre Cuvântul care creează (Fiat lux!), cuvântul care construieşte (Decalogul), cuvântul care ucide (Blestemat eşti...)

Istoria divină este intervalul între aceste trei rostiri. Istoria profană este istoria „furtului” dreptului de a rosti aceste cuvinte, independent de voinţa lui Dumnezeu. Culmea emancipării umane este abuzul de rostire a cuvintelor sacre. Inclus în raţiunea umană după ce a fost extras din cea divină cuvântul nu mai este exclusiv un semn de justiţie, ci o particulă aleatorie de putere, o sursă constantă şi inepuizabilă de energie care poate exploda în diferite contexte (ar fi interesantă o istorie energetică a cuvântului)...

Cartea lui Jean Sevilla este istoria cuvintelor care ucid şi distrug, care sparg ziduri de gândire raţională, atitudine conştientă dar şi prejudecăţi. Este istoria combinaţiei explozive dintre energia cuvântului şi cea a iraţiunii (raţiunii iraţionale) umane. Franţa din a doua jumătate a secolului XX este doar un exemplu particular. Poate cel mai bun.

Bogăţia de date, întâmplări şi evenimente este dezechilibrată, în cartea lui Sevilla, de o absenţă a unei scheme teoretice coerente care ar fi produs nu doar ordonarea faptelor după o anumită logică, ci şi elucidarea resorturilor care stau la baza acestui fenomen complex numit „terorism intelectual”. Cartea este mai degrabă o antologie a erorilor şi a prejudecăţilor intelectualităţii franceze de după al doilea război mondial, decât o analiză la rece a mecanismelor psihologice, ideologice şi sociale care fac posibile terorismul intelectual. Vom încerca să adunăm, din părţile risipite, ale opusului, un puzzle teoretic, o grilă prin care am putea cerne terorismul intelectual. Prima întrebare - Ce este terorismul intelectual?

Cităm din Sevilla schema funcţionării lui: „Ei (intelectualii) au trecut prin toate ideologiile. În 1945 spuneau că URSS este un paradis şi scriau poeme întru gloria lui Stalin. În 1960 predicau că decolonizarea va rezolva în chip miraculos problemele ţărilor din Africa, Asia şi Oceania. În 1965 salutau lupta lui Fidel Castro, Ho Chi Minh şi Mao. În 1968 proclamau că fericirea se naşte doar din abolirea tuturor constrângerilor. În 1975 se bucurau de venirea la putere, în Cambogia, a lui Pol Pot. În 1981, credeau că ies din întuneric pentru a intra în lumină. În 1985, susţineau că Franţa trebuie să deschidă frontierele pentru a primi nefericiţii din toată lumea. În 1992, ne asigurau că statul-naţiune este terminat şi că Europa tratatului de la Maastricht deschidea o nouă eră în istoria umanităţii. În 1999, ziceau că familia şi morala erau concepte deja depăşite.

Alte spirite, în acel moment, ştiau că Stalin, Mao sau Pol Pot conduceau şi construiau regimuri criminale. Aceşti indivizi lucizi subliniau că mitul rupturii revoluţionare nu aducea decât catastrofe. Ei spuneau că naţiunile, tradiţiile, culturile şi religiile nu pot fi şterse printr-o mişcare de pană. Dar împotriva refractarilor, pe durata a 50 ani, microcosmosul parizian a pus în funcţiune un mecanism. Acest mecanism este terorismul intelectual.(...)

Circumstanţele variază, dar procedeul rămâne acelaşi. El constă în a imprima în imaginarul colectiv al ţării un arhetip al răului. După război, această figură funestă a fost reprezentată de fascist, capitalist, imperialist, colonist, xenofob, rasist, partizanul ordinului moral. Aceste etichete, cel puţin, deformează realitatea; cel mult, mint. Încleiate de mâini abile, ele îmbracă un sens indefinit, a cărui elasticitate permite de a îngloba totul ce este ruşinos şi abdominabil. Mai departe, tehnica obişnuită este de a încadra duşmanul în arhetipul răului. Efectul acestui amalgam este unul de presiune psihologică redutabilă: cine îşi va asuma riscul de a fi tratat ca fascist sau rasist? Acuzaţia poate fi explicită sau poate fi insinuată: fiecare opozant poate fi atacat nu în virtutea a ceea ce spune, ci pe baza gândurilor ce i se prescriu. Maniheismul este obligatoriu – o altă logică se declanşează la final: diabolizarea. Nu se pune întrebarea de a discuta pentru a convinge: este vorba de a intimida, de a culpabiliza, de a discalifica.” (p.9-10)

O stare de lucruri, o ideologie sau o metodă ştiinţifică? Pe puţin, din toate, dar mai degrabă este o stare de lucruri, un mecanism de gândire situat foarte aproape de ideologie (fără a păstra caracterul profund antiindividualist al acesteia, or, teroristul intelectual subliniază, în primul rând, individualitatea sa, vorbeşte din numele personalităţii sale; o ecuaţie inversată: personalitatea justifică ideologia, nu invers). Terorismul intelectual este o maşinărie complexă, cu câteva piese de nelipsit:

1. La început stă mass-media. Este greu să ne închipuim un terorist intelectual în pustiu, care ar vorbi pietrelor sau scorpionilor. Intelectualul este raţiunea funcţionând în public. Când raţiunea funcţionează în spaţiul particular, intim şi redus al autonomiei individuale atunci se cheamă înţelepciune. Observa cineva cu maliţie că intelectualii suportă mai degrabă cenzura, statul totalitar sau logica socială constrângătoare decât dezinteresul, tăcerea, apatia sau simplul fapt de a nu fi luaţi în seamă.

Terorismul intelectual se bazează pe atotputernicia mass-media. Undeva (p.123), Jean Sevilla citează din Regis Debray care distinge trei faze în istoria puterii intelectuale: din 1880 până în 1930 este era universitară – somităţile cunoaşterii ocupau o catedră la Sorbona; din 1920 până în 1960 suntem în era editorială – tenorii presei scrise ghidau opiniile. După 1968 trăim în plină epocă mediatică: intelectualii se impun într-o lume care a trecut de la scris la imagine.

...Prima epocă are ca portavoce revista, a două ziarul, în fine, a treia epocă este cea a televiziunii, mai nou, a internetului. În toate cazurile este vorba de mass-media, de mediul comunicaţional, de informaţia care penetrează în toate sferele societăţii, de mediatic ca extindere a simţului uman, de intensitatea informării care contează, de bruiajul comunicaţional – şi el o armă eficientă.

2. Maniheismul intelectual – este principiul fondator al oricărui totalitarism, fie intelectual, fie politic, fie social. Reducerea lumii la două principii, unul al binelui absolut şi celălalt, al răului absolut este tehnica indispensabilă, procedeul simplificator care luminează părţile stufoase şi greu accesibile ale doctrinei, pentru a o face mai accesibilă straturilor intelectuale inferioare – proletarii muncii intelectuale, cum zic Ilf şi Petrov. Maniheismul este structura care asigură cel mai mare randament al procesului: prin faptul că angrenează şi canalizează toate energiile în două faze, anulează pierderile de reţea sau bruiajele difuze, simplifică alegerea şi oferă criterii de praxis sigure şi fără greş. Maniheismul trebuie însoţit de diabolizare – nimic mai simplu, ce sistem totalitar poate exista fără duşmani (mai nou, chestia asta se aplică şi în democraţie, într-un mod mai voalat, desigur). Cele 5 minute de ură cotidiene sunt necesare oricărei comunităţi, ritualizate în ziare, reviste sau la televizor ele devin cimentul care sudează comunităţi, sângele care circulă în corpul intelectualului colectiv angajat pentru o cauză sau alta. Tehnologie par excelence religioasă, diabolizarea (observaţi că diabolo în latină înseamnă dualism, scindare a adevărului unic, disociere a Absolutului în cel puţin două elemente antagoniste) este o tehnică foarte eficientă şi pe tărâm laic, profan, ne-sacru, uman, prea uman...

3. Limbajul nu este neutru, de fapt, este cel mai puţin neutru. Limbajul trebuie ajustat, filtrat, epurat - Totalitarism verbal şi psihologic. Cuvintele se împart în două clase, cea bună şi cea rea. Există noţiuni care transgresează barierele clasificatoare sau care trăiesc în ambele clasificări: Patrie (are două înţelesuri, unul pozitiv, pentru ţara de origine a tuturor proletarilor, ţara în care puterea aparţine muncitorilor şi ţăranilor, a viitorului luminos şi a aşteptărilor milenariste de origine creştină, dar laicizate superficial – URSS; alt sens – patria ca închisoare, ca sistem de închidere a conştiinţei, a gândirii, a firii umane, ca principiu de înrobire intelectuală, de abuz juridic şi de principiu - Patria este cea care intră cel mai des în sfera intimă cu tendinţa de a o lichida). Ierarhiile cuvintelnice sunt bine închegate şi strict ordonate: în fruntea lor stau cuvintele nimicitoare (în cazul clasei „rele” de cuvinte) sau cele laudative (în cealaltă clasă), aranjate în duete, pentru un mai mare efect: capitalist-muncitor, viitor-trecut, progresist-arhaic, exploatator-exploatat, orient-occident, comunitate-individ...

4. Paul Watzlawick vorbea undeva despre Presiune psihologică ca ingredient în constituirea realităţii şi a concepţiei noastre despre realitate. Se descria un experiment în care unii indivizi erau puşi în situaţia de a enunţa un adevăr şi de a-l apăra în faţa unei mulţimi care afirma contrariul. Ei bine, deşi toate indiciile erau în favoarea lor, foarte puţini îşi asumau poziţia de a milita pentru adevăr. Argumentul „mulţime” este una dintre determinantele tacite ale adevărului, chiar dacă nu o recunoaştem în mod explicit. Există, la nivel psihologic, o frică de a rămâne în minoritate, care determină individul să-şi modifice argumentele în funcţie de dorinţa mulţimii. Cazul extrem – gloata. La stadion, foarte puţini sunt în stare să emită o judecată neutră sau critică la adresa jucătorului simpatizat de mulţime.

5. Opacitate la lucrurile care contrazic „viziunea legitimă” – ele sunt trecute fie la rubrica bruiaje, fie sunt considerate simple insinuaţii, fie li se impută o motivaţie ideologică (deşi, cum spunea Raymond Aron, nu trebuie să-l idolatrizezi pe el, pentru a şti că 2 ori 2 fac 4 sau că Uniunea Sovietică a construit deopotrivă socialismul fascinant şi Gulagul respingător), fie sunt reduse la stadiul de simple etape trecătoare pe drumul socialismul dezvoltat, fie pur şi simplu sunt trecute cu tăcerea.

...P.S. Aşa cum este scrisă, cartea pare un reproş adresat morţilor celebri (Sartre, Aron, Foucault, Barthes, Bourdieu, Malraux) de un jurnalist de dreapta (Sevilla este redactor la Le Figaro). Pe alocuri, asemănarea cu „Intelectualii” lui Paul Johnson este izbitoare, dar există mai puţine referinţe la sexualitatea „preoţilor minţii”. Departe de a fi o contribuţie teoretică, „Le terrorisme intellectuel” este o enciclopedie organizată oarecum haotic (după principiul: acuş îi arăt cu degetul pe toţi care sunt împotriva mea!)...În fapt, este o lectură captivantă.

P.P.S. Cartea a apărut recent, în ediţie română, la Humanitas.