grai moldovenesc

inainte, nu? ca inainte era mai bine....

integrare europeana... la Nisporeni

cinematografie la Nisporeni

nu-i mare lucru, e plina Moldova de asemenea privelisti...oricum, o marturie a viitorului luminos (si a trecutului la fel de luminos) al cinematografiei moldovenesti, un monument al marketingului cultural modlovean...bla-bla-bla

despre ...public

Institutul Polonez este unul dintre marii donatori de cultură pentru publicul moldovean. De câţiva ani, polonezii, încearcă, şi nu fără succes, să spargă monopolul cultural al Alianţei Franceze. Beneficiind de o anumită preferinţă slavă a publicului basarabean, Institutul Polonez prezintă, cu o mare audienţă, să recunoaştem, diverse proiecte culturale: recitaluri de muzică corală, colinde, concerte exclusive ale unor pianişti polonezi etc. Punctele de vedere care urmează s-au cristalizat după recitalul Chopin al lui JACEK KORTUS...
Audienţa la public este, de obicei, invers proporţională reacţiei mass-media, chiar a celor cu „tradiţii” în jurnalismul cultural în diversele lui forme: cronică literară, cronică teatrală sau prezentări de expoziţii. Jurnaliştii specializaţi în cultură mai degrabă parazitează pe aceasta pentru a scoate în rampă aspecte de altă natură a unor fenomene culturale: ranchiuna personală, interesele politice sau de grup etc. Din aceste motive, dar şi din alte cauze de origine extraculturală, opinia (mai bine zis lipsa opiniei) „descriitorilor de acte culturale” de la noi nu este un criteriu obiectiv în aprecierea seriozităţii, impactului şi oportunităţii unor acte culturale precum cele organizate de Institutul Polonez.
Rămâne celălalt criteriu, publicul. Cine este consumatorul de cultură „pe gratis”? Un oportunist dornic să se cultive un pic (vorba lui Ionesco) şi din acest motiv gata să meargă măcar şi la festivalul filmului camerunez, sau un individ cu o sete de cultură într-un timp nu chiar tolerant cu cultura? Fără îndoială, şi una şi alta.
În dependenţă de perspectiva aleasă, „virtuţile” publicului vor contura un profil pozitiv sau negativ al publicului. Începem cu lucrurile rele.
O observaţie devenită deja truism este că publicul basarabean nu ştie cum să-şi folosească palmele, altfel zis să aplaude. În sălile chişinăuene se aplaudă zgomotos, mult şi cu suflket, indiferent de calitatea spectacolului. Se aplaudă ca în gura târgului. Înseamnă oare acest lucru că suntem darnici în a-i milui pe artişti? Nicidecum, pur şi simplu nu ştim cum să deosebim calitatea de cantitate, o interpretare bună de una medie. S-a spus în repetate rânduri că faptul în cauză este o prejudecată rămasă încă din vremurile sovietice, când luările de cuvânt ale tovarăşului secretar general se aplaudau zgomotos, de multe ori, se aclamau (cităm din stenogramele şedinţelor), erau întâlnite cu urale, indiferent de conţinutul lor. Mă rog, obişnuinţa este obişnuinţă, dar, transpusă în plan cultural, ea nu oferă decât o imagine caricaturală a unui public care aplaudă începutul piesei, mijlocul ei (sunt „extraordinare” în special momentele din timpul unei piese cu multe crescendo şi descrescendo, când artistul se opreşte pentru un moment să-şi ia aer, iar publicul nostru „cultivat” iniţiază maratoane de aplauze frenetice, ţipete, zbierăte, „Bravos!”-uri fotbalistice etc). Un ochi atent nu ar putea să-şi dea seama de calitatea unui spectacol, a unei înscenări şi în general, a unui act cultural de masă, după modul în care actul dat este aplaudat. În general, presa culturală basarabeană ar trebui să-şi pună (şi să pună şi pentru ceilalţi) o întrebare deloc uşoară: şi cu aplauzele ce facem? Care este rolul lor în procesul cultural? Sigur, orice artist se vrea aplaudat la scenă deschisă, la fel cum, orice spectator care merge la teatru sau cinema, operă sau sală cu orgă, mai ales pe gratis, este tentat să aplaude tumultuos pentru a nu supăra organizatorii. Şi ce are de câştigat procesul cultural din asta? Gaura covrigului. Or, un artist aplaudat lacom fără a se ţine cont de măiestria cu care interpretează o arie sau piesă nu va avea mult de câştigat în afara unei percepţii eronate asupra propriului talent.
O a doua observaţie ţine cont de nivelul de civilizaţie al publicului, nivelul de civilizaţie al comportamentului său şi, în general, nivelul maxim de civilizaţie (în alt sens) admis în sala de spectacole. Bunăoară, unele atribute ale civilizaţiei moderne precum telefonul mobil şi mp3-playerul ar trebui interzise categoric şi puse cumva la index, la garderobe. Un dulap cu sertăraşe care pot fi încuiate, sau rafturi micuţe pentru telefoanele mobile, cu numere, ca paltoanele, genţile şi alte atribute vestimentare ar fi o ieşire din situaţia lamentabilă de a fi nevoit să înduri preţ de ore întregi frânturi de discuţie purtate printre scaune: „Sunt la spectacol, sună-mă mai târziu!” sau „Acum nu pot, am program cultural. Nu ţipa la mine că nu pot vorbi. O să trec pe la magazin, ce să mai iau? Doar brânză şi pâine, poate iau şi nişte chefir şi carne tocată să facem pârjoale...” Exemplele pot continua la nesfârşit. Aerele şi aura de businessman sau de om tehnologizat ar trebui cumva abandonate chiar la intrare, spaţiul teatrului sau al sălii cu orgă este într-un sens sacru, un sacru cu limitele şi regulile lui.
Un obicei la fel de anost şi enervant este cel de a vorbi în voce tare, de a arunca comentarii „la greu” peste capul oamenilor, obicei mai degrabă fotbalistic decât teatral, dar care prinde rădăcini sigure în mediul cultural. Tipi şi tipese cu aerul de cunoscători se implică, în momente nepotrivite, aruncând replici care au menirea de a semăna cu nişte judecăţi de valoare: „Minunat!”, „Superb!”, „Fantastic” şi mai nou „Cool!”. Nu am avea nimic de reproşat unor asemenea replici dacă ar fi expuse în fişele de păreri şi sugestii pe care unele teatre le distribuie înaintea spectacolelor, dar de obicei, aceste fişe sunt returnate la fel de goale de sugestii. O prelungire (sau poate o rădăcină a acestui obicei) este ticul colectiv de a discuta cu vecinul (vecina) în timpul spectacolului: aşa se face că descoperim din senin că vecinul ne este coleg, prieten sau simplu cunoscut, şi câte teme de discuţie se mai găsesc atunci!
Mai sunt şi alte metehne publice? Da, cum ar fi faptul că jumătate din spectatori vin la jumătate de oră după ce spectacolul a început, şi de obicei, au bilete taman pentru locurile din mijloc, sau faptul de a fi confundat sala de spectacole cu cantina, în consecinţă printre acordurile de Chopin sau Bizet pot fi distinse şi sunete mai umane precum ar fi ronţăitul de pesmeţi, pop-corn şi bastonaşe ori „extraordinarul” obicei de a părăsi sala în timpul spectacolului, pe motiv că nu-ţi place sau nu înţelegi încă unde ai nimerit. Păi stai, nenicule, măcar până la puază, după asta mergi măcar în Catmandu!
Soluţia? Sunt mai multe, una din ele ar fi bunul simţ. Alta – buna cuviinţă şi cei 7 ani de acasă. Sunt şi altele, instituţionale cum ar fi penalizarea guralivilor, celor cu probleme GSM-ice şi a „comentatorilor neoficiali” cu pedeapsa maximă de a fi rugaţi să părăsească sala.
Asta a fost aspectul rău al publicului. Să vedem acum şi părţile bune, că le are, mai multe chiar decât reies din vorbele regizorilor şi artiştilor înşişi, obişnuiţi să spună: „Noi am fost buni, dar publicul nu ne-a înţeles!”
La seara Chopin organizată, după cum spunem de Institutul Polonez, a fost multă lume, mult prea multă pentru un concert de asemenea rang, de un asemenea fel de muzică. Mulţi au stat chiar în picioare. Un semn bun. Adică, se poate şi un concert de muzică clasică să adune o sală hiperplină, nu doar unul de pop, rock, muzică populară, manele sau etnokitsch. Dacă lumea vine, cu certitudine există un interes, o cerere, dacă vreţi, pentru un asemenea tip de muzică. Argumentul că concertul a fost oferit pe gratis şi din această cauză vine multă lume, nu prea ţine. Au fost seri când, deşi intrarea era liberă, sala era semipustie (cel mai recent caz a fost recitalul de colinde oferit de acelaşi Institut Polonez în ajunul sărbătorilor de iarnă).
Un alt prilej de bucurie ar fi faptul că, în proporţie de 55-60 % publicul chişinăuean al lui Chopin este compus din oameni tineri, şi din vestitele noastre băbuţe şi moşnegi activi, pe care îi invocăm de fiecare dată când rezultatele alegerilor nu sunt cele pe care le dorim, sau când auzim că au fost epuizate toate biletele pentru un spectacol. Însă un argument că: se poate, că tineretul nostru nu a fost încă furat de manelişti şi etnokitshari, că nu este chiar atât de indiferent şi alergic la cultura înaltă precum se incriminează. Să nu uităm că, tinerii ar putea găsi şi alte surse Chopin: înregistrări de la concerte mai serioase, ce sunt difuzate liber pe Internet, filme documentare, romane de bulevard care ar specula relaţiile sale amoroase etc. Faptul că nu o face, şi preferă să vină în spaţiul tradiţional al sălii de spectacol va să însemne că există un viitor în Moldova şi pentru muzica clasică, şi pentru teatrul tradiţional, şi pentru teatrul experimental, şi pentru teatrul de avangardă şi pentru diferitele stiluri muzicale. Pe scurt, există un viitor cert cu condiţia existenţei unui prezent raţional şi bine pus la punct care ar investi mai multă seriozitate şi mai puţină vanitate personală într-un act cultural.

oua..si cruci

un subiect care a facut suficienta valva...a pornit de la un articol al lui C. Tanase din TIMPUL:a urmat un raspuns al Asociaţiei Creştinilor Ortodocşi Fericita Maica Matrona.
parerea mea:
mass-media basarabeana, in mare masura, a luat partea ziarului "Timpul", ma rog, cica este pusa in pericol libertatea de exprimare..pana intr-un punct o astfel de abordare a problemei este legitima...eu cred ca e vorba nu de o problema, ci de cateva probleme distincte...o problema ar fi mecanismul de functionare a presei moldovenesti. ea este de multe ori incapabila sa abordeze neutru, impartial si documentat subiectele delicate, multumindu-se sa utilizeze fie clisee, fie stereotirpuri, fie alte scurtaturi ale gandirii...este vorba totusi de Tanase, unul dintre cei mai "buni" ziaristi moldoveni, ar trebui sa fie ceva elitism si obiectivitate in articolele sale..de unde???articolul buclucas "popa Vana" nu este o mostra de articol bun. logica sa este urmatoarea: se ia un caz-cheie (un individ, un functionar al bisericii sau altcineva), a carui realitate este aruncata intr-o perspectiva mitica (Într-un sat răzeşesc de codru - C.T.), dupa asta urmeaza povestea "eroului" (altfel zis, justificarea alegerii - de obicei naratiunea pune in evidenta anumite trasaturi negative sau comportamente daunatoare). La final, printr-o figura retorica indoielnica, „eroul imaginat” este aruncat in realitate: (imaginaţi-vă că popa Vană ajunge mitropolit al Moldovei. – C.T.)pentru a indeplini o functie - (Acum mă gândesc că, dacă la popa Vană şi premierul Tarlev îl mai adaugi şi pe preşedintele Voronin, obţii o nouă sfântă treime, trinitatea naţională Tatăl (V. Voronin), Fiul (V. Tarlev) şi Sfântul Duh (popa Vană). O trinitate moldovenească - trei într-o Fiinţă! - un singur Dumnezeu în trei persoane, care, toate trei - o, sfântă taină (de stat), misterium sacramentum! - mint din Altar şi ciordesc din Buget! Şi nu numai din Buget. – C.T.) dintr-o lovitura ucizi cativa iepuri politici, religiosi si mai creezi senzatia ca esti subtil. Problema asta, a generalizarilor suspecte nu este de azi de ieri si multor jurnalisti le tine loc de informare, investigatie si cercetare...in cazul dat, Tanase a extrapolat un caz la intreaga comunitate religioasa si, intr-un fel, protestul vehement al unei parti a clerului este lesne de inteles... la fel, presa moldoveneasca abordeaya subiectele politice, culturale, economice... bunul simt, dar si logica elementara sugereaza ca ar trebui sa se tina cont de anumite reguli atunci cand se formuleaza o generalizare...in baza unui caz-fictiune nu poti formula o lege universala...o alta problema ar fi reactia neadecvata a bisericii si a clerului la acest tip de abordare. Bisericii ortodoxe moldovenesti ii lipseste experienta, abilitatile, deschiderea si gandirea cumpatata in a discuta cu societatea probleme ce tin de functionarea institutului bisericii sau de rolul si locul acestuia. La fel cum ziarele se plang, de oricare data cand sunt atacate (uneori cu motiv) ca libertatea expresiei este in pericol, biserica califica fiecare incercare de discutie la teme delicate drept un atac la adresa lui Dumnezeu, o erezie sau alt tip de pacat religios. Sunt moduri sigure de a deturna discutia si de a o arunca in metafizica sau derizoriu…argumentul ca ortodoxia are o dimensiune predominant interioara si mistica nu tine in acest caz. Or, in discutie nu este pusa problema existentei lui Dumnezeu nici dogma Sfintei Treimi (alegoria Apocalipsei este utilizată de C. Tanase ca figura de stil, nu ca argument) ci rolul Bisericii in arhitectura sociala si politica a societatii, imaginea si tactica ei de a colabora cu puterea politica etc. Biserica nu vrea sa discute normal, desi are capacitatea intelectuala. Exista foarte multi calugari (Savatie dar si altii) inteligenti, culti, dornici de a discuta..nu stiu de ce insa clerul de la conducere nu doreste sa intieze niste discutii normale cu intelectualii, cu societatea…eu cred ca aceste probleme oricum vor necesita o abordare serioasa, azi sau maine…prin modul asta de a reactiona (oua, ardere a ziarului) reprezentanţii Bisericii riscă cel mult să convingă procuratura de necesitatea intentarii unor procese penale, nimic mai mult. Eu cred ca Biserica trebuie sa fie mai deschisa, sa discute normal problemele delicate (imi aduc aminte cum un calugar bine pozitionat in ierarhia bisericeasca ortodoxa aborda “filozofic” problema cartii si filmului “Codul lui da Vinci” – “Nu am citit, si nu vreau sa citesc cartea asta! Mitropolitul a spus ca este daunatoare, deci, este daunatoare. “ – zicea el…) si sa iasa din sfera inponderabilitatii retorice…va avea doar de castigat…in sfarsit, o a treia problema ar fi insusi contextul in care se inscriu aceste “dezbateri”, adica spatiul public moldav, pe care se pliaza diferitele tipuri de discursuri ale agentilor... acest spatiu discursiv nu este inca bine structurat, nu are niste reguli clare ale jocului, nu s-a ierarhizat inca (dupa tipul: barfa, discutie serioasa, dezbatere, abordare stiintifica, cercetare etc). este un talmes balmes care functioneaya in parte dupa modelul: cine striga mai tare are dreptate… ne lipseste o traditie a discutiei, o gandire care s-ar concentra doar pe problema pusa in discutie si nu pe procedee retorice de umilire sau desconsiderare a dusmanului…altfel zis, se cere o cultura a discutiei, una care nu se invata insa nici la scoala, nici la biserica, nici in familile…

condamnarea comunismului

Iertarea de dupa pogrom
La 28 noiembrie anul curent Rada Suprema a Ucrainei a culpabilizat Golodomorul, altfel zis foametea organizata de comunistii ucraineni in anii 30, care a luat vietile a cel putin 5 milioane de tarani „vinovati” de a nu fi dorit sa intre cu surle si trambite in forma cea mai „progresista” de organizare si gestionare a agriculturii – kolhozurile. Presedintele Victor Iuscenco a promulgat chiar a doua zi hotararea organului legislativ. In aceeasi perioada, guvernul eston inainta o initiativa in parlamentul de la Tallin pentru ca acesta sa declare criminala afisarea si demonstrarea insemnelor comuniste si naziste in public. In fine, dupa cum bine se stie, la 18 decembrie presedintele Traian Basescu a citit un raport-declaratie in parlamentul Romaniei despre comunism, condamnandu-l in numele statului roman, dupa ce o serie de intelectuali marcanti, martiri sau simpli cetateni in condamnasera de atatea ori in privat.
Este oare o coincidenta aceasta intrare masiva a politicului in memoria colectiva cu balanta in mana sau este un hatar trecator alimentat de setea de voturi la viitoarele alegeri? Fara indoiala este si una si alta, intr-o oarecare masura, dar este, in acelasi timp, si ceva mai mult.
Discursul de condamnare a fost contestat in egala masura in toate trei tari. In Estonia minoritatea rusa s-a opus vehement, pentru ca, initiativa ii punea pe ei, urmasii slavitilor invingatori ai fascismului, pe acelasi brat al cantarului cu Hitler si Mussolini. In Ucraina, atat de scindata, atat de fierbinte de la o zona la alta, valul de contestari a venit din estul prorus si din partea Partidului Regiunilor al lui Victor Ianukovici, care au spus ca initiativa Radei Supreme este una populista si va destabiliza in perspectiva relatiile cu Rusia, in primul rand. In Romania, condamnarea comunismului a starnit opozitie violenta acolo unde nu se astepta nimeni, in partea unei extreme calificate traditional drept extrema dreapta, de fapt, o latura marginala oportunista a politicului care a parazitat atat pe socialism, cat si pe capitalism...Au existat, cum era si de asteptat, si tendinte de musamalizare a efectelor initiativelor de purificare morala. S-a invocat argumentul ca comisiile care au pregatit materialele necesare nu sunt destul de abilitate moral si profesional, ca asemenea initiative vor vaduvi relatiile bilaterale cu tarile comuniste si/sau Rusia, ca insesi raportorii sunt produse ale sistemului totalitar, ca exista probleme mai importante pentru acele tari, ca...
Atat Traian Basescu, cat si Victor Iuscenco au parut inchizitori in acel moment, incercand sa puna un punct final pe un i vaduvit de atentie sau musamalizat. Tonul a parut amenintator pentru indivizii cu musca (mai bine zis cu roiul de muste pe caciula) ce au simtit ca le fuge pamantul de sub picioare, ca se trage valul care a acoperit in nori de ceata intregul trecut comunist.
Paradoxal, dar aceste atitudini oficiale fata de comunism, in loc sa fie triumful fortei politice au insemnat, de fapt, marea umilire a politicului, si aici sta, poate, cheia protestului unor curente extremiste. Este importanta prezenta factorului politic in procesul de condamnare a totalitarismului, caci politicul, asa ambiguu, corupt sau neserios cum pare, este unicul input spre sistemul judiciar, unicul care legifereaza normele generale de conduita. Politicul a adresat o cerere de iertare rostita raspicat: un „Iertati-ne va rog, ca am dispus asa cum am dorit de vietile voastre, ca am intervenit, dupa hatarul nostru, in destinele voastre individuale si v-am, aruncat fizic si psihic acolo unde am dorit noi, ca v-am interzis sa priviti lumea asa cum doreati, ca v-am trimis la moarte, ca....” Este o premiera absoluta pentru o tara ex-socialista cand politicul isi cere scuze pentru a fi intrat prea mult in sfera intima, ca a considerat morala individuala inutila, ridicand la rang de principiu suprem ratiunea de stat, sau dorintele mai-marilor zilei. Este o prima incercare a politicului de a iesi onest din viata privata, de a trasa niste limite exterioare ale politicului, de a se ralia la unele principii de bun simt, de a scurta prapastia imensa intre morala individuala si cea de stat. Aceasta condamnare ar trebui sa fie o dezrobire, o miscare de eliberare, o perdea care se fereste in numele bunului simt si al moralei. Este dezrobit individul, eu si tu, oricine, si este asigurat ca statul nu va dispune de el in calitate de carne de tun, nu-i va ordona ce sa gandeasca si sa manance, nu-l va omori si nu-l va umili. Este ceea ce avem de castigat cu totii.
Fara indoiala, politicul va fi circ si mai departe, va fi intrecere de clovni, simulare de actiune si mimare a eficientei, dar va fi inchis in aceasta cusca a spectacolului si nu va putea face pasul mare: acela de a considera ca vietile cetatenilor care l-au delegat sunt proprietate care poate fi utilizata dupa chef si irosita dupa plac. Departe de a intruchipa dreptatea si echitatea jinduita pe buna dreptate de martirii comunismului, actul condamnarii practicilor comuniste va insemna acea pocainta care face posibila, in unele cazuri, pocainta crestineasca.

Milorad Pavic

Milorad Pavic…Un autor sarb contemporan, cu o maniera ucigatoare de a scrie, de a construi linia (de fapt, liniile, intrucat piesele sale sunt cuburi Rubick, cu cateva fatete). Am inceput cu “Un pat pentru trei” si “Vasul de cristal” – doua drame scurte si destul de multicolore ca continut. De fapt, am senzatia ca nu am citit doar aceste doua piese, ci mai multe, cel putin cinci-sase si nu sunt sigur ca am citit piesa corecta, adica cea pe care autorul a scris-o cu gandul la mine. Poate am citit altceva? Nu sunt sigur, si nici Pavic (care profeseaza un soi de scriitura nelineara) nu ma prea ajuta - el ofera cateva solutii posibile de scriitura pentru ca „mon lecteur” sa-si faca singur, din cioburile pieselor vasul, constructia, puzzle-ul dramatic ce-I convine. Un fel de pranz literar la comanda, cu un meniu bogat, la alegere (vorba traducatorului elevetian de limba franceza al lui Pavic)
Pentru Milorad Pavic (dramaturgul, caci la proza lui inca nu am ajuns, iar opera critica imi este total necunoscuta) cititorul nu este o fictiune , si nici o functie integrata in ecuatie, in jurul careia se va desfasura actiunea; altfel zis, lectorul nu este punctul ipotetic situat in afara ecranului, televizorului, punct mort si ireal pe care l-am suprima daca nu ar fi necesar (ca platitor de bilete sau ca destinatar al mesajului). Din contra, cititorul este si el un actor, un participant la scena, ceea ce difera este doar rolul. Teatrul nu este doar scena, dar si sala. Spectatorii nu trebuie sa stea cuminti (si sa vorbeasca la telefoanele mobile, cum o mai fac prin unele parti), ci participa in comun la un act de implinire a scenariului (in una din variantele lui). Platim biletul de intrare nu pentru a privi pasiv, dar pentru a participa activ la spectacol, pentru a ne schimba putin rolurile, pentru a proba alte roluri, pentru a accede o realitate paralela.
Timpul este si el mai mult o fictiune decat o valoare reala si absoluta. De fapt el este un instrument, o pozitie, un racurs (unul dintre multele posibile), o lumina speciala, un efect menit sa puna in scena Maria sa Omul. Distanta dintre trecut si prezent, intre azi si ieri este fictiva, personajele o exploreaza in ambele directii. Cadrul in care se desfasoara acest permanent du-te – vino este Omul. Este vorba de o inversare a rolurilor si coordonatelor: nu Omul sta sub vremi, ci Timpul sta sub, in si intre Om. Un timp totusi relativ, rarefiat, usor de strapuns.
Din aceasta perspectiva altfel se pune problema generatiilor si a urmasilor. Generatiile trecute nu mor, ci se acumuleaza in soarta individuala a fiecarui urmas, care, la randul sau poate alege, din sirul lung de stramos (roluri stramoase) oricare rol doreste. Alegerea unui rol nu inseamna automat o posesie a lui, eroul nu devine proprietarul rolului. El este doar un mod de implinire sau neimplinire a acestui rol. Eroul poate naste un rol, dar poate si sa-l ucida (unul din eroii „Un pat pentru trei”: In Lilit moare nu doar ea, ci si mama ei, si bunica ei, si multele femei din neamul sau”.) In fine, moartea nu inseamna sfarsit, ci posibilitatea unui nou inceput. Murind devii doar un rol in plus pentru un eventual urmas.
Pavic e un calator de-a lungul si de-a latul Omului.
Lipsa unui timp rigid schimba esenta granitelor dintre lumi. Fiintele mitologice devin doar un posibil rol pentru eroi, nimic mai mult. Diferenta intre realitate si mitologie este subtire, astfel ca fiintele mitologice pot cobori in realitatea cotidiana a omului si invers.
Pavic este un autor totalitar (dupa cum totalitare sunt stilurile neliniare de scriitura). Actiunea nu se acumuleaza pe abcisa inceput - sfarsit, ci se distribuie uniform prin liniile multe ale naratiunii care nu converg si se intersecteaza doar accidental, fiecare prelungindu-se spre un infinit. Nu poti fi neaten. Trebuie sa urmaresti atent subiectele, pagina urmatoare nu constituie o urmare a precedentei, ci doar o alta escapada din subiectul liniar. O mica neatentie si poti trece pe langa o usa, poate cea mai importanta. Voi reveni...

spionajul cu fata umana

mi-a aparut un articol in "Dilema Veche" :
Spionajul cu faţă umană
Sînt rare momentele cînd spionii mor în regim de transmisiune televizată directă. Şi mai rar, ziarele recepţionează şi difuzează, la rîndul lor, ştiri cu referire la starea sănătăţii lor, despre rezultatele intervenţiilor chirurgicale sau dispoziţia pe patul de operaţie. Practic, niciodată însă nu se întîmplă ca obştimea să se umple de compasiune, recunoştinţă şi milă pentru spioni, fie ei şi bolnavi. Sînt contradicţii în termeni. Un spion poate fi oricum, nu şi simpatic. Poate trezi orice sentimente, nu şi îndurare. Aşa spune o lege a firii umane, care refuză să privească cu simpatie meseriile ce au scopul declarat de a trăda şi deraia bunul mers al lucrurilor. Presupusa asasinare a ex-spionului rus Alexandr Litvinenko de către FSB ar fi trecut neobservată, dacă nu ar fi fost implicarea incomodă a lui Litvinenko în cazul altui asasinat cu răsunet, cel al Annei Politkovskaia, implicare care urma să rezolve cazul jurnalistei în altă albie decît cea oficială a preşedintelui rus Vladimir Putin. De fapt, nu ar fi fost pentru prima oară cînd Litvinenko ar fi făcut dezvăluiri şocante care nu coincid cu poziţia Kremlinului. Litvinenko a pledat tranşant împotriva poziţiei oficiale a statului rus şi în cazul exploziilor din Moscova din 1998, puse de regim în cîrca cecenilor (atunci Litvinenko a învinuit Serviciile speciale ruseşti de înscenare cu scopul de a mobiliza opinia publică rusă în sprijinul campaniei cecene), apoi a divulgat lumii întregi faptul că i s-a dat misiunea de a-l ucide pe controversatul magnat Boris Berezovski. A treia mare intervenţie a ex-agentului secret rus a fost curmată încă din faşă şi medicii britanici nu au reuşit să facă nimic altceva decît să fie spectatorii unei morţi cumplite, una în care medicina modernă nu poate să intervină în nici un fel. Reacţia generală la „drama Litvinenko“ nu este univocă, nici în Occident, nici în Rusia însăşi. Preşedintele Vladimir Putin a lăsat să se înţeleagă că Rusia nu ar fi avut vreun interes să-l lichideze pe Litvinenko, întrucît acesta nu prezenta un pericol real pentru statul rus. Comentînd biletul scris de Litvinenko, cu cîteva minute înainte de moarte, în care ex-spionul rus îl învinuia direct pe Putin, şeful statului rus a afirmat: „Încă nu este clar dacă acest bilet a fost scris înainte de moartea lui Litvinenko, sau după. Dacă a fost scris după, atunci nu mai comentez nimic. Cu părere de rău, Alexandr Litvinenko nu este sfîntul Lazăr şi nu poate învia pentru a ne divulga adevărul acestui bileţel.“ Alt politician rus, radicalul Vladimir Jirinovski, a spus că Litvinenko îşi merită pe deplin soarta: „Aşa trebuie să se procedeze cu toţi trădătorii! Dacă vrei să lucrezi în Serviciile secrete, fă-o, dacă nu, fă orice, numai nu vinde secretele de serviciu duşmanilor! Şi-a primit răsplata!“. O altă parte a opiniei publice s-a indignat de cruzimea faptei şi de uşurinţa cu care sînt ucişi cetăţenii „incomozi“. Mai actuală decît oricînd, se naşte întrebarea: ce este spionajul şi care este miza lui de vreme ce asasinatele se fac în văzul lumii, în plină zi, în plin secol XXI? Pe de o parte, spionajul este un sistem de jocuri şi tranzacţii cu multe variante cîştigătoare. Există însă şi bilete negre speciale care sînt „distribuite“ de obicei celor ce încalcă regulile sistemului. Fiind parte a politicii de stat, spionajul tratează fenomenul morţii mai mult din perspectiva statisticii, din cea formală a numărului şi nu din cea a unicităţii suferinţei şi morţii umane. Vorbind pe şleau, spionajul este o chestie murdară, ceva ca WC-ul în viaţa omului obişnuit: toate ţările o fac, dar nu este „decent“ să vorbeşti despre asta. Pe de altă parte însă, spionajul este extrem de amoral şi poate ultimul domeniu al activităţii umane care se sustrage sancţiunilor morale, normelor etice şi juridice. Fiind ascuns de ochii lumii, practicat în regim de parole, coduri de acces, secrete de stat şi de partid, taine şi asasinate, spionajul este departe de oprobriul social, de discuţiile ardente, de dezbaterile libere asupra legitimităţii sale, de chestionare şi transparenţă în activitate. Este sfera care se sustrage socialului deşi, paradoxal, anume în social îşi desfăşoară activitatea. Şi faptul acesta îl scoate din circuitul general al valorilor, al aprecierilor şi evaluărilor axiologice, juridice, sociale, economice, culturale şi de alt gen. Spionajul nu se discută la cafenea, regulile sale nu se adoptă prin referendum, majoritate parlamentară sau vot deschis în plen. În fluxul mondial al ştirilor, cele care au drept subiecţi spionii sînt extrem de rare şi se rezumă doar la cîteva fapte de suprafaţă: au fost desconspiraţi, au fost prinşi, au fost expulzaţi. Nimic despre modul cum acţionează, cum sînt plătiţi, care sînt regulile şi reglementările acţiunilor lor. Părerea comună, alimentată de filme ieftine, crede cu naivitate că acţiunile agenţilor secreţi sînt toate spre binele patriei, toate pentru dezvoltarea şi tihna naţiunii. Sub această inhibare intelectuală, alimentată dozat cu lozinci şi dedesubturi patriotarde, spionajul îşi vede nestingherit de treabă. Mai sînt şi veşnicele teorii conspiraţioniste care îi justifică existenţa şi credinţa noastră comună că cine nu e de acord cu noi, neapărat ne doreşte răul (de fapt, o modificare a principiului: cine nu este cu noi este împotriva noastră). Este straniu totuşi că, în veacul spaţiului public, al transparenţei declarate şi al responsabilităţii autorităţilor pentru viaţa fiecărui individ, spionajul se eschivează de la aceste postulate şi se face în acelaşi mod cum se făcea în Evul Mediu, în Roma antică sau în lumea egipteană: aceleaşi reguli, aceleaşi sancţiuni pentru cei care nesocotesc codul „deontologic“. Faţa mutilată a lui Alexandr Litvinenko ar trebui să genereze mai mult decît simplă milă, compasiune sau compătimire. Ar trebui să dea naştere unor întrebări: cine sînt spionii, ce fac ei, şi mai ales, ce se face cu ei atunci cînd încalcă regulile organizaţiei din care fac parte? Rămîn ei după aceea oameni, sau fac parte din altă categorie care trebuie cu orice preţ nimicită? Dacă garantăm viaţa pînă şi criminalilor înfiorători, de ce nu am extinde această „milă socială“ şi asupra spionilor?

pentru o sociologie publica

am gasit un articol al lui Michael BURAWOY la
http://socio-logos.revues.org/document11.html
poate reusesc sa-l traduc pana luni..si-l pun..e un text fundamental

poezioara

am plasat pe poezie.ro un inceput de gand caruia i-am zis poezie...

http://poezie.ro/index.php/poetry/217599/index.html

în camera de gazare
a fost montat mai ieri un televizor
viitorii morţi se înghesuie în primele rânduri
să vadă ultimul episod al serialului de săpun
e bine zic să moară cu sufletul împăcat
o bătrânică răscoleşte aerul ud de moarte
cu o sinceritate de copil
de ce ricardo a omorât-o pe consuelo

m.

doresc sa-mi explorez identitatea sociala virtuala la maximum, sa-i ating limitele, s-o depasesc poate si ma intalnesc cu cineva...cu mine, cu Societatea, cu Dumnezeu, sau, cel mai probabil, cu nimeni...

vitalie

incerc sa vin, pentru a pleca...