spionajul cu fata umana

mi-a aparut un articol in "Dilema Veche" :
Spionajul cu faţă umană
Sînt rare momentele cînd spionii mor în regim de transmisiune televizată directă. Şi mai rar, ziarele recepţionează şi difuzează, la rîndul lor, ştiri cu referire la starea sănătăţii lor, despre rezultatele intervenţiilor chirurgicale sau dispoziţia pe patul de operaţie. Practic, niciodată însă nu se întîmplă ca obştimea să se umple de compasiune, recunoştinţă şi milă pentru spioni, fie ei şi bolnavi. Sînt contradicţii în termeni. Un spion poate fi oricum, nu şi simpatic. Poate trezi orice sentimente, nu şi îndurare. Aşa spune o lege a firii umane, care refuză să privească cu simpatie meseriile ce au scopul declarat de a trăda şi deraia bunul mers al lucrurilor. Presupusa asasinare a ex-spionului rus Alexandr Litvinenko de către FSB ar fi trecut neobservată, dacă nu ar fi fost implicarea incomodă a lui Litvinenko în cazul altui asasinat cu răsunet, cel al Annei Politkovskaia, implicare care urma să rezolve cazul jurnalistei în altă albie decît cea oficială a preşedintelui rus Vladimir Putin. De fapt, nu ar fi fost pentru prima oară cînd Litvinenko ar fi făcut dezvăluiri şocante care nu coincid cu poziţia Kremlinului. Litvinenko a pledat tranşant împotriva poziţiei oficiale a statului rus şi în cazul exploziilor din Moscova din 1998, puse de regim în cîrca cecenilor (atunci Litvinenko a învinuit Serviciile speciale ruseşti de înscenare cu scopul de a mobiliza opinia publică rusă în sprijinul campaniei cecene), apoi a divulgat lumii întregi faptul că i s-a dat misiunea de a-l ucide pe controversatul magnat Boris Berezovski. A treia mare intervenţie a ex-agentului secret rus a fost curmată încă din faşă şi medicii britanici nu au reuşit să facă nimic altceva decît să fie spectatorii unei morţi cumplite, una în care medicina modernă nu poate să intervină în nici un fel. Reacţia generală la „drama Litvinenko“ nu este univocă, nici în Occident, nici în Rusia însăşi. Preşedintele Vladimir Putin a lăsat să se înţeleagă că Rusia nu ar fi avut vreun interes să-l lichideze pe Litvinenko, întrucît acesta nu prezenta un pericol real pentru statul rus. Comentînd biletul scris de Litvinenko, cu cîteva minute înainte de moarte, în care ex-spionul rus îl învinuia direct pe Putin, şeful statului rus a afirmat: „Încă nu este clar dacă acest bilet a fost scris înainte de moartea lui Litvinenko, sau după. Dacă a fost scris după, atunci nu mai comentez nimic. Cu părere de rău, Alexandr Litvinenko nu este sfîntul Lazăr şi nu poate învia pentru a ne divulga adevărul acestui bileţel.“ Alt politician rus, radicalul Vladimir Jirinovski, a spus că Litvinenko îşi merită pe deplin soarta: „Aşa trebuie să se procedeze cu toţi trădătorii! Dacă vrei să lucrezi în Serviciile secrete, fă-o, dacă nu, fă orice, numai nu vinde secretele de serviciu duşmanilor! Şi-a primit răsplata!“. O altă parte a opiniei publice s-a indignat de cruzimea faptei şi de uşurinţa cu care sînt ucişi cetăţenii „incomozi“. Mai actuală decît oricînd, se naşte întrebarea: ce este spionajul şi care este miza lui de vreme ce asasinatele se fac în văzul lumii, în plină zi, în plin secol XXI? Pe de o parte, spionajul este un sistem de jocuri şi tranzacţii cu multe variante cîştigătoare. Există însă şi bilete negre speciale care sînt „distribuite“ de obicei celor ce încalcă regulile sistemului. Fiind parte a politicii de stat, spionajul tratează fenomenul morţii mai mult din perspectiva statisticii, din cea formală a numărului şi nu din cea a unicităţii suferinţei şi morţii umane. Vorbind pe şleau, spionajul este o chestie murdară, ceva ca WC-ul în viaţa omului obişnuit: toate ţările o fac, dar nu este „decent“ să vorbeşti despre asta. Pe de altă parte însă, spionajul este extrem de amoral şi poate ultimul domeniu al activităţii umane care se sustrage sancţiunilor morale, normelor etice şi juridice. Fiind ascuns de ochii lumii, practicat în regim de parole, coduri de acces, secrete de stat şi de partid, taine şi asasinate, spionajul este departe de oprobriul social, de discuţiile ardente, de dezbaterile libere asupra legitimităţii sale, de chestionare şi transparenţă în activitate. Este sfera care se sustrage socialului deşi, paradoxal, anume în social îşi desfăşoară activitatea. Şi faptul acesta îl scoate din circuitul general al valorilor, al aprecierilor şi evaluărilor axiologice, juridice, sociale, economice, culturale şi de alt gen. Spionajul nu se discută la cafenea, regulile sale nu se adoptă prin referendum, majoritate parlamentară sau vot deschis în plen. În fluxul mondial al ştirilor, cele care au drept subiecţi spionii sînt extrem de rare şi se rezumă doar la cîteva fapte de suprafaţă: au fost desconspiraţi, au fost prinşi, au fost expulzaţi. Nimic despre modul cum acţionează, cum sînt plătiţi, care sînt regulile şi reglementările acţiunilor lor. Părerea comună, alimentată de filme ieftine, crede cu naivitate că acţiunile agenţilor secreţi sînt toate spre binele patriei, toate pentru dezvoltarea şi tihna naţiunii. Sub această inhibare intelectuală, alimentată dozat cu lozinci şi dedesubturi patriotarde, spionajul îşi vede nestingherit de treabă. Mai sînt şi veşnicele teorii conspiraţioniste care îi justifică existenţa şi credinţa noastră comună că cine nu e de acord cu noi, neapărat ne doreşte răul (de fapt, o modificare a principiului: cine nu este cu noi este împotriva noastră). Este straniu totuşi că, în veacul spaţiului public, al transparenţei declarate şi al responsabilităţii autorităţilor pentru viaţa fiecărui individ, spionajul se eschivează de la aceste postulate şi se face în acelaşi mod cum se făcea în Evul Mediu, în Roma antică sau în lumea egipteană: aceleaşi reguli, aceleaşi sancţiuni pentru cei care nesocotesc codul „deontologic“. Faţa mutilată a lui Alexandr Litvinenko ar trebui să genereze mai mult decît simplă milă, compasiune sau compătimire. Ar trebui să dea naştere unor întrebări: cine sînt spionii, ce fac ei, şi mai ales, ce se face cu ei atunci cînd încalcă regulile organizaţiei din care fac parte? Rămîn ei după aceea oameni, sau fac parte din altă categorie care trebuie cu orice preţ nimicită? Dacă garantăm viaţa pînă şi criminalilor înfiorători, de ce nu am extinde această „milă socială“ şi asupra spionilor?