despre poduri...la altii

Ivo Andric
„Podul peste Drina”, Moskova, „Pravda”, 1985, 480 p.
Schema romanului este atât de simplă încât aş putea să-l rezum pentru vre-un prieten într-o telegramă: „E vorba de un pod. A fost construit la mijlocul secolului XVI. A rezistat câteva secole. A fost dărâmat în 1914.”
Aşa ar trebui să scriu dacă aş fi nevoit să povestesc romanul, or, Andric a produs o naraţiune nepovestibilă. De fapt, impresia mea este că nu subiectului contează, nu linia de desfăşurare a acţiunii sau planurile narative, ci surcelele de subiect, bucăţelele alea de text care servesc drept decor: oameni, evenimente, idei şi vremuri se împletesc în legende, povestiri şi amintiri.
Lui Andric îi place să suprapună fantasticul pe real, basmul pe trivial nu pentru a emite judecăţi morale, nici pentru a-i conferi Vişegradului o existenţă mitică precum Macondo lui Marquez. Eliminarea graniţelor dintre lumea imaginară şi cea reală este o strategie de supravieţuire pentru popoarele din Balcani, impuse să locuiască împreună, să-şi împartă aceeaşi bucată de pământ, de aer şi de apă: fiecare etnos proiectează pe cadrul geografic şi istoric real imagini mitologice şi de basm care servesc drept justificare a situaţiei prezente – sârbii proiectează imaginea unui trecut glorios, musulmanii la rândul lor, proiectează imagini ale unei puteri legitime, naturale care se înţelege de la sine şi a cărei dominaţie este incontestabilă. Imaginarul captează tensiunile unei existenţe conflictuale – este un plan în care umilinţele devin victorii, rănile se cicatrizează iar justiţia divină anulează nedreptăţile comise de cea terestră...deşi cotidianul este relativ paşnic, imaginarul este suprapopulat de creaturi războinice chemate să apere liniştea celor de „jos”...În fapt, viaţa reală a turcilor este viaţa de zi cu zi a unui popor dominant, avantajat şi apărat de armatele sultanului, iar viaţa cotidiană a sârbilor se petrece...în basm, în credinţă, în speranţă...
Podul peste râul cu pricina a apărut spontan, în mintea unui băieţel de 10 ani, furat de ieniceri şi dus în Turcia pentru a servi sultanului. Prin voia sorţii, băiatul a devenit mare vizir, dar îşi aminteşte des de acel râu din Balcani, urât, rece şi imprevizibil. Doar un pod peste acest râu natal putea obloji rănile sufleteşti ale vizirului. Podul a fost construit spre „slava lui Allah” şi lauda oamenilor care au muncit la „zidirea” lui.
Asta este istoria banală a podului, punctul în care istoria şi viaţa lui se intersectează cu cea a oamenilor. Mai departe, planurile narative se bifurcă: podul îşi are măsura să de viaţă, oamenii a lor. Podul durează, oamenii vin şi se duc. Oarecum în contrast aceste două secvenţe temporale: oamenii mor, unii chiar pe pod, mor banal, aşa cum se întâmplă întotdeauna: un oarecare Mile este omorât doar pentru că a cântat un cântec interzis într-o vreme periculoasă, alţii mor pentru că „aşa cer vremurile”. Curge mult sânge pe pod, multă apă sub el şi peste el, dar podul rezistă, ca un monument al superiorităţii şi durabilităţii rocii în faţa omului.
Există însă un plan în care podul şi oamenii nu pot fi comparaţi: schimbarea. Pentru pod ea este univoc liniară – spre rău. Pentru oameni, sensul schimbării se ascunde în faptele şi intenţiile lor, dar de fiecare dată, după o schimbare, oamenii îşi creează iluzia că sunt mai puternici, mai vii, mai în forţă.
Suprapunerile temporale au şi alt rost: cel de a surprinde lucrurile invizibile, adică mentalităţile, percepţia podului. Iniţial podul este doar un mijloc de legătură între două maluri, apoi este arena unde se desfăşoară cele mai importante evenimente ale oraşului, un fel de răboj colectiv, scris de locuitorii lui. În sfârşit, podul este doar un punct pe hartă, un instrument, un avanpost care poate fi păstrat, dar poate fi şi distrus. Este soarta tuturor lucrurilor măreţe: de a fi aruncate într-un târziu în derizoriu, odată ce au fost egalate. Podul, ca legătură între două spaţii separate geografic şi etnic îşi pierde importanţa atunci când sunt descoperiţi alţi lianţi: ziarele, cărţile, discuţiile libere...
Până la urmă podul este distrus...romanul sfârşeşte prin nişte vorbe ale lui Ali Hogea: „Suntem morţi demult, nu facem decât să ne îngropăm unii pe alţii” (p.336). Altă frază memorabilă: „Cea mai tragică slăbiciune a neamului uman este incapacitatea sa de a întrezări viitorul, care eclipsează celelalte talente şi haruri ale sale” (p.289-290).

web literar ...n +1

„Un veac de singurătate” face 40 ani. Autorul – 80. „The Chronicle Review” cerne deceniile ce (cam mulţi "ce"!) s-au scurs de la publicarea romanului. Printre altele, Marquez însuşi nu a permis ecranizarea romanului – „García Márquez wrote that Francis Ford Coppola offered to buy the rights to a cinematic adaptation. García Márquez declined, among other reasons, because he wanted Macondo not to be imprisoned in our imagination in the form of a set cast.” Nu ştiu dacă Marquez a avut dreptate. Înclin să cred că nu. Personal am văzut ecranizări extraordinare ale unor cărţi bune: The Unbearable Lightness of Being după Kundera sau The English Patient după Michael Ondaatje ori Solaris al lui Tarkovski după Stanislaw Lem... mă rog, este alegerea autorului. Pe de altă parte, autorul articolului aruncă, printre altele, un cui dureros: „single episode of a Mexican telenovela today is watched by far more people than all the readers of García Márquez's novel, maybe of his entire oeuvre.” Astfel, ieşirea pe ecran nu este un moft, ci o necesitate... Telelectura (inovaţia lingvistică îmi aparţine, cel puţin pentru limba română, în spaniolă Google îmi dă cel puţin 1020 rezultate) trebuie promovată ca fiind un act complementar, nu substituent al lecturii pe hârtie...
Le Monde se plânge că bacalaureaţii în literatură sunt tot mai puţini, la ei, în Franţa. Noi nu i-am avut niciodată, la noi toţi specialiştii în literatură sunt fie ziarişti, fie filologi. Filozofii sunt inexistenţi (via LL).
Fundaţia Soros Moldova a publicat un raport: Politica culturala a Republicii Moldova: de la schimbari la reforme si viabilitate (constatari, idei si sugestii ale oamenilor de cultura-participanti la 5 mese rotunde). Concluzia – cultura moldovenească se află în criză, statul „doarme”, oamenii de cultură nu se prea pot ajuta singuri, iar structurile vechi, de genul Uniunilor de creaţie sunt ineficiente.
Ilie Catrinoiu se războieşte cu romantismul. Nu fără succes, nu fără patimă.
Forumul moldova.net discută aprins despre rolul cărţii în procesul cunoaşterii. Întrebarea indirectă era: unde stă adevărul, în cărţi sau în afara lor? Polemica nu pare să se stingă încă, şi mai puţin probabil este să se ajungă la un punct de vedere comun.

Salman Rushdie a fost ridicat la rangul de cavaler de Regină. Pakistanul şi Iranul au cerut retragerea titlului pentru că: "atinge sensibilitatea musulmanilor" şi este un act de "islamofobie"...asta chiar e paranoia...cu acelaşi argument trebuie să interzicem întreaga cultură umană întrucât atinge sensibilitatea cuiva.

a propos de...

A propos de…
Raymond Aron
“L`opium des intellectuels”
Hachettes, 2002

Scepticismul, se ştie, nu este o filozofie constructivă a Istoriei. El se prezintă mai degrabă ca un instrument de verificare, un test de veridicitate, un prag critic pe care trebuie să-l treacă un proiect economic, politic, social sau artistic pentru a-şi demonstra fiabilitatea. Prin prisma raţiunii, desigur. Neîncrederea nu este sinonim total cu scepticismul ea fiind mai degrabă o atitudine pre-raţională ce-şi are rădăcina în emoţii, în experienţa afectivă sau emotivă a omului. Scepticismul, ca concepţie, este o formă raţionalizată a neîncrederii.
Scepticismul nu este un raţionalism propriu-zis, este mai mult o călătorie spre limitele raţionalului, este veşnica aducere în discuţie a finititudinii şi slăbiciunii cunoaşterii umane. De asta, de cele mai multe ori a fost împins spre subiectivism, fiind considerat un paria al ideologiilor scientiste ce se revendică de la marea familie raţionalistă. Ca atitudine politică scepticismul a fost numit „laşitate”, „conştiinţă de mic-burghez”, „viziune retrogradă” sau „sprijin pentru status quo” şi combătut cu vehemenţă. Ca atitudine socială, scepticismul a fost numit balast în calea progresului şi persecutat de ortodoxiile laice sau religioase. În fine, în artă, scepticismul nu a avut nici o şansă de afirmare fiind desconsiderat din start ca raţionalism inutil şi nedorit în această zonă plină emoţii, inspiraţie şi trăiri psihice intense.
Capitalul de prestigiu al scepticismului nu este prea ridicat; nefiind nici cale spre Dincolo, nici soluţie pentru Dincoace, scepticismul este perceput ca un semn de senilitate, un fel de fenomen situat la graniţa dintre stările de sănătate şi boală a unei comunităţi. Scepticismul nu este încă boală, dar deja nu mai e sănătate. Pe de altă parte, pe plan social, scepticismul este o atitudine de umbră, de răcoare, spre deosebire de angajamentul social, combinat uneori cu nonconformismul care se plasează în zonele mai vizibile ale socialului, mai fierbinţi şi captează o parte mai mare din preferinţele membrilor comunităţii...Scepticismul poate fi justificat şi argumentat doar prin recursul la bunul simţ şi experienţă... Este şi atitudinea lui Raymond Aron din „L`opium des intellectuels”.
Scepticismul este, pentru Aron o atitudine de bun simţ, la fel cum, pentru o bună parte din intelectualitatea franceză grupată în jurul lui Sartre şi revista Les Temps Modernes, angajamentul militant era un soi de apanaj spiritual, o ieşire din existenţa serială...
„La Raison n`a pas changé l`essence des collectivités.” (p.112) – este primul vector de gândire care scoate discuţia din capcana dualismului raţiune-religie şi o transpune în alt plan, cel al eficienţei morale, or la acest capitol, diferenţa între societate bazată pe religie şi cea fondată pe raţiune nu este chiar atât de mare. Variabilele: Violenţă, Toleranţă, permisivitate la critică, dreptul la alteritate, autonomie a individului sunt de fapt... constante, atât în ecuaţia stat bazat pe ideologie religioasă (iraţională, cum le place raţionaliştilor să spună), cât şi ecuaţia stat bazat pe ideologie raţionalistă – adică negative în ambele cazuri. Ar fi inutil să comparăm violenţa medievală şi cea modernă, rafinamentul torturilor în antichitate sau în epoca contemporană, ar fi chiar cinic să considerăm numărul victimelor diferitelor intoleranţe religioase sau laice drept criteriu de referinţă pentru perfecţiunea morală a unei societăţi. Numărul de jertfe, în calitate de mărturie a nocivităţii unei atitudini oferă perspectivă liniară asupra răului, nu însă şi profunzime. A se citi primul capitol din „Les Bienvieillantes”, al Goncourt-ului de anul trecut, Jonathan Littel.
Mutaţia nu este deci una retorică, ci filozofică. Morala nu este un domeniu al raţiunii, după cum nu este nici al religiei. Chiar dacă putem închipui o morală bazată pe religie şi o alta bazată pe raţiune, nu vom atinge decât un aspect al moralei. Or, aceasta din urmă se pretează la o analiză sau poate fi surprinsă doar dacă analizăm fenomenul uman în totalitate fără a-l disocia în elemente antagoniste: raţiune, credinţa, iraţional etc. Pe plan social morala ar fi legătura intimă între indivizi care face ca x şi y să se poată concepe reciproc ca reprezentaţi ai aceleaşi comunităţi – umane, cu toate urmările ce decurg: respect mutual, toleranţă reciprocă. Această legătură intimă nu este o atitudine pur raţională, după cum nu este una totalmente iraţională, este una care le înglobează pe ambele.
În plan politic, recunoaşterea faptului că raţiunea nu a produs schimbări în esenţa morală a colectivităţilor, ar trebui să ne ferească de iluzia de a crede că o ideologie laică sau religioasă, bazată pe încrederea oarbă în raţiune sau credinţă, ar putea rezolva odată pentru totdeauna problemele umane. Marxismul, cazul particular analizat de Aron, este util când vine să vorbească despre latura neagră a progresului, despre preţul uman al oricărei acţiuni sociale, despre suferinţele şi destinele din părţile umbroase ale societăţii. Dacă însă este conceput ca o tehnologie miraculoasă, investit cu o autoritate „divină”, marxismul, ca şi celelalte ideologii devine o piatră, un bec care luminează o partea a socialului, umbrind cealaltă. „Combien d`intellectuels ont ete vers le parti revolutionnaire par indignation morale, pour souscrire finalement au terrorisme et a la raison d`Etat ? » (p.221)
De aici o definiţie prescriptivă a intelectualului sceptic : omul care cunoaşte, care întrezăreşte limitele cunoaşterii umane, graniţele adevărului istoric, social sau cultural chiar dacă crede în el. Sigur, definiţia este una formală, considerăm însă că meritul ei stă în apropierea faţă de alte forme de cunoaştere, oarecum marginalizate de discursul raţional ştiinţific şi anume înţelepciunea, adică arta de a doza scepticismul… În plus, definiţia mea oarecum propovăduieşte un soi de dedublare de conştiinţă suspectă, dar necesară, intelectualul trebuie să-i «pască » pe toţi, inclusiv pe sine, sau, în primul rând pe sine.
Negreşit, critica raţiunii nu este o invenţie filozofică a lui Aron. Până la el şi alţi gânditori, dintre care Pascal este cel mai expresiv, au dezvăluit slăbiciunile cunoaşterii raţionale, dar, în opinia lui Aron, această critică este neglijată sau dizolvată în credinţa oarbă. Printre intelectualii francezi, factori extra-raţionali precum: prestigiul revoluţiei, al modernismului estetic (artistul denunţă filistinii, marxiştii, dar şi fasciştii – micul-burghez), al non-conformismului moral, al revoltei.
Adunate grămadă, aceste prestigii explică, în parte influenţa enormă gândirii lui Marx asupra intelectualilor occidentali, adeziunea lor, deseori în contradicţie cu statutul social sau intelectual la această febră sociologică şi politică care este marxismul. Mai mult, sunt ispitit de ideea de a afirma că, datorită factorilor ne-ştiinţifici enumeraţi mai sus, marxismul a fost conceput şi tratat ca un reziduu, ca un burete care captează energiile negative ale societăţii liberale (în Vest), ca o critică morală adusă inechităţilor sociale generate de instituţiile pieţei. Ca ştiinţă sociologică marxismul are multe lacune şi este criticabil, ca revoltă morală – este neoprit. Asta explică poate mecanismul psihologic straniu care alimentează atitudinile pro-marxism, pro-comunism chiar azi, după ce ideologia şi practica marxistă s-au discreditat pe toate planurile.
Menţionăm că, critica lui Aron, deşi îndreptată împotriva comunismului aşa cum a fost el perceput şi adoptat de o parte a intelectualităţii franceze în frunte cu Sartre, este aplicabilă şi în zone ale politicului mai puţin supuse pasiunii, cum ar fi bunăoară o mutaţie interesantă a conceptului religios de „sfârşit al timpurilor” laicizată de marxism sub forma comunismului ca final al istoriei, mutaţie deghizată în sfârşitul liberal al istoriei marca Fukuyama: « La fin de l`histoire este une idée de la raison, elle caractérise non l`homme individuel, mais l`effort des hommes en groupes à travers le temps. Elle est le projet de l`humanité, en tant que celle-ci se veut raisonnable » (p.165). Capcana în care riscăm să cădem este iluzia de a crede că suntem ultimii oameni, că suntem cei care vor rezolva TOATE problemele umane... O iluzie: totul se schimbă, nevoile şi problemele umane se transformă şi ele odată cu oamenii, iar rigla nivelatoare este o violenţă adusă gândirii şi existenţei umane. De aici şi pericolul: pentru unii această măsură va fi prea lungă, deci vor trebui „lungiţi”, pentru alţii – prea scurtă, deci vor trebui „scurtaţi”.

de pe web

Lui Alexandr Soljeniţîn (Alexandre Soljenitsyne sau rus. Александр Солженицын) i s-a decernat Premiul de Stat pentru realizări excepţionale în domeniul umanist...pentru noua administraţie de la kremlin, ex-disidentul sovietic este un ins comod, chiar dacă puţin straniu. puţină literatură în acest premiu, Soljeniţîn fiind recompensat probabil pentru pan-ortodoxismul şi pan-slavismul său... un detaliu picant, premiul de anul trecut, în acelaşi compartiment, a fost conferit Patriarhului Alexei al II-lea.

un interviu cu J.M.G. Le Clézio despre călătorii, colonialism, oameni albi şi oameni negri...

Revista Sud-Est a urcat pe site numărul I din 2007...de citit: Dumitru Crudu "Un mare scriitor" , Masa rotunda "Noua dramaturgie între scenă şi public." .

Contrafortul încă întârzie. am plătit cei 5 lei regulamentari: ediţia pe hârtie e în vânzare de vreo săptămână, dar pe internet încă n-a apărut. De semnalat: un articol haios şi trist: Toţi poeţii e anonimi (mă tem să nu greşesc titlul), un eseu al lui Andrei Cuşco la tema frontierelor şi a cazului basarabean în speţă.

să nu uit: Festivalul de poezie - European Borderlands va fi luni la Chişinău. Dinescu, Gârneţ, Nicu, Crudu, Ciocan şi câţiva autori străini.

programul este afisat pe site-ul proiectului. poate reuşesc să fac ceva poze.

nocturnă

ai adormit şi
somnul tău e atât de greu
încât aerul din cameră se scurge greu la podea
hî-î-î-î – hu-u-u-u-u
hî-î-î-î – hu-u-u-u-u
hî-î-î-î – hu-u-u-u-u
nu pot să adorm şi-ţi desenez pe pereţi vise iluzii miraje
scriu pe varul prăfuit poveşti despre noi despre lume
pictez o uşă şi-o închid în urmra somnului nostru
noapte bună

o altă variantă:

Deja dormi.
Respiraţia ta este atât de fragilă
Încât aerul din cameră saltă odată cu ea.
Îţi desenez vise, pe pereţi, pe văzduh, pe întuneric.
Scriu pe varul prăfuit o poveste pentru tine
Pictez o uşă şi-o închid în urma
Somnului nostru.
Noapte bună!

eu si eu si noi

...Mă gândesc că socialul controlează viaţa şi comportamentul indivizilor nu doar prin intermediul unor instituţii clare, vizibile şi bine definite precum biserica, şcoala, ierarhia socială şi profesională, justiţia, ci şi prin intermediul unor pseudoinstituţii, care, deşi au o existenţă aparentă, sunt totuşi nişte pârghii extraordinare. Mă refer în primul rând la iluzii, vise, speranţe şi la modul în care acestea pot fi programate sau impuse formal şi informal indivizilor. Un exemplu: anul trecut, instituţia la care lucrez şi-a schimbat şefii. Noua conducere a propus tuturor angajaţilor să scrie un eseu despre problemele instituţiei şi modalitatea prin care am putea transforma organizaţia în una eficientă, modernă şi transparentă (că tot suntem autoritate publică centrală). Ei bine, toţi angajaţii, inclusiv eu, am scris ditirambi şi catastife care urmau cel puţin să revoluţioneze instituţia şi s-o transforme într-un veritabil model de autoguvernare şi deschidere. Un fel de masochism intelectual gratuit: nimeni nu a scris nici un rând despre locul său în instituţie, despre salariul şi perspectivele sale de avansare. Într-un cuvânt, am interiorizat logica instituţiei şi am transferat instituţia din exterior în interiorul nostru, transformându-ne în piuliţe care visează ca maşinăria să funcţioneze perfect... O gândire detaşată ar fi spus: vreau să fiu plătit mai bine, măcar la nivelul coşului minim de consum, să fiu sprijinit în soluţionarea problemei locative, căci închiriez o garsonieră pe care merge întreg salariul, vreau să mi se dea calculator cu soft performant, licenţiat şi profesionist, să nu caut crack-uri şi keygenuri la tot pasul etc. Nimeni din noi n-a scris despre asta, în schimb ne-a durut în fes să plângem instituţia – unu la zero pentru ea. Şi pentru social, care a reuşit să ne impună problemele sale ca fiind ale noastre, eşecurile sale ca fiind ale noastre, tensiunile sale ca fiind ale noastre, în fine, ne-a obligat să-i scriem declaraţii inutile de dragoste...
Al doilea punct la care aş vrea să mă opresc ţine de un aspect banal: politica şi rolul ei. Mă rog, pentru politicieni ea este pâinea şi cuţitul aşa că le înţeleg apetitul enorm însoţit de isteria binecunoscută. La fel şi „proletarii muncii intelectuale” (Ilf şi Petrov) sunt scuzabili din perspectiva cunoştinţelor lor reduse despre domeniul politic, compensate însă din abundenţă de fantasme, masoni, conspiraţii etc. Inexplicabil este însă interesul intelectualilor pentru politică, pasiunea lor mistuitoare pentru formele cele mai proaste ale politicului, dorinţa lor de a discuta, de a se implica, de a fi „în treabă”! Mai ales când vocea lor este doar una de faţadă, iar deciziile se iau în zone în care, de cele mai multe ori, elementul ideologic, exaltat de intelectuali, are un rol neglijabil. Un exemplu: alegerile primarului de Chişinău. Intelectualii s-au desfăcut în şapte doar pentru a ne convinge şi a se convinge pe sine că candidatul X este mai bun, că Y este anticomunist, al treilea – Z este „curat”... S-au adus atâtea argumente că ajung pentru o întreagă teologie politică, în eventualitatea că s-ar scrie aşa ceva. Au fost justificate abuzuri, în numele victoriei forţelor democratice, minciuni – în numele schimbării, nereguli în adiministrarea bugetului municipal – în numele gospodarilor ce trebuie să vină, sau să rămână, în fruntea oraşului. Algoritmul clasic, la o adică: „Combien d`intellectuels ont ete vers le parti revolutionnaire par indignation morale, pour souscrire finalement au terrorisme et a la raison d`Etat ?” (Raymond Aron).
Partea invizibilă a problemei rezidă în aderenţa tacită a intelectualilor la platforme politice şi râurile de venin, ode, blesteme, injurii şi cântări ale cântărilor care au însoţit implicare lor în procesul politic. Ei, cei care pretind că se ocupă de chestii de Dincolo, din altă lume, sunt prinşi, în virtutea unui mecanism psihologic misterios de realitatea de aici, de mizeriile lumii acestea. Socialul câştigă dublu: pe de o parte, criticile pe care intelectualii le aduc ideologiilor adverse se echilibrează reciproc, astfel că politicul este ferit de şocuri; pe de altă parte, intelectualii, acest potenţial subversiv, sunt ţinuţi sub control. Un mecanism asemănător celui descris în prima situaţie, dar cu mici modificări: individul (în cazul nostru intelectualul) îşi asumă o falsă problemă ca fiind a sa proprie, nişte eşecuri sau promisiuni ca fiind ale sale proprii, şi cel mai important – nişte angajamente străine – ca fiind angajamentul său propriu. Cinic, concluzia ar putea fi rezumată în modul următor: dă-i unui intelectual o temă politică de discuţie şi va uita şi de faptul că nu are ce mânca, şi de faptul că trăieşte în gară etc. Este un mijloc eficient de control a unui strat social, cel mai imprevizibil. De aici şi paradoxul: suntem vestitorii noii revoluţii eliberatoare, deşi propovăduim supunerea... Iluzia că dezbaterea ideologică este cea mai importantă, că ţine în mâini destinul a milioane de oameni, că problema omenirii sau a unei bune părţi a ei stă în mâinile sale este unul dintre cele mai fine soluţii ale problemei revoltei şi nesupunerii sociale.
Soluţia: o formă de ascetism, fie el şi social: o atitudine raţională, acolo unde este posibil, şi scepticism – în restul cazurilor.

Bookcrossing.md 1.0 - moarte in vitro (impresii)

O intenţie care dorea să importe în Moldova fenomenul bookcrossing a răposat…chiar înainte de a se naşte. Apelurile pe forumuri nu au prea avut efect, în parte, pentru că mulţi practică chestia asta fără pompă şi fără oficializare sau instituţionalizare.
Schimburile de cărţi între de amici, cunoscuţi, prieteni sau colegi de grupă funcţionează foarte bine, reuşind să acopere mai mulţi vectori: o difuzare omogenă a manualelor de stiudu, o distribuţie a beletristicii în funcţie de interese; în acelaşi timp alte două constante - lipsa cronică de literatură în limba română abundenţa de literatură în limbă rusă sunt aduse la un stadiu tolerant.
„Fetusul” bookcrossing a murit, cred eu, din câteva motive:
- configuraţia specifică a pieţei de cărţi din Moldova. Decalajul extraordinar de preţuri dintre literatura în limba română şi literatura în limba rusă se exprimă nu doar în numărul de exemplare, ci şi în preţul acestora. Astfel, dacă un exemplar din „Micul Prinţ” costă, în ediţie română 30-40 lei, în rusă costă 25 lei, dacă scrierile complete ale lui Hegel costă, în rusă 100 lei, în ,imba romănă doar „Fenomenologia spiritului” face 120 lei, restul nici nu pot fi găsite. Cartea ce costă scump şi pe deasupra poate fi găsită cu greu, nu poate fi schimbată la fel de uşor precum cele care sunt mai ieftine, de genul colecţiei Arlequin. Putem doar să deplângem inexistenţa, în spaţiul moldovenesc, a unei politici editoriale de genul Livre de Poche: cărţi bune pe hîrtie de calitate inferioară, dar la un preţ accesibil... Un cunoscut mi-a zis: cum să-ţi dau eu „Piasnista” Elfriedei Jelinek dacă am dat pe ea 140 lei (aproximativ 10 USD)?
- o atitudine specifică de proprietate asupra cărţii, o percepţie aş zice eu puţin fortuită a fenomenului „carte”. Nu sunt de părerea că cartea trebuie să fie doar un produs, la fel ca multe altele, nici un bun care să aibă doar o valoare exprimată în bani. Banul e doar una din valorile cărţii, în sensul că e o valoare într-un sistem de echivalare (cel economic). În afara lui, însă, există şi sistemul intelectual (să-i zicem aşa) care măsoară altfel valoarea cărţilor. În concluzie, cartea e spirit care trebuie să zburde, să zboare, chiar dacă asta ne costă un efort suplimentar (inclusiv unul financiar).
- un sentiment de neîncredere faţă de faptul de a împărţi cărţi unor oameni necunoscuţi, pe care-i vezi şi pe care probabil n-o să-i mai vezi niciodată. Şi dacă mi-o scrie, dacă mi-o distruge – e gândul care frânează dorinţa de a împărtăşi cărţile.
- impactul relativ mic al blogurilor şi comunităţilor virtuale de tip forum, chat sau e-groups. Majoritatea membrilor forumului moldova.net bunăoară sunt tineri basarabeni ce-şi fac studiile în străinătate; pe de altă parte, o bună parte din blogosfera moldovenească are alte interese – sunt tineri programatori, care lecturează e-book, atunci când au nevoie, sau găsesc soluţii tehnice din alte surse.

Houellebecq

Michel Houellebecq
„Les particules élémentaires”
Paris, „Flammarion”, 1998

Romanul lui Michel Houellebecq este un proiect – un plan-sistem al unei societăţii viitoare, o antiutopie a lumii actuale şi a valorilor ei, dar şi o promisiune a unei lumii viitoare. Altfel zis, un roman socio-filozofic angajat. Etica romanului prevalează mult asupra esteticii, iar mesajul – asupra strategiilor narative.
Descrierea propriu-zisă a proiectului de umanitate al autorului nu alcătuieşte decât 10 pagini ale epilogului, restul de 383 paginii fiind o explicaţie subtilă a necesităţii unui nou proiect de uman, scriitorul construind un univers terifiant, hedonist, consumist şi libertin al Occidentului care nu poate să nu justifice în mod necondiţionat strategia de eugenie propusă de Michel Houellebecq.
Suntem în faţa unei construcţii teoretice clasice, alcătuită din două planuri distincte: prezentul rău, inuman, teribil şi egoist, pe de o parte, şi promisiunea unui viitor fericit în care defectele umane vor fi soluţionate cu ajutorul ştiinţei, pe de altă parte. „Noul testament”, „Capitalul”, utopiile lui Fourrier şi Saint-Simon sunt scrise şi ele conform acestui model riguros, chiar dacă liniile retorice şi argumentative sunt altele, în rolul de salvator fiind când credinţa, când ştiinţa.
Deci, care sunt trăsăturile Omului nou al lui Michel Houellebecq:
- descifrarea codului genetic, conform modelului lui Michel Djerzinski, adept al fizicii cuante a lui Niels Bohr, dar şi al teoriei stărilor sociale ale lui Auguste Comte (de unde şi reticenţa autorului faţă de libertatea individuală, coruptă mult de capitalismul de consum), şi rescrierea lui sub o formă-tip, opacă la orice perturbaţie sau mutaţie, permite crearea unor celule dotate cu o capacitate de replicaţie succesivă. Ca rezultat, toată specia animală (cu omul ca vârf al coloanei evoluţiei) ar putea fi transformată într-o specie sănătoasă, durabilă, şi, prin substituirea înmulţirii sexuale cu clonarea, omenirea ar putea deveni nemuritoare. (p.384)
- umanitatea, aşa cum o ştim noi, trebuie să moară. Pe ruinele ei, trebuie să construim altă specie umană, asexuată şi nemuritoare, cu un număr de membri fixat odată pentru totdeauna. Noua specie se va fi debarasat de individualitate şi atomizare.
- omul, fiinţa raţională, trebuie să preia controlul nu doar asupra lumii (biologice, cosmice), ci chiar asupra propriei sale evoluţii biologice.
- „Demain sera feminin” – altfel zis substituirea actualei scări de valori a lumii occidentale, caracterizată prin consumism, valori bărbăteşti precum exaltarea şi idolatria violenţei, cultul eroismului; inechităţile sociale şi culturale vor dispărea de la sine în noua lume efeminată.
- stoparea procesului de reproducere a umanităţii prin relaţii sexuale. Acest lucru nu va însemna nicidecum sfârşitul plăcerii sexuale, din contra. Secvenţele codale care provoacă, pe durata embriogenezei formarea corpusculelor Krause trebuie ţinute sub control strict. La momentul actual corpusculele Krause sunt distribuite sărac doar în regiunea clitorisului şi a penisului. Într-un viitor apropiat, când progresul geneticii va permite acest lucru, trebuie să multiplicăm într-o proporţie considerabilă corpusculele Krause pe suprafaţa întregului corp. Aceasta înseamnă noi plăceri sexuale, de o amploare şi intensitate extraordinară. (p.389)
- umanitatea nouă trebuie să fie compusă din indivizi care au un cod genetic identic. Aceasta nu înseamnă în nici un caz că lumea va fi compusă din personalităţi identice, trase la indigo. La fel, acest proces nu înseamnă nici anularea particularităţilor personale, sau sfârşitul personalităţii. Să luăm, zice Michel, unul dintre eroii lui Michel Houellebecq, cazul gemenilor monozigoţi. Chiar dacă aceştia au un patrimoniu genetic aproape identic, ei reprezintă totuşi personalităţi distincte, fiind legaţi, de o legătură de fraternitate misterioasă, trăsătura cea mai importantă, liantul noii societăţi.
- această legătură de fraternitate, care va uni noua umanitate va face inutile noţiuni precum „libertate individuală”, „demnitate umană” şi „progres” – prea încărcate de egoism, materialism şi un proces atroce de darwinism social.
- mutaţia nu va fi una mentală, ci genetică.
Destinul celor doi eroi ai „Particulelor elementare” reprezintă lupa critică prin care Michel Houellebecq analizează starea actuală a societăţii occidentale. Bruno şi Michel sunt două faţete ale aceleiaşi medalii: suicidul occidental. Termenul nu pare deloc forţat: societatea occidentală a fost condamnată, pe parcursul ultimului secol de zeci şi sute de ori. Să amintim exemplul lui Marx, al lui Oswald Spengler sau ideologilor sovietici pe de o parte, sau al ideologiilor extreme de dreapta, pe de altă parte. În fapt, a existat întotdeauna o armată întreagă de bocitori profesionişti, de toate orientările, care aşteptau moartea societăţii occidentale, pentru a-şi vedea împlinite profeţiile. Măr rog, occidentul nu a murit încă, iar critica venită de pe dreapta, sau de pe stânga a fost integrată în sistem... După Michel Houellebecq semnele vizibile ale suicidului occidental ar fi:
- un nou tip de societate, relativ tânără, care nu se bazează pe solidaritatea organică sau pe legăturile de rudenie între membrii societăţii, ci aderenţa benevolă sau forţată la o supraideologie dezumanizatoare: capitalismul de consum. Un fel de totalitarism liberal care pătrunde în toate sferele socialului, la toate etajele: individual, colectiv, naţional şi supranaţional. Fenomenul este inedit pentru lumea occidentală, deşi există câteva analogii, situate în diferite momente ale evoluţiei societăţii occidentale, care permit înţelegerea fenomenului. Într-adevăr, cum arată cercetările unui Alain Guerreau în domeniul istoriei medievale a societăţilor occidentale, există un moment, situat înaintea revoluţiei raţionaliste ale lui Hobbes şi Descartes, în care principiul de organizare a societăţii este controlat de Biserică, este vorba de ecclesia. Teza lui Guerreau este următoarea: „Biserica catolică medievală avea în vedere toate aspectele societăţii, exercita un control strict asupra normelor vieţii sociale şi deţinea, în această privinţă o poziţie de cvasimonopol.” (Alain Guerreau, „Viitorul unui trecut incert”, „Cartier”, 2003, p.24). Dar, în persoana regelui, biserica avea un rival care putea dicta soluţii sociale alternative celor religioase, cum este cazul Angliei, bunăoară, dar şi al Franţei, unde regele a ţinut prea puţin cont de recomandările venite din partea autorităţilor ecleziastice, mai mult, în câteva cazuri, precum nimicirea de tristă faimă a cavalerilor templieri, regele a mişcat făţiş contra Bisericii.în restul continentului, alianţa stat-biserică nu a durat prea mult, astfel că ecclesia, chiar dacă a reprezentat o instituţie puternică, nu a putut pătrunde în toate sferele vieţii medievale occidentale. Relaţia de proprietate funciară, dominium, a rămas bunăoară, în afara controlului bisericesc.
Or, societatea sec. XX este prima în care un sistem de organizare a vieţii sociale, capitalismul, pătrunde deopotrivă în toate sferele ei. F. Braudel este printre primii care sesizează această mutaţie: „Cea mai mare greşeală este (...) să afirmi, despre capitalism, că e „un sistem economic” şi nimic altceva, atâta vreme cât el ţine de ordinea socială, cât el se află, ca adversar ori complice, la egalitate (sau aproape) cu statul, oricât de deranjant ar fi ca personaj – iar asta dintotdeauna; atâta vreme cât el profită, de asemenea, de întreg sprijinul pe care cultura îl aduce solidităţii edificiului social; atâta vreme cât el sprijină clasele dominante care, apărându-l, se apără pe sine” (1979, vol.3, p.540; apud Michel Beaud, „Istoria Capitalismului”, „Cartier”, 2001, p.15).
Artă, cultură, economie, regim politic, valori sociale – sunt atâtea variabile ale aceleiaşi ecuaţii: societatea occidentală de tip capitalist. Fenomenul banilor ca echivalent universal al valorii, nu doar cea de consum, ci chiar cea estetică (e banal, dar totuşi să evocăm faptul că notorietatea unui scriitor contemporan se măsoară cu ajutorul numărului de exemplare vândute, nu cu al celor citite) este principiul organizator care pătrunde întreg sistemul cap-coadă. Capitalismul, spre deosebire de alte moduri de organizare socială a reuşit să aducă la sânul său şi să corupă chiar ideologii rivale: la Le Lieu du changement beatnicii se odihnesc sub sloganul lui Bakunin: „La liberte des autres etend la mienne a l`infini », dar o bună parte din ei trăieşte tot după canoanele consumismului. La fel, organizarea acestui sistem de anarhism dirijat se conduce tot după canoanele eficienţei economice: anarhismul trebuie să fie rentabil. Rolurile sociale sunt doar particule elementare în câmpul de forţă al capitalismului de consum.

- liberalismul de tip consumist corupe sistemul de valori al umanităţii, trecând totul sub principiile relativismului moral. Bruno, celălalt erou al lui Michel Houellebecq este un prototip al acestui relativism: tipul merge la prostituate cu acelaşi sentiment de pietate cu care citeşte din Rousseau şi Chateaubriand. Un alt tip de mentalitate relativistă, dar de altă sorginte, ştiinţifică, este reprezentat de Michel Djerzinski, un autist remarcabil, care sublimează sentimentele sale umane în favoarea ştiinţei. Dacă pentru Bruno criteriile morale sunt egale din perspectiva plăcerii, pentru Michel ele sunt echivalente din punctul de vedere al lipsei de fundament ştiinţific.
- libertatea individuală este o ficţiune, întreţinută cu sârg de piaţa de entertainment, dar şi de întreg sistemul capitalist. Suntem liberi doar pentru a cumpăra ce ni se propune, iar relaţiile comune sunt substituite unui interes de maximizare a profitului personal.
Acestea sunt constantele ecuaţiei lui Michel Houellebecq numită NOUA UMANITATE. Ideile autorului nu sunt nicidecum noi sau inedite. În parte, ele pot fi regăsite în diferite utopii politice, biologice sau ştiinţifice. Tema ameliorării naturii umane este una preocupările constante a filozofiei şi eticii. Pe de altă parte, ştiinţa şi-a propus aproape întotdeauna scopul de a schimba natura umană prin eliberarea ei din sclavia faţă de religie, credinţe tradiţionale, stereotipuri preştiinţifice sau pur şi simplu concepţii eronate despre lume şi umanitate. Mai departe, lozinca fraternităţii universale, bunăoară, a fost stindardul Revoluţiei Franceze de la 1789 şi al tuturor ideologiilor de stânga, de la Marx la Lenin, de la comunişti la social-democraţi. La fel, feminizarea lumii, prin modificarea ierarhiei de valori a umanităţii, este una din lozincile mişcărilor feministe. Lui Michel Houellebecq îi aparţine meritul de a fi închegat aceste împrumuturi ştiinţifice sau etice, într-o schemă unitară.
Ce atitudine trebuie să adoptăm faţă de utopii şi mai ales, cum trebuie să le analizăm? Una din atitudini ar fi acceptarea lor tacită, ca opere ale unei inspiraţii poetice. O atitudine falsă, spunem noi, mai ales dacă ne raportăm la romanul lui Michel Houellebecq. Or, autorul a construit o odă raţiunii, un imn facultăţilor raţionale ale omului, care îi vor sluji acestuia nu doar în cadrul procesului de supunere a lumii pentru satisfacerea necesităţilor biologice (adăpost, hrană), ci chiar pentru a-şi lua în stăpânire, propriul destin biologic şi social. În fapt, pornind de la o critică a societăţii actuale, Michel Houellebecq construieşte un nou univers social, un nou mediu social, un nou tip de socialitate a individului.
Pentru analiza utopiei lui Michel Houellebecq vom porni de la următoarea premisă: vom încerca să vedem, în ce măsură, unor măsuri utopice propuse de Michel Houellebecq putem opune unele soluţii reale, altfel zis, în ce măsură putem să soluţionăm problemele ridicate de Houellebecq cu mijloace actuale.
Risc să spun că, în pofida atitudinii vădit peiorativă a autorului faţă de sexul gen Aria Giovani sau Silvia Saint, altfel zis inspirat de prostul exemplu al filmelor porno, Michel Houellebecq nu concepe actul sexual altfel decât ca contact vagin-penis. Ar fi o problemă aici, căci, definit astfel, actul sexual este o activitate mecanică, lipsită de orice valoare umană. Ne aflăm în punctul extrem al negării dragostei romantice şi a atingerilor, gesturilor, vorbelor, privirilor furate sau clipelor aşteptate. Fără să vrea Michel Houellebecq alunecă spre punctul de vedere al teologilor creştini care prescriau actul sexual doar pentru înmulţire, concepându-l la fel – ca un gest mecanic. Este greşeala autorului, poate nenorocul său personal de a nu fi descoperit tandreţea unei atingeri sau de a fi fost expus doar la dragostea plagiată din Vogue, Playboy şi alte reviste pentru femei. Plăcerea sexuală nu se reduce doar la orgasm, după cum orgasmul nu ar trebui să epuizeze căldura şi conţinutul unei relaţii. Pot spune deci, că problema plăcerii sexuale poate fi rezolvată şi fără eugenie genetică.
Romanul lui Michel Houellebecq trebuie citit. Chiar şi din motivul că, în persoana acestui autor, literatura şi ştiinţa, estetica şi etica îşi dau întâlnire.

web ... despre carti

Piotrr despre lectura de pe ecranul calculatorului:

Elogiu pasivităţii

De câteva săptămâni reînvăţ să citesc...Să citesc, adică să sting, pentru un moment, valul de idei, reflexii, dialoguri imaginare, amintiri, păreri şi sentimente care curg în continuu în spiritul meu, pentru a mă deschide către argumentaţia sau naraţiunea cărţii.

Lectura unor eseuri sau studii, dezvoltate pe sute de pagini, m-au costat întotdeauna un efort de disciplină, mai ales dacă eseul în cauză este foarte stimulant prin noutate, prin non-conformism sau pertinenţă. Am obiceiul de a mă opri la fiecare frază pentru a extrage nişte consecinţe sau pentru a construi o întreagă discuţie pornind de la această frază. Uneori avansez foarte greu şi trebuie să-mi forţez pasivitatea faţă de lumea din jur pentru a ajunge la capătul cărţii. Această disciplină este benefică şi necesară, pentru ca fereşte gândirea de păcatul de a cădea în solipsism. Deschiderea spre altul este un efort constant de deschidere spre sine. Un efort ce trebuie însoţit de o pasivitate necesară.

Ţinând cont de toţi aceşti factori, obiceiul meu de a utiliza intens PC-ul, pe durata ultimilor ani, mi-a cauzat multe dureri de cap. Ca instrument de sortare a informaţiei, calculatorul personal nu este deloc adaptat pasivităţii cititorului. S-a discutat mult despre avantajul interactivităţii, dar interactivitatea are multe feţe. Astăzi se ştie că este foarte dificil să citeşti un text lung – roman sau studiu – pe ecranul calculatorului, şi aceasta nu doar din motivul oboselii sau incomodităţilor oculare provocate de ecran. La fel, nu putem face referinţa doar la dematerializarea paginii sau la pierderea reperelor. Calculatorul personal este construit în jurul unui concept de negare a pasivităţii, în numele unei hiperactivităţi: să clickezi, să raspunzi la alte mesaje, pe scurt, orice în afară de acţiunea simplă de a citi. Cititul romanelor sau al eseurilor lungi pe calculator este un veritabil test de răbdare: eşti obligat, în permanenţă, să apeşi aici, apoi dincolo, să copiezi, să semnalezi, să înregistrezi, să expediezi mesaje, să comentezi, să scrii....

La moment, mă autosupun unui program de reeducare, conform unui program zilnic precis, obligându-mă să închid calculatorul pentru a mă dedica lecturii pe hârtie – hârtia, suportul material pasiv, care, în pofida limitelor sale, nu permite să faci nimic altceva decât să citeşti. Este un proces de reeducare uneori plăcut, fiind însoţit de un o plăcere imensă: nu doar plăcerea carnală a atingerii hârtiei, ci plăcerea lecturii fără acţiune, fără tensiune, abandonarea temporară în mâinile celui pe care îl citesc.

articolul in original

via La feuille

polemici

Los Angeles Times publica dosarul unei dispute construite in jurul raportului dintre critica literara traditionala, pe hartie, si blogosfera literara.

argumentele partilor:

- "If you were an author, would you want your book reviewed in the Washington Post and the New York Review of Books, or on a web site written by someone who uses the moniker NovelGobbler or Biogafriend?"

- "The book review section … remains the forum where new titles are taken seriously as works of art and argument, and not merely as opportunities for shallow grandstanding and overblown ranting."

- The literary blogs are reaching a small audience. While larger newspapers have hundreds of thousands of subscribers, the Elegant Variation, for example, has an estimated 5,000 to 7,500 hits a day, while Champion's Return of the Reluctant is averaging 40,000 visits a day.

de partea cealalta:

- "It's okay for the lit blogosphere to exist as a version of your Mom's book club — it's okay for us to talk books and authors and compare notes on favorites, as long as we keep our place,"

- "Have you got that? We must not think for a minute that we contribute anything beyond serving as accessories to the real literary discussions…. We should buy books but not dare to offer well thought opinions on them."

- blogs can identify and celebrate worthy authors, especially local writers, who are ignored by print media outlets.

exista insa si alte pareri, in afara dihotomiei cronica pe hartie - cronica electronica:

- "When bloggers disagree with or agree with an article about books in the mainstream press, it drives traffic to the newspaper,"

- The two sides needn't be in opposition, certainly not at this time. There is a vast ecosystem of information about books out there, and all of it needs our support."

- "There will always be bloggers who poke at newspapers and editors who resent that poking. But the best of the blogs take a deeper, more nuanced view about coverage, and the best newspapers think about how to leverage what the Internet offers. We need to bring more readers into the discussion, instead of cutting them out."

- The litblogs could use more editorial care; the newspapers could use more passion and spontaneity. But here's the good news: the twain can meet."

aceasta disputa este un moft, daca inregistram si urmatorul argument :

- In recent months the Los Angeles Times cut the size of its Book Review and redesigned it to share space with the Opinion section. Reviews have also been cut in San Francisco and St. Petersburg, Fla.; the Chicago Tribune is moving its review to Saturday, where it will reach fewer readers. In all of these cases, publishers cited a lack of ad revenue generated by book reviews. And it is perhaps natural to posit a cause and effect — that as the space for traditional newspaper book reviews shrinks, the online world will grow.

...articolul poarta titlul sugestiv Battle of the book reviews. poate e prea tare spus. oricum, fiecare pozitie poate fi argumentata riguros si la limita, creditata cu incredere. eu optez pentru varianta "pipa pacii". argumentul meu este ca ambele modalitati de a vorbi despre literatura au teluri specifice, distincte, ce nu se prea intersecteaza si a le opune inseamna a compara pisici si caini.

critica literara traditionala, ca leac de literatura si ca culinarie de haut niveau ar trebui sa acopere aria de cititori traditionali, aia care cumpara inca carti de hartie, citesc reviste literare etc.

blogurile, din contra, patrund in zona e-bookurilor, a autorilor marginali, exotici sau exclusi din alte motive, din circuitul literar curent...

valorile celor doua modalitati de abordare a realitatii literare difera si ele. critica traditionala, grupata in jurul unor reviste sau edituri este autoritatea literara care va face trierea cartilor in functie de anumite criterii estetice, de scriitura, morale sau de alt gen. blogosfera, ca taram al libertatii literare, indiferenta de spatiu, traditii estetice, limita de semne sau linie redactionala, va explora literatura care ramane in afara acestor criterii.

tot de pe web, un interviu cu Iulian Ciocan in Tiuk, in care acesta explica motivele reintoarcerii la Chisinau, dupa studiile facute, stralucit, in Romania: "Or, ceea ce conteaza cu adevarat in literatura nu e locul in care traiesti, ci felul cum scrii." e reluarea frumoasei metafore noiciene despre Germania untului si despre spiritul filozofic care nu are neaparat nevoie de comoditati sofisticate pentru a crea...il admir pentru pozitia asta, in parte pentru ca are si niste valente ce-mi alcatuiesc o buna parte din autobiografie...

Barthes, cunoastere

cartea a fost împrumutată de la Mediateca Alianţei franceze, sunt mai operativi cât priveşte achiziţionarea cărţilor decât toate bilbiotecile... poate nu era chiar atâta teorie a cunoaşterii pe cât am văzut eu acolo, dar fiecare vede într-o carte lucrurile ce-i ating coardele sensibile...

Roland Barthes, „Incidente”
Chişinău, „Cartier”, 2007, 96 p.
Sunt 4 bucăţi minuscule de proze, altfel zis 4 fragmente ale unui Eu complex. Miza – „Voi fi cel care face ceva, şi nu cel care vorbeşte despre ceva: nu studiez un produs, ci îmi asum un produs final; las la o parte discursul despre discurs; lumea nu mai vine spre mine sub forma unui obiect, ci sub cea a scriiturii, adică a unei practici; trec la un altfel de cunoaştere (aceea a Amatorului).” (p.5-6).
Totuşi, în fragmentul I, „Lumina din Sud-Vest”, Barthes mai degrabă vorbeşte despre călătoriile sale în Sud-Vest, decât călătoreşte nemijlocit. De fapt unicul indiciu al acţiunilor autorului este... verbul nu chiar dinamic „stau”. Ce face autorul? El „stă” şi-şi aminteşte sau povesteşte degajat despre Sud-Vest, despre locul său în Sud-Vest, despre locul Sud-Vestului în corpul şi sufletul său.
Sud-Vestul autorului este o matrioşcă rusească care înglobează în sine o multitudine de realităţi şi planuri, unele „pătate” de sentimente şi impresii personale (râul Adour, drumul spre casă care însoţeşte râul, oraşul copilăriei – Bayonne), altele – obiective (accentul gascon). „Tot aşa, Sud-Vestul meu este extensibil, asemenea acelor imagini care îşi schimbă sensul în funcţie de nivelul de percepţie de la care hotărăsc să le privesc.” (p.13-14).
Primul Sud-Vest este descoperibil prin prisma unui „sentiment îndărătnic de solidaritate” – coagulat de accentul gascon, indiciul sigur al apartenenţei la această zonă. Este o realitate geografică căreia îi corespunde un anumit colorit cultural şi lingvistic. Accentul gascon este cheia care deschide secretele zonei, dar şi lacătul care le încuie. Din nou un joc complex de obiecte echivoce.
Al doilea Sud_vest nu este „o regiune”, precum cel dintâi: este doar o linie, o traiectorie trăită.
Al treilea Sud-Vest, strâns legat de cel de-al doilea, este şi mai mic, fiind de fapt oraşul în care Barthes şi-a petrecut copilăria, apoi vacanţele de adolescent în fiecare an - Bayonne. Este locul unde atât maturul Barthes, cât şi copilul Barthes se simt acasă... O deducţie, probabil cea mai cunoscută în istoria logicii: „Toate drumurile duc la Roma.” Un remake: „Toate drumurile duc...acasă.” (Nu cred că trebuie să insist prea mult asupra necesităţii introducerii acestui silogism. Roma, în enunţul prim se referă la capitala Imperiului Roman nu doar ca centrul administrativ al lumii, dar şi la Roma conceput ca locul unde se formează interpretarea simbolică a lumii, viziunea legitimă a realităţii sociale, or, casa, este anume acest loc unde copilul nesocializat, aflat într-o stare oarecum animalică, deprinde primele instrumente de interpretare a lumii, accede la Logos.) Acest Sud-Vest, al treilea la număr, este unicul ce posedă o identitate fizică şi o spaţialitate geografică, o localizare într-un spaţiu concret. Este vorba însă de un spaţiu complex, multidimensional (nu doar timpul barthesian este multietajat, ci şi spaţiul) care poate fi accesat în mai multe moduri, numite convenţional (livresc, dar şi popular) drumuri. Chiar dacă toate drumurile duc spre casă, ele nu duc spre aceeaşi Casă. Pentru Barthes există cel puţin 4 drumuri distincte: „unul, mai lung, trece printre pământuri, traversând un peisaj corcit cu aspecte de Bearn şi de Ţara Bascilor” (p.16), altul - „drum delicios de ţară, urmează calea colinelor care domină fluviul Adour”(idem) , un al treilea drum – „fuge de-a lungul Adourului, pe malul lui stâng” (idem). În sfârşit, drumul preferat al autorului este „cel de pe malul drept al Adourului; este un drum vechi de halaj, jalonat de ferme şi drumuri frumoase.” Primele trei drumuri sunt simple căi de acces, cu o existenţă şi o menire mai mult funcţională, decât psihologică sau emoţională. Barthes iubeşte însă ultimul drum fiindcă este mai mult decât o simplă funcţie de comunicare sau legătură între două puncte ale spaţiului: „Mi-e drag, fără îndoială, pentru apropierea lui de natură, acest dozaj de nobleţe şi de familiaritate specific Sud-Vestului.”
Această abundentă descriere de drumuri nu este în nici un caz doar o serie de trimiteri la puncte spaţiale ce au o valoare sentimentală pentru autor (păi, cine nu le are?), ci trebuie percepută ca un manifest „théorique”, adică cu caracter de teorie a cunoaşterii. Multiplele căi de cunoaştere a spaţiului geografic natal reprezintă tot atâtea moduri de cunoaştere a lumii sociale şi a Omului. Drumurile funcţionale, moderne şi îngrijite, ar fi, în acest caz, metodele tehnice (şi tehniciste) de abordare a problematicii socio-umane, iar cel apropiat de natură, dar vechi, ar putea fi interpretat ca o metodă de cunoaştere tradiţională, poate iraţională, şi de aia veche, abandonată, dar surprinzătoare prin „l`eclairage”-ul tranşant ajungând în abisurile inconştientului. Această gnoseologie exotică are şi o justificare: „Eu pătrund în aceste regiuni ale realităţii în felul meu, cu corpul meu adică: iar corpul meu este copilăria mea, aşa cum a făcut-o istoria.” (p.17).
Avem deci în faţă două posibilităţi – una este cea a unei cunoaşteri funcţionale, rapide şi sigure (aidoma drumurilor moderne) este limitată, mai ales când operaţionalizarea este dificilă. Avantaje: jaloane vizibile, criterii transparente. Deseori însă concluziile, riguros ştiinţifice, nu spun mai multe lucruri despre obiectul studiat, decât se ştia înainte. Alteori instrumentele „pătrate” nu sunt în stare să intuiască caracterul circular sau neregulat al obiectului studiat.
Cealaltă metodă este a cunoaşterii profunde. Este o cale anevoioasă, meticuloasă şi care poate fi străbătută cu preţul unui efort de răbdare şi tenacitate. Aici punctele de reper sunt ascunse, subtile – mirosuri („nimic nu are mai multă importanţă în amintirea mea decât mirosurile din acel cartier dintre Nive şi Adour, care se cheamă micul Bayonne: toate obiectele micilor negustori se amestecau acolo pentru a compune un parfum inimitabil: sfoara de la sandale (aici nu se cheamă „espadrile”) făcută de bătrânii basci, ciocolata, uleiul spaniol, aerul închis al prăvăliilor obscure şi al străzilor strâmte, hârtia învechită a cărţilor de la biblioteca municipală, toate acestea funcţionau ca o formulă chimică a unui comerţ dispărut (deşi acest cartier mai păstrează puţin din farmecul de demult) sau, mai exact, funcţionează astăzi ca formula acestei dispariţii. Prin miros, percep schimbarea însăşi a unui fel de consum: sandale (cu talpa trist dublată de cauciuc) nu mai sunt artizanale, ciocolata şi uleiul se cumpără în afara oraşului, într-un supermarket. S-au dus mirosurile, ca şi cum, paradoxal, progresele poluării urbane ar alunga parfumurile menajere, ca şi cum „curăţenia” ar fi o formă perfidă a poluării.” p. 17-18 ), oboseală, sunete de voci, alergări, lumini. „Aceste lucruri neînsemnate sunt asemenea unor porţi prin care se pătrunde în vastul ţinut de care se ocupă ştiinţa sociologiei şi analiza politică.” (p.17). Avantaje – cunoaştere profundă a câmpului social, a forţelor sale ascunse, a motivaţiilor personale ce nu pot fi sesizate la suprafaţă.
Concluzie: pentru a cunoaşte un obiect, pentru a ajunge „Acasă” uneori e nevoie să străbatem mai multe drumuri, sau acelaşi drum, de multe-multe ori. „Eu cred în formula lui Joubert: Nu trebuie să ne exprimăm cum simţim, ci cum ne amintim.” (p.17). Altfel spus, realitatea socială trebuie cunoscută nu doar prin faptul „cum simţim” (acest a simte are sens de ideologie, tehnică sau metodă de cunoaştere, dar şi de impuritate, de emoţii, teorii sau dogme actuale proiectate asupra purităţii originare a realităţii sociale), ci şi prin faptul „cum ne amintim.” ... Chiar dacă se insistă mult asupra deosebirii de metodă între Barthes şi Bourdieu, în ce priveşte problema limbajului, cred că o punte poate fi trasă şi ea trece prin această recunoaştere a faptului că ceea ce spunem nu reprezintă neapărat adevărul, chiar dacă urmăm cu stricteţe regulile ştiinţifice. Pentru Saussure cercetarea s-ar opri aici, la acest „ne exprimăm”. Pentru Barthes şi Bourdieu limbajul nu are însă o existenţă autonomă, formală, valabilă doar în perimetrul cuvintelor. Are şi o variabilă socială (în cazul dat psihologico-emoţională) care conferă unor cuvinte o încărcătură de adevăr mai mare sau mai mică. În funcţie de enunţul de care legăm acest „povestim” (de „cum simţim” sau „cum ne amintim”) putem oferi răspunsuri diverse, chiar contradictorii.
Mesajul celorlalte fragmente este practic epuizat de editorul francez al cărţii şi-l voi cita pentru comoditate: „În Incidente, autorul a notat, a adunat lucruri văzute şi auzite în Maroc, cu precădere la Tanger şi Rabat, apoi în Sud, în 1968 şi 1969. (...) E vorba de un fel de joc al cărui obiect nu e deloc Marocul în sine, ci „romanescul” – o categorie dragă lui Roland Barthes - a cărei definiţie putea fi pusă la încercare de un anume fel de viaţă marocană. Aşa că nu vom găsi aici nimic (e o înţelegere pe care trebuie imediat s-o îndepărtăm) care să semene cu o interpretare: cu ceea ce a putut fi reflecţia lui Roland Barthes asupra Marocului, a poporului, a culturii şi a problemelor sale sociale. Ci transcrierea unor întâlniri - a unor incidente – care ar fi putut fi materie de roman, în absenţa aproape totală a oricăror caractere sau personalităţi constituite: frânturi de roman fără suporturi personale; în absenţa aproape totală a oricărei ţesături romaneşti coerente, care i-ar impune inevitabil un „mesaj”: „romanescul”, prin esenţa sa este fragment. (...) Soirées de Paris a fost scrisă timp de vreo douăzeci de zile, între 24 august şi 17 septembrie 1979. (...) Nu e chiar un Jurnal, ci – aşa cum arată şi titlul – numai povestirea a ceea ce, în viaţa de zi cu zi a lui Roland Barthes, constituia într-adevăr un fel de fragment separat: seara, pe care o petrece întotdeauna în afara casei, şi extinderea ei la week-end. (p. 7-8).

Savatie Bastovoi...aproapele

Ierodiacon Savatie Baştovoi
„În căutarea aproapelui pierdut”, Timişoara, Editura „Marineasa”, 2002
Miza cărţii, aşa cum se desprinde din prefaţă, este de a acoperi diferenţa izbitoare între „vrednicia creştinismului şi nevrednicia creştinilor” (p.8). „Până a ajunge să cunoşti vrednicia creştinismului, te izbeşti de nevrednicia creştinilor, ca de o vamă nesuferită, pe care puţini au răbdare să o treacă.” (p.8)
Spus pe şleau, cea mai mare piedică în calea percepţiei corecte a creştinismului şi a valorilor fundamentale ale acestuia sunt...creştinii înşişi. Uneori, comportamentul inadecvat al creştinilor denaturează meritele religiei de la care aceştia se revendică. „Iar cei care niciodată nu mai obosesc înmulţindu-le (este vorba de prejudecăţile despre falsitatea creştinismului V.S.) sunt chiar credincioşii şi preoţii.” (p.9)
Deci, „În căutarea aproapelui pierdut” este o carte pentru preoţi, un fel de ghid-îndreptar de convertire, cu enumerarea greşelilor frecvente ale preoţilor, obstacolele şi greutăţile pe care aceştia le întâlnesc în calea propovăduirii Cuvântului Sfânt, dificultăţi pe care adeseori preoţii şi le creează singuri.
Ca orice carte de propagandă religioasă (până la urmă, cu toată atitudinea mea specială faţă de Savatie Baştovoi, cartea se încadrează, formal, în acest gen de publicistică filozofică), „În căutarea aproapelui pierdut” este construită în jurul unui principiu creştin, valabil, spune Savatie, oricând şi oriunde: Dragostea faţă de Aproapele. De fapt, în acest punct, Ierodiaconul Baştovoi se raliază unui alt predicator creştin, Andrei Kuraev, de la Moskova, care afirmă şi el „partout et toujours” că Dumnezeul creştin este întâi de toate dragoste. Citită invers, propoziţia sună astfel: „Cheia principală spre Dumnezeul creştin este dragostea, şi nu dogmatica teologică.”
Enunţul de mai sus este poate, un truism demult cunoscut, dar o mare parte din argumentaţia ateistă (mai ales cea de factură sovietică, dar şi „Antihristul” lui Nietzsche) este construită cu ignorarea conştientă a acestui adevăr.
Aşadar Dragostea, în toate ipostazele ei, chiar cele mai imposibile – este metoda aleasă de Savatie pentru a revela bogăţiile ascunse ale credinţei creştine şi pentru a decela, rând pe rând, gafele conştiente sau inconştiente ale tagmei credincioşilor. Criteriul de evaluare a creştinătăţii unei atitudini nu este retorica creştină declarată, ci dragostea, în caz extrem - dragostea faţă de păcătoşii care săvârşesc cele mai crâncene păcate: prostituatele şi homosexualii, ca „măsură a desăvârşirii noastre duhovniceşti”.
E, prin această atitudine de dragoste tolerantă se deosebeşte cartea, şi de ce nu atitudinea lui Savatie, de multele cărţi de propagandă religioasă, politică şi scientistă care invadează zilnic piaţa şi minţile cititorilor. Este şi cea mai potrivită dezvăluire a misterelor creştinismului, a „închiderii care se deschide” (C. Noica) a adevărului pentru care s-a mers şi se mai merge încă, pe cruce.
Există suficiente pasaje „crunte” în Cărţile sfinte, în Evanghelii sau hagiografii care anatemizează (vom folosi acest termen moale) comportamentul homosexualilor sau al prostituatelor în funcţie de diferitele grade ale desăvârşirii spirituale a preotului. Pe de altă parte există mulţi preoţi, unii chiar foarte culţi, care iau aceste „atitudini” drept nişte reţete gata, universal valabile în orice timp şi loc, şi le aplică faţă de „păcătoşi”. Evident, pasajele despre focul Gheenei nu mai sunt înspăimântătoare pentru individul din epoca „Terminator” sau a lumilor virtuale construite la calculator, dar înstrăinarea, neînţelegerea şi repulsia faţă de acest tip de creştinism militant este reacţia cea mai des întâlnită chiar printre oamenii ce-şi doresc cu adevărat să cunoască tainele creştine.
Pasajele sunt pasaje, spune Savatie Baştovoi, o fi ele bune, dar nu întotdeauna. Convingerile şi credinţa obţinute cu forţa, chiar cele religioase, nu durează prea mult. Sunt surpate de „nevrednicia creştinilor”, mult mai aproape şi mai vizibilă decât „vrednicia creştinismului.”
Mai mult decât toate cuvintele nefolositoare, înţelegerea este mai durabilă dacă este bazată pe încredere şi înţelegere, făcute cu umilinţă, şi nu de pe poziţiile metafizice ale unei prezumtive perfecţiuni. În acest sens, Baştovoi propune o întreagă galerie de sfinţi şi mucenici, de la Hristos însuşi (atitudinea acestuia faţă de Maria Magdalena) la sfântul Vitalie, toţi mari cunoscători ai sufletului uman ce nu s-au sfiit să coboare până la etajul inferior al păcătosului, pentru a se ridica apoi, împreună cu acesta pe piscul credinţei în Dumnezeu.
Codificate în „reguli”, observaţiile ierodiaconului Savatie sunt:
- „cine este fără păcat, să arunce primul piatra”(un principiu al desăvârşirii duhovniceşti universale, care îi scoate pe preoţi din excepţie);
- cum îl cităm pe Pavel (un alt fel de hermeneutică);
- nu începe cu dărâmarea idolilor, lasă-l să şi-i dărâme singur;
- fii aspru cu tine şi îngăduitor cu ceilalţi;
- laudă şi câştigi (sună prea mult a Dale Carnegie, dar, ce să-i faci, materialul uman este acelaşi în ambele cazuri – stricat);
- dragostea toate le crede;
- primejdia laxismului;
- aprinde foc în jurul ascultătorului.
- nimeni nu va greşi dacă va spune doar ceea ce al însuşi a trăit.
Ar mai fi ceva de spus, dar îl las pe Ierodiaconul Savatie Baştovoi s-o facă:
„Orice om tânjeşte să fie înţeles, dar se simte înţeles numai de cel care îi remarcă calităţile sale ascunse, pe care alţii nu le observă. A vedea calităţile ascunse însă este o însuşire a celor care au un exerciţiu spiritual permanent, la care nu se poate ajunge fără darul lui Dumnezeu. A striga în stânga şi în dreapta şi a făgădui degrabă iadul este propriu râvnei trupeşti. Oamenii sfinţi însă, care au ajuns la dragoste, nu pot avea această atitudine...” (Copertă)
Şi încă o sentinţă, auzită într-un interviu audio al Sfinţiei Sale: „oamenii sfinţi, adevăraţii creştini sunt cei care îi văd pe toţi ceilalţi mai buni decât ei înşişi.”

Web Savatie:
http://www.agonia.ro/index.php/author/0006836/index.html
http://savatie.trei.ro/
http://savatie.blog.com/

corp, corp

un început de poezie...nu ştiu dacă va avea şi un sfârşit sau măcar continuare...

Sunt povestea unui om care doreşte măcar
Două-două-două corpuri
Să înec vreunul din sentimentele care mă surpă din interior
Aş accepta chiar şi un hoit umil murdar plin de purici
Lăsat abandonat bolnav infirm de bătrân epileptic sau tânăr drogat
Chiar unul pe care-l scuipă toţi sau
Îl păşesc de parcă ar fi invizibil
Aş vrea să am şi eu un satelit
Care ar purta în locul meu focurile ce mă ard
Iar eu să fiu capodoperă de piatră sculptură a lui Fidias
Sunt povestea asta povestiţi-mă altfel

Raymond Aron ...sociologie si sociologi

Raymond Aron “Les étapes de la pensée sociologique”
Gallimard, 2000
Raymond Aron este una din minţile lucide ale secolului 20 – sociolog erudit, filozof, teoretician, publicist şi activist civic. O personalitate franceză inedită, a cărui influenţă a crescut considerabil în epoca de după moartea lui Sartre, marele său rival intelectual. Duelul „deştepţilor” Sartre-Aron a fost unul dintre elementele ce a structurat evoluţia vieţii intelectuale franceze de după război. Sartre a fost incomparabil mult mai simpatic, mult mai romantic, mult mai ateu, mai vizibil, mai exotic, mai „văzut” de şi în mass-media, mai cu fler, mai cu atitudine, mai cu o ţinută de bădăran non-conformist, mai entuziast şi mai cinic chiar, reuşind să scandalizeze şi să transforme în scandal chiar viaţa intimă. De partea cealaltă, Aron a ţinut să fie intelectualul lucid, care pune analiza şi considerentele raţionale înaintea şi în faţa emoţiilor brute. Nu a strălucit prin vorbe de duh, nu a fost vedetă, pe scurt un burghez obişnuit.
Judecaţi însă prin prisma operelor lor, Aron şi Sartre pot fi cu greu comparaţi, cu atât mai mult subsumaţi unui raport ierarhic. Ambii au strălucit în zone ale cunoaşterii diferite, fiind slabi în ceea ce era adversarul mai puternic. Sartre a strălucit în literatură, teatru, publicistică, dar s-a înglodat în filozofie, rămânând la jumătatea drumului dintre marxism, maoism, existenţialism şi ateism. Aron a fost un bun sociolog, filozof, dar un publicist mediu, fără a avea sclipirile lingvistice ale lui Sartre. Conflictul care i-a opus a fost mai degrabă o anumită atitudine morală faţă de ceea ce scriau, o anumită legitimitate a unui tip de acţiune, decât însăşi scrierile lor. Atitudinii iresponsabile sartre-riene, Aron a opus un model de conduită bazat pe analiză logică, sociologică şi psihologică a situaţiei cu luarea în calcul a riscurilor eventualelor acţiuni. Atitudinii chibzuite, de multe ori lente şi întârziate ale unora ca Aron, Sartre a opus un comportament bazat pe emoţie, curaj şi spirit militant... Personal consider că relaţia Sartre-Aron nu este una ireductibilă, iar o întâlnire a celor doi nu este cu totul imposibilă. O asemenea întâlnire poate avea loc. Albert Camus – calea de mijloc, bolnăviciosul Albert, uitat, mort prematur.
Revenind la Aron şi la galeria de portrete intelectuale care constituie, în viziunea sa, „Les étapes de la pensée sociologique”, vom reţine doar două lucruri care contează: metoda lui Aron şi criteriile de selecţie. Nu vom intra în abordările propriu-zise ale filozofilor şi sociologilor prezentaţi de Aron, deşi o simplă enumerare ar fi necesară. Ei bine, dacă ne închipuim sociologia ca o casă, atunci pereţii ei, stâlpii pe care se ţine acest edificiu al ştiinţei sociologice sunt(după Raymond Aron): Montesquieu, Comte, Marx, Tocqueville, Durkheim, Pareto şi Weber. De departe, Marx este cel mai cunoscut dintre ei. Este filozoful, sociologul, profetul, economistul, politicianul (mai slab în acest domeniu, dar totuşi prezent) de la care s-a revendicat, nu doar în sens ştiinţific, aproximativ 1 miliard de oameni şi o duzină de ţări situate practic, în toate regiunile Terrei. În mare parte, influenţa sa a ţinut de aspecte extraştiinţifice sau pseudoştiinţifice ale operei sale sau a izvorât din echivocurile şi incoerenţele de care abundă o bună parte a scrierilor marxiste. Anume din acest motiv, dar şi din alte câteva care vor ieşi la iveală, sper, din context, vom reţine din scrierea lui Aron doar metoda de care se conduce şi criteriile de selecţie a sociologilor.
Consider o soluţie de bun simţ să discutăm pe şi despre Marx, pe şi despre Weber sau Pareto în baza unor scrieri proprii ale lui Weber sau Marx şi nu în baza unor interpretări ale lui Marx sau Comte, fie ele inteligente, obiective sau ştiinţifice.
Vom vorbi doar despre Aron, pe baza unor citate din Aron, şi nu despre Marx, pe baza unor citate din Aron, Althusser sau Sartre.
Ideea directoare, din care s-a născut această galerie de portrete şi vârfuri ale gândirii sociologice este o întrebare privind sociologia şi rolul ei în cele două societăţi antagoniste ale secolului XX: cea sovietică (de inspiraţie marxistă, căreia Aron îi zice simplu, ideologie, din motivul că ea comportă, pe lângă studii şi analize, o mulţime de elemente iraţionale şi extraştiinşifice precum dogmatism, determinism, speculaţii filozofice şi dialectică atotputernică) şi cea occidentală, de inspiraţie mai ales americană, numită de Aron sociografie, care utilizează pe larg metoda anchetelor, a chestionarelor, sondajelor de opinie, statistica demografică etc.
La prima vedere antagoniste, sociologia globală sovietică şi cea parcelară americană, pot fi îmblânzite în câteva puncte.
Unul din ele ar fi ţările zise subdezvoltate. O analiză empirică (sociologie de tip american) făcută societăţilor din Lumea a Treia ar putea scoate la iveală că multe din greutăţile cu care se întâlnesc aceste ţări pe drumul modernizării şi dezvoltării ţin de sistemul de relaţii economice tradiţionale, de organizarea socială, de credinţele şi tabu-urile religioase, de criteriile morale ale societăţii date. Este foarte probabil ca, la sfârşitul unei asemenea anchete, sociologul empiric american sau occidental să ajungă la concluzia „sovietică şi dogmatică”, că doar o revoluţie sau o terapie de şoc aplicată de un regim politic revoluţionar ar putea elimina aceste bariere sociale.
Un alt punct ar fi moştenirea comună a celor care-şi zic sociologi, chit că se află pe părţi diferite ale baricadei. Sovietici sau americani, francezi sau australieni, unguri sau români, sociologii utilizează în munca lor un set de instrumente creat de nişte figuri ale trecutului, nişte indivizi între care există o continuitate numită „gândire sociologică”. „Comment méconnaître la continuité entre Marx et Max Weber, entre Max Weber et Parsons et, de même, entre Auguste Comte et Durkheim, entre ce dernier, Marcel Mauss et Claude Lévi-Strauss?” (p.15)
„Gândirea sociologică” a cristalizat, elaborat şi format ceea ce noi numim astăzi ştiinţă sociologică, care este, conform definiţiei date de Raymond Aron: studiul ştiinţific al socialului ca atare, fie la nivelul primar al relaţiilor interpersonale, fie la nivelul superior al claselor, naţiunilor, civilizaţiilor, sau, pentru a utiliza o expresie curentă, al societăţilor globale.
Este o definiţie comodă şi utilă. Mai întâi pentru că nu conţine echivocuri sau speculaţii filozofice. Studiul relaţiilor sociale, la orice nivel, poate fi lesne operaţionalizat, adică, transformat în cifre şi relaţii statistice, în al doilea rând, definiţia conţine şi o limită, un plan dincolo de care evenimentele, faptele, teoriile şi interpretările nu i se mai supun. Dincolo de limită vor fi interpretările socialului prin prisma unor monisme filozofice, sau unor necesităţi şi legităţi economice, religioase şi psihologice.
Pe parcursul cărţii, metoda lui Aron va consta deci, în analiza teoriilor şi interpretărilor propuse de galeria sociologică, fără referinţe sau plonjări în dezbaterile lingvistice sau de alt gen care s-au iscat în jurul unor nume (se înţelege de la sine, că figura cea mai controversată este Marx, iar confuziile şi interpretările spectaculoase sunt extraordinar de multe anume în zona „marxistă”).
De ce aceşti 7, şi nu alţii 20 printre care şi Sorokin, Spencer, Saint-Simon sau Parsons? Aron vă răspunde: „Auguste Comte par l`intermédiaire de Durkheim, Marx par la grâce des révolutions du XX-e siecle, Montesquieu a travers Tocqueville et Tocqueville a travers l`idéologie américaine appartient au présent.” (p.17) Adică, nu e vorba de a aduna sociologii exotici sau cei care au născut idei năstruşnice, dar inutile, ci de a-i prezenta pe cei care sunt valabili şi astăzi, care au spus un cuvânt ce-şi menţine valabilitatea şi greutatea şi astăzi. Chiar dacă a anume atitudine romanţată este recunoscută de Aron însuşi: „Les portraits et plus encore les esquisses (or, chacun de ces chapitres mérite plutôt d`être appelé esquisse que portrait) reflètent toujours, a un degré ou a un autre, la personnalité du peintre.” (p.19).
Departe de a considera că face descoperiri sau interpretări epocale, departe de a pretinde că spune lucruri noi şi neştiute, Aron recunoaşte: „Mes conclusions appartiennent a l`école anglaise, ma formation vient surtout de l`école allemande.” (p.21). sociologia, şi implicit, filozofia pe care o degajă atitudinea lui Aron este una a calmului, a atitudinii chibzuite şi rezervate faţă de tentaţiile emoţiilor colective, a raţiunii care trebuie să fie cu un pas înaintea emoţiilor. Mai ales când e vorba de ştiinţă. Există o vorbă celebră precum că somnul raţiunii naşte monştri. Graba ei – la fel.

citiri zilnice...

Citesc acum Patericul Egiptean, şi recenziile mele s-au blocat cumva de la sine. Încerc să fac o asceză "industrială", adică să tac pentru câteva zile...este atitudinea cea mai firească în cazul unei lecturi ca aceasta...după care revin cu cărţi noi...până mă descurc eu cu galeria de avva (va trebui să trec şi prin Rudolf Otto, şi prin Meister Echart, că altfel nu se poate) propun două legături interesante şi utile, sper. Prima:: DailyLIT. N-o să fac un intro prea mare: voi cita chiar fraza de welcome a site-ului Too busy for books? Read them by email (or RSS). Este un serviciu care propune cărţi sub forma unor fragmente sau bucăţi trimise zilnic (se poate şi saptămânal) pe e-mail. Avantajele sunt: viteză, puteţi reveni oricând la carte, în orice moment al zilei, pentru cei care folosesc internet şi timp coproprativ, cartea poate trece lesne drept mesaj electronic de serviciu...pe scurt, pentru o anumită categorie de călători literari, DailyLIT este un tren comod...a doua legătură este The Catcher in the Rye. week-end plăcut tutor

carti...etern si efemer livresc

Prin intermediul blogului LA FEUILLLE am gasit un experiment fotografic al doamnei Cara Barer. Sunt atat de frumoase, dar sunt atat de fragile...

« L’avenir du livre »

« L’avenir du livre »
Este titlul unei conferinţe publice organizate la 22 februarie 2007, la Paris, de Direction du Livre et de la Lecture (DLL) şi de Centre national du livre (CNL) în cadrul proiectului « LIVRE 2010 ».
Multe emoţii, ploaie de citate din Proust, Borges, Elias Canetti, Elizabeth Eisenstein şi mulţi alţii. Bruno Latour şi Marcel Gauchet au fost cei mai lucizi. În special intervenţia lui Latour a avut darul să pună lucrurile la loc. Fără a intra în detaliile percepţiei cărţii, fără a diseca relaţia intimă carte-cititor, Latour a redus cartea la un simplu suport al cunoaşterii. Ca suport, cartea ar trebui să îndeplinească nişte condiţii: accesibilitate, viteză, lejeritate a percepţiei etc. Ei bine, suportul este un mecanism tehnic. Nu păstrezi căruţa pentru că ai o relaţie mai specială dar treci la automobil propriu, dacă vrei viteză. La fel şi cartea, dacă vrei viteză a percepţiei, vrei viteză a livrării, utilizezi alte suporturi: digital, video, audio etc. Sunt lucruri care trebuie transportate rapid la destinaţie, ca nişte alimente cu termen scurt de păstrare (noutăţile ştiinţifice din toate domeniile), altele pot fi consumate pe îndelete (romane, poezie). Altfel zis, migrarea unei bune părţi a literaturii spre suportul digital, spre le numerique nu e o catastrofă, e doar un proces de purificare a cărţii de elementele improprii. Dispariţia cărţii este o iluzie, vor dispărea doar unele conţinuturi şi valenţe ale cărţii, care îi sunt străine, dar, de nevoie, sau prin forţa împrejurărilor au fost nevoite să paraziteze pe carte. Personal, prefer filmele documentare istorice, sunetele de epocă (acolo unde este posibil), înregistrările video sau foto, decât cărţile lungi, uneori plicticoase sau inutile. Câştig viteză în a evalua lucrurile ce merită a fi studiate atent şi cele care trebuie trecute cu vederea. E normal, nu? Pe de altă parte, nu ne putem aştepta la o digitalizare, audio sau videoconversiune a „Micului prinţ” sau a „Criticii Raţiunii Pure”. Sunt domenii diferite, care însă au mers împreună până la un punct. Ce mai, Bruno Latour vă va explica despre ce e vorba. Mai bine decât mine, un biet tălmaci. J
Fragmente:

Assia DJEBAR sau Wikipedia: « Je pourrais dire que l’avenir du livre, c’est qu’il arrive à garder de l’oralité, de l’oralité de la parole dont il est à la fois un miroir et un conservateur. »
Bruno Latour sau Wikipedia: « . On s’apercevrait que la diversité extraordinaire des supports, dont l’écran n’est qu’un des éléments, nous permet de produire des connaissances, des interprétations ou de les utiliser de mille façons. Il y a toujours une diversité extraordinaire. On a à la fois un cahier Clairefontaine et un abonnement à un journal, qui d’ailleurs prend aujourd’hui de plus en plus une double forme. »
« La notion de livre doit être complètement éclatée, puisque ne survivra pas tout. Je ne dis pas « Dieu reconnaîtra les siens », mais le numérique reconnaîtra certainement les siens. »
« En résumé, en tout cas pas dans le domaine de la grande littérature, mais dans celui de la petite littérature, il s’agit d’une écologie assez complexe, que l’on pourrait appeler une sorte de plateforme multimodale, dont le livre n’a été que l’un des amalgames, un reposoir provisoire, mais dont les fonctions continuent toutes avec des trajectoires très différentes. Cela n’a pas beaucoup de sens d’acheter encore l’Encyclopedia Britannica qui va occuper la moitié d’un rayon, alors que vous pouvez l’avoir sur l’écran. Mais cela ne veut pas dire que l’on n’achètera pas les livres et les romans de Mme Djebar et que nous n’allez pas en même temps prendre des notes sur un post-it à l’intérieur de votre cahier Clairefontaine, tout en lisant un livre. C’est l’ensemble de ces fonctions que nous avions amalgamées et qui se trouvent maintenant avoir des destins différents, que nous devons suivre avec beaucoup de soin en tant qu’universitaire, bibliothécaire, auteur, historien, etc. Mais ils ne permettent pas de nourrir un argument quelconque sur une crise de civilisation, étant donné que cette crise de civilisation a commencé avec le caractère mobile et continue avec les zéros et les uns de nos écrans.”
Denis OLIVENNES : « Je voudrais simplement noter une considération beaucoup plus pratique et qui me paraît être importante. Des criminologues américains très sérieux ont fait des études statistiques, incontestables, scientifiques et rigoureuses. Ils ont démontré la chose suivante : plus vous disposez de mots, moins vous êtes enclin à la violence sur vous-même ou sur autrui. Et pour disposer des mots, il faut évidemment lire. En gros, les criminels qui peuplent les sociétés des prisons américaines ont un vocabulaire qui se situe entre 100 et 200 mots. Au-delà de cette limite, on sort de cette violence. Autrement dit, la disposition du langage qui nous vient de l’écrit est la meilleure façon de sublimer les pulsions violentes qui sont en nous et de nous réconcilier avec nous-mêmes ou avec autrui. Je crois que cette raison-là est peut-être de toutes, celle qui doit nous inciter à protéger l’écrit. Il faut donc le faire »
« On ne peut pas dire qu’il y ait jusqu’à présent de crise du livre comme il y a une crise du disque. Et pour l’instant non plus, il n’y a pas de dématérialisation du livre, à la différence de ce qui se passe pour le disque ou pour le film. Effectivement, les supports physiques de la lecture du film ou du disque vont progressivement disparaître au profit des fichiers. Pour l’instant, ce n’est pas le cas pour le livre. Est-ce que cela ne sera pas le cas durablement pour le livre ? Je n’en suis pas certain. Si j’avais à parier là-dessus, je ne le verrais pas. On peut raisonnablement penser que le téléchargement affectera un jour aussi le livre et que l’objet physique du livre va disparaître. Mais est-ce une question essentielle ? Pour moi, premier libraire de France, c’est effectivement une question importante. Mais pour la sauvegarde de l’écrit, je ne crois pas que cela soit une question essentielle. Parce que ce qui va demeurer, c’est l’immatériel, c’est le contenu intellectuel, quel que soit le support sur lequel ce contenu s’exprime.”
Marcel Gauchet : « J’en arrive à notre domaine du livre. A première vue, on pourrait le croire largement épargné par le phénomène. Editeurs, libraires, critiques, bibliothécaires ne paraissent pas aussi directement contestés dans leur rôle ou dans leur fonction. Si ce n’est peut-être la critique, mais parce qu’ils sont pris dans la malédiction générale qui pèse sur les médias. Et pourtant, de manière sourde, de manière insensible, les professions de la chaîne du livre sont peut-être les plus profondément concernées par cette crise de la médiation. Parce que la technique met à l’ordre du jour l’horizon utopique de leur disparition. Grâce à l’Internet, virtuellement plus besoin d’éditeurs, de critiques, de libraires, de bibliothécaires.
Dans ce nouvel espace public, tout livre écrit a vocation à être rendu accessible à tous sans intermédiaire, et cela, gratuitement, hors de tout échange marchand et de toute structure commerciale. Ses lecteurs, il les trouvera grâce aux relais construits par l’intelligence collective des critiques naturelles que font chacun des usagers de la toile, faisant bénéficier les autres de leur expertise. Sans doute subsiste-t-il quelques problèmes de conservation et de patrimoine. Mais il n’y a guère plus à demander aux bibliothécaires que la mémorisation du patrimoine accumulé ait une superbe maintenance du réseau, qui pour le reste les laisse à l’écart de la relation du lecteur au livre.
Utopie, disais-je. Et je souligne le mot. Mais utopie dont on voit bien la pression qu’elle exerce à tous les échelons de la chaîne du livre. Qui t’a fait éditeur ? Qui te met en position de choisir ce qui dans la production te paraît digne d’être porté à la connaissance du public et valorisé ? Qui t’a fait critique ? Qui te justifie de donner ton avis plutôt qu’un autre ? Au nom de quoi es-tu justifié à vendre ceci plutôt que cela ? Toute librairie étant à la fois insuffisante dans son offre et trop peu neutre dans ses choix, au regard de la librairie universelle que chaque client a de par la technique dans l’esprit quand il franchit aujourd’hui les portes de n’importe quelle boutique du livre. Questions qui valent mutatis mutandis pour le bibliothécaire moyennant une légère adaptation.
Le cas du livre est doublement intéressant. D’abord parce qu’il met en lumière plus fortement que tout autre ce qui est au principe de cette crise générale de la médiation. Il est intéressant, ensuite, parce qu’il fait apparaître non moins fortement les limites de cette crise de la médiation. Ce qui est au principe de cette crise fondamentalement, c’est le phénomène d’individualisation qui travaille nos sociétés et qui remet en question l’ensemble des rapports sociaux et des structures collectives. Immense question que je ne peux faire plus ici que signaler, qui se résume dans la phrase que l’actualité nous montre au combien en avant : Et moi dans tout ça ? Voilà la question qui est à l’œuvre aux différents niveaux que j’ai évoqués. Si la chaîne du livre est dans le principe plus concernée que tout autre secteur, c’est parce que le principe d’individualisation a trouvé dans ce domaine, grâce à la technique, avec l’internaute, la concrétisation de la figure de l’individu pur, hors médiation, doté d’un accès universel à toutes les sources d’information et d’une capacité de toucher le monde entier par ses productions intellectuelles sans intermédiaire.
Internet, en ce sens, c’est le média absolu, la médiation qui supprime toutes les autres médiations, qui les rend inutiles. En même temps, d’autre part, les dimensions mêmes de ces possibilités illimitées font apparaître ce qu’il y a d’intenable dans cette disparition des médiations. Le même individu, auquel toutes les possibilités sont ouvertes, est aussitôt débordé par cette offre qui l’écrase et au milieu de laquelle il est perdu. Que lire ? Où chercher ? Comment s’y retrouver ? La destruction virtuelle de toutes les médiations en fait ressurgir l’impérieuse nécessité.
Ce pourquoi, si dans le principe, la chaîne du livre est la plus radicalement secouée. Dans les faits, elle est plutôt moins contestée que les autres. Parce qu’elle est le domaine où le besoin de la médiation se fait sentir avec le plus d’évidence. On est bien content de pouvoir compter sur les éditeurs pour vous épargner de tout lire, ce qui leur revient à eux. On est bien content de trouver des critiques, même si c’est mal au milieu d’une offre surabondante. Et on est bien content de pouvoir trouver des libraires et des bibliothécaires pour aider à vous orienter face à une multiplication immaîtrisable des sources.”


Textul integral al conferinţe poate fi tras de aici sau aici. Inregistrarea video a conferinţei poate fi descărcată de pe site-ul Centre national du livre: partea I, partea a II-a, partea a III-a, partea a IV-a.