migratie

am migrat la

www.spranceana.com

inca nu am trecut toate post-urile. am ceva probleme cu formatarea unor bilete si lecturarea lor in diferite browsere. rezolv in 2-3 zile.

umeda...

Ploaia din noaptea asta a udat visele.

Bucăţi s-au rupt,

Şlap-şlap-şlap –

Ca nişte cârpe se-ntind pe asfalt...

Măturători harnici le adună de zor:

Începe o nouă zi!

3 scriitori

Isuciu mă roagă să-i zic „trei nume de scriitori români contemporani (poeţi sau prozatori) pe care îi admir cel mai mult”. So, sunt 3 oameni fără de care Moldova ar fi fost doar un spaţiu irigabil + furnizorul nr. 1 de muncitori necalificaţi la export (în raport cu populaţia ţării):

- Spiridon Vangheli, pentru „Ciuboţel”... copiii (şi unii maturi) ştiu de ce...

- Vladimir Beşleagă, pentru „Zbor frânt” şi restul prozei sale.

- Nicolae Esinencu, pentru piesele de teatru, romanul „Doc”, scenariul „Tunul de lemn”...

mass-mediatice

Apărut nr. 4 al revistei „Stare de Urgenţă” . Văd că sunt şi ceva schimbări grafice: fonul negru al copertelor a fost înlocuit cu un roz - magenta digerabil.

Numărul a ieşit bunicel. Chiar bun. Diferenţa o fac câteva tablete semnate de Iulian Ciocan, un „sondaj” critic al poeziei tinere din Moldova (D. Crudu) şi două articolaşe semnate de Michael Wiersing Sudau (despre eu+my wife nu mă pronunţ).

Unul dintre articolele lui Sudau, „Republica Moldova şi libertatea presei” (p.5) ar face onoare oricărui ziar serios din România (dacă, unele generalizări erau susţinute de cifre, indici, citate sau citări, bucata publicistică era bună chiar pentru un „Le Monde” sau „Der Spiegel”).

Subiectul e vechi de când lumea (moldavă): libertatea presei moldoveneşti, cum (şi cu ce) se mănâncă ea, cum (şi cui) stă în gât…

Reţetele, însă, sunt inedite şi îndrăzneţe:

1) ar fi important pentru libertatea presei din Moldova dacă ar începe să fuzioneze şi ziarele, în loc să se aducă pe piaţă – după cum se întâmplă iarăşi şi iarăşi – publicaţii noi cu tiraj extrem de mic.

2) două (sau maxim trei) ziare importante cu un tiraj mare ar fi silite şi în Moldova în mod automat să supună, în favoarea pluralismului de opinie, unele preferinţe.

Aproape cred şi eu că un kolhoz mediatic Jurnal de Chişinău + Timpul de dimineaţă sau Jurnal de Chişinău + Ziarul de Gardă ar fi un actor mult mai important decât oricare dintre aceste ziare luat în parte. Efectele de compunere (interferenţă) ar amplifica probabil credibilitatea Leviatanului mediatic… Credeţi că sunt posibile asemenea scenarii?

festive

Ce mă deranjează în economia festivului este obligativitatea. În sărbătoare - caracterul de orizont ce se închide brusc în jurul unui jalon spaţio-temporal, capacul transcendental ce se închide implacabil în momentul când acele ceasului (ceasornicarul poate fi politicianul, preotul, activistul, poliţistul şi mulţi alţii) ajung în dreptul „cifrei magice”.

Solemnitatea nu se produce în scenă decât provocată de o violentare a ritmului firesc – fără scuturări „simbolice” care scot individul din contextul său şi-l încadrează într-o procesiune deja mărşăluindă. Paradox: mărşăluim chiar atunci când stăm pe loc!

Autoritarismul festiv este o armată organizată în mai multe divizii:

- temporală - logica calendarului cu zilele sale însemnate cu roşu, a Codului Muncii care specifică zilele de odihnă obligatorii, a galeriilor de sfinţi, a cronologiilor paralele (timpul agrar, netimpul urban). A săpa gropi în anumite locuri ale continuumului temporal, a crea găuri negre în făşia orelor şi minutelor, a însemna anumite duminici, zile de marţi sau miercuri…

- spaţială. A aduna cât mai mulţi individ într-un anume punct al spaţiului geografic sau social (Paştele e o sărbătoare religioasă, go home, înghesuiţi-vă în microbuze puturoase, transpiraţie, înghesuială, nu-mi sparge ouăle, ia în braţe copilul acesta, hai, că mai încape un om, să-l lăsăm în drum? – trebuie să ajungeţi „acolo” – acasă, în familie, lângă rude). Niciodată însă aici, unde eşti. Acel „ceva” căutat în sărbătoare nu eşti niciodată tu, nici nu se găseşte în tine – este permanent în altă parte, Undeva. Fiţi siguri, o să primiţi instrucţiunile „geografice” pentru reperarea acelui ceva!

- emoţională. În ziua Y trebuie să fii vesel. O anumită stare a psihicului este obligatorie. Vulgata pseudoreligioasă: în ajunul, pe durata şi ceva zile după sărbători, trebuie să fim mai buni (Prostie, trebuie să fim mai răi, mai puţin indulgenţi cu prostia din jurul nostru, cu blegia noastră, cu laşitatea and co!), mai toleranţi (înţelege mai prefăcuţi)…

- de comportament. Generalul Sărbătoare ordonă: faci asta, mergi acolo, te întâlneşti cu acela. Cu celălalt. Cu alţii. Trebuie să fii o particulă elementară cu traiectorie previzibilă (uită, amice, relaţiile de incertitudine ale lui Heisenberg, să fi cuantă ascultătoare).

- alimentară. Ouă roşii, post, cârlani, porc. Bere, cognac, rachiu, vin. Frigărui, sarmale, costiţe, cârnaţi, clătite. Cozonac, copturi.

Mai există şi alte regimente, plutoane (artilerie – ziarele (Cât ne va costa masa pascală?), genişti – vânzătorii din piaţă, sanitarii – şcoala, poliţia - de sărbători poliţiştii opresc mai degrabă indivizi ce nu sărbătoresc).

…Nu mă agasează neapărat obligativitatea – şi o relaţie voluntară liberă precum este dragostea sau prietenia, nu se poate lipsi de anumite forme de obligativitate ( ca să putem fi prieteni trebuie să… forţezi o disponibilitate, fie şi minimă), dar sunt vizibil şi inteligibil (cred!) iritat de faptul că sunt abuzat în cadrul acestui sistem de obligativităţi – pentru cele 4 ouă vopsite pe care le voi consuma duminică+luni+marţi, trebuie să plătesc cât pentru 10 în vreme normală; pentru a ajunge în spaţiul sacru (familia+satul natal+prietenii) e nevoie să mă înghesui într-un microbuz dărăpănat (unicul !) şi să mă închin ca la un Dumnezeu unui şofer semianalfabet, de ale cărui hatâruri depinde dacă anul acesta voi fi în rând cu lumea bună; pe durata celor două-trei zile de sărbătoare voi fi terorizat culinar (nu poţi decide să mănânci caşă de orz în ziua de Paşti, trebuie ouă, carne, altele);

În fine mă deranjează că patosul festiv şi economia ritualului vor curge prin circuite externe (culinar, mecanic, bahic), cumva aproape, dar totuşi pe alături de jaloanele interne (suflet, inimă, credinţă) cărora le sunt adresate.

Sursă imagine - Biz Networking - Esti Peshin’s Blog

Management cultural + other stuff

Sâmbătă, la o bere cu Ion+Medicul Şef (cam răcit medicul (sic!) şi a consumat exclusiv ceai) + cineva fără blog... hotărâm să mergem la film, mai ales că la „Odeon” se derulează un fel de memoriam – memento Emil Loteanu... pentru că nu avem un program, Ion sună la casele cinematografului. Răspunde o voce ebrietată:

- Alo...Alo...

- Cinematograful „Odeon”?

- Da...

- Vrem filme. Am aflat că organizaţi proiecţia filmelor lui Loteanu?

- Da...

- Ce film proiectaţi astăzi?

- Hora mare...

- Ne-ar plăcea să vedem „Lăutarii”...

- A fost...

- Mai sunt programate şi alte proiecţii?

- A sî şie... şi tipul trânteşte receptorul.

* * *

Tot acolo, în centru, într-un local modest, cu iz de cantină sovietică. De partea cealaltă a uliţei e un local luxos. Bem. Intră o fătucă, chelneriţă la „bogaţi” şi cere...ceva salată, nişte prăjituri, copturi, biscuiţi etc... pleacă...se întoarce (sau poate era alta, tot o chelneriţă din restaurantul bogat), mai procură câteva porţii de salată, biscuiţi, dulciuri..chestia s-a repetat de vreo 3 ori în intervalul cât am stat noi acolo. Ne prindem: clientul din localul luxos face comanda, fetele o cumpără din cantină, unde e mai ieftin, i-o dau, el plăteşte „cum trebuie”. Până la urmă toată lumea este mulţumită:

- clientul, pentru că plăteşte să se relaxeze într-o încăpere luminoasă, departe de izul de ospătărie

- localul cu iz de cantină, pentru că marfa se vinde bine...

- localul luxos, pentru că are şi un chilipir bănesc din treaba asta...

- noi, pentru că am prins unul dintre mecanismele funcţionării capitalismului cu faţă moldovenească – ca o mahala, unde vecinii se ajută reciproc (Dă-mi, cumătră, nişte borş, împrumută-mi toporul tău că al meu s-a rupt etc...)

salon de carte si altele

Fost la Salonul Internaţional de Carte pentru Copii. Cărţi multe, bune. Prezenţă internaţională: Alianţa Franceză, Ambasada Chinei, Ambasada Germaniei. Standuri identice, oferta – la fel.

Am răsfoit ceva cărţi să văd cum sunt, în diferite ţări şi culturi, construite „pragurile”, adică iniţierile în lumea literelor şi a cifrelor. Puţin dezamăgit, căci procedeul este acelaşi.

Altfel, cărţi, discuri, ziare, mulţi copii – privelişti obişnuite.

***

Ieri, un tip pe bicicletă (alo, ecologiştii, unde sunteţi?) a jefuit o filială Mobias Bancă, de la Botanica. Am reţinut că tipul avea o bicicletă „Vulturaşul” (Орлёнок). De la care anticariat ai găsit-o, frate, eu caut de ani de zile un exemplar pentru muzeul meu personal (prima mea bicicletă!)?

viata in chirie

Impresii fugare pe o carte mare

Oleg Garaz „Territoria”

Editura LIMES
Cluj
2007

Pentru mine, una dintre cele mai bune fiziologii/fiziografii ale URSS-ului. Spre deosebire de abordările nostalgico/epico/folclorice (cum este „Născut în URSS” a lui Vasile Ernu), perspectiva lui Oleg Garaz este kafkiană, cumva sumbră şi deprimantă (comparaţia nu înseamnă, în aces caz, ierarhie). Tonului zglobiu, carnavalesc al URSS-ului ca sărbătoare – festival (Ernu) îi este contrapusă o lume primitivă, brutală, violentă, şi strict organizată. Pe alocuri, paralela cu Ken Kesey se impunea de la sine, lipsea însă un Randle McMurphy...

În Territoria, universul utopic concentraţionar în miniatură, The Big Brother este pretutindeni - în viaţa, noaptea, alimentaţia, somnul, hrana, mintea şi spiritul individului (soldatului). Procesul descris de Garaz este cel al inserării forţate a individului în sistemul social, procedura de injectare a serului conformismului psihologic în corpul tânăr, astfel ca, la linia de ieşire să avem un imbecil digerabil...

Câteva etape ale acestor rituri de igienă socială.

- golirea, cum ar veni Kenosis-ul : „La început am fost duh (titulatură purtată de soldaţii aflaţi în prima jumătate de an a serviciului militar). Adică stafie, nălucă, arătare, ceea ce în limbaj normal înseamnă că nu aveam nici un drept. Eram suflu lipsit de materialitatea dătătoare de identitate necesară pentru a-mi fi recunoscută cea mai de jos poziţie din ierarhia nescrisă. Nu am niciun statut. Sunt în afara oricărei ierarhii. Sunt într-o gaură neagră. Sunt o gaură neagră. Nimeni nu mă observă.” (p.15)

- urmează procedeul prin care individul integrează şi înţelege fluxurile prin care se distribuie puterea socială, sancţiunile, pedepsele, dar şi recompensele, compatibilizarea forţată emiţător-receptor (forţată din 2 motive: e violentă, şi e împotriva voinţei, tălmpcire – se face cu pumnu-n bot) : „Pumnul însemna o restrângere absurdă a posibilităţilor de conlucrare ale celor cinci degete – dactilografiere, interpretare pianistică, răsfoire de cărţi, mângâiere de femei, dezamorsare de mine şi bombe neexplodate, precum şi multe alte lucruri la fel de fine. Şi în nici un caz nu se putea compara sensibilitatea buricelor-„ochişori” lae degetelor cu grosolănia durerii acute la impactul articulaţiei osoase cu maxilarul sau sternul vreunui doritor de „ciocăneală”. (p.23)

- o a treia etapă, necesară, pentru că afectează spiritul şi gândirea subiectului, este re-programarea lingvistică. Individul trebuie să uite bogăţia originară a limbii, subtextele şi subînţelesurile comunicării şi să reducă uzul limbajului la elementarul necesar: urlet, ţipăt, înjurătură – „primele luni după venirea mea din armată eram destul de tăcut, iar mama o trecea din contul maturizării şi bărbăţiei mele pe deplin realizate în cei doi ani de cătănie. Însă tăceam mai degrabă dintr-o neputinţă mută şi dobitoacă de a vorbi normal o limbă civilă, de a vorbi fluent, fără patimă şi rânjet ameninţător, fără dispreţ şi înjurătură, în formule seci, sacadate sau mai degrabă lătrate decât rostite în grai omenesc. Era o „fenia”(argou) destul de eficientă, un limbaj esenţializat în care, pe lângă simbolistica genitală, a relaţiilor sexuale sau religioasă, funcţiona şi un şir de neologisme foarte diversificat.” (p.24-25)

- treapta supremă şi ultima este re-valorificarea existenţei sociale în alt context şi după alte reguli: „orice ai face sau ai fi ca individ particular, singura valoare este una pe care o ai doar în Pluton.(...) Plutonul este un organism, iar eu sunt unul din organele lui. Dacă nu funcţionez, are de suferit întregul. Iar întregul funcţionează prompt la orice deranjament care-i reduce din performanţele funcţionale. „Disfuncţia” este reprimată prin toată violenţa disponibilă. Una cumulată şi extrem de eficientă.” (p.53-54)

... „Soldatul nu stă, timpul său existenţial este închiriat de Patria-Mamă, iar obligaţiile faţă de statul care te-a crescut, adică hrănit şi şcolit, trebuie returnate integral şi chiar cu ceva pe deasupra.” (p.19)

Viaţa în chirie – este, după mine, scheletul care susţine întreaga construcţie a romanului. A trăi pentru sine, în sfârşit, este probabil unica libertate neîndoielnică câştigată după prăbuşirea imperiului, Este ceva pentru care merită să lupţi, unica achiziţie democrată cumva distribuită în mod egal şi egalitar, egala, uniform şi care nu a putut fi furată sau detractată de profitorii independenţei moldave

Ceea ce nu va înţelege niciodată comunismul de consum (Che Guevara pe maiouri, Lenin cu coafură de punky) sau comunismul de flirt (nostalgicii lui mai 68)...

literaturi nationale

într-un interviu acordat ziarului rus « Gazeta », scriitorul moldovean de limbă rusă Vladimir Lorchenkov, proaspăt laureat al concursului « Русская премия » (Premiul Rus), spune :

« (în spaţiul postsovietic) se desfăşoară un proces de crearea a literaturilor naţionale în limba rusă, asemănător cu apariţia literaturii în limba engleză în America şi alte foste colonii ale Imperiului Britanic.

reporter : Dar, în America, dacă nu considerăm limbile indiene, limba engleză era unica alternativă, iar în fostele republici sovietice, există alternative ale limbii ruse.

Nu cred, că ar exista o alternativă limbii ruse. La fel cum nu exista o alternativă limbii latine, pe teritoriile abandonate de romani – barbarii şi-au însuşit-o. iar în Moldova limba rusă are rădăcini mai profunde, decât credem noi. Limba oficială a statului Moldav medieval era slavona bisericească. »

Aş avea de comentat :

- nu cred în viaţa lungă a fantomei « literatură naţională ». cred în scriitori moldoveni buni : acelaşi Lorchenkov, Iulian Ciocan, Dumitru Crudu, Vasile Gârneţ, Vitalie Ciobanu, Oleg Garaz, dar mă îndoiesc că vreunul din ei s-ar autoidentifica ca « scriitor naţional » sau ar avea planuri măreţe de construcţie a unei « literaturi naţionale ».

- însuşi conceptul de « literatură naţională » trebuie revizuit, updatat şi ajustat cumva la noile realităţi literare. Mă îndoiesc că am putea cupla acquis-urile deconstrucţiei, ale postmodernismului şi vocaţia europeană fie şi într-o formă profund « naţionalizată » cu vreunul din universurile semantice ale conceptului « literatură naţională ». cred în diferite forme de localism, universalism, ortodoxism literar sau trăire autentică a spaţiului limită care este Moldova.

- mă gândesc apoi, că literatura naţională este un fenomen improbabil şi din motive…economice. Scriitorii moldoveni, de limbă rusă, română, bulgară sau franceză, engleză caută … pieţe literare. Pentru că cea locală este mică, ineficientă, prabuşită, nefuncţională (mai ştiţi ceva ?) a demarat un proces firesc de orientare spre pieţe noi. Aici fiecare decide pentru sine : vrei scrii în rusă (piaţa rusă este imensă), vrei în română, vrei în bulgară, vrei în engleză, vrei în franceză.

- de departe, nu există un acord asupra unui element definitoriu al scheletului literaturii naţionale care este limba. Cum nici unul dintre tinerii scriitori (rusofoni sau românofoni) nu ia în serios ipoteza unei limbi moldave, este greu de aşteptat apariţia, din cer sau altfel, a unei literaturi naţionale din moment ce unicul lucru ce-i leagă pe un Lorchenkov şi un Garaz este paşaportul albastru cu bifa cetaţean MDA. Alte cărămizi ale literaturii naţionale precum mitologia politică şi memorie istorică comună (cazul Elveţiei) sunt şi ele lipsă. Nici chiar figura enciclopedică a lui Dimitrie cantemir nu este suficientă pentru a acoperi abisurile care brăzdează fantasmagorica identitate moldovă.

- perspectiva cea mai reală/realistă mi se pare cea a comunicării, a dialogului între diferitele forme de expresie literară din unitatea politică Republica Moldova. Cam ceea ce lipseşte la moment. Există literatură locală dar e cumva împărţită în caste lingvistice, agiste, şi de toate genurile…

3 sau 4

Azi vreau să mă rup în 3. sau poate în 4. de 3 sunt sigur.

Vreau să merg la Clubul Literar Bunker, unde se va citi literatură.

Ar fi bine să ajung şi la la "Centrul Expoziţional Brâncuşi" - va avea loc o prezentare despre centre de tineret, centre culturale, spaţii autonome şi squat-uri. Probabil, un fel de Hakim Bey plus anul tineretului şi ceva patriotism.

La fel de bine ar fi să dau o raită la stadionul « Dinamo », unde Moldova bate ( !!!!) Belgia…

Dracul a făcut ca tustrele chestiuţie să aibă aceeaşi oră de începere : 15 : 00

Da cred că merg la TAZ…să-l trag de barbă pe Hakim Bey…

gara

eu ştiam că funcţionarii fac SERVICII... în varianta moldovenească este exact invers: funcţionarii sînt plătiţi pentru DESERVICII... sau poate e un act involuntar de sinceritate.
inscripţie la Gara Feroviară din Chişinău...

cafe philosophique, vineri, usm

CAFÉ PHILOSOPHIQUE

Acolo unde gîndirea şi jocul îşi dau întîlnire

TEMA DEZBATERII:

CULTURA CA DIALOG

dezbaterea va avea loc Vineri, 11 aprilie 2008, orele 15.00 în incinta bloc. 5 U.S.M., amfiteatrul 206

vine cine vrea... intrare liberă.

nato pičke

Ceea ce nu ştiu puritanii de la Bucureşti, care s-au grăbit să şteargă presupusa înjurătură „NATO pičke” de pe Palatul Parlamentului este că „pičke” are două sensuri:

- numele vulgar al organului sexual feminin

- fetişcană, fetiţă tânără, atrăgătoare, codană, fecioară etc…

Cum ar veni: NATO este o fată simpatică, în căutarea unui nou membru … mă rog, necesitate naturală.

Nu ştiu ce-a dorit să spună cel care a scris asta, dar bănuiesc cum au înţeles-o cei ce-au şters inscripţia.

Un banc la temă:

Un tip protestează în Piaţa Roşie:

- Jos Dictatorul Mustăcios!

Vine Beria, îl arestează şi-l duce pe protestatar în faţa lui Stalin:

- Tovarăşe Stalin, individul acesta striga în Piaţa Roşie „Jos Dictatorul Mustăcios!”

Stalin:

- La cine ai făcut aluzie, tovarăşe?

Tipul:

- La Hitler, desigur!

Stalin:

- Şi Dvs, tov. Beria, la cine v-aţi gândit???

Fitna, terorismul imaginar si rasismul civilizat

Văzut „Fitna”. L-am trecut imediat la rubrica „stuff propagandistic”, acolo unde îi este locul, dar am revenit (după 1 lectură + 1 lectură + 1 discuţie). M-au agasat câteva gratuităţi:

- una logică. N-am prins firul inducţiei: toţi musulmanii sunt terorişti potenţiali. Fără îndoială, unii terorişti se revendică de la islam (a), fără îndoială unii musulmani sunt terorişti (b), dar de aici până la a sugera că „sunt în Europa peste 54 milioane de musulmani”, deci tot atâţia terorişti e o cale lungă de inepţii. Pentru că –

a) faptul că un X citează pentru a-şi justifica violenţa şi intenţia de a încălca legea, o carte specială, ridicată la un statut de „sfântă”, nu e un criteriu suficient pentru a-l declara pe acest X credincios sau adept al credinţei revelate de această carte sfântă. Ideea ca „referinţa spre carte” să nu fie decât un subterfugiu retoric, menit a conferi ceva legitimitate unei acţiuni murdare, nu este chiar atât de improbabilă. Credinţa, pe lângă apelul la litere sfinte, mai presupune interiorizarea unui tip de comportament, ceva reguli de conduită, un set de ritualuri care cer evlavie, detaşare de la problemele lumeşti, extaz mistic şi religios etc. Or, aşa-zişii terorişti musulmani nu se folosesc de Coran decât în faţa camerelor de luat vederi.

Mai e şi un germene „sănătos” de ipocrizie aici: privim cu suspiciune pretenţiile unor semeni de-ai noştri de a fi creştini, liberali doar în virtutea lecturii unor cărţi sfinte, îi învăţăm că a crede nu înseamnă doar a citi, ci şi a te comporta ca şi cum, dar suntem generoşi în a recunoaşte heraldica coranică a unor tipi ce utilizează Coranul pe psot de hârtie igienică – pentru o nevoie „naturală”.

b) e adevărat, că unii musulmani, chiar credincioşi musulmani, sunt terorişti. La fel cum e adevărat că unii creştini sunt terorişti (Irlanda, ETA, stadioanele de fotbal, sectele, şirul poate continua). Dar nu e adevărat că toţi musulmanii, cum sugerează Geert Wilders, sunt terorişti. Doar pentru că unii cre(ş)tini buni sunt autorii violenţei de pe stadioane, nu e suficient pentru a-i declara pe toţi creştinii asasini şi brute violente. În fapt, generalizarea grosieră şi abuzivă „unii… deci toţi…” pe lângă că e o armă slabă, mai este şi periculoasă - poate fi utilizată inclusiv împotriva poziţiei apărate de oamenii de bun simţ, din tagma cărora pretinde că face parte şi deputatul olandez.

- o eroare de perspectivă. A pretinde că un grup de indivizi urmează orbeşte instrucţiunile unei cărţi, Coranul, este o formă soft de rasism şi e echivalent cu a-i considera pe aceşti indivizi maimuţe cu cel mult aptitudini de imitaţie. E ca şi cum ai afirma că tipii ăştia sunt lipsiţi de gândire abstractă şi nu fac diferenţa între scris/zis/necesar/cotidian. Mă rog, mintea noastră europeană civilizată a avut permanent nevoie de primitivi, pentru a ne etala, în comparaţie cu ei virtuţile, dar uităm că „primitivii noştri” sunt de fapt nişte oameni moderni şi postmoderni, care trăiesc printre noi şi se confruntă cu acelaşi probleme: mizerie, intoleranţă, şomaj etc… au şi ei cărţile lor sfinte, în care caută sensuri, dar au şi probleme reale, la care trebuie să găsească soluţii concrete, în răspăr cu logica Coranului. Un exerciţiu util sugerat de Klaus: „Imaginaţi-vă şi meditaţi la viaţa unui musulman brutar, student, filolog, şofer de tramvai, deputat, farmacist. Acum o musulmancă şef de întreprindere, profesoară, deputat, farmacistă, şoferiţă şi de ce nu - blogger.”

sursa imagine

se vand carti

Între 16 şi 19 aprilie, la Teatrul Licurici, vine Salonul Internaţional de Carte pentru Copii. De obicei, salonul pentru copii e câteva clase deasupra fratelui său mai mare, Salonul Internaţional de Carte pentru Maturi, care are loc în august-septembrie, peste drum, la Biblioteca Naţională. Pe lângă cărţile de desenat, se pot procura cărţi serioase: Kant, Goffman, Rawls etc, care nu pot fi găsiţi la salonul din toamnă. Mai e ceva: în jurul Sfintelor Paşti în buzunarele cetăţenilor zornăie ceva gologani... eu merg.

replici globaliza(n)te

în străinătate, o tanti arămie, dintr-o etnie minoritatară, îşi "linişteşte" copilul care plânge, în "limba noastră":
- Da şezi tranchilî, copchilă dragă!

p.s. fr. tranquille, sp. tranquilo, it. tranquillo, port. tranqüilo = rom. liniştit

arhaisme

Ambasadorul Republicii Belarus în Moldova: „Sunt sigur că vom descoperi multe lucruri comune pentru că colaborarea dintre ţările noastre există din sex. IX.”

Să fi ştiut oare hoardele de pecenegi, maghiari, cumani, tătari, slavi şi bulgari că sunt o expresie vie a colaborării moldo-belaruse? Mă îndoiesc… s-ar putea ca vreunul din ei chiar să fi avut în legătura de cranii purtată la brâu vreo „relicvă” locală, dar cu greu o putem trece la rubrica „schimburi culturale” sau „scrisori de acreditare”… nomazii înşişi ar trece cu greu în categoria „turişti”, „delegaţii oficiale” sau „oaspeţi temporari”…

n-o sa sting lumina!!!

Decolteu mă întreabă dacă mâine sting lumina, « pentru a arăta că îmi pasă de viitorul planetei. » M-a cam deranjat legătura forţată între o acţiune şi o valoare (nu consider prea evidentă relaţia dintre a stinge lumina şi virtuţile ecologice presupuse), la fel şi logica duală ce stă în spatele unei astfel de formulări (dacă faci X, îţi pasă, deci eşti cu noi, dacă nu, nu-ţi pasă, deci eşti Y, în fine, e o părere), dar m-am gândit să răspund.

N-o să sting lumina. Nici mâine, nici poimâine (asta dacă nu cumva şi Union Fenosa se alătură, fără voia mea, acţiunilor de prevenire a încălzirii planetare), nici în oricare altă zi a săptămânii, lunii, anului, vieţii. Asta pentru că:

- nu sunt de acord cu arhivele şi pre-condiţiile filozofice şi logice care fundează un astfel de tip de gândire. Cred că planeta e în pericol, dar nu cred câtuşi de puţin că a o cufunda în întuneric (în stare pură, ideea este: înapoi în copaci! Înainte, spre maimuţe!), fie şi pentru o oră, este o soluţie bună. Dacă călărim ideea până la consecinţele ei finale, ajungem să citim astfel grija ecologistă: o oră fără OM poate salva planeta! De ce doar o oră, de ce nu o veşnicie, pentru a asigura eterna curăţenie şi puritate a planetei? Să lichidăm omul în genere, protestul va fi mai eficient.

- apoi, problema nu stă în tehnologii şi în progresul uman în genere. Să învinuieşti progresul uman de toate relele e o idee proastă – el a fost conceput şi proiectat în afara unor valori ecologice. Nu sunt de vină tehnologiile, ci modul cum funcţionează ele. Rezolvarea ar fi nu abolirea tehnologiilor, ci optimizarea şi perfecţionarea lor: exemplele moldave sunt arhicunoscute – reţele inginereşti defectate, pierderi de reţea imense, randament scăzut şi industrie energofagă. So, pentru ca acţiunea să aibă un efect mai mare, şi de lungă durată, mergeţi băieţi ecologişti la Termocom, la Apă-canal, la CET-1 şi CET-2, întrebaţii ce fac cu banul public, cu banii privaţi care îi plătim pentru naiba ştie ce, când o să-şi perfecţioneze tehnologiile etc… Sunt întrebări pur ecologiste.

- în al treilea rând, îmi displac inflaţiile de griji şi exaltările ecologice de matineu, care durează două săptămâni înaintea „orei ecologice” şi 5 minute după. A te îngriji de soarta pământului e o constanţă, nu un moft, o necesitate, nu o chestie funny. Nu-mi plac ecologiştii cu ziua, cu ocazia, cu grantul sau de ocazie „electorală”. Ador însă activismul ecologic zilnic, cotidian, constant şi perseverent: mega, hiper, super ecologiştii din Chişinău tac prea mult, prea des, prea suspect pentru ca vocea lor să fie credibilă măcar o oră. Au tăcut când s-a distrus lacul de la valea Morilor şi în cei peste 15 ani cât n-a fost curăţit acel lac n-au organizat o acţiune de curăţare (câteva bărci, ceva furci, măcar să extragă de acolo ce e mai gros), s-au făcut a nu observa că parcurile, mândria Chişinăului de altădată sunt pe cale de dispariţie fiind vândute cu bucata pentru construcţii particulare, nu suflă nici o fonemă despre mirosul de rahat ce umple oraşul, că vorbesc şi sunt activi doar cu ocazia campaniilor electorale, că îi doare în cot că parcul auto al republicii este consitutit în parte din maşini cu vârsta de peste 20-30 ani – unul din principalii factori poluanţi etc…

- în al patrulea rând, pentru o mai bună soartă a planetei, a naturii şi a mediului ce ne înconjoară avem nevoie de altceva decât de chefuri, sindrofii şi hai-hui-uri colective. E necesar un re-cadraj mintal şi axiologic, o nouă educaţie ce ar favoriza apariţia unei conştiinţe ecologice. Chestia asta ar trebui gândită atât la nivel particular (fiecare pentru sine), cât şi la nivelul mai general al politicilor şi practicilor educative. O conştiinţă ecologică teafără se construieşte construită cu migală. Un prim pas ar fi injectarea programului şcolar cu ceva obiective educaţionale noi: educaţia pentru un trai sănătos (alimentaţie, igienă personală, sport), educaţia pentru timpul liber (o bună parte din consumul mondial de energie are ca sursă indivizi care privesc televizorul pentru că nu au ce face şi nu ştiu cum să gestioneze timpul lor liber), educaţia pentru un mediu sănătos, educaţia pentru relaţii sociale normale etc… Pentru asta însă nu e nevoie de lumânări, nici petreceri, ci de strategii educaţionale pe termen scurt, mediu şi lung.

sursa imagine

Ion Suruceanu, Smirnov, Patriotii de hartie

Lui Ion Suruceanu, un artist moldovean drăguţ, i-a fost conferit titlul de artist al poporului din Transnistria. Omul a mers să-şi ia gramota – gestul înroşind turnesolul patriotic al unor paznici ai demnităţii naţionale. Cică « semnătura lui Igor Smirnov, care nu poate fi ştearsă nici de o sută de ani de activitate artistică» ar trebui să-i provoace lui Suruceanu insomnii. Mai nou, o asociaţie s-a jurat să producă câteva zeci de diplome de carton în semn de protest faţă de neruşinarea lui Suruceanu.

Un alt interpret, Mihai Ciobanu, a călcat şi el pe grebla patriotismului corect înţeles, acceptând să cânte la congresul unui Partid. Pentru patrioţii de paie, actul acesta e suficient de a-i discredita cântăreţul cele câteva decenii de activitate artistică. Vina lui e că nu a cântat cui trebuie.

Nedumerirea mea cea mare este că învinuirile au venit din partea unul alt om de creaţie, scriitor cum ar veni.

Alte câteva nedumeriri, mai mici, ţin de câteva incoerenţe:

- unu, ca şi Biserica, arta se adresează tuturor oamenilor, inclusiv celor rătăciţi, păcătoşi sau săraci cu duhul. A învinui Biserica că se roagă pentru cei slabi de înger e o gogomănie la fel de mare cu a învinui un artist că „are tupeul” de a cânta pentru incorecţii politici, rătăciţii ideologici sau sectanţii partiinici… e, la mijloc, o logică perversă care anulează însuşi principiul universalismului, imperialismului şi transcendenţei artei. Ar reieşi de aici că dacă eşti transnistrean, sau eşti adeptul unei anumite ideologicii politice nu mai ai dreptul de a asculta un anumit tip de muzică?

- doi, dacă un artist reuşeşte să facă ceea nu poate o clasă politică întreagă, adică să unească în jurul său două maluri duşmănoase, două grupuri ce se războiesc, sau două popoare ce nu prea au multe de împărţit, dar sunt despărţite pe criterii geopolitice sau de interes economic şi militar, nu trebuie să vii tu, sau oricine altul, să-i dai în cap cu toporul pentru că, vedeţi, artistul n-a respectat barierele politice. De când mă rog? Mergi, frate Pavele, şi pupă-i mâna, zi-i şi mersi că cântă unei Moldove întregi, unite (fie şi imaginar) într-un cântec.

conferinta cu crestini

Vineri, 21 martie 2008, fost la Casa de Cultură a Universităţii de Stat din Moldova. Motivul – o conferinţă a părintelui Savatie Baştovoi la tema „Dragostea care nu cade niciodată” prilejuită de re-editarea unei cărţi de dialoguri cu părintele Selafil de la mănăstirea Chiţcani.

Lume multă, mai ales tineri – s-o fi bucurat şi Savatie că junimea mai trage cu ochiul, cu urechea şi inima (pe cât poate!) la Cuvântul Domnului.

După o scurtă prezentare (carte + personalitatea părintele Selafil) a urmat un maraton întrebări-răspunsuri. Lumea merge la asemenea întruniri-întâlniri ca la psiholog (e bine? e rău?) - o bună parte din întrebări au abordat subiecte de genul: sunt nefericit în dragoste, ce să fac? (variantă: s-a îndrăgostit de mine da eu nu-l plac. Cum să procedez ca să nu-l rănesc?), am jurat (promis, făgăduit) da nu mă pot ţine de cuvânt, sufăr de trufie etc...

Alte întrebări au explorat registrul de weltanschauung religios al „Biserica şi...”, „Biserica despre...” – biserica şi internetul, biserica şi telefoanele mobile, biserica şi arta.

În fine, o a treia parte a curiozităţii a vizat lumitatea Bisericii (arhitectura organizaţională, relaţia cu sectele, PR-ul religios).

Cel mai hot subiect a fost fără îndoială discuţia despre secte şi atitudinea Bisericii faţă de ele. „Ce ne facem, părinte, cu sectele? Ne mănâncă de pe picioare deja. Cum trebuie să interacţionăm cu sectanţii? Să mâncăm cu ei? Să ne jucăm cu copiii lor? Să mergem la adunările lor? Cum să-i tolerăm? Europa este o sectă!” – tonul vehement al unor credincioşi denotă un Holocaust imaginar al sectelor (sectanţilor), o intoleranţă cronică răspândită uniform printre credincioşii „adevăraţi”. Imaginarul popular creştin refuză să perceapă alte linii decât cele drepte, alţi eroi decât cei care nu greşesc niciodată – iertarea fiind practic necunoscută. Why? O fi probabil din motivul că credinţa ortodoxă a multora se bazează pe deziluziile unei epoci, o fi din cauza necunoaşterii dogmelor şi tainelor creştine, o fi din cauza eficienţei slabe a muncii de popularizare a bisericii...

Prin contrast, Savatie a propovăduit îngăduirea, răbdarea, toleranţa (atitudinea lui a stârnit ceva rumoare în sală, publicul cerea luptă, sabie, victorie): „Nu suntem în vremea cînd ne puteam despărţi tranşant de oameni” – şi sectanţii sunt copii Domnului, nu? Şi ei, rătăciţii, merită şansa de a fi reprimiţi la sânul Bisericii, că există suficiente exemple de rătăciţi convertiţi apoi la creştinism: apostolul Pavel, Sfântul Augustin etc... mai există apoi ceva parabole biblice (cea a fiului risipitor îmi vine pe limbă prima), apoi, dacă astea nu ajută, poate fi utilizat celebrul: „Cine e fără păcat să ridice primul piatra.”

Un observator exterior ar conchide că enoriaşii sunt mai catolici decât papa, mai credincioşi decât preotul ce-i păstoreşte. Pe lângă vechea misiune de a se îngriji de sufletele credincioşilor, Biserica mai are una: de a zăgăzui implozia de ură a spaţiului public, de a impune toleranţa în registrul sacralităţii – de a spune Stop! unor gloate setoase de răzbunare si eroism

Am prins câteva replici-idei:

„nu înmulţi cuvintele” – împotriva intelectualizării excesive şi a clonării verbale, o ispită care seduce atât credincioşii, cât şi necredincioşii. Variantă: ce poţi spune simplu, în limbaj obişnuit, zi simplu! Ce trebuie să zici în limbaj special, fă-o în limbaj special, dar nu le amesteca, fără nevoie. Variantă elitistă: despre ce nu se poate vorbi, să se tacă!

„ei, da ce-ai făcut tu mă rog aşa mult?” – împotriva mândriei stârnite de: eu învăţ, da eu am învăţat, da eu am studiat, da eu ştiu, da eu...

„savantul transmite idei. Artistul – stări, afecte, emoţii. Din acest motiv, Eliade a fost un savant talentat, cu pană bună. Ca scriitor însă este unul bun şi atât. Majoritatea personajelor sale sunt idei.” – despre Eliade ca scriitor şi savant.