marți, 5 iunie 2007

eu si eu si noi

...Mă gândesc că socialul controlează viaţa şi comportamentul indivizilor nu doar prin intermediul unor instituţii clare, vizibile şi bine definite precum biserica, şcoala, ierarhia socială şi profesională, justiţia, ci şi prin intermediul unor pseudoinstituţii, care, deşi au o existenţă aparentă, sunt totuşi nişte pârghii extraordinare. Mă refer în primul rând la iluzii, vise, speranţe şi la modul în care acestea pot fi programate sau impuse formal şi informal indivizilor. Un exemplu: anul trecut, instituţia la care lucrez şi-a schimbat şefii. Noua conducere a propus tuturor angajaţilor să scrie un eseu despre problemele instituţiei şi modalitatea prin care am putea transforma organizaţia în una eficientă, modernă şi transparentă (că tot suntem autoritate publică centrală). Ei bine, toţi angajaţii, inclusiv eu, am scris ditirambi şi catastife care urmau cel puţin să revoluţioneze instituţia şi s-o transforme într-un veritabil model de autoguvernare şi deschidere. Un fel de masochism intelectual gratuit: nimeni nu a scris nici un rând despre locul său în instituţie, despre salariul şi perspectivele sale de avansare. Într-un cuvânt, am interiorizat logica instituţiei şi am transferat instituţia din exterior în interiorul nostru, transformându-ne în piuliţe care visează ca maşinăria să funcţioneze perfect... O gândire detaşată ar fi spus: vreau să fiu plătit mai bine, măcar la nivelul coşului minim de consum, să fiu sprijinit în soluţionarea problemei locative, căci închiriez o garsonieră pe care merge întreg salariul, vreau să mi se dea calculator cu soft performant, licenţiat şi profesionist, să nu caut crack-uri şi keygenuri la tot pasul etc. Nimeni din noi n-a scris despre asta, în schimb ne-a durut în fes să plângem instituţia – unu la zero pentru ea. Şi pentru social, care a reuşit să ne impună problemele sale ca fiind ale noastre, eşecurile sale ca fiind ale noastre, tensiunile sale ca fiind ale noastre, în fine, ne-a obligat să-i scriem declaraţii inutile de dragoste...
Al doilea punct la care aş vrea să mă opresc ţine de un aspect banal: politica şi rolul ei. Mă rog, pentru politicieni ea este pâinea şi cuţitul aşa că le înţeleg apetitul enorm însoţit de isteria binecunoscută. La fel şi „proletarii muncii intelectuale” (Ilf şi Petrov) sunt scuzabili din perspectiva cunoştinţelor lor reduse despre domeniul politic, compensate însă din abundenţă de fantasme, masoni, conspiraţii etc. Inexplicabil este însă interesul intelectualilor pentru politică, pasiunea lor mistuitoare pentru formele cele mai proaste ale politicului, dorinţa lor de a discuta, de a se implica, de a fi „în treabă”! Mai ales când vocea lor este doar una de faţadă, iar deciziile se iau în zone în care, de cele mai multe ori, elementul ideologic, exaltat de intelectuali, are un rol neglijabil. Un exemplu: alegerile primarului de Chişinău. Intelectualii s-au desfăcut în şapte doar pentru a ne convinge şi a se convinge pe sine că candidatul X este mai bun, că Y este anticomunist, al treilea – Z este „curat”... S-au adus atâtea argumente că ajung pentru o întreagă teologie politică, în eventualitatea că s-ar scrie aşa ceva. Au fost justificate abuzuri, în numele victoriei forţelor democratice, minciuni – în numele schimbării, nereguli în adiministrarea bugetului municipal – în numele gospodarilor ce trebuie să vină, sau să rămână, în fruntea oraşului. Algoritmul clasic, la o adică: „Combien d`intellectuels ont ete vers le parti revolutionnaire par indignation morale, pour souscrire finalement au terrorisme et a la raison d`Etat ?” (Raymond Aron).
Partea invizibilă a problemei rezidă în aderenţa tacită a intelectualilor la platforme politice şi râurile de venin, ode, blesteme, injurii şi cântări ale cântărilor care au însoţit implicare lor în procesul politic. Ei, cei care pretind că se ocupă de chestii de Dincolo, din altă lume, sunt prinşi, în virtutea unui mecanism psihologic misterios de realitatea de aici, de mizeriile lumii acestea. Socialul câştigă dublu: pe de o parte, criticile pe care intelectualii le aduc ideologiilor adverse se echilibrează reciproc, astfel că politicul este ferit de şocuri; pe de altă parte, intelectualii, acest potenţial subversiv, sunt ţinuţi sub control. Un mecanism asemănător celui descris în prima situaţie, dar cu mici modificări: individul (în cazul nostru intelectualul) îşi asumă o falsă problemă ca fiind a sa proprie, nişte eşecuri sau promisiuni ca fiind ale sale proprii, şi cel mai important – nişte angajamente străine – ca fiind angajamentul său propriu. Cinic, concluzia ar putea fi rezumată în modul următor: dă-i unui intelectual o temă politică de discuţie şi va uita şi de faptul că nu are ce mânca, şi de faptul că trăieşte în gară etc. Este un mijloc eficient de control a unui strat social, cel mai imprevizibil. De aici şi paradoxul: suntem vestitorii noii revoluţii eliberatoare, deşi propovăduim supunerea... Iluzia că dezbaterea ideologică este cea mai importantă, că ţine în mâini destinul a milioane de oameni, că problema omenirii sau a unei bune părţi a ei stă în mâinile sale este unul dintre cele mai fine soluţii ale problemei revoltei şi nesupunerii sociale.
Soluţia: o formă de ascetism, fie el şi social: o atitudine raţională, acolo unde este posibil, şi scepticism – în restul cazurilor.

5 comentarii:

Klaus spunea...

dă-i unui intelectual o temă politică de discuţie şi va uita şi de faptul că nu are ce mânca, şi de faptul că trăieşte în gară etc.

Poate ca puterea de uitare a faptului ca nu are ce manca face parte din definitia intelectualului?

Mi-a placut eseul.

vitalie sprinceana spunea...

de fapt, intrebarea care m-a aprins a fost prilejuita de niste polemici cu tematica religioasa, secte si sectarism... am fost frapat de o concluzie ce s-a impus parca de la sine: si idealistul poate fi manipulat, si idealismul insusi, ca pozitie este manipulabil. restul am scris...

Klaus spunea...

Prin prisma manipularii putem exlica toate lucrurile. Explicatiile insa nu explica nimic. Si atunci, ca orice model reductionist ajungem la paradoxuri vesele si intrebari tampite:

Oare manipulatorul nu se manipuleaza, manipuland si crezand ca manipuleaza?

Societatea care manipuleaza inconstient indivizii, nu este manipulata de acestia prin acceptarea de catre ei a manipularii?

Incercarea de a se elibera de dominarea socialului nu este oare o manipulare menita sa coaguleze efortul social?

Oare putem intelege manipularea si formele pe care le ia incadrati in limbajul care ne influenteaza gandirea si care este un instrument de manipulare per se?

In ce masura suntem in stare sa ne controlam pe noi insine si daca nu suntem in stare, atunci cum e posibil ca altcineva/altceva sa ne manipuleze?

Credinta in manipulare nu este oare un act de vointa generat de sentimentul de vina pentru esecuri pe care il proiectam pe social?

samd.

vitalie sprinceana spunea...

Klaus, cred ca am fost inteles gresit. altfel zis, nu ma intereseaza neaparat sa gasesc o pozitie fixa in univers, nici sa identific un loc in social care nu ar putea fi manipulat sau ar fi imun la manipulare, ci caut sau vreau sa-mi clarific insasi statutul ontologic al unei asemenea pozitii, incerc sa merg dupa metoda: aici am fost, deci hasurez. intelectualul este doar un caz specific, care nu a trecut incercarea ema..deci sunt inca in cautare...

Klaus spunea...

Exercitiu de luciditate:

"Cred ca am fost inteles gresit."
...poate fi:

1. O inscriptie pe piatra de mormant.

2. Un titlu de autobiografie.

3. Un motto in viata.

4. Tema unei teze de doctor in psihologie.

5. Marturia unui maniac sexual.

6. Scuza unui martor pasiv la o crima.

7. "Raison d'être"-ul poetului ratat.

8. Mantra lui Becali.

:)

Nici nu puteam sa-mi propun sa te inteleg corect. Apropo, nici tu nu ai inteles rolul comentariului meu precedent.