miercuri, 31 octombrie 2007

homo zapat

Viktor Pelevine

„Homo zapiens”

Seuil, 2001

Varianta rusă a romanului, prezentă pe site-ul oficial al autorului, poartă numele «GENERATION П» („П” este scurtătura rusă pentru PEPSI). „Cenzurarea” franceză produsă prin schimbarea titlului în „Homo Zapiens” (numele unui capitol al cărţii) surprinde reuşit „prime-time-ul” romanului, momentul ăla în care turmele de idei, scene şi personaje risipite aiurea prin văile şi colinele „spaţiului narativ” sunt adunate în ghemuri de sens, în filtre care dispun repartiţia ulterioară a „cărţilor”...

Chestia asta ar putea fi „lecturată” şi ca o încercare de deturnare a atenţiei cititorului într-o direcţie tematică şi ideatică anume – personal însă, am fost interesat de tematica mass-media şi televiziune, în special, şi „ochelarii francezi” mi-au fost utili.

Eroul aparent al romanului este Babylen Tatarski (numele este compus din „unirea” întru Gloria Patriei a două simboluri sovietice: Babi Yar – unul din episoadele cele mai funebre ale Războiului al Doilea Mondial, mediatizat mult în URSS – şi Lenin - omul-simbol-nume-revoluţie-aer-oraş-corabie-sânge etc., etc Între altele moda aceasta a numelor „revoluţionare” face jertfe şi astăzi – am avut o colegă de gimnaziu, fiică a unor activişti de partid din regiune, ce purta numele VladiLena, tipa este foarte nefericită şi necăjită din partea numelui, preferând să spună că se numeşte Paşa). Babylen este un intelectual sovietic tipic: este admis la un institut tehnic, nu pentru că ar avea pasiune pentru tehnică, ci pentru a scăpa de serviciul militar. După ce lecturează o culegere de poezii de Pasternak, Babylen decide să studieze literatura. Îşi face studiile la Institutul de Literatură, secţia Literatura popoarelor din URSS. Babylen trăieşte cu iluzia că profesia sa îi conferă un acces privilegiat spre eternitate, spre veşnicie – reprezentată probabil de „spiritul frăţesc şi prietenesc al traiului în comun a celor 15 republici-surori în cadrul marii familii care este Uniunea Sovietică”, de coloratura mesianică a misiunii eliberatoare a proletariatului şi de elementul pur religios al credinţei în viitorul luminos ...

Când URSS se prăbuşeşte, odată cu ea, în neant, cade şi „eternitatea” sovietică, lăsând loc unui cotidian fără viitor, în genere fără o axă temporală (am putea să speculăm că televiziunea este chemată să acopere acest gol de viitor, această absenţă acută de „eternitate” printr-un exces de prezent, de „aici şi acum”). Cum are loc această substituţie a lui „mâine” şi „ieri” printr-un abuz de „azi”?

Răspunsul îl oferă capitolul „Homo zapiens”. Ceva preistorie: după prăbuşirea imperiului sovietic, Babylen abandonează literatură şi se angajează la un cecen, în calitate de vânzător la gheretă. O întâlnire incidentală schimbă cursul vieţii acestuia: reperat de un prieten, Tatarski este aruncat în lumea creatorilor de publicitate, după care, gradual, urcă toate treptele ierarhice... Într-o zi, întâlneşte un fost prieten, acum preocupat de religie orientală, care-l invită în ospeţie, într-o suburbie a Moskovei. Acolo, Tatarski consumă extatice şi are halucinaţii. „Homo zapiens” este una dintre aceste halucinaţii, concepută ca o şedinţă spiritistă cu sufletul lui Che Guevara.

Întrebarea lui Babylen:

„Ceva nou despre publicitate ce nu pot citi nici la Al Ries nici la Ogilvy?”

Urmează aproximativ 20 pagini de explicaţii, teorii, aforisme şi apeluri de tipul celebrului „Companeros!”.

Răspunsul lui El Che:

Cheia se află în dualismul subiect-obiect, atât de drag filozofiei occidentale, dar care este negat cu vehemenţă de spiritualitatea orientală. În fapt, nu este vorba de orice dualism subiect-obiect, ci de o variantă „dinamică” a acestui dualism în care una dintre părţi este televizorul (nicidecum omul, care are o apariţie efemeră, de rol).

Pelevin formulează două variante ale acestui dualism:

a) om-televizor deconectat. În fapt acesta este un dualism fals care îşi soarbe legitimitatea doar în opoziţie cu cel de-al doilea dualism. Este o balanţă cu o singură parte – OMUL.

Un televizor deconectat este un obiect ca multe altele, precum pietrele, valurile mării sau o bucată de lemn: el poate fi transportat, manipulat spaţial, adică, se află sub controlul total al subiectului, al omului, al individului, al sufletului.

b) om-televizor conectat. Şi acesta este un dualism fals, întrucât putem vorbi doar despre o parte a balanţei: televizorul. Dar mutaţia care se produce este atât de importantă încât merită să construim, fie şi formal, aceste două dualisme opuse. În momentul în care un televizor este conectat el se rupe din şirul aleatoriu al obiectelor devenind o lume nouă, un transfer în altă realitate.

Ce se întâmplă cu omul care priveşte televizorul? Rămâne el acelaşi? Sau se transformă într-o entitate nouă?

Imaginile transmise de televizor nu sunt niciodată statice, din contra, dinamismul lor este atu-ul acestui gen mass-media. Dinamismului imaginilor care se perindă pe ecranul televizorului îi corespunde un alt dinamism, al reacţiilor şi proceselor psihice ale individului care urmăreşte televizorul. În fapt, individul în cauză îşi dirijează atenţia în armonie cu ceea ce se întâmplă pe sticlă, reacţionează aşa cum îi sugerează, conştient sau inconştient sticla. Gândurile sau hormonii, gradul de plăcere şi senzaţiile nu sunt reacţii individuale, ci comportamente prevăzute şi programate de echipe de regizori şi tehnicieni iscusiţi. Avem toate simptomele unui caz de posesiune de demon, cu simpla diferenţă că demonul nu există, ci doar posesiunea (vezi TV religios).

În primul caz, subiectul îşi imaginează că realitatea este lumea materială (iluzie). Putem utiliza aici noţiunea „zaping” (credem că ea poate fi utilizată doar în acest context, al televizorului deconectat) care ar însemna să treci de la un obiect la altul, să le schimbi cu non-şalanţă păstrând chestia aia discutabilă numită identitate...

În al doilea caz (când televizorul este conectat – repetiţia poate părea dureroasă dar este foarte utilă V.S.), individul crede că realitatea este lumea materială demonstrată la televizor (iluzie a iluziei). De data asta, însă, nu individul zapează (de la zaping), ci el însuşi este zapat de regizori şi scenarişti de televiziune. În acest caz individul este un post, un canal de televiziune prin care grupuri de interese pătrund în conştiinţa lui, punându-l într-o situaţie de dependenţă. Ei, atunci individul este HOMO ZAPIENS.

... Cine poartă vina pentru starea actuală a omului? Televiziunea? Doar ea?

Existenţa televiziunii de fapt, este justificată de posibilităţile ei publicitare şi de dirijare a fluxurilor monetare. Adică, o legitimitate pur economică. Din acest punct de vedere, fiecare om este o celulă a unui organism complex numit de Vechi Mammona, iar de Noi, Oranus (Oral+anus).

Ei, funcţia fiecărei celule este de a asigura circulaţia cât mai intensă a banilor, adică a „sângelui” acestui megacorp. Ca orice organism complex, Oranus, pentru a supravieţui, trebuie să-şi asigure o circulaţie constantă a „masei monetare” şi un metabolism sănătos. Pentru aceasta el a dezvoltat şi un sistem nervos primitiv, care-i permite să dirijeze activitatea celulelor prin intermediul unor impulsuri nervoase. Aceste wow-impulsuri (de la interjecţia engleză WOW!) sunt de trei tipuri:

- impuls wow-oral: impune celula să înghită bani pentru a stinge conflictul (fals) dintre percepţia de sine şi idealul „Supra – EU” creat şi alimentat de publicitate. Exemplu tipic: indivizii săraci care-şi cheltuie ultimii bani pentru a se îmbrăca scump, de la butic.

- impuls wow-anal: impune celula să ejaculeze bani pentru a resimţi plăcerea coincidenţei dintre concepţia de Sine şi idealul pomenit mai sus.

- impuls wow-represiv: are funcţia de a stopa orice schimb de informaţie cu lumea exterioară care ar pune în pericol existenţa celorlalte două impulsuri – un fel de imunitate a lui Oranus. Încă un rol al impulsului wow-represiv este de asigura identificarea totală a individului cu celula lui Oranus şi eradicarea oricărei idei de emancipare...

marți, 30 octombrie 2007

jocuri

2 aplicaţii interesante: Gnooks – cu opţiunea de a construi o hartă literară în baza catalogului Aamazon.com

Am încercat cu Beigbeder (l-am găsit şi pe Cărtărescu pe care mi l-au asociat cu Marquez, Llosa, Borges, Rushide!):

Tot acolo, Gnooks Trip – sugestii pentru lectură – introduci trei nume de scriitori şi motorul de căutare îţi sugerează un al patrulea, apropiat de cei trei ai tăi:

Am introdus trei nume: Saramago, Sartre şi Camus. Sugestia pentru lectură – RILKE.

Via Lafeuille

miercuri, 24 octombrie 2007


Literar = Dificil

Engleza vorbită la Târgul de Carte de la Frankfurt este un idiom foarte specific. Este practicat, mai ales, de agenţi literari şi editori, mai ales în cadrul întâlnirilor express („speed dating”) care durează în medie 3-5 minute. Riscul de a înţelege şi de a fi înţeles greşit este mare. Câteva tălmăciri ale unor expresii particulare:

- când un agent că spune că o carte este „literară” – de fapt, vrea să spună: „cartea ar putea să placă, mai dificil e s-o vinzi”;

- „o operă experimentală” – de fapt, este ilizibilă, poate fi vândută cu greu, dar ar putea place unor critici”;

- „o carte cu descrieri frumoase” – de fapt, plictisitoare şi inutilă;

- „are referinţe bune” – alţi autori, reprezentaţi de acelaşi agent, spun că este o capodoperă;

- „o carte călduţă” –„noi dorim mulţi bani pe ea.”

Alte expresii ţin de tranzacţia comercială în sine:

- „aştept o ofertă” – „Nimeni nu mi-a făcut o propunere”

- „este ceva diferit” – „autorul nu a reuşit să-şi vândă scrierile precedente”

- „nu am decât o copie” – agentul nici nu spera să vândă ceva şi nu a făcut măcar nişte fotocopii;

- „am vândut deja drepturile pentru Slovenia, Slovacia, Turkmenistan şi Coreea” – de fapt, nici o propunere serioasă;

- „nu există alte cărţi la acest subiect” – în afara unor maniaci, cartea asta nu interesează pe nimeni”;

- „nu m-am putut opri din lectură” – persoana dată a fost obligată să citească cartea pe parcursul nopţii, pentru a face o ofertă comercială a doua zi dimineaţa;

- „este bine să se citească de două ori” – „nu am înţeles nimic după prima lectură”;

Aceste „traduceri” se conţin într-o foaie fotocopiată care circulă din mână în mână la Târgul de la Frankfurt, provocând rumoare şi haz în rândul participanţilor. Este vorba, însă, de o pagină intitulată „Engleza Târgului de Carte”, extras dintr-o carte serioasă, dedicată meseriei Cărţii, care va apărea în mai 2008, cu ocazia Târgului de Carte de la Milano.

Tradaptare după Alain Beuve-Méry, 19 octombrie 2007, “Le monde des livres” ®

marți, 23 octombrie 2007

calatorie

Louis-Ferdinand Celine

„Călătorie la capătul nopţii”

Editura „Cartea Românească”

...Re-citirile nu sunt doar un refresh al memoriei literare, cu funcţia de a re-aduce în minte conţinutul unor cărţi deja uitate... Prefixul „re-” este mai degrabă un indiciu cronologic decât unul de înţelegere sau meditaţie. „Re-” are funcţia de a plasa lectura pe o linie temporală...şi cam atât...

Un „re-„ pus între mine (cititor) şi Celine (scriitor) are acelaşi element de noutate, ce îi lipsea acum ceva ani, la prima (în ordin cronologic, deşi, psihologic nu a lăsat nici o urmă „adâncă) lectură...

Este una din cele mai „rufoase” cărţi pe care le-am ţinut vreodată în mână. Paginile sunt atât de ferfeniţate, încât ai impresia că stau acolo, între cotoare, de nevoie şi oarecum forţate, ca în puşcărie. Unele mâini anonime au lăsat şi ceva însemnări cu creionul, acolo unde lectura producea probabil „urlete”. Încă câteva lecturi şi cartea va deveni fizic ilizibilă – să fie ăsta un indiciu al calităţii? Da şi nu. Degradarea fizică a cărţii este un semn de popularitate, iar aceasta, la rândul ei, nu prea intră în caracteristicile culturii înalte, de elită.

Într-un fel, este o fericire că o carte atât de densă mai este atinsă şi de „viciul” popularităţii.

Din start, frapează individualismul autorului sau ceea ce am putea numi un anarhism asocial (spre deosebire de anarhismele sociale care păstrează totuşi, individul în societate, deşi disociază teoretic structura instituţională a acesteia) – anarhism care poate fi rezumat prin refuzul condiţiei sociale a omului ca un bine în sine (paralela care mi se impune imediat este cea între Erich Maria Remarque din „Der Weg zurück”. Eroii lui Remarque se izbesc de problema re-integrării în societate, re-întoarcerii la viaţa normală, de dinainte de război – pentru Celine, însă, ideea principală este de a respinge socialul, mai ales când acesta ia forma monstruoasă a totalitarismului...

Societatea este pentru Celine un rău indiscutabil: „Ne-am născut fideli, de asta crăpăm noi ăştia! Soldaţi pe degeaba, eroi pentru toată lumea şi maimuţe vorbăreţe.” (p.6)

Grila socială diferă de cea individuală – comunitatea (se ea aici ca sinonim pentru societate) impune, comandă, creează şi gestionează dorinţele, opţiunile, viaţa şi moartea elementelor ei: „La urma urmei ne aflăm cu toţii pe o mare galeră, vâslim cu toţii din toate puterile, n-ai să vii să-mi spui că nu-i aşa!... De-am sta pe cuie chiar, de tras tot noi tragem! Şi cu ce ne alegem din asta? Cu nimic! Numai cu lovituri de ciomag, mizerii, tromboane, şi alte mârşăvii. La muncă! pretind ei. Iar mai infectă decât orice e munca asta a lor. Jos în cale, abia trăgându-ne sufletul, puţind, şiroind de sudoare, noi, şi sus pe punte, uite-i stăpânii, fără griji, pe genunchi cu frumoase femei trandafirii şi trăznind de parfumuri. Ne urcă pe punte. Îşi pun pe cap pălăriile lor ţilindru şi ne zic pe gură cam aşa: „Bandă de hoituri, e război! Să-i luaţi în piept pe nemernicii de la bordul patriei nr.2 şi să le zburaţi creierii! Haide, hai, aveţi tot ce vă trebuie la bord! Toţi în cor! Urlaţi cât vă ţine gura, să se cutremure: „Trăiască Patria nr. 1!” Să se audă de departe! Ăla care va urla mai tare va primi medalia şi mirul domnului Isus între ochi!” (p.7)

Unele „reflexe individuale” sunt de fapt, „achiziţii sociale” bine camuflate:

Dar să nu-ţi crezi ochilor! Chiar prin faţa cafenelei în care ne aflam, începe să treacă un regiment în frunte cu colonelul călare pe calul lui, şi ce plăcut şi plin de viaţă părea colonelul! Am ţâşnit într-un salt de entuziasm.

- Mă duc să văd dacă-i aşa! îi strig lui Arthur, şi iată-mă plecat să mă angajez şi încă în pas alergător.” (p.7)

Sau:

Indigenii, ei, nu muncesc deloc în fond decât mânaţi de bâtă, îşi păstrează această demnitate, în timp ce albii, perfecţionaţi de învăţământul public, muncesc singuri.

Bâta oboseşte în cele din urmă pe cel care o mânuieşte, în timp ce speranţa de-a deveni puternic şi bogat cu care sunt îndopaţi albii nu costă nimic, absolut nimic. Să nu-mi mai lăudaţi Egiptul şi pe tiranii tătari! Nu erau aceşti demodaţi diletanţi decât nişte negustoraşi înfumuraţi în arta supremă de-a scoate sufletul din bestia verticală, punând-o la munci. Nu ştiau aceşti primitivi, să-i spună sclavului „domnule”, nici nu-l puneau să voteze din când în când, nici nu-i plăteau jurnalul şi mai ales nu-l duceau în război, pentru a-l face să-i treacă cheful de viaţă. Un creştin de douăzeci de secole, ştiu eu ce ştiu, nu poate sta locului când prin faţa lui trece un regiment. Îi trăznesc prea multe idei în cap.” (p.121) – o reluare a mitului nevinovăţiei, deci supremaţiei morale a bunului sălbatic.

Ori: „Caii au mai mult noroc, căci îndurând şi ei războiul, tot ca şi noi, nu li se cere să adere la el, să aibă aerul c-ar crede în el Nefericiţi, dar liberi cai!” – apoteoza stării animalice, presocietale.

Logica eficienţei sociale (încarnată, par excelence, de modelul de lucru al uzinei Ford exclude orice bruiaje, întâmplătoare sau intenţionate:

Aici n-ai ce să faci cu studiile dumitale, băiete! N-ai venit aici ca să gândeşti, ci ca să faci gesturile care ţi se comandă... N-avem nevoie de imaginativi în uzina noastră. De cimpanzei avem nevoie... Şi încă un sfat. Nu mai vorbi nimănui despre inteligenţa dumitale! Vor gândi alţii pentru dumneata, prietene! Să-ţi fie de învăţătură!” (p.194)

În fapt, autorul reproşează societăţii moderne două breşe fundamentale:

- cultivarea raţională şi susţinută a unor sentimente iraţionale (ex: ura faţă de Celălalt, identificat în mod constant cu Duşmanul), nejustificate prin mecanismele tradiţionale ale afecţiunii individuale („Oricât mi-aş fi scormonit memoria, nu ţineam minte să le fi făcut ceva nemţilor.” p.8), sau, în alţi termeni, substituirea sentimentelor individuale prin afecţiuni colective, înlocuirea scopurilor individuale cu cele colective (obiecţiei că scopurile individuale sunt şi ele de fapt creaţii sociale, vom opune ideea că există, totuşi, în pofida „socialităţii” majorităţii sentimentelor umane, unele emoţii profund individualiste precum sentimentul securităţii).

- Celine va imputa societăţii şi faptul că, irosind atâtea energii, vieţi şi destine umane întru acoperirea unor scopuri perverse, materialiste, egoiste sau pur şi simplu nedemne (materialismul şi eficienţa de dragul eficienţei), aceasta nu cheltuieşte un dram de voinţă pentru realizarea unicului scop ce merită a fi atins: dragostea între oameni - Dar nu eram decât eu, numai eu, eu singur, alături de el, un Ferdinand foarte adevărat căruia îi lipsea tocmai ceea ce-l face pe om mai mare decât simpla lui viaţă, DRAGOSTEA PENTRU VIAŢA ALTORA” (p.426)

...Celine are suficiente păcate. Consider însă că ar fi absurd să-i incriminăm şi un antiumanism, doar din motivul că nu a prea iubit societatea, nu a preamărit-o şi nu i-a evidenţiat beneficiile... Anarhismul lui Celine păstrează Omul, îi redă acestuia sensul suprem al existenţei – dragostea, în numele căreia Fiul lui Dumnezeu a mers pe cruce, în numele căreia trăim şi noi...

...„Acolo departe e marea. Dar nu mai aveam acum ce să-mi imaginez despre ea. Aveam altceva de făcut. Am încercat mereu să mă pierd ca să nu mă trezesc mereu cu viaţa în faţă, dădeam peste ea oriunde. Mă întorceam la mine însumi. Se terminase pentru totdeauna cu trambalarea mea... Lumea se închisese! Alţii la rând!... Noi ajunsesem la capăt!... Ca la bâlci!... Să suferi nu-i destul, muzica trebuie să reînceapă, trebuie să cauţi şi mai multă suferinţă...” (p.429)

luni, 22 octombrie 2007

incomode

De ceva vreme (ezit să indic durata temporală exactă) frecventez Mediateca Alianţei Franceze în Moldova. O sală enormă, situată la etajul trei al Centrului de Cultura si Arta „GINTA LATINA”, în plin centrul oraşului. Păi, hala asta culturală este plină de cărţi, videocasete, CD-uri, DVD-uri, ziare, reviste ce ţin de limba şi cultura franceză. Muzică clasică, modernă, R&B, Jazz, Cinema, ghid turistic, cursuri de studiere a limbii franceze, cărţi multe-multe: romane, poezie, filozofie, istorie, management...Cărţi clasice (Sartre, Camus, Gide, Foucault, Dolto, Luc Ferry, Rene Girard, Regis Debray) şi autori recenţi (chiar laureatul Goncourt de anul trecut, Jonathan Littel este prezent)... Un fel de forjerie a culturii şi civilizaţiei franceze în Moldova...

Din păcate, nu există un analog românesc al Alianţei Franceze în Moldova... Institutul Cultural Român, a cărui misiune este „promovarea culturii şi civilizaţiei naţionale în ţară şi în afara ei. Creşterea vizibilităţii valorilor culturale româneşti în lume constituie scopul principal al activităţilor desfăşurate de ICR” , nu are încă o filială la Chişinău, în parte din raţiuni politice, în parte, din deficit de organizare... Şi e păcat...

Raţiunile politice ar putea fi depăşite prin deschiderea la Chişinău a unui centru cultural care să poarte un nume neutru, lipsit de încărcătura patriotardă de recital, prin analogie cu Goethe, un spirit universal prin excelenţă. Posibili candidaţi: Eugene Ionesco, Mircea Eliade, B.P. Hasdeu... Trebuie: carte nouă, bună şi multă (Humanitas, Polirom, All, Nemira, Paralela 45, Dacia) pentru studenţi, elevi şi intelectuali (la moment educaţia filozofică, filologică, matematică, şi chiar istorică se face prin intermediul culturii ruse – mai ieftină, mai accesibilă, mai prezentă în spaţiile comerciale), ziare şi reviste de tot soiul, inclusiv Play Boy românesc şi Cosmopolitan (o cultură trebuie să producă liant social la toate etajele, inclusiv la cele inferioare), filme şi muzică (am cam obosit de „Cântarea României”, „Noi suntem români!” şi filme semnate de Nicolescu - „Mihai viteazul”, „Ştefan cel mare”), suport didactic pentru studierea limbii române – cărţi, audio casete, CD, DVD...

Unde găseşti la Chişinău filmele din noul val al cinematografiei româneşti – „Moartea domnului Lăzărescu”, „California dreamin...”, încoronatul lui Mungiu de la Cannes?

Doar pe internet, prin reţele underground, sau copie piratată de pe discuri aduce ilegal din România... Poate, în mintea cuiva, asta s-o fi numind promovare a culturii româneşti în străinătate, în mintea mea, încă nu...

E o prostie să iroseşti fonduri pentru fiţuici patriotice şi colive la tema unirii(deficitul de organizare – care se referă atât la ICR cât şi la ...Departamentul pentru Relaţiile cu Românii de Pretutindeni (DRRP) Fondurile consumate se reîntorc în circuit dacă sunt investite în „material săditor”: adică ceea ce am enumerat mai sus... Atitudini pro-româneşti nu vor apărea prin decret prezidenţial, peste noapte, ci prin muncă de promovare şi cultivare a valorilor – o chestie pe care au înţeles-o indivizii de la Institutul Polonez, de germanii de la „Goethe”, de francezii de la Alianţa Franceză...nu şi de românii de la ICR...

vineri, 19 octombrie 2007

web literar n+

By the same token, the handbag may only be a shrewd invention on the part of patriarchy to keep women enslaved.” - The Smart Set.

Cultural-studies scholars may balk, claiming that, in the hands of philosophers, popular culture is not being analyzed on its own terms, but is being used only to get at perennial intellectual issues of epistemology, metaphysics, and ethics.” - The Chronicle.

Dar... trişeria pe care o comitem uneori „noi”, grămăticii şi istoricii, este de a amesteca paiele cu fânul, de a trage mult peste marginile unei perioade o alta, de a comite abuzul, uneori distinct alteori ascuns, de a imputa sau de a greva o perioadă cu servituţiile alteia, precedente; în timp ce vecinii noştri de la nord, victime ale aceleiaşi teribile „ocupaţii liberatoare”, s-au comportat în această lungă perioadă de vreo jumătate de secol ca şi cum nu ar fi avut trupe de ocupaţie sovietice – or, ei le-au avut în spate pe toată perioada! –, noi gemeam „adânc şi ascuns” sub o ocupaţie militară expirată de ani buni, mai trăgând cu ochiul în stânga sau în dreapta pentru a vedea efectele! Grav nu e atât acest teatru al victimizării pe care l-am jucat şi dobândit în secole – repet, pe drept sau pe nedrept! – cât faptul că acesta, aceste „lamentaţii” nu numai că nu reuşeau să-i convingă totdeauna pe vecinii, depărtaţi sau nu, de justeţea durerii noastre, dar ne tulburau, finalement, propria noastră putere de judecată, de analiză şi de percepţie a realului.” - Nicolae Breban, „Contemporanul”, p.3.

intraţi neapărat pe Ubuweb:
secţiunea Video , secţiunea Audio, secţiunea Papers.

P.S. un alt link de nelipsit este... Yanko (filozofie, sociologie, beletristică) plus Englishtips - una dintre cele mai bogate colecţii de cărţi -pirat în limba engleză...

joi, 18 octombrie 2007

la unguri

Tocmai am revenit de la Budapesta...

Am câteva poze la care ţin foarte mult: ambele sunt cu cărţi, prinse într-o cafenea, pe Raday utca: Voros Postakocsi.

Nu ştiu dacă îmbinarea culturalului cu comercialul, legarea cărţii de alimentaţie şi „entertainment” e o „glumă” fericită, dar m-am surprins să gândesc că actul lecturii poate transgresa autonomia gestului alimentar (o fac, într-un cadru mai trivial, zilnic – la bucătărie sau în pat), a celui de odihnă şi relaxare.

Ideea de autonomie strictă a lecturii faţă de alte gesturi şi ritualuri umane este periculoasă din câteva motive. Întâi că o autonomie reală a unui gest, spaţiu sau ritual este practic imposibilă, întrucât procesul nu se desfăşoară într-un ipotetic spaţiu cosmic, ci într-un cadru social bine definit, structurat şi organizat). Apoi, efectul psihologic pervers al postulării unui spaţiu al lecturii independent este...degradarea lecturii. În dorinţa de a delimita lectura de celelalte activităţi ajungem să nu-i mai lăsăm loc în cotidian, în proxim şi să o plasăm într-un imaginar imposibil. Cine spunea că drumul spre iad este pavat cu bune intenţii?




joi, 11 octombrie 2007

poezie cu poezie

...O iniţiativă excelentă a celor de la Humanzone: SAPTAMÂNA POEZIEI LA CHIŞINĂU (8-14 octombrie 2007). Fără parastase lacrimogene, panahide patriotarde, fără Eminescu publicistul, fără genii şi plebei, fără autografe şi pupături de matineu, fără sindrofie (sper!) la Barul Uniunii Scriitorilor:

« Ce inseamna asta? Luati o coala de hartie (format A4) pe care scrieti ori printati in mai multe exemplare o poezie proprie sau o poezie care va place f mult. Semnati-o. va inarmati cu niste clei si iesiti afara. gasiti un loc unde sa o incleiati. asta poate fi> in ograda pe usa blocului, pe stalpi, langa statii sau chiar la statii, pe zidurile caselor, pe garduri, in subterane. mai puteti intra intr-un supermarket, sau in oricare magazin sau loc public aglomerat si sa lasati poezia voastra unde gasiti, pe rafturi, in carucioare s.a. ( cu asta ne vom ocupa toata saptamana, ca orasul nostru sa fie inundat de poezie) »

Pentru joi (azi !), este pregătit un flashmob poetic pe bulevardul Ştefan cel Mare, în intervalul dintre strada Puşkin şi strada Vlaicu Pârcălab.

Chestia cu flasmob-ul chiar m-a dat gata. Super tare! Bravo băieţi!

... Mă gândeam că Departamentul Cultură al Capitalei ar fi adunat ovaţii dacă aveau ideea fericită de a crea în Chişinău un Ceva al poeziei – o stradă, un zid, un perete sau un gard ponosit – spaţiu în care tinerii, bătrânii şi ceilalţi amatori de „literă” ar fi scris, desenat, spray-at sau gravat texte pe piatră, asfalt sau fier. Că tot sunt destule străzi „semimoarte” în Chişinău, interzise circulaţiei rutiere, precum cea de lângă ambasada SUA, la fel, sunt şi destule clădiri cu ziduri mari...O investiţie minimă care ar fi avut un efect de socializare culturală mai mare decât toate recitalurile, matineele şi dineurile culturale... Un fel de spaţiu urban autonom al poeziei în care cenzor ar fi fost doar Timpul, Soarele, Vântul...

marți, 9 octombrie 2007

intelectuali teroristi

Jean Sevilla

„Le terrorisme intellectuel de 1945 à nos jours”

Perrin, 2000

...La început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu (Ioan 1:1-2).

Istoria Cuvântului este şi istoria Lumii. Sau, istoria Lumii poate fi scrisă şi citită ca o istorie a Cuvântului. Vorbim despre Cuvântul care creează (Fiat lux!), cuvântul care construieşte (Decalogul), cuvântul care ucide (Blestemat eşti...)

Istoria divină este intervalul între aceste trei rostiri. Istoria profană este istoria „furtului” dreptului de a rosti aceste cuvinte, independent de voinţa lui Dumnezeu. Culmea emancipării umane este abuzul de rostire a cuvintelor sacre. Inclus în raţiunea umană după ce a fost extras din cea divină cuvântul nu mai este exclusiv un semn de justiţie, ci o particulă aleatorie de putere, o sursă constantă şi inepuizabilă de energie care poate exploda în diferite contexte (ar fi interesantă o istorie energetică a cuvântului)...

Cartea lui Jean Sevilla este istoria cuvintelor care ucid şi distrug, care sparg ziduri de gândire raţională, atitudine conştientă dar şi prejudecăţi. Este istoria combinaţiei explozive dintre energia cuvântului şi cea a iraţiunii (raţiunii iraţionale) umane. Franţa din a doua jumătate a secolului XX este doar un exemplu particular. Poate cel mai bun.

Bogăţia de date, întâmplări şi evenimente este dezechilibrată, în cartea lui Sevilla, de o absenţă a unei scheme teoretice coerente care ar fi produs nu doar ordonarea faptelor după o anumită logică, ci şi elucidarea resorturilor care stau la baza acestui fenomen complex numit „terorism intelectual”. Cartea este mai degrabă o antologie a erorilor şi a prejudecăţilor intelectualităţii franceze de după al doilea război mondial, decât o analiză la rece a mecanismelor psihologice, ideologice şi sociale care fac posibile terorismul intelectual. Vom încerca să adunăm, din părţile risipite, ale opusului, un puzzle teoretic, o grilă prin care am putea cerne terorismul intelectual. Prima întrebare - Ce este terorismul intelectual?

Cităm din Sevilla schema funcţionării lui: „Ei (intelectualii) au trecut prin toate ideologiile. În 1945 spuneau că URSS este un paradis şi scriau poeme întru gloria lui Stalin. În 1960 predicau că decolonizarea va rezolva în chip miraculos problemele ţărilor din Africa, Asia şi Oceania. În 1965 salutau lupta lui Fidel Castro, Ho Chi Minh şi Mao. În 1968 proclamau că fericirea se naşte doar din abolirea tuturor constrângerilor. În 1975 se bucurau de venirea la putere, în Cambogia, a lui Pol Pot. În 1981, credeau că ies din întuneric pentru a intra în lumină. În 1985, susţineau că Franţa trebuie să deschidă frontierele pentru a primi nefericiţii din toată lumea. În 1992, ne asigurau că statul-naţiune este terminat şi că Europa tratatului de la Maastricht deschidea o nouă eră în istoria umanităţii. În 1999, ziceau că familia şi morala erau concepte deja depăşite.

Alte spirite, în acel moment, ştiau că Stalin, Mao sau Pol Pot conduceau şi construiau regimuri criminale. Aceşti indivizi lucizi subliniau că mitul rupturii revoluţionare nu aducea decât catastrofe. Ei spuneau că naţiunile, tradiţiile, culturile şi religiile nu pot fi şterse printr-o mişcare de pană. Dar împotriva refractarilor, pe durata a 50 ani, microcosmosul parizian a pus în funcţiune un mecanism. Acest mecanism este terorismul intelectual.(...)

Circumstanţele variază, dar procedeul rămâne acelaşi. El constă în a imprima în imaginarul colectiv al ţării un arhetip al răului. După război, această figură funestă a fost reprezentată de fascist, capitalist, imperialist, colonist, xenofob, rasist, partizanul ordinului moral. Aceste etichete, cel puţin, deformează realitatea; cel mult, mint. Încleiate de mâini abile, ele îmbracă un sens indefinit, a cărui elasticitate permite de a îngloba totul ce este ruşinos şi abdominabil. Mai departe, tehnica obişnuită este de a încadra duşmanul în arhetipul răului. Efectul acestui amalgam este unul de presiune psihologică redutabilă: cine îşi va asuma riscul de a fi tratat ca fascist sau rasist? Acuzaţia poate fi explicită sau poate fi insinuată: fiecare opozant poate fi atacat nu în virtutea a ceea ce spune, ci pe baza gândurilor ce i se prescriu. Maniheismul este obligatoriu – o altă logică se declanşează la final: diabolizarea. Nu se pune întrebarea de a discuta pentru a convinge: este vorba de a intimida, de a culpabiliza, de a discalifica.” (p.9-10)

O stare de lucruri, o ideologie sau o metodă ştiinţifică? Pe puţin, din toate, dar mai degrabă este o stare de lucruri, un mecanism de gândire situat foarte aproape de ideologie (fără a păstra caracterul profund antiindividualist al acesteia, or, teroristul intelectual subliniază, în primul rând, individualitatea sa, vorbeşte din numele personalităţii sale; o ecuaţie inversată: personalitatea justifică ideologia, nu invers). Terorismul intelectual este o maşinărie complexă, cu câteva piese de nelipsit:

1. La început stă mass-media. Este greu să ne închipuim un terorist intelectual în pustiu, care ar vorbi pietrelor sau scorpionilor. Intelectualul este raţiunea funcţionând în public. Când raţiunea funcţionează în spaţiul particular, intim şi redus al autonomiei individuale atunci se cheamă înţelepciune. Observa cineva cu maliţie că intelectualii suportă mai degrabă cenzura, statul totalitar sau logica socială constrângătoare decât dezinteresul, tăcerea, apatia sau simplul fapt de a nu fi luaţi în seamă.

Terorismul intelectual se bazează pe atotputernicia mass-media. Undeva (p.123), Jean Sevilla citează din Regis Debray care distinge trei faze în istoria puterii intelectuale: din 1880 până în 1930 este era universitară – somităţile cunoaşterii ocupau o catedră la Sorbona; din 1920 până în 1960 suntem în era editorială – tenorii presei scrise ghidau opiniile. După 1968 trăim în plină epocă mediatică: intelectualii se impun într-o lume care a trecut de la scris la imagine.

...Prima epocă are ca portavoce revista, a două ziarul, în fine, a treia epocă este cea a televiziunii, mai nou, a internetului. În toate cazurile este vorba de mass-media, de mediul comunicaţional, de informaţia care penetrează în toate sferele societăţii, de mediatic ca extindere a simţului uman, de intensitatea informării care contează, de bruiajul comunicaţional – şi el o armă eficientă.

2. Maniheismul intelectual – este principiul fondator al oricărui totalitarism, fie intelectual, fie politic, fie social. Reducerea lumii la două principii, unul al binelui absolut şi celălalt, al răului absolut este tehnica indispensabilă, procedeul simplificator care luminează părţile stufoase şi greu accesibile ale doctrinei, pentru a o face mai accesibilă straturilor intelectuale inferioare – proletarii muncii intelectuale, cum zic Ilf şi Petrov. Maniheismul este structura care asigură cel mai mare randament al procesului: prin faptul că angrenează şi canalizează toate energiile în două faze, anulează pierderile de reţea sau bruiajele difuze, simplifică alegerea şi oferă criterii de praxis sigure şi fără greş. Maniheismul trebuie însoţit de diabolizare – nimic mai simplu, ce sistem totalitar poate exista fără duşmani (mai nou, chestia asta se aplică şi în democraţie, într-un mod mai voalat, desigur). Cele 5 minute de ură cotidiene sunt necesare oricărei comunităţi, ritualizate în ziare, reviste sau la televizor ele devin cimentul care sudează comunităţi, sângele care circulă în corpul intelectualului colectiv angajat pentru o cauză sau alta. Tehnologie par excelence religioasă, diabolizarea (observaţi că diabolo în latină înseamnă dualism, scindare a adevărului unic, disociere a Absolutului în cel puţin două elemente antagoniste) este o tehnică foarte eficientă şi pe tărâm laic, profan, ne-sacru, uman, prea uman...

3. Limbajul nu este neutru, de fapt, este cel mai puţin neutru. Limbajul trebuie ajustat, filtrat, epurat - Totalitarism verbal şi psihologic. Cuvintele se împart în două clase, cea bună şi cea rea. Există noţiuni care transgresează barierele clasificatoare sau care trăiesc în ambele clasificări: Patrie (are două înţelesuri, unul pozitiv, pentru ţara de origine a tuturor proletarilor, ţara în care puterea aparţine muncitorilor şi ţăranilor, a viitorului luminos şi a aşteptărilor milenariste de origine creştină, dar laicizate superficial – URSS; alt sens – patria ca închisoare, ca sistem de închidere a conştiinţei, a gândirii, a firii umane, ca principiu de înrobire intelectuală, de abuz juridic şi de principiu - Patria este cea care intră cel mai des în sfera intimă cu tendinţa de a o lichida). Ierarhiile cuvintelnice sunt bine închegate şi strict ordonate: în fruntea lor stau cuvintele nimicitoare (în cazul clasei „rele” de cuvinte) sau cele laudative (în cealaltă clasă), aranjate în duete, pentru un mai mare efect: capitalist-muncitor, viitor-trecut, progresist-arhaic, exploatator-exploatat, orient-occident, comunitate-individ...

4. Paul Watzlawick vorbea undeva despre Presiune psihologică ca ingredient în constituirea realităţii şi a concepţiei noastre despre realitate. Se descria un experiment în care unii indivizi erau puşi în situaţia de a enunţa un adevăr şi de a-l apăra în faţa unei mulţimi care afirma contrariul. Ei bine, deşi toate indiciile erau în favoarea lor, foarte puţini îşi asumau poziţia de a milita pentru adevăr. Argumentul „mulţime” este una dintre determinantele tacite ale adevărului, chiar dacă nu o recunoaştem în mod explicit. Există, la nivel psihologic, o frică de a rămâne în minoritate, care determină individul să-şi modifice argumentele în funcţie de dorinţa mulţimii. Cazul extrem – gloata. La stadion, foarte puţini sunt în stare să emită o judecată neutră sau critică la adresa jucătorului simpatizat de mulţime.

5. Opacitate la lucrurile care contrazic „viziunea legitimă” – ele sunt trecute fie la rubrica bruiaje, fie sunt considerate simple insinuaţii, fie li se impută o motivaţie ideologică (deşi, cum spunea Raymond Aron, nu trebuie să-l idolatrizezi pe el, pentru a şti că 2 ori 2 fac 4 sau că Uniunea Sovietică a construit deopotrivă socialismul fascinant şi Gulagul respingător), fie sunt reduse la stadiul de simple etape trecătoare pe drumul socialismul dezvoltat, fie pur şi simplu sunt trecute cu tăcerea.

...P.S. Aşa cum este scrisă, cartea pare un reproş adresat morţilor celebri (Sartre, Aron, Foucault, Barthes, Bourdieu, Malraux) de un jurnalist de dreapta (Sevilla este redactor la Le Figaro). Pe alocuri, asemănarea cu „Intelectualii” lui Paul Johnson este izbitoare, dar există mai puţine referinţe la sexualitatea „preoţilor minţii”. Departe de a fi o contribuţie teoretică, „Le terrorisme intellectuel” este o enciclopedie organizată oarecum haotic (după principiul: acuş îi arăt cu degetul pe toţi care sunt împotriva mea!)...În fapt, este o lectură captivantă.

P.P.S. Cartea a apărut recent, în ediţie română, la Humanitas.

luni, 8 octombrie 2007

carti, cum se vand, cum se cumpara

Structura cererii de carte este poate indicatorul cel mai important al peisajului cultural moldovean. Orice laudatio excesiv, fiecare colivă culturală nemeritată este deconstruită de îngheţul cultural al pereţilor unei librării din oraş...

Nu divulg mare taină dacă spun că două treimi din cărţile expuse pe rafturi sunt „comandate” şi „consumate” de sistemul şcolar de toate treptele. Gimnaziul, liceul, universitatea – sunt cei trei piloni care menţin cererea de carte şi o alimentează, pe căi formale, informale, oficiale, neoficiale, legale, ilegale şi oneste. Indicatorii cincinali ai dinamicii editării de carte ascund o realitate tristă: creşterea s-a făcut din contul comenzii de stat pentru manuale gimnaziale şi liceale... Manuale, fişe, caiete, registre, agende, hărţi, atlase, crestomaţii, cărţi de lectură... Cam atât...

Biserica, mare editor de carte pe alte meleaguri, este quasi-inexistentă. Cartea religioasă se importă în temei din Rusia şi, mai puţin din România.

Restul cererii de carte se produce şi consumă în zona „casnică”, a serviciilor şi a divertismentului...Pentru casnici există o abundenţă de cărţi de gătit, fito-terapii, yoga pentru casă şi oficiu plus câte ceva despre florile de cameră şi pescuit, câini şi pisici. Zona serviciilor propune cursuri de limbi străine (în 24 ore, 2 zile, o săptămână, două luni, chineză, idiş, maghiară, suedeză), îndreptare pentru reparaţii, construcţia şi amenajarea casei şi ajunge. Divertismentul, de departe, stă cel mai bine pe picioare... Doar Daria Donţova ocupă 4-5 tarabe, alături se înghesuie Dan Brown, vieţile oamenilor iluştri, Dale Carnegie, Napoleon Hill, Bill Clinton plus puzderie de autori mărunţi, fără nume.

N-o să mai spun o taină dacă zic că bătălia pentru cursul de literatură română, care se dă încă în surdină, dar va trebui cândva dată de-a adevăratelea, este o luptă tot pentru cititori, pentru piaţă. Nefericiţii autori care nu au reuşit să intre în manualele şcolare în perioadă fondatoare a statalităţii culturale moldoveneşti, fac prezenţă infimă pe tarabe, adunând praf şi raze de soare, spre deosebire de unii confraţi, mai norocoşi care se vând pentru că au reuşit să intre în „biblioteca şcolarului” sau manualul de literatură română pentru clasa a IX.

Această structură a comerţului de carte este una bolnavă. Pe de o parte, orice autor care nu este inclus în programul şcolar, porneşte pe drumul literar cu un handicap, la orice carte, fie prima, fie a zecea. Din contra, veleitarii manualizaţi şi „şcolarizaţi” au trei paşi înainte. E ca şi cum ai porni un meci de la scorul de 3-0 pentru echipa scriitorilor din afara cursului şcolar... Pe de altă parte, poate lucrul cel mai important care trebuie spus, configuraţia specifică a cererii de carte în Moldova, cu şcoala şi statul ca fiind marii furnizori de comenzi, face nerentabile alte tipuri de carte, care nu sunt incluse în planurile de stat: filozofie, poezie, romane experimentale, eseistică, critică literară.

Asta ar echivala cu a spune că rentabilitatea unor autori nu ţine de valoarea lor literară, nici măcar de noroc sau relaţii clientelare, ci de o constituţie specifică a faptului literar instituţionalizat în Moldova. Soluţii?

joi, 4 octombrie 2007

arte si militieni



Un cititor al articolului de pe Unimedia, cu privire la interzicerea spectacolului „Monoloagele vaginului”, după Eve Ensler, zice, încercând să se urce pe cealaltă parte a baricadei: „Monoloagele vaginului este un kitsch, pentru prostii care doresc sa-si creeze imaginea de "gânditori profunzi".

Altul, la fel de „critic”: „Am citit aceasta lucrare. Este de-a dreptul haioasă. Şi scrisă de o autoare a cârei moralitate lasă de dorit. Haideţi să ne gândim ce vom învăţa din acest spectacol. Părerea mea , nimic. Se promovează doar imoralitatea”.

Concluzia ambilor este: nu merită să se facă atâta vâlvă pentru o piesă slabă.

O judecată de gust inocentă, nu?

Doar că, nu ar trebui să punem căruţa înaintea calului şi nici să proiectăm retroactiv nişte valori estetice pe o stare lucruri juridică... E un fel de revoluţie cromatică manipulatoare.

A spune că o piesă este slabă, sau că este un kitsch este un lucru absolut normal în sfera culturală a socialului, dar când acest lucru îl hotărăsc miliţienii şi forţele de ordine, este o problemă gravă.

În acest scandal al „M.V.” (aşa cum apare acum avizul despre interzicerea spectacolului) există 3 părţi: biserica, arta şi...miliţianul moldovenesc cu reflexe sovietice. Biserica are dreptul constituţional, legal, moral şi social de a protesta, de a supune criticii orice creaţie a spiritului uman care se vrea artă sau cultură. La fel, artistul, are dreptul, libertatea şi Obligaţia de a crea liber şi nestingherit, de a-şi exercita libertatea creaţiei aşa cum crede de cuviinţă.

Din contra, miliţianul nu are dreptul să supună cenzurării, să interzică, să suspende sau să procedeze la urmărire penală în cazul artistului (atâta timp cât acesta nu încalcă legile statului de drept). Miliţianul poate să fie amator de artă, cunoscător – nimeni nu are dreptul să-i interzică să vina la spectacol, concert în calitate de simplu spectator, dar dacă vine cu bastonul şi uniforma şi stinge lumina, atunci e o problemă gravă cu democraţia moldovenească de matineu.

Numele problemei este imixtiunea puterii în sferele autonome: arta, religiosul, sfera privată. Arta trebuie judecată şi discutată cu criterii artistice, morale, la limită, religioase, însă în nici un caz cu bastonul de poliţist, fluierul şi telefonul anonim al unui comisar de poliţie... Discuţiile despre valoarea literară ale „Monoloagelor vaginului” trebuie să se poarte în sfera literară, cea culturală şi cel mult, în cea religioasă, nu însă la comisariatul de poliţie.

Este straniu că Uniunile de creaţie moldovene „dorm” acest abuz...

miercuri, 3 octombrie 2007

niste crestini si arta


Aseară, 2 octombrie, spectacolul „Monoloagele vaginului”, care urma să se joace pe scena Filarmonicii Naţionale, a fost scos de pe afiş şi suspendat pe o perioadă nedeterminată de timp ca urmare a protestului unor organizaţii religioase. „Este imoral”, zic ultracreştinii moldoveni. Mai mult, regizorul Nelly Cozaru a fost chemată la comisariatul de poliţie (probabil Centru) din Chişinău, să dea explicaţii în legătură cu caracterul presupus „depravant” şi „erotic” al montării.

Nelly Cozaru: "M-a sunat doamna Bivol, directorul Filarmonicii, şi mi-a zis că au luat-o pe sus cei de la comisariat din cauza spectacolului şi trebuie să suspendăm desfăşurarea lui".

... Prima nedumerire este una cu caracter formal juridic: care sunt supoziţiile legale ale intervenţiei comisariatului de poliţie în teatru? Care sunt resorturile intervenţiei rapide a forţelor de ordine din moment ce acestea se prefac a fi surde la sesizările, apelurile şi interpelările unor organizaţii neguvernamentale, cetăţeni, instituţii mass-media, în cazuri mult mai grave, de corupţia sau abuz? Cum se poate, ca într-un stat laic, unde Biserica este (formal) despărţită de stat art. 31 (4) din Constituţie, unde libertatea creaţiei artistice este garantată şi nu poate fi supusă cenzurii art. 33 (1) din aceeaşi lege , unde libertatea conştiinţei este garantată prin art. 31 (1) , unde Nimeni nu poate fi urmărit pentru convingeri, gândire, credinţă sau necredinţă religioasă - art. 5(1) din LEGEA Nr. 125 din 11.05.2007 privind cultele religioase şi părţile lor componente?

Să fie un semn al tranziţiei spre o Teo-democraţie? De unde slăbiciunea organelor de drept moldovene pentru sutane? De unde şi reflexele astea realist-socialiste de a cenzura arta? Să fie biserica un nou Glavlit? De ce i se dă voie miliţianului să dea nepedepsit cu ranga în Constituţie, „în numele legii” şi să cheme la „carandaş” oamenii de creaţie? Eu cred că ar trebui să se autosesizeze toate uniunile de creaţie, în frunte cu adormita (se trezeşte doar la alegeri şi la colive patriotice) Uniune a Scriitorilor şi cea Teatrală, măi neni frunţi luminate, nu lăsaţi cenzura să intre în atelier, pe urmă n-o mai scoateţi de acolo!

A doua nedumerire este una cetăţenească şi se referă la categoriile etice „moral” şi „imoral”- aruncate cu atâta lejeritate în spaţiul public de intelectualul colectiv al bisericii ortodoxe din Moldova. În mod clar, în opinia ortodocşilor moldoveni, este imoral să vorbeşti în public despre vagin (ce contează că ei o fac, atât în public, cât şi în particular, folosind termeni mai duri, originali şi populari); este imoral să te întrebi despre soarta femeii în spaţiul nostru social (ei, avem 8 martie, de curând şi ziua bunicuţei, oare nu e suficient?); este imoral să spui că femeia moldoveană este concepută ca o maşină de produs copii (cu toate obligaţiile aferente – muncă casnică, gătit); este imoral să spui că o fiinţă umană (femeia) are nevoie de afecţiune, de atenţie; că femeia trebuie protejată în lumea asta bărbătească dură!

Este „moral”, probabil, tot după mintea sfinţilor noştri capi duhovniceşti, faptul că preoţii conduc automobile de la BMW în sus, ca Mitropolia Moldovei şi-a tras un sediu care cedează în lux doar Ambasadei Federaţiei Ruse la Chişinău şi ... Muzeului Luvru, că în 16 ani de capitalism sălbatic, preoţimea moldovenească nu a rostit nici o virgulă sau măcar două puncte împotriva eroziunii liantului social, a creşterii galopante a inechităţilor sociale, că în 16 ani Biserica Ortodoxă din Moldova nu a putut construi un pol etic, social şi intelectual care ar fi îmblânzit tranziţia moldavă, că Biserica l-a părăsit pe Hristos şi pe săracii lui, fără a uita să lustruiască pantofii mai-marilor zilei, că bisericile de la ţară se risipesc şi nu vine nimeni în afara sărbătorilor de Iarnă şi a Sfintelor Paşti, că există, în general, o asemenea instituţie...

tv religios

Creştinul ortodox în lumea televizorului şi a internetului

Editura Panaghia, 112 p.

Despre creştinismul ortodox se spune că este mai puţin updated la zi decât catolicismul. Aggiornamento-ul teoretizat la Conciliul Vatican II nu-şi are un analog (Spre bine? Spre rău?) în lumea ortodoxă. Ortodoxia şi-a creat imaginea unui bloc greoi, arhaic şi oarecum străin de problemele actuale ale societăţii – o corabie neîndemânatică, care se mişcă pe un traseu indefinit. Cărţulia asta a picat deci, foarte bine. Pe lângă faptul că e o abordare inedită a problemei televiziunii prin lentilele sutanelor (nu prea ies cu idei pe sticlă, la sticlă sau după sticlă prelaţii noşti, ei preferă PR în locul dialogului, cordonul de poliţişti în locul studioului), cartea în cauză este preţioasă şi din motivul că adună, pe un petec de hârtie, toată gândirea religioasă a televiziunii şi a fenomenului mass-media (la temă, am prins crâmpeie din conferinţele lui Savatie Baştovoi şi Dan Puric).

...Este o lucrare pesimistă, precum sunt majoritatea cărţilor de acest gen – cu perspectiva paharului pe jumătate gol (un punct de vedere găsit şi în multiple abordări laice ale televiziunii precum „Homo Videns” a lui Giovanni Sartori sau „Televiziunea” lui Pierre Bourdieu). Televizorul este invocat rând pe rând ca „mijloc de propagare a lucrărilor diavoleşti în lume” (p.3), „idol” (p.3), „teledemonizator” (p.56) – cam sumbru. TV stimulează poftele trupeşti, patimile păcătoase, subminează voinţa, strică copiii, manipulează, colorează adevărul (în „Flatland” există o întreagă parabolă a „vopsirii” adevărului, pentru a-l disimula), creează dependenţă, propovăduieşte făţărnicia, face propagandă sectelor şi „religiilor false”. În sprijinul afirmaţiilor sunt citaţi de-a valma sociologi, psihologi şi sondaje de opinie (este punctul forte, dar şi punctul slab al lucrării, citarea se face după ureche, fără specificarea sursei, oricum lucrarea este una care se adresează creştinului de rând, nu mediului ştiinţific, pentru care această latură a televiziunii este demult cunoscută).

Până aici aproape nimic nou. Creştinii ortodocşi nu sunt primii care critică televiziunea din acest unghi al socialului – este o banalitate brutală să enumeri legiunile de nume ale celor care au avertizat omenirea despre răul televiziunii şi al mass-media în general...

O replică, însă, expulzează „Creştinul ortodox în lumea televizorului şi a internetului” din trivial: ”Toată strădania diavolului este să despartă sufletul nostru de dragostea lui Dumnezeu şi să-l lege de orice altceva, în afara lui Dumnezeu.” (p.12)

Televiziunea, altfel spus, în formele sale patologice, creează baraje în comunicaţia naturală om-cosmos, om-divinitate, om-alte lumi (am putea să ne îndoim asupra faptului că oamenii dinaintea televizorului aveau o comunicare stabilă şi directă cu invizibilul, inclusiv Dumnezeu!). În fapt, este o interpretare prea simplistă care nu ţine cont de un factor esenţial: TIMPUL!

Televiziunea poartă viciul de a sustrage omul din timpul sacru, de a-l fura din ecclesia şi a-l arunca în derizoriul cotidianului proxim, al materialului demonic; televiziunea astupă găurile spre spaţiul sacru, umanizând timpul, spaţiul pe Dumnezeu. Problema noastră, a tele-oamenilor, este că ni se sustrage posibilitatea îndumnezeirii, a accesului la divinitate. Comunicarea noastră este de fapt un sistem autist: în loc de Dumnezeu avem televizorul, în loc de oameni avem la fel televizorul, Tv ni se oferă şi în schimbul personalităţii noastre (sunt sigur că miza cea mare a criticii trebuia aruncată aici, în elucidarea, demascarea şi combaterea fenomenului de distrugere, de către televiziune a liantului social, a legăturilor sociale, de perturbare a socializării şi educaţiei).

Rămas singur, faţă în faţă cu televizorul, omul îşi pierde vigilenţa necesară salvării sufletului, cedează Răului (indiferent de conţinutul care stă în acest concept): ecranul izolează creştinul de comunitatea spirituală, apoi, prin intermediul mecanismului propriu specific – imaginea, care este şi cel mai eficient mijloc de cunoaştere ( a se vedea Robert Muchembled, „O istorie a diavolului”, capitolul despre simţuri şi despre rolul lor în cunoaşterea etică) , cel mai ieftin şi mai profund, substituie divinitatea prin teleidoli, rugăciunea prin ritualuri păcătoase (loterii, campionate mondiale, ştiri violente, telenovele: „Având sufletul murdărit de astfel de imagini, telespectatorul va păcătui la început cu gândul, apoi cu imaginaţia, apoi cu cuvântul şi în final cu fapta.” (p.48)

marți, 2 octombrie 2007

anticapitalisme...


Frederic Beigbeder

« 99 F »

Paris, « Grasset », 2000

Care este reţeta sigură a unui best-seller? Probabil, în fiecare peisaj literar, răspunsul diferă. Spaţiul literar francez are o modalitate proprie de a impune şi promova noutăţi. Un roman francez de mare succes trebuie să aibă anumite ingrediente sociale (apel la multiculturalism; anti – „capitalism de consum” pronunţat), politice (o carte bună e neapărat de stânga, o carte foarte bună este de extremă stângă; orice roman care pretinde că depăşeşte nivelul mediu trebuie să conţină o doză pronunţată de antiamericanism – se poartă bine în Hexagon), filozofice (liberalismul şi individualismul trebuie criticate, ironizate; romanul trebuie să ia în furci orice egolatrie, fie şi în numele spiritului)... De departe, este reţeta lui Frederic Beigbeder, din „99 F”, dar şi a lui Michel Houellebecq din „Les particules elementaires” sau „Plaforme”...

Sub aspect narativ, „99 F” este istoria banală a creării unui spot de publicitate, este, dacă vreţi, o lucrare documentară. Avem în faţa ochilor întreg procesul de producere a reclamei: de la formularea conceptelor-cheie până la „servirea” ei pe ecranul televizorului, bilboard-uri, ziare şi reviste. Pe durata filmării spotului, eroii principali ucid o pensionară americană; spotul lor este premiat la „Cannes Lions” iar ei merg direct...la închisoare. Cam atât cu subiectul.

Subiectul însă nu prea contează în „99 F”: am mai văzut crime rituale, aparent inexplicabile (în „Colecţionarul” lui Fowles, de exemplu sau „Portocala Mecanică” a lui Anthony Burgess), am mai văzut şi dezmăţuri în cartierele bogate sau printre bogaţi (în acelaşi registru, „Fight Club” al lui Palanik), am mai văzut şi istorii cu inşi care nu dau două parale pe lumea asta, pe postulate morale sau pe imperative etice, preferând să caute doar plăcerea proprie, egoistă şi egolatră ( primul ce-mi vine în minte este De Sade, dar lista poate continua)...

Ceea ce şochează este sinceritatea, sau, conglomeratul de afirmaţii, cifre, indicii, citate, parafrazări sau pur şi simplu replici care sunt servite fără retuşări. « Tout est provisoire : l`amour, l`art, la planète Terre, vous, moi. (…) Tout s`achète : l`amour, l`art, la planète Terre, vous, moi. » (p.15) « Je suis le type qui vous vend de la merde. Qui vous fait rêver de ces choses que vous n`aurez jamais. Ciel toujours bleu, nanas jamais moches, un bonheur parfait, retouché sur PhotoShop. (…) Le Glamour, c`est le pays où l`on n`arrive jamais. Je vous drogue á la nouveauté, et l`avantage avec la nouveauté, c`est qu`elle ne reste jamais neuve. Il y a toujours une nouvelle nouveauté pour faire vieillir la précédente. Vous faire baver, tel est mon sacerdoce. Dans ma profession, personne ne souhaite votre bonheur, parce que les gens heureux ne consomment pas. » (p.17) « Votre désir est le résultat d`un investissement qui se chiffre en milliards d`euros. » (p.19)

...De fapt, eroul principal al romanului este publicitatea, sub toate formele ei. Publicitatea ca lavaj al minţilor, ca procedură de îmbogăţire rapidă, ca liant social, ca formă şi esenţă a lumii şi a individului, ca orizont spiritual şi material, ca lege a conservării energiei... ca Tao, ca Sprit...

Publicitatea este probabil forma cea mai liberală a totalitarismului. Aşa cum societăţile totalitare tind să controleze fiecare pas, acţiune sau mişcare a indivizilor ce o compun, la fel, publicitatea trage pe linia ei ori acţiune, gest sau fapt social. Principiul totalitar unificator este logica pieţei. Revoluţia socială sau politică nu mai jenează, nu transformă societatea – o revoluţie nu este decât o marcă comercială care se vinde pe piaţă la fel de bine precum antipodul ei. Triumful revoluţiei publicitare este reprezentat de imaginea unei tarabe într-o piaţă de cartier, o tarabă pe care sunt expuse automatul Kalashnikov şi Codul Penal, Marx şi Biblia etc.

Există o diferenţă redutabilă între totalitarismul politic, aşa cum a fost întruchipat de comunism şi fascism, şi totalitarismul comercial al publicităţii. Totalitarismul politic formulează principii abstracte şi le impune membrilor săi, de obicei în mod violent. Totalitarismul comercial, în schimb, se bazează pe aderenţa benevolă a membrilor societăţilor. Acest totalitarism comercial este chintesenţa şi rezultatul aplicării perfecte a imperativului moral al lui Kant: este comod pentru toţi, este dorinţa tuturor...

Pe de altă parte, Octave este mai mult decât un erou literar, este şi un simbol filozofic. Un simbol trist. Al unui eşec existenţial, filozofic, economic, cultural şi metasocial: Mai 68. Octave este triumful societăţii consumiste asupra „ecologiei morale”, a stângii politice şi a birocraţiei în general asupra „stângii sociale intelectuale” de care vorbea Sartre; este triumful burghezului asupra studentului răzvrătit, este triumful lui De Gaulle asupra lui Cohn Bendit, a propsperităţii asupra manifestului „nu te poţi îndrăgosti de creşterea economică”... Octave este fiul risipitor al lui Mai 68...

...Antiamericanisme deghizate sub forma anticapitalismului:

- se vorbeşte despre marile interese ale corporaţiilor americane (au fost deja inventate maşini de spălat incasabile pe care nimeni nu vrea să le vândă pentru că există lobby puternic din partea unor mari producători);

- dezmăţul în cartierele bogate din Florida – visul extremei stângi din totdeauna: de a muri lăsând în urmă un morman de ruine;

- ironizarea tehnologiilor de team building, atât de în vogă în Occident;

- utopiile insulare;

- totul poate fi vândut-cumpărat;

... Sunt câteva momente în care Houellebecq şi Beigbeder aproape coincid:

- neîncredere în individualism. Se poate construi o întreagă tradiţie filozofică a repudierii valorilor individualiste în gândirea franceză. Individul, în accepţia ambilor autori nu reprezintă mai mult decât o funcţie a structurii; o speculaţie filozofică de care avem nevoie doar pentru a calcula nişte indici economici precum puterea de cumpărare, cumpărător mediu etc. individualismul, ca expresie a unei autonomii a conştiinţei este pus la zid şi condamnat irevocabil.

- Nu vom găsi, nici la Houellebecq, nici la Beigbeder un erou cu individualitate distinctă, un erou care ar opune structurilor sociale un model etic autonom şi individualist, bazate pe o concepţie a individului ca entitate unică şi irepetabilă. Din contra, este vorba de un structuralism latent: printre eroi sunt doar structuri: cele de conducere (Octave din „99 F”), structurile de consumatori, structurile executive – alea care fac munca...

- familia. De fapt ea e absentă atât în „99 F” cât şi în „Platforme”... familiile, pentru ambii, sunt puntea, capul de pod spre dezmăţul sexual...sunt structuri plictisitoare, opresive şi monocolore...

luni, 1 octombrie 2007

regizori...

Un interviu cu Constantin Cheianu (pe care de altfel îl stimez pentru prestaţia din răposatul “Rond de dimineaţă” de la Pro Fm) în „Jurnal de Chişinău”: „Migraţia rămâne tema nr.1 a dramaturgilor basarabeni

Citez : « Pentru regizorii şi actorii noştri piesa nu este adesea decât un pretext. De aici deformarea la care sunt supuse şi cuvintele, şi intonaţia, şi accentul logic. »

În fapt nimic deosebit, dar dispreţul abia camuflat pentru meseria de regizor, pretenţia de a fi prost înţeles nu prinde bine. Munca scriitorului e una, munca regizorului e alta. E o muncă să scrii frumos, cu idei, cu personaje. E o muncă şi aranjarea în scenă, găsirea unor formule vizuale şi auditive, de decor şi scenariu, de mimică şi costumaţie – toate pentru a dezghioca ceea ce stă în „spatele cuvântului”, cum zice d-l Cheianu.

Pe de altă parte, există o stare de spirit care explică acest tip de gândire: dispreţul înnăscut şi cultivat al „oamenilor de creaţie” faţă de tehnicieni. În cazul nostru, această aserţiune este falsă: regizorul este tot un om de creaţie. La limită şi un inginer reprezintă o specialitate creativă (doar că în alt sens)...Îmi amintesc desconsideraţia unui pretins scriitor faţă de traducători. Sunt nişte vite cu ochelari care rumegă literatură, zicea el.

Tot un soi de „poveste a jesrtfei”...