vineri, 30 noiembrie 2007

100 traduceri anual

Operaţia « Să traducem anual 100 cărţi »

Abu Dhabi Authority for Culture şi-a fixat scopul ambiţios de a traduce în arabă 100 cărţi anual. Ideea aparţine lui Karim Nagy, un îndrăgostit de literatură, stabilit în Emirate. Numit Kalima (cuvânt, vorbire), acest proiect inventariază o situaţie tragică : lumea arabă nu traduce anual, mai mult de 300 cărţi din limbi străine, adică a cincea parte din producţia unei ţări ca Grecia. Astăzi, cele 22 ţări arabe luate în ansamblu publică anual mai puţine cărţi decât Turcia. Cărţile religioase sunt 17 % din această sumă.

Primele 100 cărţi selecţionate în cadrul acestui proiect aparţin unor epoci şi domenii foarte variate. Virgiliu, Euripide, Sofocle, savanţi (Einstein, Newton, Hawking), economişti (Keynes, Friedman), filozofi (Hegel, Spinoza, Habermas), romancieri (Faulkner, Gordimer), dar şi o duzină de cărţi de drept, sport, arte şi divertisment. Cărţile în limba engleză sunt în număr de 52. Cele în limba franceză (la egalitate cu germana) sunt 9, semnate de Montaigne, Camus, Althusser, Le Corbusier, Deleuze, Derrida, Lacan, Le Goff şi Truffaut. Promotorii iniţiativei nu au ezitat să-l includă în listă pe Isaac Singer, premiul Nobel pentru literatură din 1979, care va fi tradus din idiş.

Cărţile vor fi oferite gratuit bibliotecilor sau vor fi “urcate” în regim on-line. Rămâne să se treacă încă o barieră : cea a cenzurii statelor autoritare, dar şi a grupurilor sociale tradiţionale dominate de o lectură strânsă şi arhaică a islamului.

Robert Solé Le monde, 28.11.2007

joi, 29 noiembrie 2007

sa injuri pe scena...

Teatrul moldav este unicul gen artistic care mai adună oameni. Încă e la modă (spre bine? spre rău?) să mergi la teatru, să urmăreşti afişele, să fii la curent cu stagiunile sau să cunoşti la faţă măcar un actor-doi. Lumea se îmbulzeşte la spectacolele sociale, epice, dar şi la cele „experimentale”, „absurde” sau „marginale”. Până aici, de bine.

... Din păcate, moda aceasta teatrală are şi efecte perverse. Unul din ele, care mi-a sărit în ochi de câteva zeci de ori este „presiunea morală” pe care publicul o exercită asupra actorilor şi a instituţiei teatrale în general. O presiune informală, exprimată prin pufăit, semnul crucii, închiderea ochilor sau „Ţ-Ţ-Ţ!” – când în scenă se produc expresii, scene sau replici considerate indecente.

Pufăitul se bazează, de obicei, pe două motive esenţiale.

Primul motiv este atitudinea celor care merg la teatru să se cultive („Sunt prea amărât ca să mă duc la muzeu. O să mă cultiv altădată.” - E. Ionesco „Rinocerii”). În viziunea acestui grup de oameni, teatrul este un loc unde lucrurile ar trebui să fie „frumoase”, „decente”, într-o măsură mare, idilice, şi obligatoriu, romantice adică romanţate. Aceşti „amatori de teatru” consideră că violenţa nu are ce căuta în teatru, că spectacolele trebuie să fie înţesate cu scenete în care eroii principali sunt fetele nevinovate de la ţară (nevoie psihologică a publicului de sublimare a unor angoase legate de deteritorializare, migraţie sat-oraş), romaniţele şi poieniţele verzi din codrii inexistenţi (refulare a unor regrete a pierderii inocenţei adolescenţei, a unei vieţi ratate sau a unor orgolii neîmplinite) sau, în cel mai rău caz, copii-îngeri, care ar trebui să simbolizeze starea primordială pură a lumii. Teatrul devine astfel un soi de telenovelă cu un statut de prestigiu cultural deosebit (de asta îl şi frecventează „(i)esteţii” – de la care se cere să fie decent şi cam atât. Nimic din aventura cunoaşterii care este arta dialogului, din pasiunea de a descoperi echivocurile unor adevăruri aparent durabile, din fervoarea de a recupera omul din vastele structuri sociale, de a-i urmări soarta în labirintul istoriei, de a-i urmări drama confruntării cu Dumnezeu – toate acestea sunt excluse. Şi dacă, mai dă Domnul de scăpaţi o frază-două de aia nepipărată, vă luaţi în cap toate hoardele de teatrofili şi puritani morali. În fapt, chestia asta mai mult dăunează teatrului decât îl ajută. Unicul plus vizibil sunt injecţiile financiare serioase pe care legiunile de pseudo-esteţi le girează lunar (un soi de sado-mazochism intelectual hilar, dar perfect legitim în cadrul tranziţiei, varianta .md) în contul teatrelor. În plan estetic, în numele Teatrului ar fi închis teatrul. Comportament tip: îşi acoperă urechile cu palma, închide ochii. Replica-tip: „Fu-u!”

O a doua forţă este grupul celor care consideră teatrul un lăcaş sfânt în care trăiesc (doar ei ştiu cum şi unde anume) marile valori ale neamului, moaştele axiologice în faţa cărora ne plecăm cu luare-aminte. Tipii ăştia se revoltă când la Teatrul Naţional se joacă un Bulgakov („Maestrul şi MargarIta” P.S. greşeală corectată, mersi V.B.) sau un Kafka („Procesul”). Cică, zic aceşti patrioţi teatrali, scena, ca loc public este făcută pentru galerii de sfinţi religioşi sau epici, astfel că Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Dimitrie Cantemir sunt figurile potrivite, pe când Woland, Josef K., Ottelo sau Romeo sunt suficienţi în cărţi. „Să stea acolo!” E, înjurăturile, expresia liberă şi subiectele–tabu sunt marii duşmani ai acestei categorii de spectatori care profesează un fel de realism socialist prost mascat. Comportament-tip: arată cu degetul, spune ceva, indignat, vecinului cu o privire care ar vrea să spună:”Doamne, ce zile am ajuns!”. Replica-tip: „Ţ-Ţ-Ţ!”

miercuri, 28 noiembrie 2007

Kundera, II

Milan Kundera

“L`art du roman”

Gallimard, 1995

Partea II

prima parte

Broch ne învaţă că la baza comportamentului uman, individual şi colectiv stă un sistem de co-fuziuni, sistemul gândirii simbolice. Este suficient să examinăm atent viaţa noastră pentru a vedea, în ce măsură, acest sistem iraţional , mai mult decât atitudinile raţionale, deviază comportamentul nostru. - mă gândesc la „ideologia literară” care propovăduieşte naturaleţea eroului literar, care ar acţiona, spun adepţii acestui tip de gândire, în conformitate cu impulsurile şi intenţiile cele mai intime, cele mai fireşti, cele mai naturale, cele mai proprii. Un haos social în care se mişcă, brownian, dar ca rezultat al unor „porniri obişnuite”, indivizi „naturali”. Se întrevede aici atât mitul bunului sălbatic, în manieră Rousseau, cât şi o nepricepere a rolului societăţii şi socializării. E, sociologia a mai măturat ceva din aceste iluzii, iar antropologia (susţinută de literatură) a arătat că omul „natural” care „nu citeşte simboluri” este fie Mowgly, fie Tarzan, fie şi mai rău. Lumea care ne înconjoară este mai mult decât o lume de lucruri – este una a relaţiilor, pe care doar umanul le „creează/citeşte”.

Pentru a surprinde complexitatea lumii contemporane un scriitor trebuie să posede o tehnică a condensării, a elipsei. (...) Să mergi întotdeauna în inima lucrurilor, în miezul problemei. (...) Să debarasăm romanul de automatismul tehnicii romaneşti, de verbalismul romanesc, să-l facem dens. – îmi aduce aminte de o frază, nu-mi mai amintesc cui îi aparţine: citeşti uneori o carte şi vezi sute de pagini chinuite pentru o idee, când era mai simplu, s-o expui într-o poezie, cel mult într-o povestire. Totuşi, undeva Kundera se înşeală – fiecare roman cu logica lui, depinde mult de ceea ce se înţelege prin acea „logică”. Chit că problema libertăţii umane este ideea centrală din „Fraţii Karamazov”, mă îndoiesc că ar putea fi desfăşurată într-o povestire. Până la urmă, e o chestie de stil propriu şi de tehnică romanescă specifică unei epoci, dar şi de caracteristicile situaţiilor existenţiale ale romanului. O fi „conştiinţa scriitoriceasă” a lui Kundera una de viteză (poate TGV-ul e de vină), poate este angoasa existenţială şi precipitarea timpului lumii... Cine ştie! Oricum, avertismentul rămâne valabil pentru ucenicii în ale scriitoriei (cică în timpul socialismului dezvoltat, adică URSS, scriitorii erau plătiţi pentru cuvinte, pagini şi erau „interesaţi” să chinuie kolhoznicii şi mulgătoarele model pentru a umple câteva pagini-ruble!).

Polifonie plus unitate indivizibilă. – polifonia este un termen muzical, importat de Kundera pentru a descrie dezvoltarea simultană a mai multor linii de subiect, care, fiind asamblate în roman, îşi păstrează o independenţă relativă. Unul din principiile fundamentale ale polifoniei: nici o „voce”, notă sau acord nu trebuie să fie dominantă, să se distingă în partitură – armonia e deplină. Polifonia poate fi diversă: de linii de subiect (în „Demonii” de Dostoievski avem câteva „poveşti” diferite: istoria amoroasă între bătrâna Stavroghin şi Stepan Verhovenski, istoria politică a unui grup revoluţionar), genuri (pot fi amestecate poezia, eseul filozofic, drama, tratatul ştiinţific etc. – ex. „Fraţii Karamazov”, „Lupul de stepă”, „Procesul”). O dereglare de la principiul polifoniei face romanul să tragă într-o parte, să nu „ţină drumul drept”, să facă să se audă voci dominante şi voci dominate... 2 moduri în care se realizează polifonia romanească: egalitatea „liniilor” şi indivizibilitatea ansamblului.

Necesitatea unei arte romaneşti a eseului („raţionalismul” romanesc). – meditaţia şi raţionamentul au un statut diferit pe terenul romanului. În ştiinţe, fiecare este sigur de ceea ce spune, este încrezut în legitimitatea „gândirii” sale, fie că e vorba de un filozof, om de ştiinţă sau cârciumar. În zona romanului, de obicei nu se afirmă nimic: aici este teirotiul jocurilor şi ipotezelor, abandonate sau negate în restul activităţilor umane. Gândirea dogmatică devine, în roman, ipotetică. „Filozofic” în sens romanesc înseamnă complex, multilateral, complicat, echivoc, lipsa unor soluţii definitive, a unor legi sau tendinţe universale. Este ceea ce lipseşte filozofiei. „Scriitorii-filozofi” nu sunt cei care au tras „canoane” de comportament din situaţii tip (să ne amintim de faimosul argument al celor doi sălbatici, ridiculizat atât de bine de Marx şi Engels în „Anti_Duhring”), ci cei care au avut suficientă imaginaţie să „deseneze” situaţii complexe, jocuri de sensuri, să descopere feţe ascunse ale unor adevăruri şi prejudecăţi aparent simple. Nu există filozoful Kafka, în sensul în care există filozoful Witgenstein.

va urma

luni, 26 noiembrie 2007

Blog si bloaga

(bloggeri vs scriitori II)

...Am renunţat la forma axiomatică utilizată în prima parte a temei Bloggeri vs Scriitori. Mi s-a părut oarecum uscată şi rigidă. În plus, nu vreau să fie trecut în rândul maniheiştilor filozofici: nu-mi plac clasificările în alb şi negru.

Blogul, zic eu, este ziarul pe care fiecare şi-ar dori să-l citească zilnic. Altfel spus, blogul nu ar fi cartea, tabloul, muzica clasică sau bucata de granit cioplită pe care un om ar vrea s-o admire, în tihnă şi meditaţie, ci altceva. Pentru a înţelege un blog trebuie să înţelegeţi ce e aia ziar, revistă. Pentru a concepe relaţia blog-carte, bloggeri-scriitori, trebuie să pornim de la relaţia ziar-carte, ziarişti-scriitori ş.a.m.d.

Nu pretind că spun mare lucru, dar am intenţia de a înlătura nişte confuzii durabile care generează frustrări în ambele tabere (ziariştii reping bloggerii din motivul că nu respectă „deontologia profesională a jurnaliştilor”; scriitorii, la rândul lor, incriminează bloggerilor că ar fi superficiali, potenţiali scriitori rataţi şi, că ar compromite câmpul artistic etc). E o neînţelegere dublă aici, pe care mă gândesc s-o clarific.

Contradicţie: dacă blogul este un soi de ziar, de ce autorul lui citeşte şi ziare? De ce nu-şi este suficient?

Răspuns: pentru că blogul este ziarul propriu, ziarul-ideal pe care fiecare şi-ar dori să-l citească zilnic, iar lectura celorlalte îi ajută să se poziţioneze mai bine, să se delimiteze, să-şi construiască de unul singur acel liant cu lumea şi...îl alimentează cu informaţie, cu hrană informaţională. Blogul este ziarul cu care ai dori să-ţi bei cafeaua, să priveşti un meci de fotbal, să consumi cîrnaţi de Pleşcoi sau palincă. Este aperitivul care te pune pe picioare, acel „Bună dimineaţa!” care te trezeşte şi îţi dă hrană intelectuală pe toată ziua, vasul informaţional şi spiritual în care se vor depune restul senzaţiilor şi trăirilor de peste zi...

Ziarele, pot fi de tot soiul, de toate categoriile, pot fi diferenţiate pe criterii de profesionalism, obiectivitate, seriozitate sau creativitate, sau în funcţie de caracterul lor: de divertisment, sport, lecturi, de gândire, dar blogul este acel tip de ziar personal pe care îl scrii tu, este Eu-l care imprimă unitate psihologică şi intelectuală trecerii timpului numită zi. Blogul este ştirea, articolul cu care ai vrea să fii trezit dimineaţa.

Mi se pare oarecum frivol antagonismul ziar-carte, asta din motivul că nu-mi place gândirea în alb-negru, dar şi din ideea mea că faptele şi procesele sociale nu se aşează în perechi antagoniste ci mai degrabă pot fi ordonate de-a lungul unui continuum cu trecere liberă în ambele direcţii.

E, ziarul şi cartea, blogul şi cartea, pentru că asta e tema iniţială a reflecţiilor mele, îmi apar ca fiind două procese individuale situate în două puncte diferite ale acestui continuum, dar nicidecum opuse.

Diferă prin natura şi esenţa lor, nu însă prin vre-un statut ontologic diferit.

Blogul (ziarul) este situaţia existenţială a omului în lumea concretă, încercarea lui de a stoarce sens din trecerea timpului, actul prin care „fură” de la cotidian cărămizi pentru un viitor, procesul prin care îşi dobândeşte focul intelectual la care se încălzeşte, trăirea de către individ a timpului istoric concret, a cotidianului, a clipei. Prin aceasta, blogul este legătura omului cu lumea, nu ruptura lui cu ea, aşa cum sugerează unii falşi iconoclaşti ai „autismului virtual”. Blogul, ca şi ziarul este cordonul ombilical care leagă omul de un real anume. Blogul este deci procesul lent, sinuos şi dificil de creştere a individului, nu ţelul (cum este cartea). În acest caz, blogul este un proces „biologic” de dezvoltare a individului, a cărui finalitate ar putea fi cartea sau oricare alt proiect intelectual personal. Blogul – metabolismul zilnic prin care stomacul nostru intelectual digeră alimentele culturale, spirituale, intelectuale, religioase, economice, politice, tehnologice sau de alt gen.

Nu avem de ce să ne indignăm că blogul este nereuşit, că nu are caracter de carte sau că nu ar fi îndeajuns de rupt de cotidian, că nu este „estetic”, că e prea trendy, cool sau hippy. E ca şi cum ai reproşa unui ziar că este prea cufundat în noroiul clipei contingente. Blogul şi eternitatea sau gloria literară sunt contradicţii în termeni, realităţi de alt ordin. Blogul este calea (presărată, aşa cum se cuvine, cu etape, porţiuni, multă transpiraţie şi desigur, suficienţi şmecheri şi ispite care încearcă să te întoarcă), Tao spre creaţie, spre Universal, dar ca orice cale, are şi noroi, şi praf existenţial, şi cotidian trivial, şi multe altele...

Ieşirea din universal se produce abia prin finalizarea procesului de maturizare, prin coacerea fructului, adică prin depăşirea blogului, prin ieşirea din cotidian. Universalul nu se poate face decât printr-o rupere a legăturii cu particularul, cu cotidianul futil...

Blogul (ca şi ziarul) - trăirea concretului, construcţia publică a Eu-lui. Şansa unui blogger: să se maturizeze între pereţii de sticlă, să fie permanent sub observaţie şi să primească „apa vie” a colaborării cu ceilalţi.

Blogul nu poate fi citit în afara evenimentului cotidian, la fel cum indigestia nu poate fi tratată fără a se vedea ce s-a consumat în ziua concretă, nu ce mănâncă omul în general.

Cartea – ieşirea din concret, universalizarea singularului (chiar dacă o carte povesteşte despre un eveniment unic, ea îl separă de context, pentru a-l prinde, îl captează în mii şi mii de gratii teoretice pentru a-i divulga cauzele şi urmările). Situaţie anistorică. Construcţia unor situaţii-tip, hărţi existenţiale care pot fi „citite” şi „jucate de mii de ori” fără să fim nevoiţi să apelăm la cotidian („Banchetul” lui Platon, Biblia sunt citite de peste 1000 ani, fiecare lectură fiind un nou eveniment, un ziar, un „blog”, nu însă şi o modificare a cărţii, care rămâne deschisă pentru noi lecturi şi interpretări, pentru noi bloguri – vezi, bunăoară iniţiativă interesantă a Gramos-ilor: „Să citim împreună „Etica Nicomahică” a lui Aristotel).

va urma

miercuri, 21 noiembrie 2007

Kundera, I


Milan Kundera

“L`art du roman”

Gallimard, 1995

Partea I

Dacă este adevărat că filozofia şi ştiinţele au uitat fiinţa umană, odată cu Cervantes, în Europa se formează un nou gen de artă – cea care va explora această fiinţă umană uitată. - un răspuns, peste decenii, neliniştilor lui Husserl... Arta romanului, spune Kundera, trebuie să recupereze die Liebenswelt, lumea concretă a vieţii.

Romanul care nu dezvăluie o porţiune până atunci necunoscută a existenţei este imoral. Cunoaşterea este singura morală a romanului.” – o scară peste zidul dintre ştiinţă şi artă... De fapt, această scară este omul. Falimentul omului de ştiinţă: să desconsidere arta, reducând-o la superstiţii, psihoze, manii...

Spritul romanului este complexitatea. Fiecare roman spune cititorului: Lucrurile sunt mai complicate decât crezi tu.

Toate romanele din toate timpurile gravitează în jurul enigmei Eu-lui.

Teză: ştiinţa are aceeaşi preocupare. Mai mult, ea pretinde că poate studia, într-o manieră exactă şi măsurabilă mecanismele interacţiunii om-societate, om-om.

Subteză: arta nu poate operaţionaliza.

Antiteză I (A. Kuraev despre structuralism): în loc să fie preocupată de a găsi în spatele fiecărei Structuri un OM, OMUL, ştiinţa modernă este preocupată de a găsi pentru fiecare OM o Structură.

Antiteză II (W. Gombrowicz): Arta vă rămâne pe veci ceea ce a fost de la facerea lumii, adică glasul individului, expresia omului la singular, sau va pieri.

Sinteză: „Romanul nu examinează realitatea, ci Existenţa. Iar existenţa nu este ceea ce are loc, ce se întâmplă pur şi simplu – existenţa este ceea ce Omul poate deveni, totul de ce el este în stare.”

Romancierii desenează harta existenţei prin faptul că descoperă noi posibilităţi umane.” – una din marile prejudecăţi ale gândirii comune este să opună iremediabil ştiinţa şi arta, arta şi tehnica ca fiind poluri ce se resping. Mai potrivită mi se pare o influenţă taoistă care ar sugera că de fapt, ambele sunt Tao, adică căi spre cunoaştere. Alegerea ne priveşte în mod individual. Nu vreau să repet toate truismele acestei dispute recente, dar trebuie să spun că împărtăşesc ideea că între ştiinţă şi artă, ca între toate modurile de a cunoaşte lumea (religia, asceza, trăirile extatice) exită multiple căi de comunicare, carosabile în toate sensurile.

A există înseamnă a-fi-în-lume. - e greu să-l explici pe Heidegger în 4 rânduri, mai ales că, lecturându-l ai senzaţia că nu-i ajung nici mii de pagini pentru a-şi dezvolta gândurile. Pe scurt, a fi în lume, înseamnă, să nu priveşti relaţia Tu-Lume ca o relaţie subiect-obiect, ci ca o intimitate. Lumea ca subiect, va spune constructivismul.

Harta existenţială a timpurilor noastre:

1. K. Al lui Kafka – universul birocratizat. Biroul nu ca un fenomen social printre altele, ci ca esenţă a lumii.

2. Şveik – o lume în care vechile forme şi-au păstrat doar forma, nu şi conţinutul. Nimic nu merită luat în serios.” – curios, în unele pasaje, Haşek anticipează simulacrul lui Baudrillard, mai mult, îl face „motor” al lumii sociale.

3. Pasenow (atât Pasenow, cât şi ceilalţi doi eroi sunt luaţi din trilogia „Somnambulii” a lui Hermann Broch – pe care încă n-am citit-o spre marea mea ruşine.) – ataşament faţă de tradiţie, faţă de valorile moştenite.

4. Esch – fanatismul într-o epocă fără Dumnezeu. Valorile există nominal, la fel cum există şi pasiunea ce le alimentează, dar...valorile sunt lispite de conţinut, nu pot fi deosebite.” - încă o „presimţire” atât a misticismului fără Dumnezeu a unui Batailles, dar şi a modei simulacrului.

5. Huguenay – domnia iraţioanlului într-o lume fără credinţă. Asasini fericiţi, inculpabilizabili.”

marți, 20 noiembrie 2007

promo...promo...

Calul de dar nu se caută la dinţi. Filmul pe gratis nu se scotoceşte pentru calităţi cinematografice deosebite. Institutul Cultural Polonez, pentru că despre el e vorba, nu trebuie condamnat, bunăoară, pentru că nu a adus la Chişinău să zicem ultimul film al lui Wajda, „Katyn”.

Dar, ar fi putut gândi o strategie de prezentare mai de Doamne ajută în cadrul Zilelor Filmului Polonez la Chişinău!

Bunăoară să asigure o traducere bilingvă ruso-română a filmelor... Cu traducerea asta în rusă, de la balcon, te faci de râsul curcilor. Mâ gândesc că, dacă venea cineva, să zicem Alianţa Franceză, în Polonia şi prezenta filme în limba rusă (din acelaşi motiv, majoritatea polonezilor o înţeleg) chestia asta s-ar fi numit scandal diplomatic.

Nu-mi place deloc dimensiunea politică a creaţiei, dar, măcar nişte aparenţe ale bunului simţ ar trebui păstrate...

Britanicii vor serba mâine „No Music day” – un fel de zi a liniştii. Au şi un plan de acţiuni: ipodul lăsat acasă, la radio nu va fi muzică, filmele vor fi difuzate fără soundtrack etc... Asta pentru că „People like the idea of No Music Day because they believe that the commercialization of music has reached the saturation point: too much, too easily available.” Un fel de Muzică 2.0

Până la 30 noiembrie Sage Publications oferă acces gratuit la articolele din revistele pe care le gestionează,a dică peste 450 reviste ştiinţifice în domeniile Business, Ştiinţe Sociale, Medicină, Ştiinţe aplicate, Tehnologie, Ştiinţe Poltiice şi Administrative. Enjoy it! Merită.

luni, 19 noiembrie 2007

film cu oameni



Am văzut filmul lui Mungiu. Cel premiat la Cannes. „4 luni, 3 săptămâni, 2 zile”, adică. Nu cred că merită să fac o cronică completă a filmului: este probabil cel mai comentat/discutat film românesc din toate timpurile... În schimb, arunc ceva piuneze în punga cu recenzii.

- Nu sunt de acord cu opinia unei bune părţi a criticilor de film care s-au grăbit să catalogheze filmul drept unul despre comunism şi epoca trecută a viitorului luminos. E prea coborâtă ştacheta. Trebuie urcată ceva mai sus, mult mai sus. Culoarea comunistă a filmului este doar ancora pe care corabia o aruncă în apă pentru a se opri în port. Ancora nu este însă corabia întreagă. Consistenţa temporală ceauşistă este şi ea o ancoră, fără a avea un rol esenţial – este In-der-Welt-sein a filmului. De fapt, nu de Ceauşescu, şi nici de sistemul instaurat de el este vorba. Totalitarismul politic este invizibil, sub toate formele. Filmul putea face referinţă şi la o altă epocă, mai democratică sau din contra, mai întunecată. Am impresia că occidentalii care l-au premiat au înţeles mult mai bine chestia asta, spre deosebire de noi, care l-am înscris într-o logică a exhibiţiei şi exorcizării trecutului. Asta pentru că

- Mungiu construieşte două istorii ambalate în una. Istoria neinteresantă (pentru film), a României ceauşiste este ambalajul exterior, eticheta, dar miza e în altă parte, în cealaltă Istorie, atemporală şi asocială. O hartă a existenţei, cum spune Milan Kundera cu referire la roman.

- povestea asocială şi atemporală este primordială pentru înţelegerea filmului, pentru dezlegarea subiectului şi a „deznodământului” convenţional. Important: „4 luni....” nu este un film despre realitate, ci unul despre Existenţă.

Avem o situaţie existenţială: o fată a „greşit” (în faţa cui?) şi doreşte să-şi repare greşeală (o „crimă” morală trebuie răscumpărată printr-o altă crimă, juridică!). Pentru această misiune, Gabiţa nu poate conta decât pe Otilia, colega sa de cameră şi probabil cea mai bună prietenă. Exorcizarea (adică avortul) poate fi făcută doar prin sustragerea lor temporară din societate, prin ieşirea din rândul oamenilor de treabă, din câmpul justiţiei, din cel al moralei, din cel social în general. Este o situaţie-limită. Tipul care acceptă să facă avortul nu pare a fi un nice guy, şi nici nu-şi dă silinţa. Operaţia se face în mare taină, într-o cameră de hotel (subliniem, exorcizarea „diavolului” nu are loc în public, prin intermediul unui autodafe, ci într-o cameră mizerabilă a unui hotel de provincie). În această situaţie asocială, a-morală şi a-justiţiară, poziţia lui Bebe, medicul, este cea mai avantajoasă, el poate cere orice, el este Puterea legitimată divin, pentru că doar prin el Gabiţa poate accede din nou în rândul societăţii normale. Cei trei sunt „dincolo de bine şi rău”, în situaţia originară naturală a omului, dinaintea contractului social şi nici o tranzacţie nu poate fi judecată cu măsura obişnuită a binelui şi răului. Bebe poate cere orice, or, în asocial nu există nici o regulă a jocului: fiecare joacă în funcţie de Asul din mânecă. Actul sexual cu Otilia nu este nici el condamnabil pentru că joacă rolul unei monede de schimb într-o situaţie în care regulile obişnuite au fost abolite. Adică, Mungiu nu face o cartografie a epocii comuniste, aşa cum s-au grăbit să spună unii, ci analizează, explorează, sondează, caută, sapă, surpă, iscodeşte, năzuieşte (mai sunt cuvinte?) situaţia existenţială a omului în situaţii extreme, atunci când se sustrage contractului social şi iese benevol din rândurile societăţii. Dacă doriţi, e o replică hobbesiană pentru Rousseau, dacă vă place, e o mini – „estetică” a bunului sălbatic, o poveste despre oameni care l-au pierdut pe Dumnezeu, dar au evadat şi din judecata umană. Omul faţă cu sine însuşi, fără mijlocirea societăţii.

- în situaţia aia atemporală Puterea este unicul criteriu al supravieţuirii. Mă întrebam ca prostul: din care motiv Otilia a furat bisturiul ăla care nu-i serveşte până la urmă la nimic. Păi, mi-am răspuns, după o vreme, cuţitul nici nu a fost furat cu scopul ăsta. Otilia l-a luat...pentru că era dezarmată, cuţitul i-a dat curaj, Putere, a înarmat-o dacă vreţi, a pus-o în rang egal cu Bebe. Asta şi era funcţia cuţitului: fierul trebuia să suplinească slăbiciunea naturală a unui individ în situaţia originară.

vineri, 16 noiembrie 2007

fiind copii... - II

Am promis săptămâna trecută a doua parte a textului lui Gatto.Îmi ţin promisiunea:

Un mare triumf al şcolarizării este faptul că, printre cei mai buni învăţători, la fel şi printre cei mai buni părinţi, există un număr relativ mic de oameni care îşi pot imagina un alt fel de a face lucrurile. Din păcate, nu cu mult timp înainte, starea lucrurilor în SUA era complet diferită: originalitatea şi varietatea erau valori curente, rezistenţa noastră la diferitele forme de înregimentare ne-a transformat în minune a lumii, graniţele sociale ale claselor erau relativ uşor de trecut, cetăţenimea noastră era sinceră, inventivă şi capabilă să facă multe lucruri independent, să gândească pentru sine. Eram cineva ca indivizi.

Este nevoie de puţin peste 50 ore de prelegeri pentru a transmite unui copil deprinderi literare şi matematice de bază, astfel copii să poată să se înveţe de sine stătător mai departe. Apelul pentru practica „cunoştinţelor de bază” este o sticlă înceţoşată în spatele căreia şcoala se luptă pentru a fura timpul copiilor pentru 12 ani şi să-i înveţe cele şase lecţii despre care tocmai am vorbit.

În Statele Unite societatea a început să fie controlată central abia dinaintea războiului civil. Vieţile pe care le ducem, îmbrăcămintea pe care o îmbrăcăm, mâncarea pe care o mâncăm şi magistralele verzi pe care ne deplasăm de la un ocean la altul sunt produse ale acestui control central al societăţii. Epidemiile de droguri, sinucideri, divorţuri, violenţă, cruzime şi transformarea clasei sociale în castă sunt şi ele produse ale dehumanizării vieţilor noastre, ale diminuării libertăţii noastre individuale şi familiale

Fără o integrare-participare în viaţa comunităţii nu te poţi dezvolta ca personalitate (fiinţă umană) complexă. Încă Aristotel pleda pentru acest lucru. La sigur avea dreptate. Priveşte în jurul tău sau priveşte în oglindă: poftim şi demonstraţia.

„Şcoala” este unul dintre pilonii de bază a unei viziuni de inginerie socială care condamnă majoritatea oamenilor de a fi pietre subordonate într-o piramidă care se îngustează pe măsură ce ajunge într-un punct de control central.

„Şcoala” este un artificiu care creează iluzia că o astfel de ordine socială în formă de piramidă este inevitabilă (deşi o asemenea premiză este o trădare fundamentală a principiilor Revoluţiei Americane). În perioada colonială şi pe durata primilor ani ai Republicii noi nu am avut nici un fel de şcoli. Părea că promisiunile (visele) democraţiei încep să se realizaze. Noi am întors spatele acestui vis renăscând o veche năzuinţă egipteană: învăţământ obligatoriu cu subordonare pentru fiecare elev (compulsory training in subordination for everybody). Şcolarizarea obligatorie este secretul pe care „Platon” îl utilizează în „Republica” pentru a pune bazele unui plan de control total a vieţii umane din partea statului.

Dezbaterile curente ce problematizează faptul de a avea un curriculum naţional sunt false: noi deja avem unul, închis în cele 6 lecţii despre care am vorbit şi încă câteva pe care le-am tăcut. Acest curriculum nu poate naşte decât paralizie morală şi intelectuală şi nici o schimbare de conţinut nu este suficientă pentru a ameliora (elimina) efectele sale negative. Ceea ce se discută este de o mare irelevanţă.

Această stare de lucruri nu este inevitabilă. La fel, nu este imposibil de schimbat. Trebuie să facem o alegere în privinţa faptului cum „trezim la viaţă” tânăra generaţie: nu există, în acest caz, o cale corectă. Nu există nici o „competiţiei internaţională” (întrecere internaţională) care ne-ar ameninţa existenţa, iar chestia asta este greu de conceput mai ales că există un baj mediatic care stăvileşte (ţine în antreul societăţii) ideile contrare. În fiecare lucru lucru important respectul nostru naţional este autosuficient. Când vom elabora un sistem de valori non-materiale viabil, care ar găsi sensuri acolo unde ele există cu adevărat – în familie, printre prieteni, în trecerea anotimpurilor, în natură, în simple ceremonii şi ritualuri, în curiozitate, generozitate şi ajutor reciproc, în independenţa decentă şi viaţa privată onestă – atunci vom fi cu adevărat autosuficienţi.

Cum au apărut aceste lucruri „groaznice”, aceste şcoli? După cum ştim ele sunt produsul celor două „Spaime Roşii” din 1848 şi 1919, când interese atotputernice au impus o revoluţie printre proletariatul nostru industrial. Parţial, ele sunt şi rezultatul repulsiilor cu care familiile „vechi” priveau valurile succesive de imigraţie Celtică, Slavă şi Latină, precum şi religia Catolică, după 1845. şi probabil o a treia cază poate fi găsită în teama cu care aceleaşi familii priveau dinamica socială liberă a Afroamericanilor după Războiul Civil.

Priviţi încă o dată la cele 6 lecţii. Ele reprezintă un antrenament permanent pentru cei tineri, care vor trebui să fie veşnic în anul întâi de studii, oameni care sunt lipsiţi de posibilitatea de a-şi găsi propriul centru de greutate. Iar educaţia, la modul cum se practică acum, intră în contradicţie cu propria sa intenţie: de a regla sărăcia. După 1920, creşterea birocraţiei şcolare bine organizată (articulată) şi mai puţin vizibilul fapt al creşterii unei hoarde de industrii care profită de pe urma educaţiei, aşa cum este ea, au lărgit (hrănit) năravul nativ al şcolii de a pune stăpânire pe fiii şi fiicele clasei mijlocii,

Mai uimeşte pe cineva faptul că Socrate a fost condamnat cu acuzaţia că ar fi luat bani pentru faptul că preda? Încă atunci, gânditorii au observat clar sensul pe care îl are profesionalizarea predării (educaţiei), golind funcţia predării care aparţine tuturor într-o comunitate sănătoasă. De fapt, ea trebuie să-ţi aparţină ţie, în primul rând, pentru că nimeni altul nu se poate îngriji atât de mult de soarta ta decât tu însuţi o poţi face. Predarea profesională a cunoştinţelor tinde spre o altă eroare serioasă. Ea predă lucruri care sunt uşor de învîţat – cititul, scrierea şi artimetica (socotitul), insistând ca ele să fie predate elevilor anume prin proceduri pedagogice.

Cu asemenea lecţii pe care le predau zi de zi, mai surprinde oare pe cineva faptul că ne confruntăm cu o asemenea criză naţională? Ce avem noi, de fapt? Omeni tineri indiferenţi (înstrăinaţi) de lumea adulţilor şi de viitor, indiferenţi faţă de orice cu excepţia diversităţii jucăriilor şi violenţei! Săraci sau bogaţi, elevii nu-şi pot concentra atenţia vreme îndelungată asupra unui obiect sau lucru. Ei au un sens sărac al timpului ce s-a scurs şi a celui care va veni, ei nu au încredere în intimitate (cum sunt copii părinţilor divorţaţi), ei urăsc singurătatea, sunt cruzi, materialişti, dependenţi, pasivi, violenţi, timizi şi fricoşi în faţa Neaşteptatului, dependenţi de jocuri.

Toate tendinţele periferice ale copilăriei sunt umflate până la grotesc de şcoală, a cărei curriculum ascuns împiedică dezvoltarea eficientă a personalităţii. În schimb, fără a exploata frica, singurătatea şi lipsa de experienţă a copiilor, şcolile noastre n-ar putea supravieţui, nici eu ca învăţător cu diplomă.

„Gândire critică” – este un termen pe care îl auzim frecvent în aceste zile ca o formă de educaţie care va vesti (anunţă) o nouă eră în epoca şcolarizării în masă. It certainly will, if it ever happens. (să văd cum sună în bulgară). Nici o şcoală care a îndrăznit să predea elevilor uzul (utilizarea) dialecticii, euristicii şi alte instrumente ale minţii libere nu a rezistat nici măcar un an şi a fost distrusă.

Învăţătorii profesionali au un efect malefic pentru dezvoltarea copiilor. Nimeni nu poate supravieţui în cele 6 lecţii nevătămat, nici chiar profesorii. Metoda este profund anti-educaţională. No tinkering will fix it. În una dintre marile ironii ale vieţii umane, ideea că şcoala ar putea costa mult mai puţin decât cheltuim noi acum, nu prea are sorţi de izbândă. În primul rând serviciul pe care îl am este o jobs project and a contract-letting agency. Nu ne putem permite să economisim bani, nici să ajutăm copiii.

Din experienţa mea de 26 ani în calitate de învăţător, pot afirma cu certitudine că printre puţinele alternative ce pot fi întrezărite la orizont, cea mai accesibilă pentru majoritatea familiilor este de a-şi educa propriii copii acasă, la sânul familiei. Şcolile mici, deinstituţionalizate, reprezintă cea de-a doua alternativă. Unele forme ale concurenţei libere pe piaţa şcolilor publice reprezintă locul unde putem găsi cele mai multe răspunsuri. Dar costul prea mare al acestui tip de servicii pentru familiile distruse de sărăcie, şi pentru o bună parte din marginile clasei mijlocii prevestesc faptul că dezastrul celor Şase Lecţii va continua.

După ce mi-am petrecut aproape întreaga mea viaţă adultă în şcoală eu cred că unicul conţinut pozitiv al şcolii este metoda educaţiei. Nu vă prostiţi să credeţi că un bun program şcolar, sau o bună înzestrare tehnică sau nişte profesori buni sunt importanţi în procesul de educaţie al fiului sau fiicei Dvs. Toate patologiile sociale pe care le constatăm vin, în mare măsură, din cauza că lecţiile de la şcoală împiedică copii să obţină câştiguri importante pentru sine şi familiile lor, să înveţe lecţii de auto-motivare, perseverenţă, siguranţă de sine, curaj, demnitate şi dragoste – şi desigur, lecţii de ajutor reciproc, de trai în comun, care sunt de fapt cele mai importante lecţii ale vieţii familiale cotidiene.

Treizeci de ani urmă aceste lucruri puteau fi studiate în timpul rămas după lecţii. Dar televiziunea a „păpat” o mare parte din acest timp, şi „colaborarea” dintre televiziune şi stresurile specifice famiilor cu venituri mici şi familiilor monoparentale au diminuat ceea ce era considerat timpul de familie. Copii noştri nu mai au timpul să crească pentru a ajunge personalităţi complete, şi doar thin-soil wastelands to do it in.

Viitorul subminează cultura noastră sugerând tuturor să învăţăm înţelepciunea experienţei non-materiale, acest viitor va cere, ca preţ al supravieţuirii, ca noi să urmăm pasul vieţii economicoase ca valoare materială. Aceste lecţii nu pot fi învăţate în şcolile noastre, aşa cum sunt ele la moment. Şcoala este ca o viaţă care începe cu o sentinţă de 12 ani de puşcărie în care obiceiurile proaste sunt unicele care sunt învăţate bine. V-o spun eu care predau lecţii şi câştig premii pentru asta. Am de unde şti.

joi, 15 noiembrie 2007

anunturi trecute...viitoare...

Mâine, 16 noiembrie 2007, la Chişinău porneşte Festivalul Filmului Polonez în Republica Moldova. Program:

16-22.11. - Chişinău, cinema Odeon (str. Eminescu nr. 35)

16.11., ora 19.00 - Chopin. Sete de iubire (2002) - regia Jerzy Antczak, scenariul: Jerzy Antczak şi Jadwiga Barańska, muzica: Fryderyk Chopin

17.11., ora 19.00 - Toţi suntem Hristos (2006) - regia şi scenariul: Marek Koterski

18.11., ora 19.00 - Cariera lui Nikoś Dyzma (2002) - regia Jacek Bromski, scenariul Tomasz Kępski

19.11., ora 19.00 - Bună, Teresa! (2000) – regia: Robert Gliński, scenariul: Jacek Wyszomirski, Robert Gliński

20.11., ora 19.00 - Prin pustiu şi prin junglă (2001) – regia şi scenariul: Gavin Hood (pe baza adaptărilor lui Robert Brutter şi Maciej Dutkiewicz)

21.11., ora 19.00 - Egoiştii (2000) - Mariusz Treliński, scenariul: Przemysław Nowakowski, Wojciech Nowak, Mariusz Treliński

22.11., ora 19.00 - Lalele (2004) - regia şi scenariul Jacek Borcuch.

La 1 decembrie 2 filme vor fi proiectate la Kongaz, pe durata 3-6 decembrie, vor fi proiecţii la Bălţi.

Ieri au fost lansate două cărţi semnate Hose Pablo şi Andrei Gamarţ, de la Humanzone. N-am reuşit să merg, pentru că eram la serviciu, şi apoi, trebuia să merg la facultate. Cum ieri lecţii nu s-au făcut (şi cum unii dascăli de la USM nu au chef să anunţe că vin sau nu vin), am pierdut lansarea, lecţiile, dar şi proiecţia filmului «Остров» la Biblioteca „O. Ghibu”. Chiar îmi pare rău!

Bookblog face un sondaj-studiu la tema "Cultura online si offline. Eu zic să jertfiţi 2-3 minute pentru a completa formularul. Aştept cu nerăbdare rezultatele...

miercuri, 14 noiembrie 2007

cultura-culturi

Am ascultat cu mare interes multiplex-ul radio organizat de postul „Vocea Basarabiei”, sâmbătă, 10 noiembrie, care a abordat tema spinoasă a politicilor culturale în Moldova. Au fost implicate câteva posturi de radio regionale, printre care Radio Orhei, Radio Prim Glodeni, Bas FM Basarabeasca, Radio Sângera... Prezenţa regională, nu a fost din păcate dublată de o prezenţă „centrală” (dacă tot Fundaţia Soros a plătit „masa” nu văd de ce posturi precum Radio Moldova sau Antena C s-au eschivat de la participare – de la Chişinău lucrurile se văd probabil altfel... Mă rog, rânză sau intereslâc varianta .md!) sau de una instituţională republicană (colea un funcţionar de la Ministerul Culturii sau unul de la Direcţia Cultură a Primăriei Municipiului Chişinău). În fine, cu excepţia unor „tensiuni” şi probleme tehnice, radiomaratonul a reuşit... Am prins că:

- politicile culturale în Moldova suferă o insuficienţă acută de bani, oameni şi entuziasm. Un primar se văita că, în sat, trebuie să aleagă între a finanţa grădiniţa, şcoala sau casa de cultură. Bineînţeles, de cele mai multe ori alege şcoala sau grădiniţa. Conform normelor „metodologice”, spunea o doamnă, pentru cultură se alocă cam 25 lei de căciulă. Pentru un sat de 2000 oameni, banii ăştia tocmai ajung...pentru achitarea consumului de electricitate şi două-trei căldări de var pentru a murui pereţii, a mai cârpi acoperişul şi eventual, a schimba un geam.

- descentralizarea culturală (cu o marjă de iniţiativă mai mare pentru comunităţile locale) trebuie însoţită de o descentralizare fiscală... Altfel, când Nenea are banii la chimir, poţi să strigi la infinit, că nu obţii nimic... Totuşi, sunt tentat să adaug, o ţară cu discrepanţe economice zonale atât de mari, nu prea face mare treabă cu descentralizarea fiscală şi implicit cea culturală...Sunt unele primării foarte sărace... care nu au bani nici pentru electricitatea şcolii şi a grădiniţelor.

- cultura moldovenească, tot din motivele invocate mai sus, are un pronunţat caracter sezonier. Acţiunile culturale, câte sunt, se petrec vara şi pe durata caldă a anului...Cum vine iarna (vă daţi seama că 90 % din casele de cultură din sate nu se încălzesc!), cultura rurală trece în hibernare. Un exemplu recent: trupa Teatrului Naţional de Operă şi Balet a dat un spectacol la Cimişlia (o încercare de a coborî la popor)... În loc de două antracte prevăzute, au fost de fapt patru, pentru că alimentarea cu electricitate a casei de cultură raionale a căzut de 2 ori...

...În fapt nimic nou – acelaşi refren trist, bocet familiar al tranziţiei moldoveneşti... Bani, oameni – două lucruri minore care nu ne ajung...

Există totuşi şi nişte soluţii, alea vechi, pe care le cunoaştem cu toţii:

- primo, re-configurarea „căminelor culturale”. Trebuie să admitem un adevăr crunt: măgăoaiele arhitecturale au fost făcute la comandă ideologică, nu culturală, şi erau eficiente într-un anumit tip de configuraţie a spaţiului social. Ideea lor era Sala, Tribuna, nu Cooperarea sau Dialogul... Altfel, nu se explică faptul că un sătuc de mărimea Ghermăneştilor, din raionul Teleneşti cu nici câteva sute de locuitori, are o casă de cultură la fel de mare precum cea din satul reşedinţă Suhuluceni, cu o populaţie de peste 2500 oameni. Presupun că primăria comunei Suhuluceni care gestionează ambele edificii, are mari probleme de a promova ceva politici culturale, prins fiind în corsetul „electricităţii şi serviciilor comunale” pentru ambele clădiri.

Soluţia: amenajarea unor spaţii culturale mici, dotate cu o bibliotecă, o sală de calculatoare...şi atât. Chestia asta ar putea fi suprapusă pe biblioteca şcolară, bunăoară. Aşa-zisul cămin cultural poate fi demolat, utilizat în alte scopuri pentru că nu e rentabil, pentru că întreţinerea lui ia prea mulţi bani care ar putea fi utilizaţi pentru achiziţii de cărţi, filme, fişiere audio.

- secundo, reincorporarea banilor privaţi şi străini în cultură. O parte din vină o poartă statul pentru că nu acordă facilităţi agenţilor economici autohtoni sau străini care ar dori sau putea să investească în zona culturală. O altă parte din vină o poartă şi activiştii culturali care acţionează mai mult pe bază de entuziasm decât de profesionalism, altfel spus, nu ştiu să ceară, să scrie proiecte sau să conceapă strategii... Cursuri de engleză, internet abilităţi, scriere a proiectelor – ar trebui să fie „achiziţiile intelectuale” ale oamenilor din zona culturii.

luni, 12 noiembrie 2007

culori



Michel Pastoureau

„Albastru. Istoria unei culori”

Chişinău, „Cartier”, 2006

Traducere din franceză de Em. Galaicu-Păun

„Culoarea nu este atât un fenomen natural, cât un construct cultural complex, rebel la orice generalizare, dacă nu chiar la orice analiză.” (p. 5) – două tendinţe: una neurobiologică (culoarea este ceea ce ochiul percepe), alta, socio-culturală (culoarea este ceea ce omul-societate numeşte). Natura dublă a culorii: fapt natural/fapt social. Două limite ale înţelegerii fenomenului cromatic. Argumentul fizicianului-neurolog-biolog: LUMINA şi legităţile ei. Dovada istoricului-sociolog-filozof: SOCIETATEA şi instituţiile ei. Antiteză antroposociologică: culoare fizică/culoare socială.

„Culoarea este în primul rând un fapt de societate. Nu există adevăruri transculturale ale culorii.” (p.5) – valoarea naturală a culorii este neutră, ea nu ne interesează, este apatică şi indiferentă faţă de simboluri, reguli, tradiţii, mişcări, evenimente şi speranţe sociale. Nu există, deci. Valoarea socială a culorii este universul în care trăim. Chiar visele noastre au culoare, speranţele, Dumnezeu, raiul, iadul, îngerii, iubirea, sexul, icoanele, sângele... Pustiul, asceza, biserica sunt şi ele colorate social.

Orice istorie a culorilor nu poate fi decât o istorie socială.[...] Societatea este cea care „face” culoarea, o defineşte şi îi conferă sens, îi construieşte codurile şi valorile, îi organizează practicile şi-i stabileşte mizele.” (p.8) – această istorie a culorilor este istoria lui A NUMI, care înseamnă: „a semnifica sau a transmite idei, a suscita emoţii sau impresii puternice, a organiza coduri şi sisteme, a ajuta la clasare, asociere, comparare, ierarhizare.”(p.11)

Culoarea poate fi deosebită cu greu de suportul care o transmite, o face vizibilă. Fiecare medium de transportare a culorii este un subsistem social, cu funcţii complexe:

- Materia textilă, de cele mai mult ori sub forma unor articole de vestimentaţie. Haina care înseamnă statut cultural (opoziţia barbar/civilizat: romanii numeau unele triburi germanice barbare pentru că purtau culoarea albastră, îşi vopseau pletele, corpul şi hainele cu această culoare), statut social (opoziţia culori aristocrate/culori ţărăneşti/culori princiare/culori regale), statut moral (culori care includ/culori care exclud diferite grupuri marginale: cerşetorii, infirmii, puşcăriaşii, evreii, nebunii există în anumite zone cromatice, restul, adică majoritatea, trăiesc în alte zone cromatice)

- Cultul bisericesc. Când e vorba de Dumnezeu, nu orice culoare pare potrivită pentru a zugrăvi maiestatea şi atotputernicia Lui. Unele culori sunt legitime, altele tolerare, altele interzise. Îngerii sunt creaturi nevinovate cu aripi albe (în latină, candidus şi albus sunt quasi-sinonime, desemnând două nuanţe ale aceleiaşi culori), călugării poartă negru, simbol al umilinţei, modestiei, penitenţei, doliului...

- Heraldica. Culoarea este certificatul care face dovada unei origini nobile. Unele grupuri sociale transnaţionale şi transreligioase precum cavalerii fac mult pentru punerea în valoare a culorii. În mediul cavaleresc, culoarea îşi atinge plinătatea în ceea ce priveşte puterea sa de simbolizare.

- Steagul sau stema naţională. Factorul politic este o sită care cerne, în diverse grile, spectrul cromatic. Albastrul este simbolul unor monarhii. Verdele – al altora. Pentru culori se moare, se stă în puşcărie. Culoarea socială poate însemna rasism, spre deosebire de cea naturală. Chiar şi continentele noastre au o culoare: continentul galben, cel verde, cel negru, cel albastru.

- Arta. Ca expresie a sensibilităţii individuale, uneori arta se opune uzanţelor prescrise de social, politic sau religios, transgresând, deseori, limitele regulilor. Arta scoate în evidenţă culori şi nuanţe cromatice, acolo unde religia ascunde sau disimulează.

- Lexicul - suportul care asigură transmisiunea convenţiilor şi regulilor sociale cu privire la culoare.

Cele două axe primordiale ale sensibilităţii antice şi medievale vis-a-vis de culoare – cea a luminozităţii şi cea a densităţii – se constituie pe baza unei duble opoziţii: pe de o parte, dintre alb şi negru (problema raportării la lumină, la intensitatea acesteia, la puritatea sa), pe de altă parte, dintre alb şi roşu (problema raportării la materia colorată, la prezenţa sau absenţa acesteia, la bogăţia şi la saturaţia sa). Negrul este sumbru, roşul este dens, în timp ce albul este în acelaşi timp contrariul amândurora.” (p.14) -

Şi albastrul? Sugestia lui Pastoureau: pentru a studia funcţia albastrului trebuie citită istoria instituţiilor şi a epocii.

vineri, 9 noiembrie 2007

fiind copii...

Acum ceva timp vreme aveam obsesia unei incursiuni în sistemele de învăţământ. Dorinţa mea era să urmăresc modul în care procesul de educaţie contribuie sau nu la crearea unor atitudini, altfel spus, configuraţii ale sufletului şi intelectului (iertat sa-mi fie limbajul uscat, este totuşi cel mai bun termen în cazul ăsta) care generează şi alimentează valori precum gândirea critică, solidaritatea socială, altruismul etc... Tema oarecum mi-a zburat din cap, dar ieri, a revenit cu o brutalitate la care nu mă aşteptam... Am găsit printre hârtiile mele acest text al lui John Taylor Gatto, fost învăţător, acum evadat din sistem, care încearcă să prindă aceste mecanisme...

Prezint acum traducerea părţii întâi a textului. Restul – vinerea viitoare.

Şase lecţii ale unui profesor

by John Taylor Gatto, New York State Teacher of the Year, 1991

Sunt Gatto, domnul Gatto. Acum douăzeci şi şase ani, mi-am încercat norocul în meseria didactică. Licenţa mea mă legitimează în calitate de învăţător de Limbă şi Literatură engleză, dar asta nu este tot ce am făcut. Am predat ŞCOALA şi pentru asta am fost premiat de multe ori.

Activitatea didactică are un conţinut bogat şi divers, dar şase lecţii sunt comune tagmei învăţătorilor de la Harlem la Hollywood. Plătiţi aceste lecţii în mai multe feluri, chiar fără a şti, şi din acest motiv cred că nu vă sunt necunoscute:

Prima lecţie pe care o predau este : „Stai în clasa în care te afli.” Nu ştiu cine a hotărât ca elevii mei să fie aici, dar nu e treaba mea. Copii sunt numerotaţi şi clasificaţi astfel încât oricare din ei poate fi reîntors în clasa corectă, în caz că încearcă să trişeze sau să iasă. Pe parcursul anilor numărul de moduri în care copii sunt clasificaţi a crescut dramatic, încât este greu să suporţi priveliştea unor fiinţe umane sub povara clasificărilor din care fiecare face parte. Numerotarea copiilor este o afacere rentabilă şi profitabilă, iar afacerea însăşi este concepută pentru a-i cuprinde pe toţi elevii.

Încă o dată nu este treaba mea. Menirea mea este să închid copii în aceste clasificări, or, cel puţin să-i fac să le suporte. Dacă lucrul merge bine, copiii nu se pot imagina pe sine în altă parte, ei invidiază clasele mai bune, le poartă respect şi dispreţuiesc clasele mai proaste. Din acest motiv, de cele mai multe ori, clasa, în general, păstrează un ritm de mărşăluire destul de bun (So the class mostly keeps itself in good marching order). Aceasta este raţiunea de a fi a oricărei competiţii şcolare. Trebuie să-ţi cunoşti locul.

Totuşi, în ciuda regulilor generale, eu am făcut efortul de a îndemna elevii spre reuşite mai mari ale testelor de verificare a cunoştinţelor, promiţând chiar un eventual transfer din clasele mai proaste ca răsplată. Le-am sugerat chiar, răutăcios, că va veni o zi când firmele îi vor angaja în baza rezultatelor acestor teste, deşi experienţa mea personală îmi sugerează că angajatorii sunt de obicei, indiferenţi faţă de aceste detalii. Nu am minţit niciodată făţiş, dar am ajuns la concluzia că adevărul şi activitatea în calitate de învăţător sunt incompatibile.

Lecţia claselor numerotate este că nu există o cale afară din clasa ta decât prin magie. Până se va întâmpla această magie, stai acolo unde eşti.

Lecţia a doua pe care o predau elevilor mei este că stă în puterile mele „să aprind şi să sting întrerupătorul de lumină”. Eu le cer să fie implicaţi total în lecţiile mele, să sară în sus şi în jos în aşteptare, să se întreacă între ei pentru bunăvoinţa mea. Dar când clopoţelul sună eu insist ca ei să se abandoneze acolo unde au ajuns şi să meargă cât mai repede spre următorul „loc de muncă”. (I demand that they become totally involved in my lessons, jumping up and down in their seats with anticipation, competing vigorously with each other for my favor. But when the bell rings I insist that they drop the work at once and proceed quickly to the next work station.) Nimic important nu se termină vreodată în clasa mea, nici în alte clase. (Nothing important is ever finished in my class, nor in any other class I know of.)

Lecţia clopoţelului este că nicio ocupaţie nu a sfârşit serios, deci, de ce să te oşteneşti degeaba? Clopoţelul este logica secretă a percepţiei timpului în şcoală; argumentul lor este implacabil; clopoţelul distruge prezentul şi viitorul, convertează orice interval în Acelaşi, ca o hartă abstractă care transformă orice râu sau munte în linie şi îl distruge în acest mod. Clopoţelul injectează orice promisiune cu indiferenţă.

Lecţia a treia pe care o predau este să-ţi abandonezi dorinţele în numele unor reguli stricte de comportament. Drepturile pot fi limitate sau lărgite, de autoritate (profesor), fără apel. Ca învăţător eu pot interveni în multiple feluri, conform interesului meu, fie încurajând unele manifestări pe care eu le consider legitime, fie iniţiind urmărirea şi combaterea altora care ameninţă autoritatea mea. Judecăţile mele trebuie să fie rapide, întrucât individualitatea încearcă permanent să se afirme în clasă. Individualitatea este un blestem pentru toate sistemele de clasificare, o contradicţie a teoriei claselor.

Există şi moduri în care individualitatea încearcă să se manifeste: copii se strecoară pentru un moment la WC , ei mă păcălesc pentru a sta câteva minute afară sub pretextul că au nevoie de apă. Uneori ei vor apărea în faţa mea furioşi, depresaţi sau învioraţi de lucruri situate în afara cunoaşterii mele. În asemenea condiţii, pentru un profesor, nu există copii care au dreptate, nici drepturi, există doar privilegii care pot fi retrase.

A patra lecţie pe care o predau este că doar eu, învăţătorul, voi hotărî asupra materialului de studiu. ( Mai exact, eu voi impune deciziile adoptate de oamenii care mă plătesc). Acest privilegiu îmi permite să separ instantaneu copii buni de cei răi. Copii buni vor îndeplini exerciţiul pe care-l dau eu cu minim împotrivire şi cu o doză decentă de entuziasm. Din milioanele lucruri de valoare pe care trebuie să le înveţe, eu decid pentru care din ele voi avea timp. Alegerile sunt ale mele. Curiozitatea nu are vreo relevanţă deosebită în munca mea, doar supunerea.

Copii răi luptă împotriva aceste stări de lucruri cum pot, încercând, mai voalat sau mai deschis să ia decizii despre ce vor învăţa. Cum putem admite asta şi în acelaşi timp să supravieţuim ca învăţători? Din fericire, există proceduri de frângere a voinţei celora care rezistă.

Este un alt mod de predare a lecţiei dependenţei. Elevii buni aşteaptă de la învăţător indicaţii despre ce trebuie să facă. Este cea mai importantă lecţie din toate: cea potrivit căreia trebuie să aşteptăm oameni mai pregătiţi ca noi care să dea sens vieţilor noastre. Nu va fi o exagerare să afirm că întreaga noastră economie se bazează pe această lecţie bine învăţată. Sunt destule lucruri care vor dispărea dacă copii nu vor fi antrenaţi întru dependenţă: businessurile de asistenţă socială, inclusiv instituţiile de consultanţă, distracţia (entertaiment-ul) de orice fel, chiar cea televizată, se va ofili dacă oamenii îşi vor aminti cum să se distreze singuri; restaurantele, cafenelele şi întreaga industrie fast-food va păli dacă oamenii îşi vor reaminti cum să gătească singuri, decât să depindă de felul cum străinii le vor găti mâncarea. O mare parte din dreptul modern, medicina şi ingineria va dispărea de asemenea – industria textilă la fel – dacă nu ar fi un surplus garantat de oameni neputincioşi aruncaţi afară din şcolile noastre în fiecare an. Noi am construit un mod de viaţă care se bazează pe oameni care fac ce li se spune întrucât nu cunosc altă cale. Pentru Dumnezeu, să nu naufragiem această corabie.

În lecţia a cincea eu învăţ că respectul de sine (self-respect) trebuie să depindă de anumite merite ale tale măsurate într-un anumit mod. Elevii mei sunt măsuraţi şi evaluaţi în permanenţă. Un raport lunar, impresionant prin precizia sa, este trimis acasă, părinţilor copilului pentru a răspândi aprobare sau pentru a măsura cu exactitate de o unitate procentuală cât de nesatisfăcuţi de propriul copil trebuie să fie părinţii. Deşi multă lume va fi surprinsă de cât de puţină vreme şi gândire se cheltuie la alcătuirea acestor raporturi, masa totală a hârţoagelor-observaţii poate configura profilul unor defecte care vor impune copilul să ia o anumită decizie despre sine şi viitorul său bazată pe observaţiile întâmplătoare ale unor străini.

Autoevaluarea (self – evaluation) – fibra principală a oricărui sistem filozofic major apărut vreodată pe această planetă – nu este niciodată un factor important în această privinţă. Lecţia testelor, şi notelor este că copii nu trebuie să aibă încredere în sine sau în părinţii lor, dar trebuie să se bizuie pe aprecierile unor străini cu certificate. Oamenilor trebuie să li se spună cp sunt valoroşi.

Pe parcursul lecţiei a şasea eu învăţ copii că ei sunt supravegheaţi în permanenţă. Eu ţin sub observaţie constantă fiecare elev, la fel o fac şi colegii mei. Nu există spaţii private pentru copii; nu există timp personal. Clasa utilizează doar intervale a câte 300 de secunde pentru a urzi un soi de fraternizare la nivelul inferior. Studenţii sunt încurajaţi să flecărească, să bârfească unul cu altul, alteori să-şi bârfească părinţii. Desigur că încurajez părinţii să mai ştirbească din îndărătnicia copiilor lor.

Repartizez „teme pentru acasă” întrucât am nevoie ca această supraveghere să se extindă şi acasă, în spaţiul necontrolat de mine, unde elevii au altfel obiceiul de a studia ceva interzis, poate de la mama sau de la tata, poate de la vre-un vecin înţelept.

Lecţia supravegherii permanente este că nimeni nu poate fi crezut, că intimitatea nu este legitimă. Supravegherea este o metodă veche, răspândită printre gânditori cu influenţă; ea este conceptul principal sugerat de Calvin în „Instituţii”, de Platon în „Republica”, de Hobbes, de Comte, de Francis Bacon. Toţi aceşti bărbaţi fără copii au descoperit acelaşi lucru: Copii trebuie supravegheaţi cu atenţie dacă doreşti să ţii sub control strict societatea.

P.S. una dintre cărţile semnate de John Taylor Gatto – „The Underground History Of American Education poate fi găsită pe site-ul oficial al autorului sau pe e-snips. Lectură plăcută.

P.P.S. traducerea textului a fost făcută în mare grabă, sorry pentru gafe, aştept comentarii şi replici.

joi, 8 noiembrie 2007

PC....

Revista CHIP publică o avertizare cu titlul: Sfârşitul calculatoarelor personale în ţările dezvoltate, bazat pe un studiu al IDC (International Data Corporation). Printre altele: „Importanţa PC-urilor în casele japonezilor scade, sarcinile acestora fiind preluate de dispozitive smart phone, console pentru jocuri cu conexiune internet şi video recordere digitale.”

Este adevărat că, din punct de vedere tehnologic, calculatorul personal obişnuit este o harababură tehnologică de neiertat, o urîţenie ineficientă, polifuncţională, asamblată după metoda hipermarket: all in one place, all in one piece. Eventuala desprindere a sferei jocurilor şi a muzicii de PC nu poate fi decât salutabilă: muzica a fost şi trebuie să fie portabilă, altfel calculatorul pare depăşit chiar de vechiul şi bunul walkman.

Economic vorbind, acest sfârşit, pe termen lung şi mediu, ar trebui să producă o ieftinire globală a calculatoarelor personale şi a componentelor lor.

...Sociologiceşte, asta ar însemna o redistribuire a tehnologiilor şi cunoaşterii de jos în sus şi pe orizontală (de la Nordul bogat la Sudul sărac, de la Ţările Dezvoltate la cele în curs de dezvoltare): ca efect, unele populaţii, actualmente semi-excluse din procesul dezvoltării tehnologice, vor fi reintegrate din nou. Mă gândesc atât la programele globale de tipul One Laptop per Child, cât şi la creşterea posibilităţilor de procurare a unui PC de către cumpărători cu venituri reduse şi foarte mici, cum este, bunăoară, majoritatea populaţiei Republicii Moldova şi în genere, Europa de Est.

În fine, Filozoficeşte, sfârşitul PC, prin decuplarea entertainemntului, infotainmentului şi tot felul de –nment, -ism, va însemna „lepădarea de PC” a „falşilor prieteni”, tovarăşilor de drum şi „amicilor temporari” ai Calculatorului, printre ei, pornografii, amatorii de bârfe şi vedete, spam, viruşi... Fără Dumnealor, PC-urile şi internetul vor fi mai curate, mai rapide şi mai puţin periculoase.

Cu o perfidie oarecum forţată aş adăuga că procesul de emigrare a unor utilizatori de la PC la console şi telefoane mobile ultraperformante, va fi probabil întoarcerea „fiului risipitor”, adică a calculatorului la Tătăl colectiv – lumea ştiinţifică şi de conducere...

marți, 6 noiembrie 2007

troleibuze si carti, la chisinau

Am văzut ceva abţibilduri şi stickere promoţionale în troleibuz (nr. 24, pentru conformitate), care anunţau aniversarea a 130-a a Bibliotecii Municipale„B. P. Hasdeu” . Semn că se poate, că suntem liberi să facem publicitate culturii aşa cum o facem pentru celelalte “bucăţi” ale vieţii noastre sociale. Personal n-am observat « reacţii adverse la călători » şi mor de curiozitate să văd care este impactul acestui PR cultural, fără îndoială primul de acest gen pe la noi.
…Zilnic trec pe lângă « zidul plângerii » presei moldoveneşti, adică porţiunea aia de teren din parcul central al Catedralei Mitropolitane « Naşterea Domnului ». De mulţi ani, unele panouri de sticlă sunt goale sau nu se înnoiesc. Mă gândeam că ar fi extraordinar-de superb-de fain-de bine dacă acest spaţiu neutilizat de « celulele cenuşii » ale jurnaliştilor moldoveni ar fi date în arendă (pe gratis, desigur) editurilor moldoveneşti şi străine, care ar plasa acolo anunţuri despre lansări de cărţi, întâlniri cu autori, serate dedicate sau recitaluri. În fapt, celelalte sfere ale culturii (cinematografia, muzica, teatrul, dansul, pictura) sunt vizibilizate reuşit în spaţiul public, în parte şi din motivul că sunt
mult mai rentabile…

luni, 5 noiembrie 2007

goncourt...

Cică...

Gilles Leroy este câştigătorul premiului Goncourt 2007, pentru romanul său Alabama song. Felicitări, mosiu Leroy. Acum, că febra Goncourt-ului a trecut, mă întreb dacă Mediateca Alianţei Franceze din Moldova va aduce cartea şi la Chişinău.

Asta pentru că, laureatul de anul trecut, Jonathan Littel, apăruse, câteva luni mai târziu, ba chiar era expus la vitrină, alături de laureaţii celorlalte premii literare franceze: Medicis, Femina etc. Chiar am fost flatat în mândria mea de rezident al unei periferii culturale. Aşteptăm, deci!

Până una-alta, mă gândesc să-mi iau un concediu la iarnă, pentru a-l lectura pe Littel... L-am început de 2-3 ori, am trecut doar de prefaţă (Toccata), pentru restul negăsind timp...

Rober Muchembled orgasm si placere

Robert Muchembled

“Orgasmul şi Occidentul. O istorie a plăcerii din secolul al XVI-lea până în zilele noastre”

Chişinău, “CARTIER”, 2006

Între “to spend” şi “to come”... orgasmul, bineînţeles. Mutaţii sociale şi culturale ale sexualităţii.

Un truism filozofic afirmă că unica diferenţă între om şi animal este cultura. Altfel spus, instinctul este soarta animalului, şi cultura este cea a omului. Animalul, deşi domesticit şi oarecum civilizat (adică după ce a asimilat o doză de cultură) rămâne la acest palier al instinctului: cazurile frecvente când unele jivine, aparent blânde şi inofensive, “înmuiate” de traiul alături de om, se revoltă şi-şi arată colţii denotă supremaţia netă a instinctului, ca fiind mediul firesc al animalului. Dincolo, orice manifestare a instinctului trebuie filtrată prin mecanismele complicate ale culturii, ale sublimării şi ale autocontrolului.

...O istorie a Orgasmului nu poate fi decât o istorie a sexualităţii. O istorie a sexualităţii însă, nu este o “istorie naturală” după modelul biologic, ci o istorie socială care trebuie să ţină cont, în desfăşurarea ei, de motive şi rigori culturale, religioase, economice, culturale.

Suntem prinşi între două extreme: pe de o parte, logică lui “iubim pentru că cultura noastră ne învaţă să iubim, în numele supravieţuirii speciei” şi “suntem ca specie în mod biologic programaţi să ne îndrăgostim şi să alcătuim perechi”.

Definitoriu pentru societatea umană este transgresiunea acestui dualism, transformarea lui într-un continuum socio-biologic, cele două ipostaze fiind în acest caz doar două posibilităţi graduale pe aceeaşi axă liniară a evoluţiei omului de la instinct la cultură. În fapt, o istorie a sexualităţii occidentale este o istorie a diferitelor uzanţe culturale ale faptului sexual, a sublimărilor succesive în numele unui palier sau altul al socialului, a îngrădirilor, barierelor şi dirijărilor extraordinarei surse de energie care este instinctul sexual.

Trebuie să spunem că sexualitatea nu a fost reprimată, aşa cum ar părea la o lectură superficială a unor “texte sacre” (religioase, culturale sau etice), nici combătută, aşa cum ar ieşi din lamentatio “luptătorilor pentru eliberarea sexuală”. Sexualitatea a fost doar dirijată şi transpusă în alte scopuri. Eliberarea sexuală a zilelor noastre nefiind, în nici un caz, salvarea sexualităţii, sau emanciparea ei, ci câştigarea de către individ a dreptului de uzanţă individuală a sexualităţii, departe şi în afara grilelor colective.

Tocmai am enunţat o axă fundamentală a istoriei sexualităţii în Occident: cea care desemnează evoluţia şi modificările în drepturile (etice, juridice, religioase) de utilizare a sexualităţii: de la colectiv la individ, de la societate la atomul social - evoluţia pare să scape lui Muchembled, ocupat neiertat de mult cu descrierea rigorilor şi interpretărilor culturale şi religioase. În plan filozofic general, această istorie a acumulării, la polul individual, atât a obligaţiunilor cât şi a drepturilor de utilizare a energiei sexuale se suprapune în cadrul mai general al emancipării individului, al invenţiei lui de către gândirea modernă şi al eliberării lui succesive de sub tutela statului şi a religiei (o lectură marxistă a istoriei ar sugera o evoluţie paralelă, nu neapărat univocă: cea a încorporării treptate a individului în structuri economice şi invenţiei unor noi forme de dominaţie, mai soft decât cele vechi).

O altă axă fundamentală, pe care se pliază istoria sexualităţii occidentale în perioada studiată de Muchembled este oscilaţia sexualităţii între procreaţie şi plăcere. Cele două poluri nu sunt neapărat antagoniste, dar lectura socială le interpretează în felul acesta. În fapt, procreaţia este minimul de sexualitate acceptat în occident, plăcerea fiind demonizată şi surghiunită în Infern (un fapt care explică atât interesul extraordinar pentru acesta, dar şi interpretările de genul celei din Ivan Turbincă - prin grila interesant-plictisitor). Procesul prin care plăcerii îi sunt barate toate drumurile de acces spre individ poartă numele de Sublimare. Termenul forjat de Sigmund Freud se dovedeşte a fi cel mai util pentru a desemna sistemul de procedee, reguli, uzanţe, obiceiuri, scrieri, legi şi norme care zăgăzuiesc cu succes potenţialul fulminant al energiei sexuale şi îl transpun în palierul economic, politic şi religios al socialului. Activismul politic, frecvenţa crescândă a războaielor în Europa, cultul eroilor militari – toate se înscriu de minune în paradigma sublimării energiei sexuale. Muchembled corectează chiar, în numele paradigmei sexualităţii sublimate, teza lui Max Weber despre legătura cauzală între etica protestantă şi progresul economic al societăţilor care au îmbrăţişat acest tip de etică, prin transcrierea ei în termenii sexualităţii. Astfel, miracaolul economic al Occidentului se explică şi prin capacitatea sa de a sublima energiile sexuale, obligându-le să ia forma şi justificarea unor performanţe economice, politice sau sociale.

Acest traseu nu este atât de lejer şi liniar precum pare. Întâi pentru că presupune developarea unui sistem întreg de institute şi instituţii “corectoare”: biserica, familia, statul, dreptul, tradiţiile. În al doilea rând, pentru că nu poate fi conceput fără existenţa unor “supape” - marje de libertate tolerate pentru “respiraţia normală a organismului social”.

O specificare: traseele sunt diferite, atât pentru ambele sexe, cât şi pentru diferitele straturi ale societăţii. Pe plan gender, problema sublimării sexualităţii feminine pare rezolvată odată cu găselniţa “păcatului Evei” care justifică duritatea convenţiilor şi legilor sociale în ce le priveşte. Pentru perioada anterioară revoluţiei sexuale şi invenţiei pilule contraceptive, sexualitatea feminină este încorsetată în regimul “procreaţie” cu toate consecinţele ce decurg: naştere, creştere şi educaţie a copiilor, menţinerea căminului familial, îngrijirea masculului procreator. Această schemă este valabilă pentru Europa secolului al XVI-lea, pentru Europa Luminilor dar şi pentru epoca victoriană. Trăsăturile ei sunt: stigmatizarea căutării plăcerii de către femeie, condamnarea unor comportamente orientate spre acest scop şi pedepsirea legală, religioasă şi economică a oricăror tentative feminine de deturnare a “maşinii simbolice de sublimare”. Pentru jumătatea bărbătească regulile sunt mai permisive, libertatea este mult mai mare, fiind tolerate chiar unele excese de sexualitate. În practică, spune Muchembled, putem vorbi de un veritabil standart dublu, menit să ţină în frâu sexualtiatea bărbătească. Pe de o parte, ca şi în cazul feminin, bărbaţii sunt îndemnaţi şi obligaţi să se menţină în cadul procreativ al sexualităţii, altfel spus să caute plăcerea doar în căminul familial, în anumite limite. Pe de altă parte, există un sistem extrem de dezvoltat al caselor de toleranţă, prostituţiei legale şi infidelităţilor familiale tolerate, care au funcţia de a asigura supape pentru sexualitatea excesivă a unor masculi. O spunem pe şleau: adulterul masculin este tolerat, mai mult este uneori chiar încurajat, fiind considerat o expresie a “potenţei procreatoare” a masculului, la fel este tolerată şi chiar admisă o anumită doză de căutare a plăcerii de către bărbat, fie în braţele prostituatelor, fie ale amantelor.

În plan social general sistemul social menţine un şir de instituţii situate la ambele extreme: atât la extrema reţinerii de la orice sexualitate (este cazul mănăstirilor şi al instituţiei preoţilor, celibatari în cadrul religiei catolice) cât şi la extrema voluptăţii (prostituatele şi femeile uşoare) care trebuie să menţină stabilitatea angrenajului social.

În fine, o a treia axă determinantă este a evoluţiei uzanţelor sexualităţii în Occident este inventarea “femeii”, a orgasmului feminin, a “homosexualilor”, a masturbării - altfel spus, inventarea unei uzanţe individuale a sexualităţii care ar ţine cont de particularităţile gender, care ar acoperi “cerinţele şi exigenţele” particulare ale atomilor sexuali şi care ar oferi şanse egale tuturor membrilor societăţii şi care, este orientată spre plăcere. Femiea, homosexualul, masturbarea – sunt variaţii ale plăcerii. Societatea occidentală contemporană a “legalizat” plăcerea, mai mult, unii filozofi vorbesc de un exces periculos al plăcerii manifestată prin tirania orgasmului, vinovată cică, de destrămarea multor familii şi de fragilitatea cuplului în occident. Evoluţia aceasta poate fi descrisă în termenii un fapt anecdotic: în secolele XVI – XIX, în engleză, expresia care desemna piscul plăcerii utiliza vrbul “to spend”, adică a cheltui, altfel spus o lectură a sexualităţii din perspectiva performanţei procreative şi economice, care rezerva un timp limitat acestui aspect al vieţii umane. În engleza contemporană, acelaşi lucru este desemnat acum cu ajutorul verbului “to come”, adică a veni, a ajunge, care presupune un proces autonom, cu logica şi tehnica sa...

Unde suntem astăzi? Poate oare plăcerea să constituie un fundament sigur pentru o evoluţie socială? Ieşirea din umbră a sexualităţii corelată cu numărul crescând al divorţurilor, sporul demografic redus, negativ chiar al populaţiilor occidentale, hedonismul sexual, logica totalitară a performanţei sexuale – nu sunt oare semne ale decăderii societăţii vestice? Societatea occidentală, are vreo şansă de supravieţuire după devalorizarea familiei?

De fapt, o astfel de formulare a întrebărilor-cheie a evoluţiei sexualităţii în Occident este defectuoasă. Se întrevăd prea clar rigorile retorice ale discursurilor religioase tradiţionale, ale uzanţelor colective ale sexualităţii. Reformulate, aceste probleme trebuie să ţină cont de o mutaţie enormă pe plan filozofic şi juridic: epoca noastră, numită post-modernă, epocă a eliberării sexualităţii de sub tutela statului sau religiosului, nu este nicidecum epoca distrugerii familiei (aşa cum strigă unii “legionari” morali), ci una a renegocierii. Departe de a fi contestat, faptul familial este re-negociat, re-discutat. O utopie umanistă este pe cale de a se împlini: fondarea instituţiilor umane se bazează deja pe o alegere conştientă. Noua familie este aceeaşi uniune constituită de data asta prin acord egal, prin contract care presupune egalitate sexuală şi de plăcere a celor doi componenţi ai familiei. Argumentul că, exaltarea plăcerii şi voluptăţii ar distruge familia este unul fals. Să nu uităm că homosexualii, adică familiile bazate exclusiv pe plăcere, nu pe procreaţie doresc...să întemeieze familie şi să educe copii. Adică să contribuie la menţinerea speciei.