despre barzi cu dragoste...

Un articol apărut în revista bulgară Kultura, tradus de mine...zilele astea...
sursa

Cântecul de bard şi viitorul poeziei. Cronica unei evoluţii deja cunoscute

Contrar opiniei obişnuite, noţiunea „bard” nu este de origine rusă, ci celtică, şi desemna, iniţial, figura unui poet epic. Sunt utilizate şi noţiunile singer/songwriter. Sună europeneşte, chiar dacă e supusă unei prejudecăţi curente – ideea de bard, ca ecou al unei activităţi (ne) artistice, este sortită eşecului.

Suntem însă martorii unui proces contrar: cronica cântecului barzilor nu este o cronică a unei morţi, ci a multor vieţi – deoarece mişcarea barzilor în Bulgaria, ca şi aiurea, este parte a fenomenului culturii „vii”. Fenomenul barzilor poate fi ucis doar în condiţiile unui control total al tuturor formelor vieţii colective. Însă, chiar şi atunci, mişcarea barzilor se restrânge la sfera vieţii private, la casetofonul vechi din bucătărie în cadrul unor întâlniri cu prietenii.

În istoria recentă a Europei perioadele de persecutare şi diminuare a intensităţii fenomenului bardesc coincid cu restrângerea drepturilor civile: războaie, timpuri grele după război, regimuri autoritare şi totalitare. El nu poate fi supus unui control total, întotdeauna există elemente de improvizaţie şi dialog. Fiind prin definiţie un element situat la nivelul de jos al culturii, cultura barzilor este câmpul intermediar între public şi privat, colectiv şi individual, dar tocmai acest spaţiu tranzitoriu este golit în perioadele nelibere ale istoriei.

Încă ceva, arta de Agora nu a murit în era digitală. Agora se multiplică şi capătă şi existenţă virtuală. Iar Bardescul şi teatralul sunt plasate într-un câmp de expresie, cu multe puncte comune. Bardescul e marginal, el este fondat de tradiţia trubadurului şi intră în contact cu multe convenţii, inclusiv cele poetice, de interpretare etc, dar anume sincretismul îl pune în poziţie de rudă cu teatralul. Iar legătura Bardescului cu poezia e generativă, e unul din „timpurile viitoare”.

Figura Bardului

Bardul ca fenomen social şi artistic e atestat pentru prima oară pe timpul lui Homer. Tot atunci barzii se organizează în asociaţii profesionale (rapsozii şi şcoala lor de pe insula Chios). Bardul e reprezentant dar şi principiu corectiv al societăţii polisului... Barzii dispar în epoca elinismului; poezia se închide în mediile intelectuale ale savanţilor alexandrini şi pierde caracterul său oral, iar în Agora, bardul este înlocuit de filozoful ambulant care face o mişcare în sens contrar: din înălţimile elitelor şcolilor filozofice spre diatribele populare pentru public mai larg.

Bardul exprimă identitatea colectivă – povestitor al mitologiei şi istoriei comune, dar şi cântăreţ al prezentului – Alcaeus creează metafora statului-corabie, dar poate cânta şi fericirea nebună ce-l cuprinde la auzul morţii unui tiran, poeţii tragici leagă istoriile mitologice cu dezbateri politice şi juridice actuale. Când polisurile greceşti sunt dizolvate în imperiul lui Alexandru cel Mare, persoana privată încetează de a mai fi cetăţean şi se transformă în supus. Şi dacă polisul este o comunitate organică, vizibilă şi sensibilă, imperiul este un câmp infinit, rece, incapabil de a oferi individului senzaţia de identitate caldă şi intimă. Supusul, spre deosebire de Cetăţean, pierde capacitatea de a reacţiona comunitar, de a exprima şi împărtăşi trăiri şi probleme colective.

Întreruperea se întinde, în Balcani, pe durata multor secole. În parte, faptul se datorează sistemelor de tip imperiu care au dominat zona – Imperiul Roman, Imperiul Bizantin, Imperiul otoman. Figura bardului supravieţuieşte doar la nivel regional – de exemplu pe insula Creta, unse se păstrează forme de povestire orală a eposului, iar numele unor barzi ca Xilouris devin generice. Un rezultat paradoxal, la prima vedere: toposul cântecului bardesc în Bulgaria contemporană este oraşul mic. Festivalurile genului sunt mari evenimente în Harmanly sau Lovech, şi incolore, fără faţă proprie - la Sofia.

Originile mişcării

Fenomenul bulgar al barzilor îşi are rădăcina în mişcarea barzilor ruşi şi poartă în sine caracteristicile cântecului de autor rus, ce a renăscut tradiţiile cântecului urban pe timpul dezgheţului hruşciovist; iniţial mişcarea utilizează spaţiul taigalei, al cortului turistic sau al focului din tabere. Sunt pipăite caracteristicile principale ale genului festivalic – spaţiul deschis, renunţarea la ierarhie, ignorarea autorităţii puterii de stat. În paralel, peste ocean se naşte cultura Beat şi se produce minunea Woodstock. De altfel, diferenţa între cele două părţi ale Cortinei de Fier pare mult mai mică decât spun ideologii din Vest şi Est. Procesul de întoarcere către existenţa civilă, cu momentul culminant 1968 curge în paralel. Trebuie să amintim numele lui Jacques Brel şi Georges Brassens în Franţa, Dionisis Savopoulos în Grecia, barzii din spaţiul anglosaxon Bob Dylan, Leonard Cohen, Tracy Chapman.

Varianta BG, modificaţii şi aport practic, fără teorie

La originile mişcării barzilor în Bulgaria stau poeţi, jurnalişti, unii – participanţi ai mişcării oficiale „Ален мак“. Barzii bulgari se grupează în jurul jurnalistului de la „Народна младеж” (Tineretul Popular) Valentin Panaiotov, poetului Grişa Trifonov, conducătorului trupei „Вълна“ (Unda) Vladimir Levkov. Ideea unui festival alternativ, diferit de oficialul „Ален мак“ (Macul purpuriu) prinde contur 22 ani în urmă la Harmanly şi de atunci POKI (Poeţi cu CHItare, oficial „Strune poetice”) se desfăşoară în fiecare an. Printre părinţii fondatori ai festivalului sunt şi scriitorii Hristo Karastoyanov (Христо Карастоянов), Asen Maslarski (Асен Масларски), Mihail Belchev (Михаил Белчев)... Există şi un premiu, POKI, pentru cel care s-a întrecut pe sine în ultimul an. Cu timpul, apar şi alte locuri de întâlnire – Lovech, Nesebyr; zilele lui Chudomir la Kazanlyk au şi o secţiune pentru barzi, iar locul cel mai nou de întâlnire este Vetren.

Spaţiul bardesc. Scena şi Agora – divorţ bardesc

Unul din cântecele cunoscute ale barzilor ruşi Tatiana şi Serghei Nikitin se numeşte „Переведи меня через майдан“ ( Trece-mă peste maidan). Agora, piaţa publică este toposul primordial al cântăreţului-bard. Spaţiul închis al sălii, fie ea cea mai bună, cea mai spaţioasă, capsulează spritul artistic. Încercarea de a monta în scena un recital bardesc – fie scena a unei săli de lectură sau a unui restaurant – distruge spaţiul natural al genului, introducând în el ierarhie verticală şi opoziţia interpret/public. Spaţiul crâşmei de cartier topeşte până la un moment această ierarhie. Problema este că şi aici mărimea sălii contează: dacă spaţiul intim al crâşmei este perceput ca prelungire a mesei de bucătărie, a casetofonului vechi şi a chitarei plângăreţe, Restaurantul are un singur avantaj îndoielnic – înglobează mai mulţi oameni.

Repertoriul: conform părerii unuia dintre organizatorii activi ai mişcării barzilor bulgari, oamenii nu merg la Harmanly să audă cântece noi, ci să fredoneze piese vechi împreună cu prietenii.

Muzică şi text: cântecul bardesc este simplu din punct de vedere muzical - poate fi perceput şi fredonat de oricine. El este o bază bună de improvizare colectivă, pentru colective ad-hoc. Nu e vorba neapărat de cele trei acorduri magice – pot fi utilizate scheme muzicale blues sau alte ritmuri, oricum ele sunt întotdeauna uşor de reprodus. Pe lângă chitară, instrument obligatoriu, apar instrumente de percuţie, armonică, uneori chiar cimpoi, flaut, tamburină. Un element mai stabil este textul: de obicei, dar nu întotdeauna, este compus de însuşi interpretul. Există şi cazuri diferite – muzica lui Grişa Trifonov ridică temperatura versurilor din poezia lui Ivan Vylev „Лятото“ (Vara), iar vocea lui Plamen Stavrev face din ea un adevărat hit.

Harmanly pe fonul disidenţei netrăite

„Ален мак“ (Macul purpuriu) poate fi citit ca un Woodstock bulgar netrăit – o întreagă cultură a protestului care nu s-a dezvoltat la noi. Muzicantul ambulant (ne-barzii) nu are pretenţia de a influenţa gândirea, nici de a exprima un protest social – şi prin asta diferă de bard, care vorbeşte despre problemele sociale prin prisma elementului biografic personal. Această prismă aruncă lumină şi asupra poziţiei politice actuale a bardului şi a CV-ului individual. „Tinereţea pleacă” este un titlu-emblemă a unei teme mai generale a tinereţii care pleacă. Motiv anacreontic? Şi da, şi nu – ambele generaţii, coloana vertebrală a mişcării barzilor – născuţii în anii 50 şi 60, au o trăsătură specifică, rezultat al timpului istoric în care trăiesc. Ei sunt – sau cel puţin se autopercep ca – lost generation (generaţia pierdută) a tranziţiei. Durerea e mare în special atunci, când lipseşte dulceaţa realizării la etapa maturităţii – cu latura sa socială şi financiară.

Mediul

Mediul barzilor este unul carnavalesc, sunt ignorate celelalte roluri sociale, uneori nu se fac publice profesiunile sau statutul social. Probabil nu există un alt mediu, la fel de eterogen după criteriul vârstei, statului social, apartenenţei politice, realizării profesionale. Exemple: poet, jurnalist, show man, administrator al unei gospodării agricole în Italia, compozitor teatral, lemnar, muzicant. Prima impresie este cea a unei deschideri şi toleranţe extraordinare – politică, estetică şi chiar etică. Ierarhia internă este flexibilă, persoane intră şi ies, iar trecerea din statutul de Nou în cel de Veteran are loc succesiv, cu elemente vizibile de iniţiere – observabile chiar şi în ordinea apariţiei interpreţilor pe scenă sau a aşezării lor la mese. Conflictele sunt, mai întâi de toate (dar nu în mod exclusiv) generaţionale.

Festivalurile barzilor sunt distribuite uniform pe durata întregului an ca sărbători în calendarul tradiţional. Festivalul care deschide sezonul este cel al zilelor lui Chudomir la Kazanlyk în luna martie – cu accent pe cântece satirice şi parodii. Nivelul existenţial este şi el bine organizat – hoteluri extraordinare, restaurante, săli de lectură. Se consumă ciobă de burtă în timp ce pe ecranul laptopului se proiectează pozele făcute aseară. De ce nu? Ciorba de burtă e asiatică, laptopul este american. După Kazanlyk urmează Nesebyr, sub umbrela protectoare a poetului satiric Ivan Nenkov. Acest fest este cel mai uşor, cu concursul de cântece despre mare, cu concertul live vizavi de clădirea Mitropoliei, cu sunet extraordinar, dar aproape fără interes din partea oamenilor locului. În timpul verii, ca un july alternativ – Sofia, la Muzeul Pământului şi al Oamenilor şi sala de lectură mică a bilbiotecii „Nikolaj Haitov”, cu gust patriotic şi uneori chiar patriotard, cu prezenţă puternică din partea membrilor vechii Uniuni ai Scriitorilor. În primele zile ale lui septembrie ale loc Lovech, festul cel mai bine organizat. Anul acesta, evenimentul s-a consumat exclusiv afară, în faţa bibliotecii municipale. A existat şi Agora, piaţa publică, adică public divers care a ascultat recitalurile pseudinternaţionale (româneşti şi macedonene), pseudo doar ca geografie, nu şi ca calitate.

Mitul Harmanly

„Omul trăieşte pentru Harmanly” – frază înaripată a unui participant.

Sună extraordinar şi cumva paradoxal, dar este adevărat.

Un oraş minuscul, în sudul Bulgariei, cu pavaj vechi, cu câini vagabonzi prietenoşi şi patriarhalitate încă vie, lume în care străinul este oaspete şi este întâmpinat ca atare.

Cum se înscrie, în această idilă, dispoziţia bardescă carnavalescă, încă nu e clar – dar se înscriu de minune, deja de 20 ani. Harmaly, Mekka barzilor bulgari, se produce toamna. Este festivalul cel mai numeros, cu un mare număr de concerte al debutanţilor, cu reguli de participare şi prmeiere, cu lecturi literare, lansări de carte şi discuri. Premiul pentru 2006 a fost câştigat de unul din cei care nu scapă nici o ediţie a festivalului – poetul hippy Robert Levy, pentru volumul de versuri „Babylon” şi discul cu cântece de autor „Neon”. El a fost unul dintre puţinii care au mizat nu pe interpretarea individuală, ci pe sprijin vocal şi instrumental, de data asta din partea formaţiei muzicale temporare - „Лоши комшии“ (Vecini răi).

POKI – 2006 a fost marcată de tenisuni, de senzaţia unei răscruci, de încercări de instituţionalizare, control asupra tineretului incontrolabil şi chiar asupra forumului barzilor în internet.

Aceasta surpă chiar baza mişcării – caracterul deschis. Iar încercările de a se rezolva conflicte generaţionale prin întărire şi înăsprire a regulamentului explodează, a câta oară mediul proprice festivalului. Dar explozia nu este mortală. Reconstituirile, recăutprile sunt semn şi perspectivă a vitalităţii.

Alte voci

Nikolaj Tekeliev: de ce nu au interzis festivalul din Harmanly în anii 80? Deoarece câinii latră, iar caravana merge mai departe. Din acelaşi motiv din care oameni necunoscuţi, condrumeţi de călătorie în tren, începeau să-şi spună bancuri cu Todor Jivcov, încă din al treilea minut al călătoriei, fără frică pentru urmări. La festivaluri - individul poate să cânte ce-i doreşte inima – era auzit, chiar urmărit, dar nu i se aplicau sancţiuni, gândul şefilor de partid era, probabil: „Las să cânte acolo, şi nu în altă parte.” Sistemul permitea asemenea degajări de tensiune socială...sau nu-şi dădea seama că aceste mici degajări îi vor săpa mormântul.

Grişa Trifonov: A 21-a ediţie m-a dezamăgit tot mai mult şi mai mult... chiar dacă compraţia nu este cea mai bună, voi aminti cuvintele lui John Lenon: „Am fost John Lenon înaintea lui Beatles, şi voi vi John Lenon si după el.” Ei, eu pot să fiu Grişa Trifonov fără aceste festivaluri – dar încă nu doresc. Aş vrea să fiu concomitent şi imperiu şi barbar. De imperiu sunt sigur, de barbari încă nu. Mişcarea: nu există ceva de acelaşi tip care să unească atâţia oameni.

Svetlana Kokogorova – Komata: Merg la Harmanly să întâlnesc oameni aproape ca duh, să facem ceva împreună – pe loc sau în viitor, să schimbăm idei. Mă irită însă încercările de oficializare a festivalului – prea multă legătură şi dependenţă de autorităţile locale, să menajăm pe cei care dau bani, premii cu conotaţii politice clare etc. Din practica altora este insteresant festivalul Gruşinski, care se organizează din 1968, în memoria lui Valerii Gruşinskii, băiat care a murit în încercare de a salva copii care se înecau. Din el s-au născut militanţii pentru puritatea genului şi au organizat festivalul „Canalul doi” ("Второй канал"), cu reguli clare şi stricte, asculţi cuminte, fără alcool. La noi istoria este pe cale de a ne aduce la o stare a lucrurilor contrară. Festivaul trebuie păstrat ca posibilitate de expresie artistică – oricum trebuie să interpretezi undeva bucăţile tale muzicale, şi la moment alte posibilităţi nu există. Ca în cinematografie: filmele serioase şi bune - la festivaluri, filmele comerciale vulgare – în cinematografele normale.

Doroteia Tabakova, Stefka Piskuliiska.

Goran Bregovic, "Mesecina" pe gratis...

Goran Bregovic va evolua live (sperăm să şi cânte live!) şi pe gratis (pentru noi) la Chişinău. Data: 12 mai 2007. Ora: 18.00 Locul: Piaţa Marii Adunări Naţionale. Motivul nu-l divulg, că nu sunt ataşatul de presă al Orange Moldova.

Ion Diviza, "Kamikaze"

Ion Diviza „Kamikaze”, Chişinău, Universitas, 2005

Motto: „Eu râd
de mine,
voi
de cine râdeţi?”
„Haz de necaz”, p. 143

Ion Diviza (n. 1955) este un epigramist profilic şi talentat. Este probabil cel mai activ epigramist din Basarabia, deşi concurenţa în gen este acerbă. Alţi rivali direcţi precum Petru Cărare sau Efim Tarlapan au alunecat într-un con de umbră egal cu anonimatul. Diviza însă reuşeşte să scrie pentru unele publicaţii tipărite de la Chişinău şi să înnoiască aproape zilnic pagina personală în cadrul portalului poezie.ro.
O primă convenţie din start, una ce ţine mai degrabă de regulile genului decât de gândirea poetului. Epigrama a fost întotdeauna mai mult decât un gen literar, mai mult decât literatură. Este un tip de literatură puternic ancorat în social, în politic, în cultural, altfel spus, consumul unei epigrame presupune nu doar sentiment estetic, ci şi un interes şi cunoştinţe în ce priveşte realităţile culturale şi politice ale mediului descris de poet. Altfel săgeata epigramei poate trece şi pe alături.
Epigramele lui Ion Diviza nu sunt nicidecum metafizice, nici nu au mize coborâte din principiile apriorice ale percepţie umane. Nu abordează nicidecum probleme gnoseologice, ci este un fel de etică aplicată, o critică a moravurilor, o filozofie politică ad-hoc, aici şi acum, o critică cu ţel direct, uneori vizibilă chiar din titlul sau motto-ul poeziei...
Prima parte a cărţii, „Şarje amicale”, poate fi dacă nu trecută cu vederea, atunci citită în galop. Este de fapt o serie de şarje făcute colegilor de la Teatrul Municipal Satiricus „I. L. Caragiale”, unele portrete precum J. Cucuruzac sau M. Curagău fiind cunoscute publicului teatral din Moldova, alţii – mai puţin. Este o frescă a unui colectiv artistic, deşi nu chiar reuşită. Părerea mea. Îi lipseşte sarea. Plus că şarjele sunt de obicei superficiale, autorului îi este frică să le spună actorilor ceva mai mult decât arată aparenţele rolurilor pe care aceştia le joacă. Mă rog, este alegerea lui Ion Diviza.
Partea a doua, întitulată „Versuri lirice” este o încercare a specialistului satiric de a plonja în alte ape. Mie mi se par aceste încercări puţin reuşite. Deşi are idei originale, Ion Diviza, părerea mea, ar trebui să mai asude la ele, să stoarcă din vers nu doar paradoxuri lingvistice, ci şi metafore sau idei închegate. Cred că e un tic de epigramist. Mi-a plăcut totuşi o poezioară:
„mi-am luat lumea în cap
am ticsit-o cu greu
e mare lumea asta mare şi rătăcită ca mine
mi-am luat lumea în cap
şi am pornit prin tine
hai-hui
de dincolo
îmi venea în întâmpinare
lumea cealaltă
cu ochii pe dos
bună noapte lume cealaltă
ai pentru mine vreo veste-poveste?
buna bătrâne
scoate-ţi prostiile din cap
şi vino cu mine
mi-am luat lumea cealaltă-n cap.”
Plimbare prin (ne)murire, p. 61
Partea a treia, „Versuri satirice” este cea mai interesantă, este apa în care se scaldă Ion Diviza. Temele abordate sunt practic clasica genului: soacra, politicienii, beţia, plagiatul şi alte vicii umane şi naţionale. În sensul ăsta satira pluteşte, de multe ori, paralel cu bancurile, dar şi cu multiplele prejudecăţi sociale. În unele cazuri, epigramistul ia în derâdere aceste prejudecăţi, condamnându-le, în alte cazuri, le ţine hangul.
Remarcăm:
„Mergând cu soacra durdulie
Spre locul cel visat mereu,
Ar fi dansat de bucurie
Dar prea sicriul era greu.”
(Ginerică, p.71)
„Fiindcă nu veneau godacii,
Am băut sub toţi copacii;
Când s-au ivit, râmând, vreo trei
Eram deja mai porci ca ei.”
(Vânătoare de mistreţi, p. 86)
„E contestat de cititor
Şi criticii îl denigrează,
Deşi nu-i rău plagiator
Doar rău e tot ce plagiază.”
(Plagiator fără noroc, p.115)
„Parlamentul garantează:
Vor trăi în desfătări
Oamenii acestei ţări
(lista lor se anexează).
(Program de stat, p.117)
„Îl evităm ca pe-un nebun,
Şi dacă vreţi să ştiţi de ce
Vă spun: el de nimic nu-i bun,
Deci e în stare de orice.
(Tip periculos, p.122)
... Paraepigramele sunt şi ele o secţiune interesantă, cu găselniţe extraordinare:
„Pe crengi, insinuant,
Pătrunde vântul
Şi merele se bat
Ca moldovenii...”
(Pastel, p.128)
„Iubito
Muza e gravidă,
O să avem
Poem din flori!...”
(Semnal poetic, p.131)
„O prim-ministre,
Eu ador guvernul:
Iubirea mea,
Să n-o impozitezi!”
(Demers, p.134)
Ultimul compartiment este o colecţie de fraze cu tâlc şi tic, din care se reliefează: „Se iubeşte doar pe sine; ca excepţie, uneori îşi sărută nevasta.”
În concluzie: cartea seamănă mai degrabă cu o adunătură de performanţe artistice îndoielnice decât cu un schelet artistic bine închegat şi explorat al unui gen. Autorul a vrut să spună prea multe, în prea multe feluri şi nu i-a prea reuşit. Ar fi trebuit să se limiteze doar la epigrame, genul în care excelează, lăsând pretenţiile lirice pe seama autorilor ce se declară lirici ca atare. Oricum, cartea merită citită, ca un program social, ca o critică adusă unor metehne uneori invizibile, alteori incomode.

Vonnegut si carnea plus reguli de comportament blogistic

La 11 aprilie 2007 a murit Kurt Vonnegut , un scriitor original, creator de literatura paradoxala... a fost petrecut in ultimul drum de eroii sai : Billy Pilgrim, Kilgore Trout si altii. printre necrologuri, cel mai bun mi s-a parut cel al revistei bulgare Kultura: "La 11 aprilie 2007, el (Vonnegut) a intors carnea primita in arenda acum 84 ani."
Blogul lui Tim O`Reilly lanseaza o initiativa pentru un cod de conduita al bloggerilor...
sumar:
1. Take responsibility not just for your own words, but for the comments you allow on your blog.
2. Label your tolerance level for abusive comments..
3. Consider eliminating anonymous comments.
4. Ignore the trolls.
5. Take the conversation offline, and talk directly, or find an intermediary who can do so.
6.If you know someone who is behaving badly, tell them so.
7. Don't say anything online that you wouldn't say in person.

replici...generatii

"din păcate n-a fost nici
de data aceasta un dialog al vârstelor
şi asta pentru că tu nu ai organ pentru glumă
pentru joc, pentru ridicol…"

un fragment dintr-o poezie a lui Vasile Garnet, o replica intarziata la "discutia" literara dintre generatiile de scriitori ale Basarabiei...un truc retoric dragut, care arunca peste bord atat pe Lenin cat si postmodernismul - cele doua mari argumente ale disputei ce s-a consumat in ultimii doi-trei ani.

Fernando Arrabal "Fando Y Lis"

Fernando Arabal „Fando y Lis”.
Fernando Arabal este o figură controversată în peisajul cultural franco-spaniol, un fel de Don Quijote, care luptă cu diversele mori de vânt ale culturii... Una din aceste „mori de vânt” – luarea în deşert a numelor sacre a fost subiectul unui mare scandal în mass-media franceză, după ce Arabal a pălmuit un jurnalist care s-ar fi exprimat necuviincios despre Cervantes...
„Fando Y Lis” nu este o lozincă, nici un program de acţiune. Este un roman-călătorie. Spre Tar. Spre Nicăieri (nimeni nu cunoaşte drumul spre Tar, nu se ştie nici măcar în care direcţie este) sau spre Paradis (este oraşul în care liniştea de după linişte dăinuie, oraşul care a supravieţuit distrugerilor).
Călătoria nu este una iniţiatică, aşa cum ar părea. La capătul ei (de fapt, călătoria asta nu are capăt) eroul imaginar nu se ridică la un alt nivel de înţelegere a lumii, nu capătă acces la cunoştinţe superioare. Aici paralela cu romanul lui Cervantes se impune de la sine, Fando, la fel ca Don Quijote călătoreşte aparent fără un scop practic, fără o destinaţie reală, localizabilă în plan geografic.
În locul lui Sancho, Fando este însoţit, până într-un punct, de Lys, o femeie cu picioarele paralizate...
Istoria lui Fando şi Lys nu este una cu tâlc, sau cu morală, în sensul obişnuit al genului literar. Moartea eroinei Lys, care survine la sfârşitul piesei, nu este un deznodământ, este un detaliu ca multe altele, este poate semnul că Lis a ajuns cel mai repede la Tar, de vreme ce ceilalţi sunt încă vii şi nu au ajuns în oraşul „care a supravieţuit distrugerilor”. Lys se retrage din subiect, dar prin nimic nu consumă acţiunea piesei, din contra, moartea ei transferă o parte din încărcătura morală a începutului la sfârşit. Fando nu suferă o revelaţie după moartea Lis-ei, ci îşi ţine o promisiune făcută când Lis era încă în viaţă – de a vizita mormântul acesteia cu o floare şi un câine. Este un ritual, la fel cum şi călătoria spre tar este un ritual.
Altfel zis, „Fando y Lis” este o călătorie în lumea ritualurilor. Spre Tar. Tar este ritualul suprem, templul sacru, locul care nu poate fi atins niciodată. Un ritual poate fi înţeles (adică se poate totuşi ajunge la Tar) cu condiţia dăruirii supreme. Or, acesta este lucrul care lipseşte. Fando nu va ajunge la Tar căci va trebui să-şi ţină promisiunea faţă de Lys (mi se învârte în cap o paralelă biblică: „Cine nu se va lepăda de fraţi, surori, să nu vină la mine” sau „vii cu viii, morţii să-şi îngroape morţii” P.S. citatele biblice sunt din memorie). Ceilalţi trei „crai”, Namur, Mitarro şi Toso, nu vor vedea nici ei miracolul naşterii Lui, nu vor ajunge la Tar căci sunt prea preocupaţi de „direcţia din care bate vântul” (să fie oare o paralelă cu idolii lui Bacon?), sau de faptul dacă au luat toate măsurile de precauţie (e ca şi cum un Hristos ar merge în pustiu cu laptop, telefon mobil pentru a comanda din când în când pizza).

selectiuni web-istice cu Arrabal:
Site-ul oficial : http://www.arrabal.org/
Articole wikipedia :
http://en.wikipedia.org/wiki/Fando_y_Lis
http://en.wikipedia.org/wiki/Fernando_Arrabal
http://fr.wikipedia.org/wiki/Fernando_Arrabal

Interviuri:
La Ekho Moskow (ru)
Svoboda (ru)

Piese:
Fando y Lis (ru)
Pique-nique en campagne (ru)

Alte resurse:
http://www.mitin.com/people/arrabal/

Personajele poeziei tinere - 2

Chisinau, 3 aprilie, 18.00, Teatrul "Al. Mateevici"

cronica subiectiva

Personajele poeziei tinere 2
Merg rar la recitaluri de poezie. Asta şi din motivul că percep poezia exclusiv prin lectura de pe hârtie, şi am mari probleme să asimilez un mesaj poetic declamat de cineva. Îmi place să gust poezia în voie. Declamaţiile mi se par o forţare a conştiinţei şi a gustului (să-i zic aşa) poetic. Nici nu reuşeşti să prinzi bine ritmul şi ritul unei poezii că iată vine o alta, apoi alta şi aşa mai departe. E ca şi cum ai vedea un tren şi ai avea nevoie de timp să examinezi atent toate vagoanele, dar ele vin rapid, unul după altul, fără pauză şi te trezeşti că ai văzut doar un tren, fără a fi observat vagoanele. Ei, aproximativ asta este relaţia mea cu poezia declamată.
Altfel zis, pot să spun că am fost şi am ascultat poezie la „Personajele poeziei tinere 2”, dar nu pot să spun ce fel de poezie la modul special. Noroc că pixul şi carneţelul sunt cu mine, altfel, în doi cu memoria mea suntem o catastrofă. Nu ştiu de ce am notat anume aceste frânturi şi nu altele. Probabil au fost fisuri ale opacităţii mele auditive.
Am notat deci (pe unii autori îi cunosc suficient, de alţii abia acum aud că scriu şi poezie, la faţă cunosc unul-doi, scuze dacă am încurcat pe cineva):
„Să vrei doar ce vrea corpul tău...” (Alexandru Cosmescu) – sună drăguţ, deşi mistic. Personal, fac legătura directă cu Meister Eckhart, sufizmul şi Bhagavad Gida, nu ţin minte precis cum sună, dar e acelaşi motiv al abandonării dorinţelor, al desprinderii şi al golirii de sine (sinele social şi rămăşiţele sale camuflate sub masca individualităţii) – detachment, germ. Ledic cum spune chiar Eckhart. Sună proaspăt, ca un strigăt de revenire la nişte origini uitate sau îngropate sub ruine. În alte poezii m-a pus pe gânduri obsesia corporalităţii, a corpului, a dimensiunilor şi trăirilor corporale.
„Baba îşi numără în gând gâştele pentru a nu se teme de înălţime...” (Corina Ajder) – mi s-a părut frumos, deşi brutal. Băbuţa aia din poezia ei (nu am reţinut titlul) e emblematică. În alte poezii – inflaţia de Dumnezeu, fie comparat cu un copac, fie sub alte forme. În modul ăsta tema a fost deja epuizată. „Viaţa e un rahat care mă priveşte...” -
Motivul sudoku (Hose Pablo) , cred, sau cuvintele încrucişate, că nu am reţinut precis) – o găselniţă bună. „Hardul meu este un înger din cer...” (probabil Andrei Gamarţ) – asta chiar nu am înţeles-o. Mă depăşeşte, deşi am întors-o în fel şi chip. „Seara m-ai îmbrăţişat ca şi cum niciodată nu aş fi existat...” (tot Andrei Gamarţ dar nu sunt sigur) – din nou ceaţă. Blocaj.
Daria Vlas: acelaşi motiv al neînţelegerii (nimeni nu mă înţelege..caut un suflet, să-mi scrie un băiat de la ţară, adresa mea de la redacţie) – mi se pare dulceagă chestia asta, şi neserioasă. Setea de refugiu şi înţelegere este trimisă şi ea într-un orizont mitic (cum o face Cosmescu trimiţând adevărata dorinţa la corpul nealterat – poate influenţe din Gheorghe Crăciun?) – la ţară,a colo unde creşte veşnicia, acolo unde oamenii sunt originari şi curaţi, bla, bla... băieţii de la ţară ascultă manele şi visează telefoane mobile. Nu e un vis prea înălţător. „Eleonora, eu te-am inventat, m-ai scăpat de mine.. pe faţa mea nici un rid, nici un neg, nici o plagă,...” - o chestie faină, o întorsătură neaşteptată care salvează o poezie altfel fără sens, şi dă tâlc unui dialog cam precipitat.
Vlad Gatman: „Şi dacă soarele răsare în fiecare zi, trebuie să fie o zi caldă...” – optimist nu, ca un aforism oriental. A strigat mult şi aproape că am blocat. Nu am înţeles rostul acestui strigăt, oricum nu a ajuns la suflet, undeva la porţile conştiinţei a rămas câte ceva. Ciclul despre Debilul. Nu e neapărat să te faci sărit de pe fix pentru a da o palmă zdravănă lumii sau pentru a rosti un adevăr. „Viaţa e frumoasă...” mi s-a părut că are aerul de manea. E prea superficială. Un fel de Pangloss poetic. Nu poţi postula decrete metafizice sau morale dintr-un amvon imaginar fără a le justifica cumva.
În general am reţinut câteva teme principale: corpul şi corporalitatea, atitudinea „Fuck You” faţă de viaţă, lucruri sau valori în care generaţiile mai în vârstă au „tupeul” să creadă. Prea multă Singurătate. Aproape fiecare autor a avut câte un monolog mai mic sau mai mare, mai cool sau mai hot, mai sincer sau mai puţin sincer despre Singurătate. Original, dar, dintr-o parte, imnurile sau blestemele colective aduse Singurătăţii, nu prind. Sună cumva deja vu. Probabil autorii nu s-au ascultat reciproc sau nu au dorit să se asculte...
Recitalul a fost conceput sub forma unui spectacol, cu ceva forme de interacţiune între public şi poeţi. A existat un fon muzical oribil (o manea, care m-a făcut să mă întreb dacă manelele pot inspira poeţii, sau îi pot doar dezinspira şi transpira). Argumentul doamnei Nechit, că uite, aşa e viaţa, aşa sunt condiţiile în care poeţii sunt nevoiţi să scrie, nu prea ţine. Cu acelaşi succes spectacolul se poate face în Piaţa Centrală (nu e rea ideea, chiar dacă este ironică), acolo fonul muzical este natural...Personal cred că un recital de poezie sună mai bine pe fonul lui Bach, muzică africană sau indiană. Poezia este o stare a spiritului şi muzica care o dizolvă e un lucru chiar periculos, dacă nu inutil. Mă rog, e posibil să nu fi înţeles eu ceva.
Nu mi-au plăcut:
- interacţiunea cu publicul. E o chestie de intuiţie artistică şi bun simţ să nu desfăşori mari „trupe” în sală, dar mite să iei rând pe rând fiecare spectator şi să-l duci în scenă. E un nonsens, pe lângă faptul cunoscut de toţi că chestia asta irită, mai are şi meritul îndoielnic de a sustrage. Organul vizual şi cel auditiv, prin care trebuia receptat mesajul poetic, a fost blocat în unele momente de parada de indivizi care se plimbau ici-colo, de la scenă în sală şi invers. Un fel de realitate (spectacol) paralelă, nu neapărat utilă. O sugestie – există, şi trebuie inventate, alte modele de interactivitate cu publicul. Bunăoară, la un viitor spectacol, ar fi bine ca poeţii (declamatorii) să stea presuraţi în sală, aşezaţi cuminte în fotolii, să nu se facă vizibili, ci să fie una cu publicul. Poeziile pot fi citite eficient şi din sală. Atenţia publicului ar fi captată mai eficient, în plus s-ar crea şi un fel de intrigă: „cine va fi următorul ?”, care ar menţine treaz interesul general. Chit că sunt impresionante, marile marşuri din sală au mai degrabă un efect negativ.
- nu am înţeles rostul discuţiilor de după recital. Am încercat să mă întreb, ce caut eu acolo, dar nu mi-am putut răspunde. Eu cred că aceste discuţii sunt cumva în afara contextului poetic. Ar fi utile într-un cadru ştiinţific, sau unul mai serios, care ar aduna o comuniune de oameni ce împărtăşesc aceleaşi griji, probleme, dileme, şi hop, vine un nene cu o idee, şi după asta o putem dezbate la infinit. Putem s-o disecăm fie cu ajutorul logicii, fie cu ajutorul raţiunii critice. În cazul recitalului de poezie, discuţiile postrecital mi se par inutile. Oamenii (adică poeţii) împărtăşesc sentimente, nu idei, nu teorii şi nu ar avea ce să justifice sau să explice. Apoi, ierarhia poeziilor auzite nu coincide neapărat cu cea a poeziilor lecturate în linişte pe hârtie. Ar fi o aiureală să decretezi ierarhii doar în baza unor versuri declamate. Există versuri cu sonoritate şi ritm, dar fără sens, există altele, greoaie, sacadate, dar ucigătoare. O discuţie despre poezii ar trebui pornită doar după ce sunt integrate ambele modele de percepţie (cel puţin).
- În plus, publicul nu cunoştea textele, nu era gata să le integreze într-o grilă de valori, nu le-a asimilat normal. Chiar dacă majoritatea autorilor publică pe poezie.ro, asta nu e destul. Ar fi necesar şi util un site, pe care să apară poeziile ce vor fi recitate la şedinţa următoare. Cei interesaţi ar putea face cunoştinţă cu textele, după care şi-ar putea face o părere, şi nu am mai fi nevoiţi să discutăm, la aşa zisele discuţii despre metafizică, postmodernism şi elite...adică despre toate în afara poeziilor.

Andrei Plesu, "Despre Inima"

un text-conferinta marca Andrei Plesu:

Andrei Plesu: Doamnelor si domnilor, îmi pare sincer rau ca unii dintre dvs. sunt condamnati sa asculte ceea ce urmeaza în conditii foarte incomode. Nici mie nu-mi convine aceasta situatie pentru ca stiu ca, de la o vreme, tot ce voi spune va fi taxat în functie de crescânda durere de genunchi si de talpi a celor care n-au gasit loc. Asa ca sunt pregatit pentru orice dezertiune.
Despre inima se vorbeste frecvent, e un loc comun al vietii noastre. În retorica simtului comun, ea e cuplata, de regula, la doua teme - cea a mortii si cea a amorului. Exista, de altfel, o ampla traditie culturala care asociaza cele doua teme. Avem, asadar, pe de o parte, inima clinica, cea cu care mergem la doctor de la o vârsta încolo, si inima romantica, cea care, prin experientele repetate ale palpitului sentimental, ne trimite în cele din urma tot la doctor, adica devine si ea clinica. Exista si una, si cealalta. Dar dorinta mea este sa vorbesc si despre alte specii ale inimii, poate mai complicate, despre care se vorbeste mai putin, dar despre care s-a vorbit foarte mult de-a lungul vremii pâna la un anumit moment.
Pe lânga binomul inima clinica-inima romantica, voi mentiona, rapid, si o alta asociere practicata de simtul comun: binomul inima-minte. Inima ar fi organul cu care ai trairi, cu care simti, cu care îti pasa de lume, iar mintea - organul responsabil cu gândirea, organul cu care întelegi si organizezi lucrurile. Mintea ar fi, deci, polul rece al fiintei noastre, iar inima - cel cald. Disjunctia este fara îndoiala artificiala pentru ca, în realitate, sentimentele nu sunt în mod necesar nearticulate, stupide, nereflectate, iar gândurile nu sunt necesarmente sterpe de afectivitate. Exista o coerenta, o logica a sentimentelor, dupa cum exista si un patos al ideilor. Gândirea nu e o chestiune strict intelectuala; pe de alta parte, centrele emotivitatii sunt pe scoarta, în creier.

textul integral

"corespondances"

Citesc eticheta unui pachet de ceai verde produs în China. Sus, în partea dreaptă sunt înşirate câteva ieroglife pe care oricum nu le înţeleg. Mai jos, este numele englez al ceaiului: GUNPOWDER (praf de puşcă, adică). Sub traducerea engleză mai este una, în limba marelui popor sovietic: ВЕРБЛЮД (alias cămilă). Pot înţelege, deşi cu greu, o traducere a lui GUNPOWDER prin unul din derivatele „armate”, dar să legi praful de puşcă şi cămilă, este chiar o artă, stăpânită doar de ambalatorii ilegali ai ceaiului de Ceylon sau ierbii de mare din depozitele lumii.

bloguri...bloguri

am descoperit azi blogurile Vasile Garnet si Vitalie Ciobanu . pe primul il cunosc mai putin, este mai putin vizibil in spatiul public moldoveana, in vreme ce Vitalie Ciobanu este mai vizibil, mai auzibil (uneori face comentarii politice pentru Europa Libera). mi-a placut mai mult blogul lui Garnet, este mai poetic si poeticizant... de cand am abandonat ziaristica politica imi displac analistii politici...nu mai am nici rabdarea de a citi atent si lecturez articolele politice pe diagonala, fie ca sunt semnate de Traian Ungureanu, fie Vitalie Ciobanu sau altul...
alte bloguri interesante - Vladimir Bulat , Savatie Bastovoi (in proiect).

trei povestiri de Umberto Eco

Eugenio Carmi şi Umberto Eco
“Trei povestiri”
Cred că, după apariţia “Micului prinţ”, este foarte greu să scrii poveşti, chiar dacă numele tău este Umberto Eco. Saint-Exupery (Sfântul Exupery, cum traducea dialectic şi veridic, în alt sens, un coleg de clasă, odinioară, la lecţia de franceză) a stors mult, aproape tot ce se putea stoarce din acest gen literar.
O fi Umberto Eco un mare semiotician şi un romancier de seamă, dar, pe parcusrul acestei lecturi subiective, va trebuie să suporte comparaţia eternă cu Marele Francez. Cred că asta nu-l deranjează pe don Eco, din contra. Aş considera o onoare să-l compar cu Cel mai Bun.
Avem deci, o cărţulie care cuprinde trei povestiri, în vers alb. Ediţia originală în italiană sună „Tre racconti”, poate era mai indicată traducerea lui „racconti” prin „basm”, „poveste” sau neutrul „întâmplare”. În fine, este alegerea traducătorului.
De fapt, sunt mai multe povestiri, adică trei textuale, scrise de Eco şi alte câteva (sunt multe, nu le-am numărat precis) ale pictorului Eugenio Carmi. Ilustraţiile nu sunt desene explicative, ci parabole aparte, înzestrate cu o logică a lor, cu eroii şi subiectele lor. Dată fiind incompetenţa mea în materie de arte vizuale, plus frica de a face afirmaţii grele la subiecte ce-mi sunt accesibile pe jumătate (am divulgat fără să vreau relaţia mea cu pictura J) voi comenta, în limita priceperii mele, doar textul.
Prima povestire „Bomba şi generalul”:
A fost odată ca niciodată un atom...
Şi a fost odată ca niciodată un general rău
Cu o uniformă plină de galoane...
Nu prea înţeleg rostul „galoanelor” în această opoziţie etică bine/rău (atom/general). Or, acestea (galoanele) fac trimitere la un întreg sistem de daruri, dăruiri, recompense, sancţiuni, meritocraţie şi ascensiune socială şi profesională a cărui încărcătură negativă este accidentală (galoanele nu indică nicidecum pe axa bine/rău poziţia gradatului, la fel cum numărul lor nu indică consistenţa etică a acestuia). În fine, zic eu, sunt idei şi lumi diferite...
Urmează apoi i scurtă „expoziţie” a teorii atomice a lumii (de la Democrit la fizica cuantică a sec. 20):
Lumea e făcută din atomi...
Totul e făcut din atomi.
Apoi o pastişă a vechiului mit (întâlnit şi în folclorul românesc): împreună – o putere (parabola măturii, nuielelor, şi a altor obiecte ce pot fi strânse la un loc), dezbinaţi – dobândă uşoară pentru duşmani (din nou mătura, nuiaua etc).
Subiectul propriu-zis este suficient de simplu pentru a fi redat în două-trei propoziţii: Generalul rău (cu multe galoane, de parcă generalii buni au puţine galoane....) strânge bombe atomice, pe care le ţine în pod. Atomii, conştienţi de daunele pe care ar putea să le aducă dacă sunt utilizaţi, conform instrucţiei, fac revoltă şi fug din bombe în beci (pivniţă). Măi, să fie! Signor Eco este primul (după câteva milioane de români) care indică pivniţa drept loc de eliberare, de refugiu! Fără să cunoască ceva despre evadarea atomilor, generalul nostru aruncă bombele (fără atomi) peste multe oraşe. Bombele nu explodează, desigur şi generalul rămâne fără serviciu, fiind trecut drept uşier la un hotel... La final nici un cuvânt despre „galoanele” buclucaşe. Deşi, conform regulilor armatei, după înfrângere ofiţerul este degradat, i se mai iau nişte distincţii şi galoane. Încă o „inspiraţie” din „Micul Prinţ” este trucul „retoric” de la pag. 18:
Aveau să moară atâţia copii,
Atâtea mame,
Atâţia pisoiaşi...etc.
Cum să nu regreţi după: „Les grandes personnes aiment les chiffres.(...) Mais, bien sur, nous qui comprenons la vie, nous nous moquons bien des numeros!” (1:0, pentru Saint-Exupery)
A doua povestire - „Cei trei cosmonauţi”:
E un basm despre aventurile a trei cosmonauţi pământeni (un american, un rus, un chinez) pe Marte şi întâlnirea lor cu un reprezentant al poporului (nu ştiu care cuvânt este mai potrivit, am putea spune şi faună marţiană, şi naţiune marţiană) marţian şi descoperirea lor teribilă, cumva împrumutată din prima poveste că. În faţa pericolului (în faţa marţienilor adică) este mai bine să fii unit, decât dezbinat. Ai mai multe şanse de a-l învinge.
„Păsărica” marţiană care îi împacă pe cosmonauţii tereştri cu marţianul este mult prea pământească pentru a fi marţiană, după cum prea pământească este reacţia marţianului, oricum, demersul lui Eco poate fi înţeles de vreme ce se adresează pământenilor, şi nu marţienilor.
Morala, formulată cu titlu de încheiere:
Pricepuseră că pe Pământ
Ca şi pe celelalte planete, fiecare
Are gusturile lui,
Însă e doar o chestiune de a ne înţelege unii pe alţii.
Concluzie, destul de corectă politic pentru viitorii europeni uniţi!
În fine, ultima povestire – „Gnomii de pe Gnu”:
Un EG (explorator galactic) porneşte într-o călătorie cosmică pentru a găsi o planetă pe care s-o descopere şi s-o civilizeze. În final ajunge pe Gnu, unde după un turnir intelectual (care ar putea trece drept sesiune PR pentru Terra) în care EG prezintă „avantajele civilizaţiei”, locuitorii planetei Gnu refuză darurile „grecilor”. O logică inversată, oarecum apocaliptică a „Micului prinţ”, o situaţie când locuitorii planetelor întâlnite de Micul prinţ au părăsit planetele lor pentru a învenina cealaltă parte din Univers! (aş spune, 2:0, pentru Saint-Exupery)
Morala: sunt multe de făcut, încă, ca planeta noastră să fie atrăgătoare şi pentru alţii, nu doar pentru noi, care suntem nevoiţi să o locuim.
Îl apreciez mult pe Umberto Eco, pentru „Opera deschisă”, pentru „Pendulul lui Foucault” sau „Numele trandafirului”, dar consider că poveştile pentru copii şi adulţi care au nevoie de basme (după cum scrie pe coperta ediţiei româneşti) nu sunt genul său forte. Este prea neserios pentru o asemenea scriitură.

Andrei Cornea... la khazari

Două cărţi de Andrei Cornea

„Turnirul Khazar” şi „De la Şcoala din Atena la Şcoala de la Păltiniş” trebuie citite împreună. Altfel, apare senzaţia unui deja vu. Sunt cărţi gemene. În ordine cronologică, „Turnirul Khazar” a apărut înainte. Probabil, de asta, este mai degrabă un eseu decât o teorie. Cum ar fi: înotând prin apele oceanului planetar al cunoaşterii, autorul rătăcit vede, într-o străfulgerare de o clipă, uscatul... „Terra, Terra!” – strigă el. Asta este „Turnitul Khazar”, un strigăt, o bucurie de copil, veselia celui care a găsit ieşirea din labirint şi o comunică prietenilor săi.
Dimpotrivă, deşi tratează aceeaşi temă, „De la Şcoala din Atena la Şcoala de la Păltiniş” este o carte matură, o explorare logică a revelaţiei. Tonul este mai sobru, patosul mai atenuat...
Deci, salut, Bulan!

1. Îl cunoaşteţi pe Bulan?
Convertirea lui Bulan
Puţin după 950, Hasdai ibn Shaprut, medic de curte evreu şi ministru al emirului Cordobei, Abd er-Rahman al III-lea, iniţiază ceea ce se va numi cândva, de către erudiţi, „corespondenţa khazară" (KOESTLER, 1976; DUNLOP. 1967). El trimite o scrisoare kaganului (regelui) khazarilor de pe Volga, Iosif, despre care auzise lucrul uimitor că domnea peste un popor ce se convertise la iudaism. Câţiva ani mai târziu, soseşte scrisoarea cu răspunsul lui Iosif. Hasdai află că, într-adevăr, acest neam turcie care erau khazarii se convertise la iudaism cam cu două sute de ani înainte de domnia lui Iosif, pe cînd era kagan strămoşul său, Bulan.
La prima vedere, convertirea acestuia, ce a urmat unui „turnir al credinţelor", seamănă întrucâtva cu cea a lui Vladimir. Ca şi în cazul cneazului rus, înaintea prinţului păgân sosesc reprezentanţii mai multor religii, în cazul khazar, un musulman, un creştin şi un evreu. Asemănarea cu scenariul convertirii lui Vladimir încetează însă aici. In loc să-şi exprime mai direct sau mai ascuns preferinţele şi opţiunile personale preexistente şi să decidă în funcţie de ele, Bulan îl întreabă pe creştin care dintre celelalte două religii monoteiste i se pare mai aproape de Adevăr, fireşte, după a sa proprie. Creştinul se opreşte la iudaism, socotindu-1, din perspectiva lui, mai aproape de Adevăr decât islamismul. Kaganul procedează în acelaşi fel şi cu mahomedanul, care, de asemenea, atribuie iudaismului mai mult adevăr decât creştinismului. în acel moment, Bulan declară iudaismul învingător în competiţie, deoarece acesta beneficiază nu numai de propria sa „mărturie", ci şi de „mărturia" celorlalte două credinţe.
Conversiunea lui Bulan este povestită cu unele detalii schimbate de o sursă arabă din secolul al Xl-lea, Cartea Agatelor şi a drumurilor a lui Al-Bekri (KOESTLER, !976, 74; DUNLOP, 1967, 97). Se spune aici că, înaintea kaganului, iudeul l-a întrebat pe creştin ce părere are despre Moise şi Thora. Acesta recunoaşte că Moise este un profet, iar Thora spune adevărul, dar susţine că Isus fiul Măriei, este Cuvîntul întrupat. La care iudeul declară: „Nu cunosc doctrina sa, în timp ce el o acceptă pe a mea.' Deşi, din motive lesne de înţeles, cronica arabă scrie c musulmanul a fost ucis prin fraudă înainte de a putea si ajungă şi el înaintea kaganului, este clar că discuţia dint; el şi iudeu s-ar fi desfăşurat în acelaşi fel şi cu acelaşi re zultat precum cea dintre iudeu şi creştin. Fiindcă şi pentri musulmani Moise şi Thora sînt venerabili, dar Mahomed şi Coranul nu sînt venerabile pentru iudei.
Andrei Cornea, „Turnirul Khazar” Nemira, 1997, p. 50-52


2. Bulan, prietenul nostru
Ne adresăm lui Bulan ca mediator al conflictelor moderne şi postmoderne asta pentru că, vorba unui postmodernist în vogă, nu mai credem în marile poveşti. Bulan nu este un povestitor şi nu cade sub incidenţa acestui decret filozofic al zilei.
Alegerea între utopie/realitate, democratie/antidemocraţie nu poate fi susţinută în mod ştiinţific, spune Andrei Cornea, deşi utilizează alţi termeni. El spune, că pot fi aduse probe contradictorii, la fel de egale, altfel zis cu o egală pondere ştiinţifică, în spijinul realităţii şi utopiei. Mai mult, chiar criteriile de demarcaţie între aceste „mari poveşti” sunt neclare. Ceea ce odată părea utopic, astăzi este o realitate certă. Egalitatea în drepturi a bărbatului şi a femeii, interzisă chiar de marile religii, o utopie clară a unor veacuri trecute, este o realitate de necontestat a vremurilor noastre (chiar prea de necontestat, afirmă unii misogini). Pe de altă parte, ceea ce era real pentru o epocă (bunăoară Inchiziţia) şi părea a fi atât de necesar, astăzi ni se pare un vis urât. Însusţinerea demersului său, Andrei Cornea, analizează, în „De la Şcoala din Atena la Şcoala de la Păltiniş” cele mai cunoscute definiţii ale utopiei revelând imposibilitatea construirii unor criterii raţionale pentru a califica un fapt social, o idee socială, un program social drept utopic sau realist.
Este mai simplu, spune Andrei Cornea, în ştiinţe reale, acolo unde criteriile de referinţă sunt cifrele. Putem califica o iniţiativă arhitecturală drept utopică dacă ea nu va ţine cont de anumite legităţi: fie de legea gravităţii, fie de regulile de fixare şi asamblare a metalelor, fie va depăşi cu mult suma prevăzută în buget.
În ştiinţele zise umane, operaţia de transformare-traducere a valorilor calitative în cele cantitative (a nu se confunda cu legea dialectică marxistă) este arareori posibilă. Utopismul, realismul, gradul de corespundere a unei teorii sau a unui program social cu realitatea sunt lucruri care nu pot fi stabilite clar o dată pentru totdeauna. De cele mai multe ori, alegerea se face conform regulii reversibilităţii – este utopic întotdeauna proiectul adversarului şi este realist proiectul prietenului („De la...”, p. 30). O asemenea regulă, precum şi dovezile aduse în sprijinul ei, nu poate să-i convingă decât pe cei care cred deja într-un proiect, program sau ideologie socială.
Rezultă oare că suntem în drept să profesăm orice credinţă, să aderăm la orice ideologie, în fine marea întrebare: rezultă oare că toate ideologiile şi programele sociale sunt echivalente şi că nu putem alege raţional între ele, putând doar să ne limităm la ceea ce ne sugerează inima?
Dacă rămânem în primul cerc al ideilor, asta este concluzia cea mai bună. „Fiecare îşi descrie implicit propria relaţie afectivă cu un proiect sau cu autorul lui, sau cu partizanii lui, în momentul când califică acest proiect drept utopic sau realist.” (p.64)
Dar...filozoful care rămâne la suprafaţa lucrurilor nu este un filozof. În cel mai bun caz, este un individ care încearcă să gândească. În cel mai rău caz este un impostor care profesează o filozofie de tip jurnalistic. Filozofii postmoderni sau cei care predică echivalenţa tuturor ideologiilor şi ideilor sociale, a tradiţiilor de gândire şi logicilor sunt, în majoritate covârşitoare, indivizi care au rămas la porţile filozofiei, la porţie adevărului, la porţile „cauzelor prime” (Aristotel „Metafizica”).
Şi dacă proba verităţii (examenul logic şi epistemologic) este o barieră facilă, pe care, cu puţin noroc o pot trece şi idei nu tocmai ştiinţifice sau nu tocmai reale, nu tocmai bune şi nu tocmai relevant, cealaltă probă, a responsabilităţii, este în măsură să lumineze cumva labirintul metodologic.
Ne întoarcem la Bulan. Dacă ar fi rămas la prima probă, la cea a verităţii, Bulan s-ar fi aflat în imposibilitatea clară de a face o alegere raţională, întrucât toate cele trei religii sunt la fel de bune pentru adepţii lor (regula dezvoltată a reversibilităţii). Dar, Bulan este filozof, adică iubeşte înţelepciunea şi procedează ca un veritabil înţelept. Altfel zis el introduce o etapă suplimentară a concursului, un fel de tur doi din care învingător iese, în mod cert, iudaismul, cu referinţe secunde foarte favorabile atât din partea creştinismului, cât şi din partea musulmanului. Victoria iudaismului, care nu recunoaşte nici una din celelalte tradiţii ar putea fi şi mai clară dacă, reprezentatul său ar alege ca opţiune secundă tot Vechiul Testament (de fapt asta e alegerea evreului). În acest caz, vechiul testament ar fi fost nominalizat de 4 ori (o dată ca opţiune primă, de 3 ori ca opţiune secundă).
Adică, până la urmă o alegere este totuşi posibilă fără a violenţa sau a forţa voia sau credinţa unuia dintre „concurenţi”. Spre deosebire de primul criteriu, al verităţii, care este unul rigid, greoi şi neclar (în lumina diferitor teorii despre ştiinţă care se modifică foarte des), al doilea criteriu este mai flexibil şi mai eficient.
În „Turbiruk Khazar” acest al doilea criteriu sunt referinţele secunde, altfel zis posibilitatea de a alegea opţiunea cea mai puţin rea dintre cele iremediabil rele. În „De la...”, al doilea criteriu este proba responsabilităţii (testul de autoincluziune corelat cu imperativul categoric al lui Kant) – adică procedura prin care se stabileşte dacă „autorul proiectului, părinţii săi fondatori, sunt ca principiu, preluabilide proiect, se includ pe sine spontan sau voluntar în acesta, în mod necesar pot trăi şi vor trăi ei înşişi pe insulele fericiţilor pe care pretind că le-au descoperit?” (p.75). „Paradoxul pe care am încercat să-l dezvolt aici este că, în asemenea cazuri raportul se inversează: un anume tip de judecăţi de valoare etice, bazate pe responsabilitatea faţă de propriul gând şi propriul obiect sunt mai sigure, mai puţin fluctuante, mai riguros de stabilit, şi de fapt, mai raţionale decât încercarea de a defini Realitatea sau antonimul ei – Utopia.” (p.257)

Ce poate şi ce nu poate Bulan?
Criteriul „opţiunilor secunde” nu este unul strict ştiinţific, în sensul aplicării unei metode teoretice sau practice, a unui cântar ştiinţific sau altul. În acest sens, nu este un criteriu „tare”.
La fel, criteriul „opţiunilor secunde” nu este un mod de evaluare a gradului de adevăr al unei teorii ştiinţifice.
În al treilea rând, în nici un caz, criteriul „opţiunilor secunde” nu este o metodă de a compara între ele ideologii şi ştiinţe pentru a depista în ele „dramuri” şi urme de ştiinţă.
La fel, acest criteriu al „opţiunilor secunde” nu poate face alegere între diferitele idealuri, prin prisma atractivităţii lor, a adecvării lor la realitate.
Aici, puterea lui Bulan nu se extinde, şi nu trebuie extinsă.
Dar, criteriul „opţiunilor secunde” este extraordinar de eficient dacă coborâm cu picioarele pe pământ şi trebuie să alegem nu între diferitele idealuri sau „utopii” ci în lucruri, programe, idei care sunt mai preferabile sau mai puţin preferabile. Altfel zis, deşi nu permite compararea idealurilor după gradul lor de pretins utopism, Bulan poate face ierarhii relevante în privinţa lucrurilor preferabile sau detestabile.
Un exemplu, plagiat după „Turnirul Khazar”. Trebuie să stabilim care este opţiunea mai preferabilă între comunism, fascism şi democraţie. Chemăm, în faţa unui tribunal imaginar, un Bulan postmodern, reprezentanţi ai acestor programe de organizare a vieţii sociale. La un prim criteriu al verităţii nu vom putea stabili nici o ierarhie, după cum nu vom putea face o alegere. Comunistul va spune că societatea promisă de el va fi una a egalităţii, a dispariţiei diferenţelor de clasă şi a claselor în genere. Fascistul va promite o societate bazată pe ordine, arianism şi respectarea tradiţiilor vechi denaturate de burghezie. În acelaşi mod, democratul va spune că societatea democratică este cea mai bună. Rămaşi la această poartă a adevărului, nu putem face o alegere. Introducând însă criteriul „opţiunilor secunde” putem constata empiric că democraţia va fi câştigătoarea. Cum am calculat? Simplu. Un regim fascist nu este preferabil pentru un comunist, or, fascismul nu va tolera o altă atitudine decât supunerea totală faţă de ideologia fascistă a tuturor componenţilor societăţii. Deci, e de la sine înţeles că va alege democraţia, ca răul mai mic. Va fi sigur că îşi va putea măcar, profesa ideologia în tihnă. O aceeaşi alegere va fi făcută, în mod sigur, de fascist, care va prefera unei doctrine exclusiviste şi totalitare comuniste, democraţia, din aceleaşi raţiuni de tactică şi strategie. Democratul va avea două opţiuni: fie, după modelul evreului din parabola cu Bulan să nu recunoască nici una din cele două alte opţiuni, fie să aleagă ca a doua opţiune, tot democraţia. Deja putem, în baza unor criterii libere, raţionale să facem o alegere şi ea va fi opţiunea care a ales cele mai multe „puncte” (asta dacă nu suntem adepţii unei secte care vede viitorul omenirii în distrugerea ei totală şi ştergerea oricărei urme a prezenţei omului pe pământ) – democraţia. Anume ea atât de mult hulită, manelizată, compromisă, corneliuvadimizată, voroninizată, dinupatricizată sau furată şi coruptă. Putem cel mult spera la o perfectizare a ei, în nici un caz la abolirea ei care ne va face neliberi chiar a doua zi.
Altfel sună celebra spusă a lui Churchill: „Democracy is the worst form of government, except for all those other forms that have been tried from time to time."
....Criteriul verităţii este pentru Dumnezeu, cel al „opţiunilor secunde” este pentru oameni. Bulan este garantul.

impotriva identitatii

Leon Wieseltier
„Împotriva identităţii”
Titlu original: “Against identity”
Iaşi, „Polirom”, 1997, 108 p.

Nu pot adăuga prea multe la extraordinara prefaţă a lui Mircea Mihăieş, traducătorul, prefaţă care, ca volum textual, este mai voluminoasă decât textul autorului.
Cartea lui Wieseltier (nu ştiu dacă poate fi numită carte în sensul obişnuit al cuvântului, fiind mai degrabă o hartă a unui discurs orientat împotriva unui termen sacru al vieţii politice şi culturale americane – „identitatea”) pare o bâlbâială fără noimă la o lectură „livrească”, dar îşi deschide larg tainiţele unui proces de citire pasional. Autorul nu fotografiază, nu descrie detaliat, nu se aventurează dincolo de detalii, nu analizează rând pe rând implicaţiile posibile ale ideilor sale, nu disecă minuţios argumentele adversarilor, nu oferă vagoane de bibliografii paginate, idemizateşi ibidemizate, pe scurt nimic din ceea ce ar trebui să se numească „monografie” sau „teorie” ştiinţifică. Este mai degrabă o TERORIE ştiinţifică (dacă terorismul este un act destructiv opus teorismului ca mijloc de creare a lumilor spirituale, atunci de ce opusul TEORIEI n-ar fi TERORIA). Utilizând o metaforă împrumutată din arta plastică vom spune că autorul profesează schiţe, nu portrete, nu natura moartă, nu peisaje detaliate. Doar planuri fugare, priviri reci asupra unor momente slabe ale teoriilor identităţii, asupra premiselor logice, morale şi filozofice ale discursurilor identitare.
Wieseltier poate fi înţeles complet doar la nivel pasional. Altfel, izbucniri de genul „A=A. Mare scofală.” pot trece neobservate în pofida caracterului lor incendiar.
De fapt, textul ar putea trece şi ca o critică orientărilor political corectness, multicultural american dream şi alte ideologeme din aceleaşi rude. Trăim într-un fals, spune Wieseltier, care poate fi exprimat astfel: „Ne considerăm ceea ce suntem, dar şi ceea ce am dori să fim.” Cum însă niciodată nu e clar unde se termină fiinţa noastră reală şi cea dezirabilă, cum orizontul, ca să-i zicem aşa, e mereu în faţa ochilor dar niciodată nu poate fi pipăit cu mâna, riscăm să ne spunem basme, în loc de idei. „Identitatea a constituit cu siguranţă una dintre influenţele cele mai pline de consecinţe ale ştiinţelor sociale asupra culturii americane. Dar ce este ea? Pentru intelectualii din ştiinţele politice ale Americii postbelice, identitatea era ceea ce nu era alienarea. Era promisiunea unui cămin.[…] Erikson a transformat identitatea într-un basm.” (p.31). Un basm drăguţ, nu, de vreme ce şi-l spun înainte de « somnul ritualic » atâtea naţiuni, popoare, comunităţi?
Autorul nu vrea să arunce în praf ideea „identităţii”, ci s-o cureţe de elementele impure, adaosurile nefondate şi mai ales, breşele politice ale noţiunii, care o fac atât de preferată de politicieni de toate orientările: de la identitatea (conştiinţa) de clasă la multiculuralismul superficial al postmodernismului.
De unde vine siguranţa omului că posedă o identitate?
„Ideea identităţii îşi are originea în logică. A=A....dar logicienii vorbesc de identitate în diferenţă. Obiectele care sunt la fel în funcţie de un criteriu al identităţii pot fi diferite în funcţie de un alt criteriu al identităţii. Şi nu există aproape niciodată, chiar în cazul obiectelor simple, doar un simplu criteriu al identităţii. Atribuirea identităţii e, atunci, consecinţa alegerii între criteriile de identitate. Avem mai multe asemănări, dar nu le răsplătim pe toate dându-le o semnificaţie.” (p.32).
Astfel formulată, problema identităţii ar fi doar una de logică, putând fi eventual suspendată în alte sisteme de logică decât cea formală, dar...pericolele teoretice au întotdeauna emanaţii practice, sau ”identitatea este redusă destul de repede la loialitate” (p.37), altfel zis neajunsurile teoretice se transformă în plusuri tehnice.
În plan filozofic, problema identităţii apare ca o latură a veşnicei probleme a libertăţii. Dacă identitatea este trimisă de SUS, atunci din grilă de situaţii libere posibile, va trebui să excluzi alegerea altei identităţi. Altfel zis, dacă viaţa omului este o alegere permanentă, identitatea ar putea fi resimţită ca lanţurile ce leagă câinele de gard. Avem libertatea de a ne mişca liber în perimetrul cuştii. Super! Influenţa lui Isaiah Berlin este palpabilă.
„Ereditatea este un accident. Identitatea religioasă, sexuală, etnică îşi propun să te facă să uiţi tocmai asta. Sentimentului întâmplării ea îi substituie sentimentul necesităţii. Dar nu e necesar să fii necesar, dacă eşti pregătit să lucrezi. Nu e nici o ruşine în faptul că eşti un accident”(p.49).
Chestia asta merită o privire mai amplă. Temeiul ontologic al condiţiei umane este întâmplarea, sugerează Wieseltier, parafrazându-l parcă pe Napoleon, care spunea că lumea e guvernată de întâmplare, dar nu cred că avea în vedere acelaşi lucru. Adică, suntem propriul nostru proiect (sau măcar ar trebui să fim). Megaalegerea pe care fiecare trebuie s-o facă înaintea tuturor celorlalte alegeri, este să accepte întâmplarea care l-a poziţionat în momentul naşterii drept principiu făuritor şi să-şi construiască personalitatea în mod liber sau să accepte oferta identităţilor de grup, de obicei formulate în chip atrăgător, cu dovezi ştiinţifice cu tot (e o mare neghiobie să pui aleator, în istorie eroi, apoi să strigi în gura mare că i-ai găsit acolo!).
Ei, chestia asta presupune un act de eroism. „Identitatea e un fixativ, ea lucrează asupra elementelor vieţii în felul în care fixativul lucrează asupra elementelor desenului: le ţine împreună şi le ajută să reziste luminii.” (p.95).
Nu mă pot pronunţa cu hotărâre că „Împotriva identităţii” e un imn adus existenţialismului bun (nu al celui de clasă al lui Sartre, ci mai degrabă al lui Camus), dar, la sigur, este o explorare curajoasă a limitelor libertăţii individuale în conflictul etern cu constrângerile sociale şi ar putea fi citită în paralel alături de „Fuga de libertate” a lui Fromm, de exemplu.
Aforismul cel mai tare: „Mândria conferă o întrebuinţare fericită ignoranţei.” (p.39)

scriitori romani in alte limbi

am descoperit pe Grigore Vieru in bulgara, alaturi de Ionesco, Mircea Dinescu, Marin Sorescu, Ioan Alexandru, Ana Blandiana.
pana cand nu mi-a trecut curiozitatea, ma apuc sa identific poeziile traduse. ma intereseaza in special grigore Vieru.

oglinda

CLYDE KLUCKHOHN
Professor of Anthropology, Harvard University
MIRROR FOR MAN
The Relation of Anthropology to Modern Life

КЛАЙД КЕЙ МЕЙБЕН КЛАКХОН
ЗЕРКАЛО ДЛЯ ЧЕЛОВЕКА
Введение в антропологию

ЕВРАЗИЯ
Санкт-Петербург, 1998

ISBN 5- 8071-0009-3

Cartea face parte din genul puţin uitat al lucrărilor de popularizare a ştiinţei. S-a cam trecut febra ştiinţifică şi scientistă a deceniilor trecute, încât chiar savanţii înşişi par uneori prea obosiţi de limitele, problemele şi paradoxurile drumului ştiinţific ca să se mai ocupe şi de recrutarea unor noi cercetători. Pe de altă parte, monografiile serioase, cu referinţele bibliografice, cu addenda de rigoare şi multiplele convenţii lingvistice, metodologice, semantice sau logice sunt perfect înţelese de specialişti, dar opace pentru publicul comun: studenţi, tineri intelectuali sau chiar abiturienţi.
CLYDE KLUCKHOHN abandonează stilul strict ştiinţific profesând un fel de discurs autojustificativ, explicativ şi totodată vocativ – un stil literar (nu ştiinţific, nu filozofic sau moral) aparte pe care am putea să-l numim stilul-ofertă, stilul-buclet sau stilul-abţibild. Autorul pur şi simplu„vinde” antropologie într-o formă digerabilă pentru publicul larg. Prin aceasta nu vreau să spun că cartea este neserioasă, este doar distractivă sau este o culegere nereuşită de bancuri ştiinţifice, din contra. Am în vedere doar modul simplu, uneori chiar simplist, al autorului de a scoate în evidenţă sensul, rostul, metodele, problemele, soluţiile dar şi limitele ştiinţei sale. Aidoma reţelelor de supermarkete care expediază abţibilduri, buclete şi ziare promoţionale clienţilor, subliniind caracterul inovator, preţurile joase sau alte oportunităţi, CLYDE KLUCKHOHN oferă tot ce e mai bun, mai „ieftin” (în sens de inteligibil fără cunoştinţe antropologice, arheologice sau lingvistice speciale) pentru eventualii clienţi. Un truc retoric până la urmă, şi încă unul eficient.
Autorul propune o marfă, una ştiinţifică, dar totuşi marfă. Antopologia, spune KLUCKHOHN nu este un panaceu universal, nu este un substituent al metafizicii sau al pozitivismului, după cum nu este şi nu ar trebui să fie o nouă religie. Este o tehnică (când punem semnul de egalitate între ştiinţă şi tehnică avem în vedere accepţia popperiană a ştiinţei ca plasă cu ajutorul căreia încercăm să prindem realitatea, altfel zis ca set de tehnici, metode, procedee utilizate în procesul de studiere a realităţii) care are un domeniu strict de aplicare, o zonă a cunoaşterii în care este valabilă şi nişte limite dincolo de care nu poate fi utilizată.
S-o spunem pe şleau: antropologia este o ştiinţă despre om, una din multele, şi misiunea ei, subînţeleasă în chiar titlul cărţii este de a oferi o oglindă omului în care acesta să-şi poată „admira” (dacă mai e ceva de admirat!) chipul. Nu este unica oglindă posibilă, după cum punctul de vedere antropologic nu este unicul adevărat sau esenţial. Oglinda doar reflectă o realitate, iar ceea ce reflectă ea depinde de unghiul de iluminare, de unghiul de amplasare a oglinzii în raport cu obiectul reflectat, pe scurt e o poveste întreagă cu regulile ei (pe care o numi ştiinţă). Misiunea oglinzii antropologice este de a „oferi posibilitate omului să se vadă în toată diversitatea „feţelor” sale” (p.32)
Autorul începe prin a enumera câteva din stereotipurile frecvente în adresa antropologilor. Se spune că sunt nişte indivizi stranii cărora le place să măsoare cranii, oase, să privească zile în şir cioburi de sticlă, ceramică sau porţelan, să studieze canibali sau criminali ori să caute înţelesul unui bibelou indian. Pe scurt, nişte oameni de nimic, care au naiba ştie ce ocupaţie şi cel mai important, naiba ştie cine-i plăteşte că nu aduc nici un folos real progresului ştiinţific.
„NO!”, zice mister KLUCKHOHN şi porneşte un şir lung de argumente, exemple şi alte dovezi palpabile care justifică existenţa acestei discipline stranii numită antropologie (auzi, cunoaştere a omului, de parcă n-ar exista câteva sutare bune de discipline ştiinţifice cu aceeaşi misiune!). Măsurarea craniilor este un lucru nu chiar atât de inutil. O analiză antropologică a unui craniu poate servi informaţii certe departamentelor de criminologie, sau, chiar armatei. Or, studiul craniilor în diferite epoci, vremuri şi ţări permite construirea unor grafice şi tabele care conţin distribuţii ale variaţiei dimensiunilor în funcţie de anumiţi parametri (temporali, fiziologici, biologici, geografici). Un exemplu practic: la proiectarea avioanelor, un moment important este proiectarea cabinei pilotului. Fără o cunoaştere a distribuţiei variaţiilor dimensiunilor corporale ale masculilor dintr-o epocă nu vom şti care este dimensiunea optimă a cabinei, care ar asigura confortul şi spaţiul de manevră pentru orice pilot. Acelaşi lucru este valabil pentru uniformele militare. Fără a şti dimensiunile medii ale corpului uman într-un moment temporal este foarte greu să „nimereşti” cele câteva milioane de soldaţi americani.
„Păi, antropologii ăştia nu fac decât să profaneze morminte şi să se holbeze ca proştii la oase, ptiu!”. O fi fiind adevărată povestea asta, zice KLUCKHOHN, dar adevărul ei este parţial. Antropologii, în baza „holbatului” lor la oase, cranii, tibule şi coaste pot spune multe lucruri interesante. „Utilizând croncirculul (aparat utilizat la măsurarea craniului V.S.), ţinând cont şi de diferenţele minime ale constituţiei oaselor, comparând fiziologia şi constituţia corporală, specialiştii antropologiei fizice pot formula patru principii fundamentale: natura „animalică” a omului (descendenţa sa din primate) şi legăturile de rudenie cu celelalte animale, imposibilitatea interpretării evoluţiei umane doar ca rezultat al capacităţii de supravieţuire, plasticitatea biologiei umane şi asemănarea tuturor tipurilor umane” (p.119). Ultima e o tiflă directă teoriilor rasiale, naţionaliste sau religioase care pretind că anumite tipuri umane sunt mai umane decât altele. Or, spun antropologii, nu există dovezi ştiinţifice în sprijinul metafizicilor politice. Încă ceva, „toţi oamenii sunt animale care utilizează simboluri” (p.122), altfel zis, omul este un „animal simbolic”. Expresia „animal simbolic” îmi face o plăcere aparte întrucât conţine natura dublă a omului - animalitatea ( adică biologicul, corporalul şi determinările sale) şi simbolicul (cultura, artefactele umane, gândirea şi tot ce ne face să fim diferiţi de giboni şi orangutani).
Cioburile de sticlă sau porţelan sunt simple cioburi pentru necunoscători, pentru iniţiaţi, din contra, chiar un element insignifiant ca culoarea ciobului are o importanţă deosebită întrucât permite elaborarea unor hărţi cromatico-simbolice, chei sigure spre tezaurul cultural al unor popoare cu gândire diferită de a noastră. Un ciob de ceramică poate conţine în el un întreg poem al relaţiilor politice, economice şi sociale ale epocii, poate da mărturii despre credinţele şi ritualurile religioase ale unui popor, universurile sale simbolice, modalităţile de interpretare şi ordonare simbolică a universului, naturii şi lumii sociale. Este puţin? Nu, este suficient, dar şirul ar putea continua. Acelaşi ciob de sticlă sau porţelan ar putea mărturisi câte ceva despre ciclurile de modernizare sau de regres ale unei culturi, contactele ei cu alte culturi şi modul în care acestea s-au făcut. Cunoaşterea acestor lucruri reduce riscul şocului cultural şi social, care ar putea, în unele situaţii, chiar să lichideze o cultură. KLUCKHOHN oferă exemplul unei comunităţi din Insulele Fiji a cărei viaţă economică funcţiona după următorul model: era o chestie de prestigiu ca un membru avut al comunităţii să ofere o masă îmbelşugată pentru ceilalţi, cel care făcea asta era stimat, acoperit cu onoruri. Cum comunitatea era suficient de bogată, astfel de ospeţe se organizau săptămânal. În afara încărcăturii simbolice, banchetele aveau şi altă însemnătate: de a lichida problema foamei şi sărăciei altor membri ai comunităţii, mai puţin curajoşi sau mai puţin îndemânatici decât semenii lor. Ca rezultat distribuţia bogăţiei urma o linie inferioară care garanta supravieţuirea tuturor dar şi premierea membrilor harnici ai comunităţii. Toate bune, până vin nişte englezi pe insulă şi impun băştinaşilor „modelul raţional al economiei de tip capitalist”, moment în care populaţia băştinaşă începe să dispară, este secerată de boli, slăbită şi ameninţată cu dispariţia. Noua distribuţie a bunurilor economice a cauzat moartea membrilor mai puţin adaptaţi ai indigenilor, a distrus modelul social şi cultural al acestora subminând şi încrederea lor în ziua de mâine.
„În sfârşit, de ce antropologii ăştia studiază canibali şi indigeni nespălaţi, parcă nu sunt oameni de treabă care merită să fie studiaţi? Bunăoară eu şi cumătrul Petrică...” :) Antropologii nu au nimic contra cumătrului Petrică, doar că...acesta nu reprezintă nici un interes ca individ, doar ca tip uman. La sigur că Petrică n-o să dorească să fie studiat ca tip general uman... Revenind la tema comunităţilor primitive, predilecţia antropologilor pentru ele rezidă într-un fapt de o simplitate extraordinară: „Comunităţile primitive (au curs râuri de cerneală şi la tema aceasta a primitivităţii, mai ales de când Levy Bruhl and Co au demonstrat că primitivii gândesc şi ei, când spunem popoare primitive avem în vedere popoare care se află la un alt nivel de dezvoltare tehnologică, care încă nu au început construcţia viitorului luminos sau al visului american) sunt mai aproape de condiţiile de laborator” (p.35). Asta s-ar traduce cam aşa: comunităţile primitive sunt relativ stabile, de regulă căsătoriile sunt strict reglementate iar cele cu elemente străine – prohibite, relaţiile cu lumea exterioară (alte comunităţi) – slabe, iar modelele de comportament relativ stabile. Aproape ca în laboratorul de fizică, nu? Totuşi, concluziile obţinute se referă nu doar la comunităţile primitive studiate ci şi la cele mai avansate. În particular, sunt preţioase mărturiile despre influenţa dualităţii complementare cultură-biologie (condiţii sociale – condiţii naturale) asupra formării personalităţii şi rolul „mediului” (sună cunoscut, nu?).
Recapitulăm, şi ne întrebăm firesc, cine este acest Harry Potter sau Micul Mooch, care poate stoarce poveşti din pietre, oase şi copite de cai morţi, cocioabe, colibe, beţe, cioburi şi cârpe? Este, Măria sa antropologul, şopteşte cu mândrie CLYDE KLUCKHOHN. Şi nu trebuie nicidecum considerat un magician al relicvelor, un-stoarce-apă-şi-din-piatră-seacă. „Antropologul întreabă oamenii, popoarele şi culturile: cum arată acest lucru din punctul lor de vedere?” (p.212), iar „misiunea antropologului poate fi definită astfel: el trebuie să studieze spaţiul relaţiilor sociale şi să recunoască principalele curente culturale, pentru a reduce la minim efectele neaşteptate ale acţiunilor raţionale ale organizaţiilor, statului sau grupurilor de experţi” (p.225). Altfel spus, antropologul este un medic social care uneori poate prescrie cure de tratament sau de prevenire a epidemiei, dar, cu acelaşi succes ar putea constata decesul pacientului.
Până la urmă efectul unui buclet promoţional rezidă în reacţia ta: vei merge la magazin să procuri marfa dată anume de acolo sau vei alege un magazin al concurenţilor. Altfel, abţibildul a fost irosit degeaba. Este şi cazul cărţilor de popularizare a ştiinţei, veritabile „oferte spirituale”, căi spre anumite valori, tehnici, modele ale universului simbolic. Întrebarea logică care ar trebui să încheie lectura unei asemenea cărţi poate fi formulată astfel: m-a convins pe mine discursul autorului? Voi cumpăra marfă din laboratorul lui sau voi merge la vraci, pensionari-prezicători-din-insuficienţă-de-pensie, tămăduitoare-de-ocazie, sau mai nou, tele-proproci? Este alegerea fiecăruia. Personal îmi promit să dau mai des în grădina antropologiei, mi-au plăcut fructele.

p.s. cartea am citit-o in rusa, traducerile sunt facute de mine, din pacate nu stiu daca a iesit in romana si daca poate fi gasita undeva.

Michel Folco, calai

Michel Folco „Doar Dumnezeu şi noi”
Editura „Humanitas”, Bucureşti, 1992
Romanul lui Michel Folco este unul foarte SINGUR. Nu este vorba doar despre obiectul interesului de artist – călăii şi evoluţia statutului lor social pe parcursul veacurilor, o temă rar întâlnită în literatura universală. Abordările tradiţionale evitau aceste personaje lugubre ale cotidianului medieval.
Un roman cu titlul „Doar Dumnezeu şi noi” nu presupune prea mulţi eroi, chiar dacă personajele abundă.
Spaţiul narativ este de o pustietate uimitoare, de vreme ce punctele de reper ale povestirii sunt atât de puţine: Dumnezeu şi Noi (Noi, asta nu înseamnă în nici un caz mulţimea, ceilalţi, oamenii în general, ci Noi, cei iniţiaţi în ale morţii, adică călăii). Un relief artistic destul de sărac, am zice.
Structura timpului narativ este suficient de largă pentru a sublinia şi amplifica sugestiile spaţiului povestirii. Prin diferite tertipuri – memorii, istorii familiale, date istorice – autorul reuşeşte să întindă naraţiunea din secolul al XIII-lea (înfiinţarea baroniei de Bellerocaille) până în secolul XX (începutul primului război mondial) atât cât să reuşească să surprindă toate faţetele meseriei de călău precum şi procesele erozive la care a fost supusă aceasta pe parcursul secolelor..
Subiectul romanului este destul de simplu: bucătarul jupânului giuvaergiu Abel Crespiaget, Pierre Galine are proasta inspiraţie de a-i servi stăpânului său o supă cu raci prea sărată (l-a înţepat o albină în ochi). Înfuriat, Crespiaget îşi bate bucătarul până ce acesta îşi pierde cunoştinţa - „Nu se opri decât văzându-l pe Galine leşinat.” La ceva timp după aceadtă întâmplare, soţia jupânului Crespiaget naşte un băieţel, primul după cele cinci fete pe care-l încredinţează soţiei unui slujbaş. Bucătarul Galine ucide femeia, apoi şi copilaşul, apoi îl serveşte părinţilor săi sub forma unei umpluturi pentru roşii. „Gustarea” place şi mesenii cer „adaos”. „Galine a servit atunci mesenilor înfometaţi capul micului Desire artistic prezentat pe foi de lăptuci; în urechi şi în nări erau înfipte bucheţele de pătrunjel, nişte scobitori ţineau pleoapele ridicate.” După această „trebuşoară” bucătarul dispare. Pe urmele lui este pusă întreaga poliţie a baronatului care-l găsesc într-un târziu. Judecata îl condamnă la pedeapsa capitală: Pierre Galine urma să fie tras pe roată, apoi expus mulţimii până avea să-şi dea duhul.
Complicaţiile apar atunci când sentinţa instanţei de judecată trebuie îndeplinită. Cum regele Carol al VII-lea interzise judecătorilor să aducă ei înşişi sentinţa la împlinire, iar călăii din împrejurimi nu sunt disponibili, baronul Raoul Boutefeux este nevoit să angajeze un călău amator.
Sigur, nu este vorba de o colectare de CV-uri, expediate prin poştă sau e-mail, aşa cum ne-am obişnuit noi. Meseria este una neobişnuită (cea de călău), prejudecăţile sociale suficient de puternice şi periculoase pentru a otrăvi viaţa celui care se încumetă se practice o astfel de profesiune. Până la urmă un pungaş, pe numele sau Iustinian Trouve (Găsitul) Pibrac acceptă să-l execute pe Galine în schimbul eliberării sale.
Acest Iustinian este de departe, cel mai interesant erou. Se naşte probabil ca urmare a unei legături interzise, şi este găsit la poarta unei mănăstiri, cu nasul rupt, desfigurat probabil pentru a nu fi recunoscut. În mediul mănăstiresc al Evului Mediu, Iustinian Trouve învaţă să scrie şi să citească, să vorbească chiar latineşte, deşi studiile nu-l prea atrag. Este sedus mai degrabă de povestirile marinăreşti ale prietenului său Martin, individ care a călătorit destul, a fost rând pe rând pirat, negustor, şef al gardei personale a unui emir etc. Îndrăgostit de o prostituată de ocazie, altfel, în viaţa de zi cu zi, actriţă de circ, Iustinian fuge de acasă ...drept în mâna poliţiei. Cu un aşa „CV” nu poate nutri mari speranţe de mobilitate socială. Viaţa Evului Mediu presupune doar câteva moduri de a-ţi schimba condiţia socială, majoritatea lor prin înşelăciune, forţă sau ambele. Iustinian nu este un copil cu înclinaţii criminale, din contra, crede că crede în Dumnezeu. Credinţa sa nu este ca cea a lui Alioşa Karamazov, deşi în unul din moemente îi seamănă – „ De ce a lăsat Dumnezeu să se întâmple aşa?” (adică să i se rupă nasul). Doar că, acea îndoială îl purifică pe Alioşa, în timp ce pe Iustinian îl aţâţă împotriva Divinităţii: „Iustinian plecă, îngrijorat pentru viitorul lui, dar puţin dispus să servească un Dumnezeu care îngăduise să i se taie nasul.” Mai degrabă eroul Iustinian este congruent, până la un punct, cu Smerdiakov. Credinţa sa este una practică, intuiţia prezenţei sau absenţei lui Dumnezeu, imediată. Altfel zis o credinţă geometrică: „Deci, în ciuda afirmaţiilor repetate ale Marelui Neostenit îl putea înşela pe Dumnezeu şi scăpa de vigilenţa Lui universală...Iustinian începea să întrevadă posibilitatea de a păcătui fără să fie pedepsit, cu condiţia să nu se lase prins. ” După cum s-a văzut, s-a lăsat totuşi prins până la urmă...Profesia de călău nu este mare lucru, dar oferă câteva avantaje certe: timp liber berechet, un respect social (care ţine locul prestigiului, chiar dacă amalgamul de sentimente negative, emoţii înfricoşătoare şi superstiţii ordinare ale oamenilor medievali cu greu poate fi numit respect, cu atât mai mult prestigiu), este abolit de grija zilei de mâine (este plătit de la bugetul de stat, cum am spune noi) şi este posesorul unui drept medieval interesant numit dreptul de havaj – în anumite zile ale săptămânii poate obţine, fără plată, mărfuri de la comercianţi şi meşteşugari...Poate doar funcţia de deputat oferă un set la fel de larg de privilegii astăzi...În plus, pentru Trouve a fi călău înseamnă a fi liber şi a nu fi nevoit să vâsleşti viaţa întreagă la galere (pedeapsa sa iniţială). Chiar dacă ezită puţin la început, sus-numitul Iustinian este destul de deştept pentru a înţelege care sunt avantajele (mai ales materiale) ale noi situaţii. Astfel se naşte o tradiţie „slăvită” a călăilor Pibrac care le conferă o aură mitologică (chiar dacă actul fondator este impur, josnic, banal şi chiar dezgustător ca orice act fondator, de altfel).
Din această prima parte a romanului ar mai fi de reţinut două scheme ce pot servi drept contrabalanţa argumentativă celor care se vor grăbi să-l condamne pe Iustinian Trouve şi meseria lui. Sunt scene care aruncă lumină asupra statutului pedepsei în Evul Mediu (epoca Ancien Regime), atât de bine explicată de Foucault, dar şi asupra altor „fire logice” ale execuţiilor medievale. Iat-o:
„Criminalitatea fiind privită ca un fel de lepră ce cuprindea cu încetul întreg regatul, judecătorii nu foloseau împotriva ei decât o singură măsură de profilaxie: eradicarea cât mai eficace a elementelor contaminate printr-o condamnare la moarte ori la galere. Temniţa în sine nu era o pedeapsă, ci un simplu loc de detenţie provizoriu în care inculpaţii îşi aşteptau procesul, apoi executarea sentinţei.” (p. 33)
„Baronul Raoul îl aprobă. Şi el era de părerea contelui-episcop, tânărul tâlhar se descurcase bine.
- Dacă tot veni vorba, cum de baronia dumitale are doar un simplu loc de expunere_ după câte ştiu, rangul dumitale te îndreptăţeşte să ridici spânzurători cu doi stâlpi...
- Сu patru, Monseniore, rangul meu mă îndreptăţeşte la patru stâlpi, răspunse sec baronul.[…]
- Crede-mă, vere, spectacolul câtorva spânzuraţi ciuguliţi de corbi este din cele mai convingătoare...şi edificatoare. De când n-ai mai osândit pe cineva la roată?
Baronul era vădit contrariat.
- A fost prima dată, Monseniore. Am o poliţie bună şi oamenii mei sunt paşnici. Nu prea au fost crime pe la noi. [...] Cere să ţi se arate totalul încasărilor de la vamă de când a început tărăşenia asta şi până acum, apoi compară-l cu cel din anul trecut; ai să înţelegi mai bine de unde s-a născut dragostea mea pentru prea înalta dreptate.
Baronul, căruia nu-i plăceau alte secrete decât cele ale lui proprii, şi-a convocat perceptorul general care-i spuse că din ziua arestării lui Galine încasările de la cele trei porţi bătuseră toate recordurile. Beneficiile erau atât de mari încât îşi putea permite acum să înzestreze miliţia cu o sută de muschete noi.” (p. 124-125)
...A doua parte a romanului urmăreşte apusul Pibracilor, după loviturile suferite în urma revoluţiei Franceze, dar mai ales după Decretul Cremieux din 1870 care a abrogat mandatările din provincie, conferind monopolul execuţiilor capitale călăului din Paris. Hipolyte Pibrac (zis al Şaptelea) este ultimul călău practicant, ieşit şi el la pensie forţată şi îşi duce viaţa în castelul Pibracilor, din averile strânse de predecesori de-a lungul vremurilor. Din cei trei feciori ai săi nimeni nu doreşte să-i urmeze calea. Cel mai mare, Iustinian moare de tetanos, al doilea, Leon, devine brutar, iar mezinul Henri este ucis de o bandă de tâlhari. Tâlharii zidesc începuturile neamului Pibrac, ei marchează şi cântecul lor de lebădă.
Vremurile s-au schimbat, oamenii şi ei. Prejudecăţile cu care lumea, oamenii obişnuiţi împresoară cercul de demarcaţie între ei (oamenii normali) şi Pibraci (călăii, oamenii anormali) sunt şi o povară pe care unii Pibraci o rabdă, alţii, precum Leon, nu, deşi a fost instruit în baza unor tradiţii severe, deşi a practicat omorul animalelor ca tehnică educativă, deşi a învăţat din manuale serioase gen „Despre aplicarea corectă a caznei ordinare şi extraordinare”, „Tratat despre răstignire”.
Trecerea la normalitate este dificilă chiar dacă pentru asta Leon încearcă să-şi schimbe numele de familie, prilej cu care descoperă originea găunoasă a tradiţiei căreia i se închină cu atâta fast tatăl său. Unica sa speranţă e că, după moartea tatălui său va dărâma castelul acestuia pentru a şterge orice amintire despre Pibraci, despre meseria lor, despre faima lor.
Suprinzător, Saturnine, fiul lui Henri cel ucis la marginea pădurii dă dovadă de un real talent şi dorinţa de a continua meseria Pibracilor. Chiar dacă pentru moment nu prea sunt şanse reale de a-şi exercita profesiunea şi de a-şi aplica cunoştinţele deprinse de la bunic, Pibracii mai speră că nefericitul Decret Cremieux va fi abolit iar odată cu el va fi repusă în drepturi şi meseria lor. Doar că, vine primul Război Mondial iar odată cu el şi sfârşitul romanului.
Până la urmă romanul „Doar Dumnezeu şi noi” reuşeşte să acopere istoria unei profesiuni – cea a călăului, cu schimbările de statut, de conţinut şi de impact social pe care aceasta le-a comportat de-a lungul vremii narate. Fără mult patos pseudoumanist sau exaltare masochistă autorul reuşeşte să păstreze o distanţa faţă de eventualele implicaţii morale ale comportamentelor eroilor săi. Meseria de călău este una la fel ca multe altele. Şi are dreptate unul dintre eroi când se va revolta: „Soldaţii care ucid de-a valma oameni nevinovaţi sunt consideraţi până la urmă eroi, iar noi, cei care luăm vieţile celor mai periculoase elemente ale societăţii suntem înconjuraţi de un dispreţ laş!”
În linii generale, Folco reproduce logica explicativă a lui Foucault dar, subiectul său se pliază de minune pe „Reflecţiile despre ghilotină” ale lui Camus. Schimbările survenite sunt prezentate de obicei în mod fotografic (o fi fiind din cauza că autorul însuşi este un fotograf profesionist), ca nişte schiţe ale unei situaţii, fără referinţe de genul: „Înainte se făcea aşa...” Autorul prezintă de fapt un album, cu multe poze ale aceluiaşi act, al luării vieţii criminalilor, celor condamnaţi de societate, un act în toată splendoarea lui. Cititorului i se prezintă un set de fotografii, iar diferenţele trebuie să le găsească singur, chit că pot părea doar schimbări de decor. Astfel, execuţiile medievale au loc după-amiază, în orele de vârf, ca toată lumea să participe la ele. Mulţi orăşeni închiriază balcoanele dinspre eşafod în schimbul unei taxe deloc simbolice. Demnitarii de toate rangurile sunt prezenţi, ba chiar vin şi oaspeţi din străinătate. Din contra, execuţiile austere ale secolului XX nu impresionează. Reduse în spaţiul din cazarma închisorii acestea nu mai sunt spectacole ci simple acte de justiţie. Le lipseşte fastul şi mulţimea de gură cască ca decor, caracterul de petrecere şi de Publicitate. Execuţiile nu mai sunt ceva despre care se poate vorbi nestingherit. Chiar călăii se feresc de a le spune pe nume, preferând să le numească Înalte Lucrări. Altfel zis, se civilizează, conform teoriei de civilizare enunţate de Norbert Elias.
Pe acest fon, Hipolyte Pibrac pare un nobil de viţă veche, un individ care se opune procesului de civilizare, asociat de el unui proces de decădere, de regres şi întinare a vechilor idealuri. Limbii de lemn, alegoriilor el opune prospeţimea limbajului, expresiile precise la subiect, calculul rece, şi poate cel mai important lucru, ataşamentul faţă de meserie, respectul pentru profesiune, pentru munca de călău, o muncă cu nimic mai rea decât cea de grădinar. Optimismului Fin de XIX – eme Siecle, călăul Pibrac îi opune ideea că oamenii sunt aceeaşi, la fel de răi întotdeauna.
Curios că lumii atât de bine ierarhizate a călăilor Pibrac i se opune o lume flexibilă, viciată până în măduvă, naivă, avară şi în general plină de toate viciile. În afara unor nuanţe contextuale, peisajul sună oarecum cunoscut şi pentru noi. De exemplu: „Şi-a adus aminte de toţi acei obraznici papugii care-i asaltau pe cruciaţi în jurul Moscheei leagănului, al Muntelui Măslinilor sau al Sfântului Mormânt, propunându-le relicve felurite. Dobitocul cela de Gauthier Fendard făcea avere cu prepuţiul copilului Isus pe care-l expunea într-o capelă. „Dacă aş fi ştiut!”, se căina el amarnic amintindu-şi de potirul din sticlă suflată conţinând treizeci şi trei de picături din laptele Mariei, care i se propusese doar pentru o jumătate de besant. Şi ce să mai spui de acea bucată zdravănă din Adevărata Cruce, cu un cui de bronz încă înfipt în ea şi pătat de sânge uscat_ autenticitatea lor fusese garantată de vânzător care-i afirmase că pe vremea aceea strămoşii lui posedau un negoţ cu untdelemn de măsline pe Golgota şi că, aşa stând lucrurile, în noaptea de după răstignire...Beranger o refuzase, şi o cumpărase Bohemond, primind în plus pe gratis şi piatra cu care David îl ucisese pe Goliat. Şi cum să nu-l invidiezi pe Baudouin de Boulogne, fratele lui Godefroi de Bouillon? Îi surâdea norocul de când cumpărase un solz de peşte pe spatele căruia Isus călcase din nebăgare de seamă când traversase cu piciorul lacul Tiberiadei!”. Naivitatea acestor indivizi medievali ni se pare comică, însă faptele lor pălesc pe lângă mostrele de comportament ale unor semeni de-ai lor de peste veacuri. Cât costă, în comparaţie cu această pură dovadă de prostie cozile interminabile de la Oficiul Poştal Central din Chişinău atunci când se vorbea de iminenţa suspendării procedurii de acordare a cetăţeniei române? Sau tonele de sol de Ierusalim ce se vând ca pâinea caldă pe pieţele lumii? Asta nu înseamnă că afaceriştii au fost dintotdeauna şmecheri, ci că au putut să găsească, oricând şi oriunde, suficienţi naivi care să-i creadă. Sau, cum spunea cineva, mama proştilor este întotdeauna gravidă.
Uneori am probleme în a înţelege opţiunea unor scriitori pentru timpurile vechi, pentru Evul Mediu, pentru Antichitate, şi toate astea cu scopul de a ilustra şi de a critica nişte moravuri umane rele, nişte defecte aproape permanente (se presupune că în rai ele nu există). Şi pentru asta să citeşti tone de cărţi, cronici, arhive, la ce bun, dom-le, când există sfânta noastră tranziţie, mai întunecoasă decât orice Ev Mediu, mai vie decât închipuirile despre iad ale medievalilor?