impotriva identitatii
Leon Wieseltier
„Împotriva identităţii”
Titlu original: “Against identity”
Iaşi, „Polirom”, 1997, 108 p.
Nu pot adăuga prea multe la extraordinara prefaţă a lui Mircea Mihăieş, traducătorul, prefaţă care, ca volum textual, este mai voluminoasă decât textul autorului.
Cartea lui Wieseltier (nu ştiu dacă poate fi numită carte în sensul obişnuit al cuvântului, fiind mai degrabă o hartă a unui discurs orientat împotriva unui termen sacru al vieţii politice şi culturale americane – „identitatea”) pare o bâlbâială fără noimă la o lectură „livrească”, dar îşi deschide larg tainiţele unui proces de citire pasional. Autorul nu fotografiază, nu descrie detaliat, nu se aventurează dincolo de detalii, nu analizează rând pe rând implicaţiile posibile ale ideilor sale, nu disecă minuţios argumentele adversarilor, nu oferă vagoane de bibliografii paginate, idemizateşi ibidemizate, pe scurt nimic din ceea ce ar trebui să se numească „monografie” sau „teorie” ştiinţifică. Este mai degrabă o TERORIE ştiinţifică (dacă terorismul este un act destructiv opus teorismului ca mijloc de creare a lumilor spirituale, atunci de ce opusul TEORIEI n-ar fi TERORIA). Utilizând o metaforă împrumutată din arta plastică vom spune că autorul profesează schiţe, nu portrete, nu natura moartă, nu peisaje detaliate. Doar planuri fugare, priviri reci asupra unor momente slabe ale teoriilor identităţii, asupra premiselor logice, morale şi filozofice ale discursurilor identitare.
Wieseltier poate fi înţeles complet doar la nivel pasional. Altfel, izbucniri de genul „A=A. Mare scofală.” pot trece neobservate în pofida caracterului lor incendiar.
De fapt, textul ar putea trece şi ca o critică orientărilor political corectness, multicultural american dream şi alte ideologeme din aceleaşi rude. Trăim într-un fals, spune Wieseltier, care poate fi exprimat astfel: „Ne considerăm ceea ce suntem, dar şi ceea ce am dori să fim.” Cum însă niciodată nu e clar unde se termină fiinţa noastră reală şi cea dezirabilă, cum orizontul, ca să-i zicem aşa, e mereu în faţa ochilor dar niciodată nu poate fi pipăit cu mâna, riscăm să ne spunem basme, în loc de idei. „Identitatea a constituit cu siguranţă una dintre influenţele cele mai pline de consecinţe ale ştiinţelor sociale asupra culturii americane. Dar ce este ea? Pentru intelectualii din ştiinţele politice ale Americii postbelice, identitatea era ceea ce nu era alienarea. Era promisiunea unui cămin.[…] Erikson a transformat identitatea într-un basm.” (p.31). Un basm drăguţ, nu, de vreme ce şi-l spun înainte de « somnul ritualic » atâtea naţiuni, popoare, comunităţi?
Autorul nu vrea să arunce în praf ideea „identităţii”, ci s-o cureţe de elementele impure, adaosurile nefondate şi mai ales, breşele politice ale noţiunii, care o fac atât de preferată de politicieni de toate orientările: de la identitatea (conştiinţa) de clasă la multiculuralismul superficial al postmodernismului.
De unde vine siguranţa omului că posedă o identitate?
„Ideea identităţii îşi are originea în logică. A=A....dar logicienii vorbesc de identitate în diferenţă. Obiectele care sunt la fel în funcţie de un criteriu al identităţii pot fi diferite în funcţie de un alt criteriu al identităţii. Şi nu există aproape niciodată, chiar în cazul obiectelor simple, doar un simplu criteriu al identităţii. Atribuirea identităţii e, atunci, consecinţa alegerii între criteriile de identitate. Avem mai multe asemănări, dar nu le răsplătim pe toate dându-le o semnificaţie.” (p.32).
Astfel formulată, problema identităţii ar fi doar una de logică, putând fi eventual suspendată în alte sisteme de logică decât cea formală, dar...pericolele teoretice au întotdeauna emanaţii practice, sau ”identitatea este redusă destul de repede la loialitate” (p.37), altfel zis neajunsurile teoretice se transformă în plusuri tehnice.
În plan filozofic, problema identităţii apare ca o latură a veşnicei probleme a libertăţii. Dacă identitatea este trimisă de SUS, atunci din grilă de situaţii libere posibile, va trebui să excluzi alegerea altei identităţi. Altfel zis, dacă viaţa omului este o alegere permanentă, identitatea ar putea fi resimţită ca lanţurile ce leagă câinele de gard. Avem libertatea de a ne mişca liber în perimetrul cuştii. Super! Influenţa lui Isaiah Berlin este palpabilă.
„Ereditatea este un accident. Identitatea religioasă, sexuală, etnică îşi propun să te facă să uiţi tocmai asta. Sentimentului întâmplării ea îi substituie sentimentul necesităţii. Dar nu e necesar să fii necesar, dacă eşti pregătit să lucrezi. Nu e nici o ruşine în faptul că eşti un accident”(p.49).
Chestia asta merită o privire mai amplă. Temeiul ontologic al condiţiei umane este întâmplarea, sugerează Wieseltier, parafrazându-l parcă pe Napoleon, care spunea că lumea e guvernată de întâmplare, dar nu cred că avea în vedere acelaşi lucru. Adică, suntem propriul nostru proiect (sau măcar ar trebui să fim). Megaalegerea pe care fiecare trebuie s-o facă înaintea tuturor celorlalte alegeri, este să accepte întâmplarea care l-a poziţionat în momentul naşterii drept principiu făuritor şi să-şi construiască personalitatea în mod liber sau să accepte oferta identităţilor de grup, de obicei formulate în chip atrăgător, cu dovezi ştiinţifice cu tot (e o mare neghiobie să pui aleator, în istorie eroi, apoi să strigi în gura mare că i-ai găsit acolo!).
Ei, chestia asta presupune un act de eroism. „Identitatea e un fixativ, ea lucrează asupra elementelor vieţii în felul în care fixativul lucrează asupra elementelor desenului: le ţine împreună şi le ajută să reziste luminii.” (p.95).
Nu mă pot pronunţa cu hotărâre că „Împotriva identităţii” e un imn adus existenţialismului bun (nu al celui de clasă al lui Sartre, ci mai degrabă al lui Camus), dar, la sigur, este o explorare curajoasă a limitelor libertăţii individuale în conflictul etern cu constrângerile sociale şi ar putea fi citită în paralel alături de „Fuga de libertate” a lui Fromm, de exemplu.
Aforismul cel mai tare: „Mândria conferă o întrebuinţare fericită ignoranţei.” (p.39)
„Împotriva identităţii”
Titlu original: “Against identity”
Iaşi, „Polirom”, 1997, 108 p.
Nu pot adăuga prea multe la extraordinara prefaţă a lui Mircea Mihăieş, traducătorul, prefaţă care, ca volum textual, este mai voluminoasă decât textul autorului.
Cartea lui Wieseltier (nu ştiu dacă poate fi numită carte în sensul obişnuit al cuvântului, fiind mai degrabă o hartă a unui discurs orientat împotriva unui termen sacru al vieţii politice şi culturale americane – „identitatea”) pare o bâlbâială fără noimă la o lectură „livrească”, dar îşi deschide larg tainiţele unui proces de citire pasional. Autorul nu fotografiază, nu descrie detaliat, nu se aventurează dincolo de detalii, nu analizează rând pe rând implicaţiile posibile ale ideilor sale, nu disecă minuţios argumentele adversarilor, nu oferă vagoane de bibliografii paginate, idemizateşi ibidemizate, pe scurt nimic din ceea ce ar trebui să se numească „monografie” sau „teorie” ştiinţifică. Este mai degrabă o TERORIE ştiinţifică (dacă terorismul este un act destructiv opus teorismului ca mijloc de creare a lumilor spirituale, atunci de ce opusul TEORIEI n-ar fi TERORIA). Utilizând o metaforă împrumutată din arta plastică vom spune că autorul profesează schiţe, nu portrete, nu natura moartă, nu peisaje detaliate. Doar planuri fugare, priviri reci asupra unor momente slabe ale teoriilor identităţii, asupra premiselor logice, morale şi filozofice ale discursurilor identitare.
Wieseltier poate fi înţeles complet doar la nivel pasional. Altfel, izbucniri de genul „A=A. Mare scofală.” pot trece neobservate în pofida caracterului lor incendiar.
De fapt, textul ar putea trece şi ca o critică orientărilor political corectness, multicultural american dream şi alte ideologeme din aceleaşi rude. Trăim într-un fals, spune Wieseltier, care poate fi exprimat astfel: „Ne considerăm ceea ce suntem, dar şi ceea ce am dori să fim.” Cum însă niciodată nu e clar unde se termină fiinţa noastră reală şi cea dezirabilă, cum orizontul, ca să-i zicem aşa, e mereu în faţa ochilor dar niciodată nu poate fi pipăit cu mâna, riscăm să ne spunem basme, în loc de idei. „Identitatea a constituit cu siguranţă una dintre influenţele cele mai pline de consecinţe ale ştiinţelor sociale asupra culturii americane. Dar ce este ea? Pentru intelectualii din ştiinţele politice ale Americii postbelice, identitatea era ceea ce nu era alienarea. Era promisiunea unui cămin.[…] Erikson a transformat identitatea într-un basm.” (p.31). Un basm drăguţ, nu, de vreme ce şi-l spun înainte de « somnul ritualic » atâtea naţiuni, popoare, comunităţi?
Autorul nu vrea să arunce în praf ideea „identităţii”, ci s-o cureţe de elementele impure, adaosurile nefondate şi mai ales, breşele politice ale noţiunii, care o fac atât de preferată de politicieni de toate orientările: de la identitatea (conştiinţa) de clasă la multiculuralismul superficial al postmodernismului.
De unde vine siguranţa omului că posedă o identitate?
„Ideea identităţii îşi are originea în logică. A=A....dar logicienii vorbesc de identitate în diferenţă. Obiectele care sunt la fel în funcţie de un criteriu al identităţii pot fi diferite în funcţie de un alt criteriu al identităţii. Şi nu există aproape niciodată, chiar în cazul obiectelor simple, doar un simplu criteriu al identităţii. Atribuirea identităţii e, atunci, consecinţa alegerii între criteriile de identitate. Avem mai multe asemănări, dar nu le răsplătim pe toate dându-le o semnificaţie.” (p.32).
Astfel formulată, problema identităţii ar fi doar una de logică, putând fi eventual suspendată în alte sisteme de logică decât cea formală, dar...pericolele teoretice au întotdeauna emanaţii practice, sau ”identitatea este redusă destul de repede la loialitate” (p.37), altfel zis neajunsurile teoretice se transformă în plusuri tehnice.
În plan filozofic, problema identităţii apare ca o latură a veşnicei probleme a libertăţii. Dacă identitatea este trimisă de SUS, atunci din grilă de situaţii libere posibile, va trebui să excluzi alegerea altei identităţi. Altfel zis, dacă viaţa omului este o alegere permanentă, identitatea ar putea fi resimţită ca lanţurile ce leagă câinele de gard. Avem libertatea de a ne mişca liber în perimetrul cuştii. Super! Influenţa lui Isaiah Berlin este palpabilă.
„Ereditatea este un accident. Identitatea religioasă, sexuală, etnică îşi propun să te facă să uiţi tocmai asta. Sentimentului întâmplării ea îi substituie sentimentul necesităţii. Dar nu e necesar să fii necesar, dacă eşti pregătit să lucrezi. Nu e nici o ruşine în faptul că eşti un accident”(p.49).
Chestia asta merită o privire mai amplă. Temeiul ontologic al condiţiei umane este întâmplarea, sugerează Wieseltier, parafrazându-l parcă pe Napoleon, care spunea că lumea e guvernată de întâmplare, dar nu cred că avea în vedere acelaşi lucru. Adică, suntem propriul nostru proiect (sau măcar ar trebui să fim). Megaalegerea pe care fiecare trebuie s-o facă înaintea tuturor celorlalte alegeri, este să accepte întâmplarea care l-a poziţionat în momentul naşterii drept principiu făuritor şi să-şi construiască personalitatea în mod liber sau să accepte oferta identităţilor de grup, de obicei formulate în chip atrăgător, cu dovezi ştiinţifice cu tot (e o mare neghiobie să pui aleator, în istorie eroi, apoi să strigi în gura mare că i-ai găsit acolo!).
Ei, chestia asta presupune un act de eroism. „Identitatea e un fixativ, ea lucrează asupra elementelor vieţii în felul în care fixativul lucrează asupra elementelor desenului: le ţine împreună şi le ajută să reziste luminii.” (p.95).
Nu mă pot pronunţa cu hotărâre că „Împotriva identităţii” e un imn adus existenţialismului bun (nu al celui de clasă al lui Sartre, ci mai degrabă al lui Camus), dar, la sigur, este o explorare curajoasă a limitelor libertăţii individuale în conflictul etern cu constrângerile sociale şi ar putea fi citită în paralel alături de „Fuga de libertate” a lui Fromm, de exemplu.
Aforismul cel mai tare: „Mândria conferă o întrebuinţare fericită ignoranţei.” (p.39)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu