Ion Diviza, "Kamikaze"

Ion Diviza „Kamikaze”, Chişinău, Universitas, 2005

Motto: „Eu râd
de mine,
voi
de cine râdeţi?”
„Haz de necaz”, p. 143

Ion Diviza (n. 1955) este un epigramist profilic şi talentat. Este probabil cel mai activ epigramist din Basarabia, deşi concurenţa în gen este acerbă. Alţi rivali direcţi precum Petru Cărare sau Efim Tarlapan au alunecat într-un con de umbră egal cu anonimatul. Diviza însă reuşeşte să scrie pentru unele publicaţii tipărite de la Chişinău şi să înnoiască aproape zilnic pagina personală în cadrul portalului poezie.ro.
O primă convenţie din start, una ce ţine mai degrabă de regulile genului decât de gândirea poetului. Epigrama a fost întotdeauna mai mult decât un gen literar, mai mult decât literatură. Este un tip de literatură puternic ancorat în social, în politic, în cultural, altfel spus, consumul unei epigrame presupune nu doar sentiment estetic, ci şi un interes şi cunoştinţe în ce priveşte realităţile culturale şi politice ale mediului descris de poet. Altfel săgeata epigramei poate trece şi pe alături.
Epigramele lui Ion Diviza nu sunt nicidecum metafizice, nici nu au mize coborâte din principiile apriorice ale percepţie umane. Nu abordează nicidecum probleme gnoseologice, ci este un fel de etică aplicată, o critică a moravurilor, o filozofie politică ad-hoc, aici şi acum, o critică cu ţel direct, uneori vizibilă chiar din titlul sau motto-ul poeziei...
Prima parte a cărţii, „Şarje amicale”, poate fi dacă nu trecută cu vederea, atunci citită în galop. Este de fapt o serie de şarje făcute colegilor de la Teatrul Municipal Satiricus „I. L. Caragiale”, unele portrete precum J. Cucuruzac sau M. Curagău fiind cunoscute publicului teatral din Moldova, alţii – mai puţin. Este o frescă a unui colectiv artistic, deşi nu chiar reuşită. Părerea mea. Îi lipseşte sarea. Plus că şarjele sunt de obicei superficiale, autorului îi este frică să le spună actorilor ceva mai mult decât arată aparenţele rolurilor pe care aceştia le joacă. Mă rog, este alegerea lui Ion Diviza.
Partea a doua, întitulată „Versuri lirice” este o încercare a specialistului satiric de a plonja în alte ape. Mie mi se par aceste încercări puţin reuşite. Deşi are idei originale, Ion Diviza, părerea mea, ar trebui să mai asude la ele, să stoarcă din vers nu doar paradoxuri lingvistice, ci şi metafore sau idei închegate. Cred că e un tic de epigramist. Mi-a plăcut totuşi o poezioară:
„mi-am luat lumea în cap
am ticsit-o cu greu
e mare lumea asta mare şi rătăcită ca mine
mi-am luat lumea în cap
şi am pornit prin tine
hai-hui
de dincolo
îmi venea în întâmpinare
lumea cealaltă
cu ochii pe dos
bună noapte lume cealaltă
ai pentru mine vreo veste-poveste?
buna bătrâne
scoate-ţi prostiile din cap
şi vino cu mine
mi-am luat lumea cealaltă-n cap.”
Plimbare prin (ne)murire, p. 61
Partea a treia, „Versuri satirice” este cea mai interesantă, este apa în care se scaldă Ion Diviza. Temele abordate sunt practic clasica genului: soacra, politicienii, beţia, plagiatul şi alte vicii umane şi naţionale. În sensul ăsta satira pluteşte, de multe ori, paralel cu bancurile, dar şi cu multiplele prejudecăţi sociale. În unele cazuri, epigramistul ia în derâdere aceste prejudecăţi, condamnându-le, în alte cazuri, le ţine hangul.
Remarcăm:
„Mergând cu soacra durdulie
Spre locul cel visat mereu,
Ar fi dansat de bucurie
Dar prea sicriul era greu.”
(Ginerică, p.71)
„Fiindcă nu veneau godacii,
Am băut sub toţi copacii;
Când s-au ivit, râmând, vreo trei
Eram deja mai porci ca ei.”
(Vânătoare de mistreţi, p. 86)
„E contestat de cititor
Şi criticii îl denigrează,
Deşi nu-i rău plagiator
Doar rău e tot ce plagiază.”
(Plagiator fără noroc, p.115)
„Parlamentul garantează:
Vor trăi în desfătări
Oamenii acestei ţări
(lista lor se anexează).
(Program de stat, p.117)
„Îl evităm ca pe-un nebun,
Şi dacă vreţi să ştiţi de ce
Vă spun: el de nimic nu-i bun,
Deci e în stare de orice.
(Tip periculos, p.122)
... Paraepigramele sunt şi ele o secţiune interesantă, cu găselniţe extraordinare:
„Pe crengi, insinuant,
Pătrunde vântul
Şi merele se bat
Ca moldovenii...”
(Pastel, p.128)
„Iubito
Muza e gravidă,
O să avem
Poem din flori!...”
(Semnal poetic, p.131)
„O prim-ministre,
Eu ador guvernul:
Iubirea mea,
Să n-o impozitezi!”
(Demers, p.134)
Ultimul compartiment este o colecţie de fraze cu tâlc şi tic, din care se reliefează: „Se iubeşte doar pe sine; ca excepţie, uneori îşi sărută nevasta.”
În concluzie: cartea seamănă mai degrabă cu o adunătură de performanţe artistice îndoielnice decât cu un schelet artistic bine închegat şi explorat al unui gen. Autorul a vrut să spună prea multe, în prea multe feluri şi nu i-a prea reuşit. Ar fi trebuit să se limiteze doar la epigrame, genul în care excelează, lăsând pretenţiile lirice pe seama autorilor ce se declară lirici ca atare. Oricum, cartea merită citită, ca un program social, ca o critică adusă unor metehne uneori invizibile, alteori incomode.