Houellebecq

Michel Houellebecq
„Les particules élémentaires”
Paris, „Flammarion”, 1998

Romanul lui Michel Houellebecq este un proiect – un plan-sistem al unei societăţii viitoare, o antiutopie a lumii actuale şi a valorilor ei, dar şi o promisiune a unei lumii viitoare. Altfel zis, un roman socio-filozofic angajat. Etica romanului prevalează mult asupra esteticii, iar mesajul – asupra strategiilor narative.
Descrierea propriu-zisă a proiectului de umanitate al autorului nu alcătuieşte decât 10 pagini ale epilogului, restul de 383 paginii fiind o explicaţie subtilă a necesităţii unui nou proiect de uman, scriitorul construind un univers terifiant, hedonist, consumist şi libertin al Occidentului care nu poate să nu justifice în mod necondiţionat strategia de eugenie propusă de Michel Houellebecq.
Suntem în faţa unei construcţii teoretice clasice, alcătuită din două planuri distincte: prezentul rău, inuman, teribil şi egoist, pe de o parte, şi promisiunea unui viitor fericit în care defectele umane vor fi soluţionate cu ajutorul ştiinţei, pe de altă parte. „Noul testament”, „Capitalul”, utopiile lui Fourrier şi Saint-Simon sunt scrise şi ele conform acestui model riguros, chiar dacă liniile retorice şi argumentative sunt altele, în rolul de salvator fiind când credinţa, când ştiinţa.
Deci, care sunt trăsăturile Omului nou al lui Michel Houellebecq:
- descifrarea codului genetic, conform modelului lui Michel Djerzinski, adept al fizicii cuante a lui Niels Bohr, dar şi al teoriei stărilor sociale ale lui Auguste Comte (de unde şi reticenţa autorului faţă de libertatea individuală, coruptă mult de capitalismul de consum), şi rescrierea lui sub o formă-tip, opacă la orice perturbaţie sau mutaţie, permite crearea unor celule dotate cu o capacitate de replicaţie succesivă. Ca rezultat, toată specia animală (cu omul ca vârf al coloanei evoluţiei) ar putea fi transformată într-o specie sănătoasă, durabilă, şi, prin substituirea înmulţirii sexuale cu clonarea, omenirea ar putea deveni nemuritoare. (p.384)
- umanitatea, aşa cum o ştim noi, trebuie să moară. Pe ruinele ei, trebuie să construim altă specie umană, asexuată şi nemuritoare, cu un număr de membri fixat odată pentru totdeauna. Noua specie se va fi debarasat de individualitate şi atomizare.
- omul, fiinţa raţională, trebuie să preia controlul nu doar asupra lumii (biologice, cosmice), ci chiar asupra propriei sale evoluţii biologice.
- „Demain sera feminin” – altfel zis substituirea actualei scări de valori a lumii occidentale, caracterizată prin consumism, valori bărbăteşti precum exaltarea şi idolatria violenţei, cultul eroismului; inechităţile sociale şi culturale vor dispărea de la sine în noua lume efeminată.
- stoparea procesului de reproducere a umanităţii prin relaţii sexuale. Acest lucru nu va însemna nicidecum sfârşitul plăcerii sexuale, din contra. Secvenţele codale care provoacă, pe durata embriogenezei formarea corpusculelor Krause trebuie ţinute sub control strict. La momentul actual corpusculele Krause sunt distribuite sărac doar în regiunea clitorisului şi a penisului. Într-un viitor apropiat, când progresul geneticii va permite acest lucru, trebuie să multiplicăm într-o proporţie considerabilă corpusculele Krause pe suprafaţa întregului corp. Aceasta înseamnă noi plăceri sexuale, de o amploare şi intensitate extraordinară. (p.389)
- umanitatea nouă trebuie să fie compusă din indivizi care au un cod genetic identic. Aceasta nu înseamnă în nici un caz că lumea va fi compusă din personalităţi identice, trase la indigo. La fel, acest proces nu înseamnă nici anularea particularităţilor personale, sau sfârşitul personalităţii. Să luăm, zice Michel, unul dintre eroii lui Michel Houellebecq, cazul gemenilor monozigoţi. Chiar dacă aceştia au un patrimoniu genetic aproape identic, ei reprezintă totuşi personalităţi distincte, fiind legaţi, de o legătură de fraternitate misterioasă, trăsătura cea mai importantă, liantul noii societăţi.
- această legătură de fraternitate, care va uni noua umanitate va face inutile noţiuni precum „libertate individuală”, „demnitate umană” şi „progres” – prea încărcate de egoism, materialism şi un proces atroce de darwinism social.
- mutaţia nu va fi una mentală, ci genetică.
Destinul celor doi eroi ai „Particulelor elementare” reprezintă lupa critică prin care Michel Houellebecq analizează starea actuală a societăţii occidentale. Bruno şi Michel sunt două faţete ale aceleiaşi medalii: suicidul occidental. Termenul nu pare deloc forţat: societatea occidentală a fost condamnată, pe parcursul ultimului secol de zeci şi sute de ori. Să amintim exemplul lui Marx, al lui Oswald Spengler sau ideologilor sovietici pe de o parte, sau al ideologiilor extreme de dreapta, pe de altă parte. În fapt, a existat întotdeauna o armată întreagă de bocitori profesionişti, de toate orientările, care aşteptau moartea societăţii occidentale, pentru a-şi vedea împlinite profeţiile. Măr rog, occidentul nu a murit încă, iar critica venită de pe dreapta, sau de pe stânga a fost integrată în sistem... După Michel Houellebecq semnele vizibile ale suicidului occidental ar fi:
- un nou tip de societate, relativ tânără, care nu se bazează pe solidaritatea organică sau pe legăturile de rudenie între membrii societăţii, ci aderenţa benevolă sau forţată la o supraideologie dezumanizatoare: capitalismul de consum. Un fel de totalitarism liberal care pătrunde în toate sferele socialului, la toate etajele: individual, colectiv, naţional şi supranaţional. Fenomenul este inedit pentru lumea occidentală, deşi există câteva analogii, situate în diferite momente ale evoluţiei societăţii occidentale, care permit înţelegerea fenomenului. Într-adevăr, cum arată cercetările unui Alain Guerreau în domeniul istoriei medievale a societăţilor occidentale, există un moment, situat înaintea revoluţiei raţionaliste ale lui Hobbes şi Descartes, în care principiul de organizare a societăţii este controlat de Biserică, este vorba de ecclesia. Teza lui Guerreau este următoarea: „Biserica catolică medievală avea în vedere toate aspectele societăţii, exercita un control strict asupra normelor vieţii sociale şi deţinea, în această privinţă o poziţie de cvasimonopol.” (Alain Guerreau, „Viitorul unui trecut incert”, „Cartier”, 2003, p.24). Dar, în persoana regelui, biserica avea un rival care putea dicta soluţii sociale alternative celor religioase, cum este cazul Angliei, bunăoară, dar şi al Franţei, unde regele a ţinut prea puţin cont de recomandările venite din partea autorităţilor ecleziastice, mai mult, în câteva cazuri, precum nimicirea de tristă faimă a cavalerilor templieri, regele a mişcat făţiş contra Bisericii.în restul continentului, alianţa stat-biserică nu a durat prea mult, astfel că ecclesia, chiar dacă a reprezentat o instituţie puternică, nu a putut pătrunde în toate sferele vieţii medievale occidentale. Relaţia de proprietate funciară, dominium, a rămas bunăoară, în afara controlului bisericesc.
Or, societatea sec. XX este prima în care un sistem de organizare a vieţii sociale, capitalismul, pătrunde deopotrivă în toate sferele ei. F. Braudel este printre primii care sesizează această mutaţie: „Cea mai mare greşeală este (...) să afirmi, despre capitalism, că e „un sistem economic” şi nimic altceva, atâta vreme cât el ţine de ordinea socială, cât el se află, ca adversar ori complice, la egalitate (sau aproape) cu statul, oricât de deranjant ar fi ca personaj – iar asta dintotdeauna; atâta vreme cât el profită, de asemenea, de întreg sprijinul pe care cultura îl aduce solidităţii edificiului social; atâta vreme cât el sprijină clasele dominante care, apărându-l, se apără pe sine” (1979, vol.3, p.540; apud Michel Beaud, „Istoria Capitalismului”, „Cartier”, 2001, p.15).
Artă, cultură, economie, regim politic, valori sociale – sunt atâtea variabile ale aceleiaşi ecuaţii: societatea occidentală de tip capitalist. Fenomenul banilor ca echivalent universal al valorii, nu doar cea de consum, ci chiar cea estetică (e banal, dar totuşi să evocăm faptul că notorietatea unui scriitor contemporan se măsoară cu ajutorul numărului de exemplare vândute, nu cu al celor citite) este principiul organizator care pătrunde întreg sistemul cap-coadă. Capitalismul, spre deosebire de alte moduri de organizare socială a reuşit să aducă la sânul său şi să corupă chiar ideologii rivale: la Le Lieu du changement beatnicii se odihnesc sub sloganul lui Bakunin: „La liberte des autres etend la mienne a l`infini », dar o bună parte din ei trăieşte tot după canoanele consumismului. La fel, organizarea acestui sistem de anarhism dirijat se conduce tot după canoanele eficienţei economice: anarhismul trebuie să fie rentabil. Rolurile sociale sunt doar particule elementare în câmpul de forţă al capitalismului de consum.

- liberalismul de tip consumist corupe sistemul de valori al umanităţii, trecând totul sub principiile relativismului moral. Bruno, celălalt erou al lui Michel Houellebecq este un prototip al acestui relativism: tipul merge la prostituate cu acelaşi sentiment de pietate cu care citeşte din Rousseau şi Chateaubriand. Un alt tip de mentalitate relativistă, dar de altă sorginte, ştiinţifică, este reprezentat de Michel Djerzinski, un autist remarcabil, care sublimează sentimentele sale umane în favoarea ştiinţei. Dacă pentru Bruno criteriile morale sunt egale din perspectiva plăcerii, pentru Michel ele sunt echivalente din punctul de vedere al lipsei de fundament ştiinţific.
- libertatea individuală este o ficţiune, întreţinută cu sârg de piaţa de entertainment, dar şi de întreg sistemul capitalist. Suntem liberi doar pentru a cumpăra ce ni se propune, iar relaţiile comune sunt substituite unui interes de maximizare a profitului personal.
Acestea sunt constantele ecuaţiei lui Michel Houellebecq numită NOUA UMANITATE. Ideile autorului nu sunt nicidecum noi sau inedite. În parte, ele pot fi regăsite în diferite utopii politice, biologice sau ştiinţifice. Tema ameliorării naturii umane este una preocupările constante a filozofiei şi eticii. Pe de altă parte, ştiinţa şi-a propus aproape întotdeauna scopul de a schimba natura umană prin eliberarea ei din sclavia faţă de religie, credinţe tradiţionale, stereotipuri preştiinţifice sau pur şi simplu concepţii eronate despre lume şi umanitate. Mai departe, lozinca fraternităţii universale, bunăoară, a fost stindardul Revoluţiei Franceze de la 1789 şi al tuturor ideologiilor de stânga, de la Marx la Lenin, de la comunişti la social-democraţi. La fel, feminizarea lumii, prin modificarea ierarhiei de valori a umanităţii, este una din lozincile mişcărilor feministe. Lui Michel Houellebecq îi aparţine meritul de a fi închegat aceste împrumuturi ştiinţifice sau etice, într-o schemă unitară.
Ce atitudine trebuie să adoptăm faţă de utopii şi mai ales, cum trebuie să le analizăm? Una din atitudini ar fi acceptarea lor tacită, ca opere ale unei inspiraţii poetice. O atitudine falsă, spunem noi, mai ales dacă ne raportăm la romanul lui Michel Houellebecq. Or, autorul a construit o odă raţiunii, un imn facultăţilor raţionale ale omului, care îi vor sluji acestuia nu doar în cadrul procesului de supunere a lumii pentru satisfacerea necesităţilor biologice (adăpost, hrană), ci chiar pentru a-şi lua în stăpânire, propriul destin biologic şi social. În fapt, pornind de la o critică a societăţii actuale, Michel Houellebecq construieşte un nou univers social, un nou mediu social, un nou tip de socialitate a individului.
Pentru analiza utopiei lui Michel Houellebecq vom porni de la următoarea premisă: vom încerca să vedem, în ce măsură, unor măsuri utopice propuse de Michel Houellebecq putem opune unele soluţii reale, altfel zis, în ce măsură putem să soluţionăm problemele ridicate de Houellebecq cu mijloace actuale.
Risc să spun că, în pofida atitudinii vădit peiorativă a autorului faţă de sexul gen Aria Giovani sau Silvia Saint, altfel zis inspirat de prostul exemplu al filmelor porno, Michel Houellebecq nu concepe actul sexual altfel decât ca contact vagin-penis. Ar fi o problemă aici, căci, definit astfel, actul sexual este o activitate mecanică, lipsită de orice valoare umană. Ne aflăm în punctul extrem al negării dragostei romantice şi a atingerilor, gesturilor, vorbelor, privirilor furate sau clipelor aşteptate. Fără să vrea Michel Houellebecq alunecă spre punctul de vedere al teologilor creştini care prescriau actul sexual doar pentru înmulţire, concepându-l la fel – ca un gest mecanic. Este greşeala autorului, poate nenorocul său personal de a nu fi descoperit tandreţea unei atingeri sau de a fi fost expus doar la dragostea plagiată din Vogue, Playboy şi alte reviste pentru femei. Plăcerea sexuală nu se reduce doar la orgasm, după cum orgasmul nu ar trebui să epuizeze căldura şi conţinutul unei relaţii. Pot spune deci, că problema plăcerii sexuale poate fi rezolvată şi fără eugenie genetică.
Romanul lui Michel Houellebecq trebuie citit. Chiar şi din motivul că, în persoana acestui autor, literatura şi ştiinţa, estetica şi etica îşi dau întâlnire.

web ... despre carti

Piotrr despre lectura de pe ecranul calculatorului:

Elogiu pasivităţii

De câteva săptămâni reînvăţ să citesc...Să citesc, adică să sting, pentru un moment, valul de idei, reflexii, dialoguri imaginare, amintiri, păreri şi sentimente care curg în continuu în spiritul meu, pentru a mă deschide către argumentaţia sau naraţiunea cărţii.

Lectura unor eseuri sau studii, dezvoltate pe sute de pagini, m-au costat întotdeauna un efort de disciplină, mai ales dacă eseul în cauză este foarte stimulant prin noutate, prin non-conformism sau pertinenţă. Am obiceiul de a mă opri la fiecare frază pentru a extrage nişte consecinţe sau pentru a construi o întreagă discuţie pornind de la această frază. Uneori avansez foarte greu şi trebuie să-mi forţez pasivitatea faţă de lumea din jur pentru a ajunge la capătul cărţii. Această disciplină este benefică şi necesară, pentru ca fereşte gândirea de păcatul de a cădea în solipsism. Deschiderea spre altul este un efort constant de deschidere spre sine. Un efort ce trebuie însoţit de o pasivitate necesară.

Ţinând cont de toţi aceşti factori, obiceiul meu de a utiliza intens PC-ul, pe durata ultimilor ani, mi-a cauzat multe dureri de cap. Ca instrument de sortare a informaţiei, calculatorul personal nu este deloc adaptat pasivităţii cititorului. S-a discutat mult despre avantajul interactivităţii, dar interactivitatea are multe feţe. Astăzi se ştie că este foarte dificil să citeşti un text lung – roman sau studiu – pe ecranul calculatorului, şi aceasta nu doar din motivul oboselii sau incomodităţilor oculare provocate de ecran. La fel, nu putem face referinţa doar la dematerializarea paginii sau la pierderea reperelor. Calculatorul personal este construit în jurul unui concept de negare a pasivităţii, în numele unei hiperactivităţi: să clickezi, să raspunzi la alte mesaje, pe scurt, orice în afară de acţiunea simplă de a citi. Cititul romanelor sau al eseurilor lungi pe calculator este un veritabil test de răbdare: eşti obligat, în permanenţă, să apeşi aici, apoi dincolo, să copiezi, să semnalezi, să înregistrezi, să expediezi mesaje, să comentezi, să scrii....

La moment, mă autosupun unui program de reeducare, conform unui program zilnic precis, obligându-mă să închid calculatorul pentru a mă dedica lecturii pe hârtie – hârtia, suportul material pasiv, care, în pofida limitelor sale, nu permite să faci nimic altceva decât să citeşti. Este un proces de reeducare uneori plăcut, fiind însoţit de un o plăcere imensă: nu doar plăcerea carnală a atingerii hârtiei, ci plăcerea lecturii fără acţiune, fără tensiune, abandonarea temporară în mâinile celui pe care îl citesc.

articolul in original

via La feuille

polemici

Los Angeles Times publica dosarul unei dispute construite in jurul raportului dintre critica literara traditionala, pe hartie, si blogosfera literara.

argumentele partilor:

- "If you were an author, would you want your book reviewed in the Washington Post and the New York Review of Books, or on a web site written by someone who uses the moniker NovelGobbler or Biogafriend?"

- "The book review section … remains the forum where new titles are taken seriously as works of art and argument, and not merely as opportunities for shallow grandstanding and overblown ranting."

- The literary blogs are reaching a small audience. While larger newspapers have hundreds of thousands of subscribers, the Elegant Variation, for example, has an estimated 5,000 to 7,500 hits a day, while Champion's Return of the Reluctant is averaging 40,000 visits a day.

de partea cealalta:

- "It's okay for the lit blogosphere to exist as a version of your Mom's book club — it's okay for us to talk books and authors and compare notes on favorites, as long as we keep our place,"

- "Have you got that? We must not think for a minute that we contribute anything beyond serving as accessories to the real literary discussions…. We should buy books but not dare to offer well thought opinions on them."

- blogs can identify and celebrate worthy authors, especially local writers, who are ignored by print media outlets.

exista insa si alte pareri, in afara dihotomiei cronica pe hartie - cronica electronica:

- "When bloggers disagree with or agree with an article about books in the mainstream press, it drives traffic to the newspaper,"

- The two sides needn't be in opposition, certainly not at this time. There is a vast ecosystem of information about books out there, and all of it needs our support."

- "There will always be bloggers who poke at newspapers and editors who resent that poking. But the best of the blogs take a deeper, more nuanced view about coverage, and the best newspapers think about how to leverage what the Internet offers. We need to bring more readers into the discussion, instead of cutting them out."

- The litblogs could use more editorial care; the newspapers could use more passion and spontaneity. But here's the good news: the twain can meet."

aceasta disputa este un moft, daca inregistram si urmatorul argument :

- In recent months the Los Angeles Times cut the size of its Book Review and redesigned it to share space with the Opinion section. Reviews have also been cut in San Francisco and St. Petersburg, Fla.; the Chicago Tribune is moving its review to Saturday, where it will reach fewer readers. In all of these cases, publishers cited a lack of ad revenue generated by book reviews. And it is perhaps natural to posit a cause and effect — that as the space for traditional newspaper book reviews shrinks, the online world will grow.

...articolul poarta titlul sugestiv Battle of the book reviews. poate e prea tare spus. oricum, fiecare pozitie poate fi argumentata riguros si la limita, creditata cu incredere. eu optez pentru varianta "pipa pacii". argumentul meu este ca ambele modalitati de a vorbi despre literatura au teluri specifice, distincte, ce nu se prea intersecteaza si a le opune inseamna a compara pisici si caini.

critica literara traditionala, ca leac de literatura si ca culinarie de haut niveau ar trebui sa acopere aria de cititori traditionali, aia care cumpara inca carti de hartie, citesc reviste literare etc.

blogurile, din contra, patrund in zona e-bookurilor, a autorilor marginali, exotici sau exclusi din alte motive, din circuitul literar curent...

valorile celor doua modalitati de abordare a realitatii literare difera si ele. critica traditionala, grupata in jurul unor reviste sau edituri este autoritatea literara care va face trierea cartilor in functie de anumite criterii estetice, de scriitura, morale sau de alt gen. blogosfera, ca taram al libertatii literare, indiferenta de spatiu, traditii estetice, limita de semne sau linie redactionala, va explora literatura care ramane in afara acestor criterii.

tot de pe web, un interviu cu Iulian Ciocan in Tiuk, in care acesta explica motivele reintoarcerii la Chisinau, dupa studiile facute, stralucit, in Romania: "Or, ceea ce conteaza cu adevarat in literatura nu e locul in care traiesti, ci felul cum scrii." e reluarea frumoasei metafore noiciene despre Germania untului si despre spiritul filozofic care nu are neaparat nevoie de comoditati sofisticate pentru a crea...il admir pentru pozitia asta, in parte pentru ca are si niste valente ce-mi alcatuiesc o buna parte din autobiografie...

Barthes, cunoastere

cartea a fost împrumutată de la Mediateca Alianţei franceze, sunt mai operativi cât priveşte achiziţionarea cărţilor decât toate bilbiotecile... poate nu era chiar atâta teorie a cunoaşterii pe cât am văzut eu acolo, dar fiecare vede într-o carte lucrurile ce-i ating coardele sensibile...

Roland Barthes, „Incidente”
Chişinău, „Cartier”, 2007, 96 p.
Sunt 4 bucăţi minuscule de proze, altfel zis 4 fragmente ale unui Eu complex. Miza – „Voi fi cel care face ceva, şi nu cel care vorbeşte despre ceva: nu studiez un produs, ci îmi asum un produs final; las la o parte discursul despre discurs; lumea nu mai vine spre mine sub forma unui obiect, ci sub cea a scriiturii, adică a unei practici; trec la un altfel de cunoaştere (aceea a Amatorului).” (p.5-6).
Totuşi, în fragmentul I, „Lumina din Sud-Vest”, Barthes mai degrabă vorbeşte despre călătoriile sale în Sud-Vest, decât călătoreşte nemijlocit. De fapt unicul indiciu al acţiunilor autorului este... verbul nu chiar dinamic „stau”. Ce face autorul? El „stă” şi-şi aminteşte sau povesteşte degajat despre Sud-Vest, despre locul său în Sud-Vest, despre locul Sud-Vestului în corpul şi sufletul său.
Sud-Vestul autorului este o matrioşcă rusească care înglobează în sine o multitudine de realităţi şi planuri, unele „pătate” de sentimente şi impresii personale (râul Adour, drumul spre casă care însoţeşte râul, oraşul copilăriei – Bayonne), altele – obiective (accentul gascon). „Tot aşa, Sud-Vestul meu este extensibil, asemenea acelor imagini care îşi schimbă sensul în funcţie de nivelul de percepţie de la care hotărăsc să le privesc.” (p.13-14).
Primul Sud-Vest este descoperibil prin prisma unui „sentiment îndărătnic de solidaritate” – coagulat de accentul gascon, indiciul sigur al apartenenţei la această zonă. Este o realitate geografică căreia îi corespunde un anumit colorit cultural şi lingvistic. Accentul gascon este cheia care deschide secretele zonei, dar şi lacătul care le încuie. Din nou un joc complex de obiecte echivoce.
Al doilea Sud_vest nu este „o regiune”, precum cel dintâi: este doar o linie, o traiectorie trăită.
Al treilea Sud-Vest, strâns legat de cel de-al doilea, este şi mai mic, fiind de fapt oraşul în care Barthes şi-a petrecut copilăria, apoi vacanţele de adolescent în fiecare an - Bayonne. Este locul unde atât maturul Barthes, cât şi copilul Barthes se simt acasă... O deducţie, probabil cea mai cunoscută în istoria logicii: „Toate drumurile duc la Roma.” Un remake: „Toate drumurile duc...acasă.” (Nu cred că trebuie să insist prea mult asupra necesităţii introducerii acestui silogism. Roma, în enunţul prim se referă la capitala Imperiului Roman nu doar ca centrul administrativ al lumii, dar şi la Roma conceput ca locul unde se formează interpretarea simbolică a lumii, viziunea legitimă a realităţii sociale, or, casa, este anume acest loc unde copilul nesocializat, aflat într-o stare oarecum animalică, deprinde primele instrumente de interpretare a lumii, accede la Logos.) Acest Sud-Vest, al treilea la număr, este unicul ce posedă o identitate fizică şi o spaţialitate geografică, o localizare într-un spaţiu concret. Este vorba însă de un spaţiu complex, multidimensional (nu doar timpul barthesian este multietajat, ci şi spaţiul) care poate fi accesat în mai multe moduri, numite convenţional (livresc, dar şi popular) drumuri. Chiar dacă toate drumurile duc spre casă, ele nu duc spre aceeaşi Casă. Pentru Barthes există cel puţin 4 drumuri distincte: „unul, mai lung, trece printre pământuri, traversând un peisaj corcit cu aspecte de Bearn şi de Ţara Bascilor” (p.16), altul - „drum delicios de ţară, urmează calea colinelor care domină fluviul Adour”(idem) , un al treilea drum – „fuge de-a lungul Adourului, pe malul lui stâng” (idem). În sfârşit, drumul preferat al autorului este „cel de pe malul drept al Adourului; este un drum vechi de halaj, jalonat de ferme şi drumuri frumoase.” Primele trei drumuri sunt simple căi de acces, cu o existenţă şi o menire mai mult funcţională, decât psihologică sau emoţională. Barthes iubeşte însă ultimul drum fiindcă este mai mult decât o simplă funcţie de comunicare sau legătură între două puncte ale spaţiului: „Mi-e drag, fără îndoială, pentru apropierea lui de natură, acest dozaj de nobleţe şi de familiaritate specific Sud-Vestului.”
Această abundentă descriere de drumuri nu este în nici un caz doar o serie de trimiteri la puncte spaţiale ce au o valoare sentimentală pentru autor (păi, cine nu le are?), ci trebuie percepută ca un manifest „théorique”, adică cu caracter de teorie a cunoaşterii. Multiplele căi de cunoaştere a spaţiului geografic natal reprezintă tot atâtea moduri de cunoaştere a lumii sociale şi a Omului. Drumurile funcţionale, moderne şi îngrijite, ar fi, în acest caz, metodele tehnice (şi tehniciste) de abordare a problematicii socio-umane, iar cel apropiat de natură, dar vechi, ar putea fi interpretat ca o metodă de cunoaştere tradiţională, poate iraţională, şi de aia veche, abandonată, dar surprinzătoare prin „l`eclairage”-ul tranşant ajungând în abisurile inconştientului. Această gnoseologie exotică are şi o justificare: „Eu pătrund în aceste regiuni ale realităţii în felul meu, cu corpul meu adică: iar corpul meu este copilăria mea, aşa cum a făcut-o istoria.” (p.17).
Avem deci în faţă două posibilităţi – una este cea a unei cunoaşteri funcţionale, rapide şi sigure (aidoma drumurilor moderne) este limitată, mai ales când operaţionalizarea este dificilă. Avantaje: jaloane vizibile, criterii transparente. Deseori însă concluziile, riguros ştiinţifice, nu spun mai multe lucruri despre obiectul studiat, decât se ştia înainte. Alteori instrumentele „pătrate” nu sunt în stare să intuiască caracterul circular sau neregulat al obiectului studiat.
Cealaltă metodă este a cunoaşterii profunde. Este o cale anevoioasă, meticuloasă şi care poate fi străbătută cu preţul unui efort de răbdare şi tenacitate. Aici punctele de reper sunt ascunse, subtile – mirosuri („nimic nu are mai multă importanţă în amintirea mea decât mirosurile din acel cartier dintre Nive şi Adour, care se cheamă micul Bayonne: toate obiectele micilor negustori se amestecau acolo pentru a compune un parfum inimitabil: sfoara de la sandale (aici nu se cheamă „espadrile”) făcută de bătrânii basci, ciocolata, uleiul spaniol, aerul închis al prăvăliilor obscure şi al străzilor strâmte, hârtia învechită a cărţilor de la biblioteca municipală, toate acestea funcţionau ca o formulă chimică a unui comerţ dispărut (deşi acest cartier mai păstrează puţin din farmecul de demult) sau, mai exact, funcţionează astăzi ca formula acestei dispariţii. Prin miros, percep schimbarea însăşi a unui fel de consum: sandale (cu talpa trist dublată de cauciuc) nu mai sunt artizanale, ciocolata şi uleiul se cumpără în afara oraşului, într-un supermarket. S-au dus mirosurile, ca şi cum, paradoxal, progresele poluării urbane ar alunga parfumurile menajere, ca şi cum „curăţenia” ar fi o formă perfidă a poluării.” p. 17-18 ), oboseală, sunete de voci, alergări, lumini. „Aceste lucruri neînsemnate sunt asemenea unor porţi prin care se pătrunde în vastul ţinut de care se ocupă ştiinţa sociologiei şi analiza politică.” (p.17). Avantaje – cunoaştere profundă a câmpului social, a forţelor sale ascunse, a motivaţiilor personale ce nu pot fi sesizate la suprafaţă.
Concluzie: pentru a cunoaşte un obiect, pentru a ajunge „Acasă” uneori e nevoie să străbatem mai multe drumuri, sau acelaşi drum, de multe-multe ori. „Eu cred în formula lui Joubert: Nu trebuie să ne exprimăm cum simţim, ci cum ne amintim.” (p.17). Altfel spus, realitatea socială trebuie cunoscută nu doar prin faptul „cum simţim” (acest a simte are sens de ideologie, tehnică sau metodă de cunoaştere, dar şi de impuritate, de emoţii, teorii sau dogme actuale proiectate asupra purităţii originare a realităţii sociale), ci şi prin faptul „cum ne amintim.” ... Chiar dacă se insistă mult asupra deosebirii de metodă între Barthes şi Bourdieu, în ce priveşte problema limbajului, cred că o punte poate fi trasă şi ea trece prin această recunoaştere a faptului că ceea ce spunem nu reprezintă neapărat adevărul, chiar dacă urmăm cu stricteţe regulile ştiinţifice. Pentru Saussure cercetarea s-ar opri aici, la acest „ne exprimăm”. Pentru Barthes şi Bourdieu limbajul nu are însă o existenţă autonomă, formală, valabilă doar în perimetrul cuvintelor. Are şi o variabilă socială (în cazul dat psihologico-emoţională) care conferă unor cuvinte o încărcătură de adevăr mai mare sau mai mică. În funcţie de enunţul de care legăm acest „povestim” (de „cum simţim” sau „cum ne amintim”) putem oferi răspunsuri diverse, chiar contradictorii.
Mesajul celorlalte fragmente este practic epuizat de editorul francez al cărţii şi-l voi cita pentru comoditate: „În Incidente, autorul a notat, a adunat lucruri văzute şi auzite în Maroc, cu precădere la Tanger şi Rabat, apoi în Sud, în 1968 şi 1969. (...) E vorba de un fel de joc al cărui obiect nu e deloc Marocul în sine, ci „romanescul” – o categorie dragă lui Roland Barthes - a cărei definiţie putea fi pusă la încercare de un anume fel de viaţă marocană. Aşa că nu vom găsi aici nimic (e o înţelegere pe care trebuie imediat s-o îndepărtăm) care să semene cu o interpretare: cu ceea ce a putut fi reflecţia lui Roland Barthes asupra Marocului, a poporului, a culturii şi a problemelor sale sociale. Ci transcrierea unor întâlniri - a unor incidente – care ar fi putut fi materie de roman, în absenţa aproape totală a oricăror caractere sau personalităţi constituite: frânturi de roman fără suporturi personale; în absenţa aproape totală a oricărei ţesături romaneşti coerente, care i-ar impune inevitabil un „mesaj”: „romanescul”, prin esenţa sa este fragment. (...) Soirées de Paris a fost scrisă timp de vreo douăzeci de zile, între 24 august şi 17 septembrie 1979. (...) Nu e chiar un Jurnal, ci – aşa cum arată şi titlul – numai povestirea a ceea ce, în viaţa de zi cu zi a lui Roland Barthes, constituia într-adevăr un fel de fragment separat: seara, pe care o petrece întotdeauna în afara casei, şi extinderea ei la week-end. (p. 7-8).

Savatie Bastovoi...aproapele

Ierodiacon Savatie Baştovoi
„În căutarea aproapelui pierdut”, Timişoara, Editura „Marineasa”, 2002
Miza cărţii, aşa cum se desprinde din prefaţă, este de a acoperi diferenţa izbitoare între „vrednicia creştinismului şi nevrednicia creştinilor” (p.8). „Până a ajunge să cunoşti vrednicia creştinismului, te izbeşti de nevrednicia creştinilor, ca de o vamă nesuferită, pe care puţini au răbdare să o treacă.” (p.8)
Spus pe şleau, cea mai mare piedică în calea percepţiei corecte a creştinismului şi a valorilor fundamentale ale acestuia sunt...creştinii înşişi. Uneori, comportamentul inadecvat al creştinilor denaturează meritele religiei de la care aceştia se revendică. „Iar cei care niciodată nu mai obosesc înmulţindu-le (este vorba de prejudecăţile despre falsitatea creştinismului V.S.) sunt chiar credincioşii şi preoţii.” (p.9)
Deci, „În căutarea aproapelui pierdut” este o carte pentru preoţi, un fel de ghid-îndreptar de convertire, cu enumerarea greşelilor frecvente ale preoţilor, obstacolele şi greutăţile pe care aceştia le întâlnesc în calea propovăduirii Cuvântului Sfânt, dificultăţi pe care adeseori preoţii şi le creează singuri.
Ca orice carte de propagandă religioasă (până la urmă, cu toată atitudinea mea specială faţă de Savatie Baştovoi, cartea se încadrează, formal, în acest gen de publicistică filozofică), „În căutarea aproapelui pierdut” este construită în jurul unui principiu creştin, valabil, spune Savatie, oricând şi oriunde: Dragostea faţă de Aproapele. De fapt, în acest punct, Ierodiaconul Baştovoi se raliază unui alt predicator creştin, Andrei Kuraev, de la Moskova, care afirmă şi el „partout et toujours” că Dumnezeul creştin este întâi de toate dragoste. Citită invers, propoziţia sună astfel: „Cheia principală spre Dumnezeul creştin este dragostea, şi nu dogmatica teologică.”
Enunţul de mai sus este poate, un truism demult cunoscut, dar o mare parte din argumentaţia ateistă (mai ales cea de factură sovietică, dar şi „Antihristul” lui Nietzsche) este construită cu ignorarea conştientă a acestui adevăr.
Aşadar Dragostea, în toate ipostazele ei, chiar cele mai imposibile – este metoda aleasă de Savatie pentru a revela bogăţiile ascunse ale credinţei creştine şi pentru a decela, rând pe rând, gafele conştiente sau inconştiente ale tagmei credincioşilor. Criteriul de evaluare a creştinătăţii unei atitudini nu este retorica creştină declarată, ci dragostea, în caz extrem - dragostea faţă de păcătoşii care săvârşesc cele mai crâncene păcate: prostituatele şi homosexualii, ca „măsură a desăvârşirii noastre duhovniceşti”.
E, prin această atitudine de dragoste tolerantă se deosebeşte cartea, şi de ce nu atitudinea lui Savatie, de multele cărţi de propagandă religioasă, politică şi scientistă care invadează zilnic piaţa şi minţile cititorilor. Este şi cea mai potrivită dezvăluire a misterelor creştinismului, a „închiderii care se deschide” (C. Noica) a adevărului pentru care s-a mers şi se mai merge încă, pe cruce.
Există suficiente pasaje „crunte” în Cărţile sfinte, în Evanghelii sau hagiografii care anatemizează (vom folosi acest termen moale) comportamentul homosexualilor sau al prostituatelor în funcţie de diferitele grade ale desăvârşirii spirituale a preotului. Pe de altă parte există mulţi preoţi, unii chiar foarte culţi, care iau aceste „atitudini” drept nişte reţete gata, universal valabile în orice timp şi loc, şi le aplică faţă de „păcătoşi”. Evident, pasajele despre focul Gheenei nu mai sunt înspăimântătoare pentru individul din epoca „Terminator” sau a lumilor virtuale construite la calculator, dar înstrăinarea, neînţelegerea şi repulsia faţă de acest tip de creştinism militant este reacţia cea mai des întâlnită chiar printre oamenii ce-şi doresc cu adevărat să cunoască tainele creştine.
Pasajele sunt pasaje, spune Savatie Baştovoi, o fi ele bune, dar nu întotdeauna. Convingerile şi credinţa obţinute cu forţa, chiar cele religioase, nu durează prea mult. Sunt surpate de „nevrednicia creştinilor”, mult mai aproape şi mai vizibilă decât „vrednicia creştinismului.”
Mai mult decât toate cuvintele nefolositoare, înţelegerea este mai durabilă dacă este bazată pe încredere şi înţelegere, făcute cu umilinţă, şi nu de pe poziţiile metafizice ale unei prezumtive perfecţiuni. În acest sens, Baştovoi propune o întreagă galerie de sfinţi şi mucenici, de la Hristos însuşi (atitudinea acestuia faţă de Maria Magdalena) la sfântul Vitalie, toţi mari cunoscători ai sufletului uman ce nu s-au sfiit să coboare până la etajul inferior al păcătosului, pentru a se ridica apoi, împreună cu acesta pe piscul credinţei în Dumnezeu.
Codificate în „reguli”, observaţiile ierodiaconului Savatie sunt:
- „cine este fără păcat, să arunce primul piatra”(un principiu al desăvârşirii duhovniceşti universale, care îi scoate pe preoţi din excepţie);
- cum îl cităm pe Pavel (un alt fel de hermeneutică);
- nu începe cu dărâmarea idolilor, lasă-l să şi-i dărâme singur;
- fii aspru cu tine şi îngăduitor cu ceilalţi;
- laudă şi câştigi (sună prea mult a Dale Carnegie, dar, ce să-i faci, materialul uman este acelaşi în ambele cazuri – stricat);
- dragostea toate le crede;
- primejdia laxismului;
- aprinde foc în jurul ascultătorului.
- nimeni nu va greşi dacă va spune doar ceea ce al însuşi a trăit.
Ar mai fi ceva de spus, dar îl las pe Ierodiaconul Savatie Baştovoi s-o facă:
„Orice om tânjeşte să fie înţeles, dar se simte înţeles numai de cel care îi remarcă calităţile sale ascunse, pe care alţii nu le observă. A vedea calităţile ascunse însă este o însuşire a celor care au un exerciţiu spiritual permanent, la care nu se poate ajunge fără darul lui Dumnezeu. A striga în stânga şi în dreapta şi a făgădui degrabă iadul este propriu râvnei trupeşti. Oamenii sfinţi însă, care au ajuns la dragoste, nu pot avea această atitudine...” (Copertă)
Şi încă o sentinţă, auzită într-un interviu audio al Sfinţiei Sale: „oamenii sfinţi, adevăraţii creştini sunt cei care îi văd pe toţi ceilalţi mai buni decât ei înşişi.”

Web Savatie:
http://www.agonia.ro/index.php/author/0006836/index.html
http://savatie.trei.ro/
http://savatie.blog.com/

corp, corp

un început de poezie...nu ştiu dacă va avea şi un sfârşit sau măcar continuare...

Sunt povestea unui om care doreşte măcar
Două-două-două corpuri
Să înec vreunul din sentimentele care mă surpă din interior
Aş accepta chiar şi un hoit umil murdar plin de purici
Lăsat abandonat bolnav infirm de bătrân epileptic sau tânăr drogat
Chiar unul pe care-l scuipă toţi sau
Îl păşesc de parcă ar fi invizibil
Aş vrea să am şi eu un satelit
Care ar purta în locul meu focurile ce mă ard
Iar eu să fiu capodoperă de piatră sculptură a lui Fidias
Sunt povestea asta povestiţi-mă altfel

Raymond Aron ...sociologie si sociologi

Raymond Aron “Les étapes de la pensée sociologique”
Gallimard, 2000
Raymond Aron este una din minţile lucide ale secolului 20 – sociolog erudit, filozof, teoretician, publicist şi activist civic. O personalitate franceză inedită, a cărui influenţă a crescut considerabil în epoca de după moartea lui Sartre, marele său rival intelectual. Duelul „deştepţilor” Sartre-Aron a fost unul dintre elementele ce a structurat evoluţia vieţii intelectuale franceze de după război. Sartre a fost incomparabil mult mai simpatic, mult mai romantic, mult mai ateu, mai vizibil, mai exotic, mai „văzut” de şi în mass-media, mai cu fler, mai cu atitudine, mai cu o ţinută de bădăran non-conformist, mai entuziast şi mai cinic chiar, reuşind să scandalizeze şi să transforme în scandal chiar viaţa intimă. De partea cealaltă, Aron a ţinut să fie intelectualul lucid, care pune analiza şi considerentele raţionale înaintea şi în faţa emoţiilor brute. Nu a strălucit prin vorbe de duh, nu a fost vedetă, pe scurt un burghez obişnuit.
Judecaţi însă prin prisma operelor lor, Aron şi Sartre pot fi cu greu comparaţi, cu atât mai mult subsumaţi unui raport ierarhic. Ambii au strălucit în zone ale cunoaşterii diferite, fiind slabi în ceea ce era adversarul mai puternic. Sartre a strălucit în literatură, teatru, publicistică, dar s-a înglodat în filozofie, rămânând la jumătatea drumului dintre marxism, maoism, existenţialism şi ateism. Aron a fost un bun sociolog, filozof, dar un publicist mediu, fără a avea sclipirile lingvistice ale lui Sartre. Conflictul care i-a opus a fost mai degrabă o anumită atitudine morală faţă de ceea ce scriau, o anumită legitimitate a unui tip de acţiune, decât însăşi scrierile lor. Atitudinii iresponsabile sartre-riene, Aron a opus un model de conduită bazat pe analiză logică, sociologică şi psihologică a situaţiei cu luarea în calcul a riscurilor eventualelor acţiuni. Atitudinii chibzuite, de multe ori lente şi întârziate ale unora ca Aron, Sartre a opus un comportament bazat pe emoţie, curaj şi spirit militant... Personal consider că relaţia Sartre-Aron nu este una ireductibilă, iar o întâlnire a celor doi nu este cu totul imposibilă. O asemenea întâlnire poate avea loc. Albert Camus – calea de mijloc, bolnăviciosul Albert, uitat, mort prematur.
Revenind la Aron şi la galeria de portrete intelectuale care constituie, în viziunea sa, „Les étapes de la pensée sociologique”, vom reţine doar două lucruri care contează: metoda lui Aron şi criteriile de selecţie. Nu vom intra în abordările propriu-zise ale filozofilor şi sociologilor prezentaţi de Aron, deşi o simplă enumerare ar fi necesară. Ei bine, dacă ne închipuim sociologia ca o casă, atunci pereţii ei, stâlpii pe care se ţine acest edificiu al ştiinţei sociologice sunt(după Raymond Aron): Montesquieu, Comte, Marx, Tocqueville, Durkheim, Pareto şi Weber. De departe, Marx este cel mai cunoscut dintre ei. Este filozoful, sociologul, profetul, economistul, politicianul (mai slab în acest domeniu, dar totuşi prezent) de la care s-a revendicat, nu doar în sens ştiinţific, aproximativ 1 miliard de oameni şi o duzină de ţări situate practic, în toate regiunile Terrei. În mare parte, influenţa sa a ţinut de aspecte extraştiinţifice sau pseudoştiinţifice ale operei sale sau a izvorât din echivocurile şi incoerenţele de care abundă o bună parte a scrierilor marxiste. Anume din acest motiv, dar şi din alte câteva care vor ieşi la iveală, sper, din context, vom reţine din scrierea lui Aron doar metoda de care se conduce şi criteriile de selecţie a sociologilor.
Consider o soluţie de bun simţ să discutăm pe şi despre Marx, pe şi despre Weber sau Pareto în baza unor scrieri proprii ale lui Weber sau Marx şi nu în baza unor interpretări ale lui Marx sau Comte, fie ele inteligente, obiective sau ştiinţifice.
Vom vorbi doar despre Aron, pe baza unor citate din Aron, şi nu despre Marx, pe baza unor citate din Aron, Althusser sau Sartre.
Ideea directoare, din care s-a născut această galerie de portrete şi vârfuri ale gândirii sociologice este o întrebare privind sociologia şi rolul ei în cele două societăţi antagoniste ale secolului XX: cea sovietică (de inspiraţie marxistă, căreia Aron îi zice simplu, ideologie, din motivul că ea comportă, pe lângă studii şi analize, o mulţime de elemente iraţionale şi extraştiinşifice precum dogmatism, determinism, speculaţii filozofice şi dialectică atotputernică) şi cea occidentală, de inspiraţie mai ales americană, numită de Aron sociografie, care utilizează pe larg metoda anchetelor, a chestionarelor, sondajelor de opinie, statistica demografică etc.
La prima vedere antagoniste, sociologia globală sovietică şi cea parcelară americană, pot fi îmblânzite în câteva puncte.
Unul din ele ar fi ţările zise subdezvoltate. O analiză empirică (sociologie de tip american) făcută societăţilor din Lumea a Treia ar putea scoate la iveală că multe din greutăţile cu care se întâlnesc aceste ţări pe drumul modernizării şi dezvoltării ţin de sistemul de relaţii economice tradiţionale, de organizarea socială, de credinţele şi tabu-urile religioase, de criteriile morale ale societăţii date. Este foarte probabil ca, la sfârşitul unei asemenea anchete, sociologul empiric american sau occidental să ajungă la concluzia „sovietică şi dogmatică”, că doar o revoluţie sau o terapie de şoc aplicată de un regim politic revoluţionar ar putea elimina aceste bariere sociale.
Un alt punct ar fi moştenirea comună a celor care-şi zic sociologi, chit că se află pe părţi diferite ale baricadei. Sovietici sau americani, francezi sau australieni, unguri sau români, sociologii utilizează în munca lor un set de instrumente creat de nişte figuri ale trecutului, nişte indivizi între care există o continuitate numită „gândire sociologică”. „Comment méconnaître la continuité entre Marx et Max Weber, entre Max Weber et Parsons et, de même, entre Auguste Comte et Durkheim, entre ce dernier, Marcel Mauss et Claude Lévi-Strauss?” (p.15)
„Gândirea sociologică” a cristalizat, elaborat şi format ceea ce noi numim astăzi ştiinţă sociologică, care este, conform definiţiei date de Raymond Aron: studiul ştiinţific al socialului ca atare, fie la nivelul primar al relaţiilor interpersonale, fie la nivelul superior al claselor, naţiunilor, civilizaţiilor, sau, pentru a utiliza o expresie curentă, al societăţilor globale.
Este o definiţie comodă şi utilă. Mai întâi pentru că nu conţine echivocuri sau speculaţii filozofice. Studiul relaţiilor sociale, la orice nivel, poate fi lesne operaţionalizat, adică, transformat în cifre şi relaţii statistice, în al doilea rând, definiţia conţine şi o limită, un plan dincolo de care evenimentele, faptele, teoriile şi interpretările nu i se mai supun. Dincolo de limită vor fi interpretările socialului prin prisma unor monisme filozofice, sau unor necesităţi şi legităţi economice, religioase şi psihologice.
Pe parcursul cărţii, metoda lui Aron va consta deci, în analiza teoriilor şi interpretărilor propuse de galeria sociologică, fără referinţe sau plonjări în dezbaterile lingvistice sau de alt gen care s-au iscat în jurul unor nume (se înţelege de la sine, că figura cea mai controversată este Marx, iar confuziile şi interpretările spectaculoase sunt extraordinar de multe anume în zona „marxistă”).
De ce aceşti 7, şi nu alţii 20 printre care şi Sorokin, Spencer, Saint-Simon sau Parsons? Aron vă răspunde: „Auguste Comte par l`intermédiaire de Durkheim, Marx par la grâce des révolutions du XX-e siecle, Montesquieu a travers Tocqueville et Tocqueville a travers l`idéologie américaine appartient au présent.” (p.17) Adică, nu e vorba de a aduna sociologii exotici sau cei care au născut idei năstruşnice, dar inutile, ci de a-i prezenta pe cei care sunt valabili şi astăzi, care au spus un cuvânt ce-şi menţine valabilitatea şi greutatea şi astăzi. Chiar dacă a anume atitudine romanţată este recunoscută de Aron însuşi: „Les portraits et plus encore les esquisses (or, chacun de ces chapitres mérite plutôt d`être appelé esquisse que portrait) reflètent toujours, a un degré ou a un autre, la personnalité du peintre.” (p.19).
Departe de a considera că face descoperiri sau interpretări epocale, departe de a pretinde că spune lucruri noi şi neştiute, Aron recunoaşte: „Mes conclusions appartiennent a l`école anglaise, ma formation vient surtout de l`école allemande.” (p.21). sociologia, şi implicit, filozofia pe care o degajă atitudinea lui Aron este una a calmului, a atitudinii chibzuite şi rezervate faţă de tentaţiile emoţiilor colective, a raţiunii care trebuie să fie cu un pas înaintea emoţiilor. Mai ales când e vorba de ştiinţă. Există o vorbă celebră precum că somnul raţiunii naşte monştri. Graba ei – la fel.