Savatie Bastovoi...aproapele

Ierodiacon Savatie Baştovoi
„În căutarea aproapelui pierdut”, Timişoara, Editura „Marineasa”, 2002
Miza cărţii, aşa cum se desprinde din prefaţă, este de a acoperi diferenţa izbitoare între „vrednicia creştinismului şi nevrednicia creştinilor” (p.8). „Până a ajunge să cunoşti vrednicia creştinismului, te izbeşti de nevrednicia creştinilor, ca de o vamă nesuferită, pe care puţini au răbdare să o treacă.” (p.8)
Spus pe şleau, cea mai mare piedică în calea percepţiei corecte a creştinismului şi a valorilor fundamentale ale acestuia sunt...creştinii înşişi. Uneori, comportamentul inadecvat al creştinilor denaturează meritele religiei de la care aceştia se revendică. „Iar cei care niciodată nu mai obosesc înmulţindu-le (este vorba de prejudecăţile despre falsitatea creştinismului V.S.) sunt chiar credincioşii şi preoţii.” (p.9)
Deci, „În căutarea aproapelui pierdut” este o carte pentru preoţi, un fel de ghid-îndreptar de convertire, cu enumerarea greşelilor frecvente ale preoţilor, obstacolele şi greutăţile pe care aceştia le întâlnesc în calea propovăduirii Cuvântului Sfânt, dificultăţi pe care adeseori preoţii şi le creează singuri.
Ca orice carte de propagandă religioasă (până la urmă, cu toată atitudinea mea specială faţă de Savatie Baştovoi, cartea se încadrează, formal, în acest gen de publicistică filozofică), „În căutarea aproapelui pierdut” este construită în jurul unui principiu creştin, valabil, spune Savatie, oricând şi oriunde: Dragostea faţă de Aproapele. De fapt, în acest punct, Ierodiaconul Baştovoi se raliază unui alt predicator creştin, Andrei Kuraev, de la Moskova, care afirmă şi el „partout et toujours” că Dumnezeul creştin este întâi de toate dragoste. Citită invers, propoziţia sună astfel: „Cheia principală spre Dumnezeul creştin este dragostea, şi nu dogmatica teologică.”
Enunţul de mai sus este poate, un truism demult cunoscut, dar o mare parte din argumentaţia ateistă (mai ales cea de factură sovietică, dar şi „Antihristul” lui Nietzsche) este construită cu ignorarea conştientă a acestui adevăr.
Aşadar Dragostea, în toate ipostazele ei, chiar cele mai imposibile – este metoda aleasă de Savatie pentru a revela bogăţiile ascunse ale credinţei creştine şi pentru a decela, rând pe rând, gafele conştiente sau inconştiente ale tagmei credincioşilor. Criteriul de evaluare a creştinătăţii unei atitudini nu este retorica creştină declarată, ci dragostea, în caz extrem - dragostea faţă de păcătoşii care săvârşesc cele mai crâncene păcate: prostituatele şi homosexualii, ca „măsură a desăvârşirii noastre duhovniceşti”.
E, prin această atitudine de dragoste tolerantă se deosebeşte cartea, şi de ce nu atitudinea lui Savatie, de multele cărţi de propagandă religioasă, politică şi scientistă care invadează zilnic piaţa şi minţile cititorilor. Este şi cea mai potrivită dezvăluire a misterelor creştinismului, a „închiderii care se deschide” (C. Noica) a adevărului pentru care s-a mers şi se mai merge încă, pe cruce.
Există suficiente pasaje „crunte” în Cărţile sfinte, în Evanghelii sau hagiografii care anatemizează (vom folosi acest termen moale) comportamentul homosexualilor sau al prostituatelor în funcţie de diferitele grade ale desăvârşirii spirituale a preotului. Pe de altă parte există mulţi preoţi, unii chiar foarte culţi, care iau aceste „atitudini” drept nişte reţete gata, universal valabile în orice timp şi loc, şi le aplică faţă de „păcătoşi”. Evident, pasajele despre focul Gheenei nu mai sunt înspăimântătoare pentru individul din epoca „Terminator” sau a lumilor virtuale construite la calculator, dar înstrăinarea, neînţelegerea şi repulsia faţă de acest tip de creştinism militant este reacţia cea mai des întâlnită chiar printre oamenii ce-şi doresc cu adevărat să cunoască tainele creştine.
Pasajele sunt pasaje, spune Savatie Baştovoi, o fi ele bune, dar nu întotdeauna. Convingerile şi credinţa obţinute cu forţa, chiar cele religioase, nu durează prea mult. Sunt surpate de „nevrednicia creştinilor”, mult mai aproape şi mai vizibilă decât „vrednicia creştinismului.”
Mai mult decât toate cuvintele nefolositoare, înţelegerea este mai durabilă dacă este bazată pe încredere şi înţelegere, făcute cu umilinţă, şi nu de pe poziţiile metafizice ale unei prezumtive perfecţiuni. În acest sens, Baştovoi propune o întreagă galerie de sfinţi şi mucenici, de la Hristos însuşi (atitudinea acestuia faţă de Maria Magdalena) la sfântul Vitalie, toţi mari cunoscători ai sufletului uman ce nu s-au sfiit să coboare până la etajul inferior al păcătosului, pentru a se ridica apoi, împreună cu acesta pe piscul credinţei în Dumnezeu.
Codificate în „reguli”, observaţiile ierodiaconului Savatie sunt:
- „cine este fără păcat, să arunce primul piatra”(un principiu al desăvârşirii duhovniceşti universale, care îi scoate pe preoţi din excepţie);
- cum îl cităm pe Pavel (un alt fel de hermeneutică);
- nu începe cu dărâmarea idolilor, lasă-l să şi-i dărâme singur;
- fii aspru cu tine şi îngăduitor cu ceilalţi;
- laudă şi câştigi (sună prea mult a Dale Carnegie, dar, ce să-i faci, materialul uman este acelaşi în ambele cazuri – stricat);
- dragostea toate le crede;
- primejdia laxismului;
- aprinde foc în jurul ascultătorului.
- nimeni nu va greşi dacă va spune doar ceea ce al însuşi a trăit.
Ar mai fi ceva de spus, dar îl las pe Ierodiaconul Savatie Baştovoi s-o facă:
„Orice om tânjeşte să fie înţeles, dar se simte înţeles numai de cel care îi remarcă calităţile sale ascunse, pe care alţii nu le observă. A vedea calităţile ascunse însă este o însuşire a celor care au un exerciţiu spiritual permanent, la care nu se poate ajunge fără darul lui Dumnezeu. A striga în stânga şi în dreapta şi a făgădui degrabă iadul este propriu râvnei trupeşti. Oamenii sfinţi însă, care au ajuns la dragoste, nu pot avea această atitudine...” (Copertă)
Şi încă o sentinţă, auzită într-un interviu audio al Sfinţiei Sale: „oamenii sfinţi, adevăraţii creştini sunt cei care îi văd pe toţi ceilalţi mai buni decât ei înşişi.”

Web Savatie:
http://www.agonia.ro/index.php/author/0006836/index.html
http://savatie.trei.ro/
http://savatie.blog.com/