Barthes, cunoastere
cartea a fost împrumutată de la Mediateca Alianţei franceze, sunt mai operativi cât priveşte achiziţionarea cărţilor decât toate bilbiotecile... poate nu era chiar atâta teorie a cunoaşterii pe cât am văzut eu acolo, dar fiecare vede într-o carte lucrurile ce-i ating coardele sensibile...
Roland Barthes, „Incidente”
Chişinău, „Cartier”, 2007, 96 p.
Sunt 4 bucăţi minuscule de proze, altfel zis 4 fragmente ale unui Eu complex. Miza – „Voi fi cel care face ceva, şi nu cel care vorbeşte despre ceva: nu studiez un produs, ci îmi asum un produs final; las la o parte discursul despre discurs; lumea nu mai vine spre mine sub forma unui obiect, ci sub cea a scriiturii, adică a unei practici; trec la un altfel de cunoaştere (aceea a Amatorului).” (p.5-6).
Totuşi, în fragmentul I, „Lumina din Sud-Vest”, Barthes mai degrabă vorbeşte despre călătoriile sale în Sud-Vest, decât călătoreşte nemijlocit. De fapt unicul indiciu al acţiunilor autorului este... verbul nu chiar dinamic „stau”. Ce face autorul? El „stă” şi-şi aminteşte sau povesteşte degajat despre Sud-Vest, despre locul său în Sud-Vest, despre locul Sud-Vestului în corpul şi sufletul său.
Sud-Vestul autorului este o matrioşcă rusească care înglobează în sine o multitudine de realităţi şi planuri, unele „pătate” de sentimente şi impresii personale (râul Adour, drumul spre casă care însoţeşte râul, oraşul copilăriei – Bayonne), altele – obiective (accentul gascon). „Tot aşa, Sud-Vestul meu este extensibil, asemenea acelor imagini care îşi schimbă sensul în funcţie de nivelul de percepţie de la care hotărăsc să le privesc.” (p.13-14).
Primul Sud-Vest este descoperibil prin prisma unui „sentiment îndărătnic de solidaritate” – coagulat de accentul gascon, indiciul sigur al apartenenţei la această zonă. Este o realitate geografică căreia îi corespunde un anumit colorit cultural şi lingvistic. Accentul gascon este cheia care deschide secretele zonei, dar şi lacătul care le încuie. Din nou un joc complex de obiecte echivoce.
Al doilea Sud_vest nu este „o regiune”, precum cel dintâi: este doar o linie, o traiectorie trăită.
Al treilea Sud-Vest, strâns legat de cel de-al doilea, este şi mai mic, fiind de fapt oraşul în care Barthes şi-a petrecut copilăria, apoi vacanţele de adolescent în fiecare an - Bayonne. Este locul unde atât maturul Barthes, cât şi copilul Barthes se simt acasă... O deducţie, probabil cea mai cunoscută în istoria logicii: „Toate drumurile duc la Roma.” Un remake: „Toate drumurile duc...acasă.” (Nu cred că trebuie să insist prea mult asupra necesităţii introducerii acestui silogism. Roma, în enunţul prim se referă la capitala Imperiului Roman nu doar ca centrul administrativ al lumii, dar şi la Roma conceput ca locul unde se formează interpretarea simbolică a lumii, viziunea legitimă a realităţii sociale, or, casa, este anume acest loc unde copilul nesocializat, aflat într-o stare oarecum animalică, deprinde primele instrumente de interpretare a lumii, accede la Logos.) Acest Sud-Vest, al treilea la număr, este unicul ce posedă o identitate fizică şi o spaţialitate geografică, o localizare într-un spaţiu concret. Este vorba însă de un spaţiu complex, multidimensional (nu doar timpul barthesian este multietajat, ci şi spaţiul) care poate fi accesat în mai multe moduri, numite convenţional (livresc, dar şi popular) drumuri. Chiar dacă toate drumurile duc spre casă, ele nu duc spre aceeaşi Casă. Pentru Barthes există cel puţin 4 drumuri distincte: „unul, mai lung, trece printre pământuri, traversând un peisaj corcit cu aspecte de Bearn şi de Ţara Bascilor” (p.16), altul - „drum delicios de ţară, urmează calea colinelor care domină fluviul Adour”(idem) , un al treilea drum – „fuge de-a lungul Adourului, pe malul lui stâng” (idem). În sfârşit, drumul preferat al autorului este „cel de pe malul drept al Adourului; este un drum vechi de halaj, jalonat de ferme şi drumuri frumoase.” Primele trei drumuri sunt simple căi de acces, cu o existenţă şi o menire mai mult funcţională, decât psihologică sau emoţională. Barthes iubeşte însă ultimul drum fiindcă este mai mult decât o simplă funcţie de comunicare sau legătură între două puncte ale spaţiului: „Mi-e drag, fără îndoială, pentru apropierea lui de natură, acest dozaj de nobleţe şi de familiaritate specific Sud-Vestului.”
Această abundentă descriere de drumuri nu este în nici un caz doar o serie de trimiteri la puncte spaţiale ce au o valoare sentimentală pentru autor (păi, cine nu le are?), ci trebuie percepută ca un manifest „théorique”, adică cu caracter de teorie a cunoaşterii. Multiplele căi de cunoaştere a spaţiului geografic natal reprezintă tot atâtea moduri de cunoaştere a lumii sociale şi a Omului. Drumurile funcţionale, moderne şi îngrijite, ar fi, în acest caz, metodele tehnice (şi tehniciste) de abordare a problematicii socio-umane, iar cel apropiat de natură, dar vechi, ar putea fi interpretat ca o metodă de cunoaştere tradiţională, poate iraţională, şi de aia veche, abandonată, dar surprinzătoare prin „l`eclairage”-ul tranşant ajungând în abisurile inconştientului. Această gnoseologie exotică are şi o justificare: „Eu pătrund în aceste regiuni ale realităţii în felul meu, cu corpul meu adică: iar corpul meu este copilăria mea, aşa cum a făcut-o istoria.” (p.17).
Avem deci în faţă două posibilităţi – una este cea a unei cunoaşteri funcţionale, rapide şi sigure (aidoma drumurilor moderne) este limitată, mai ales când operaţionalizarea este dificilă. Avantaje: jaloane vizibile, criterii transparente. Deseori însă concluziile, riguros ştiinţifice, nu spun mai multe lucruri despre obiectul studiat, decât se ştia înainte. Alteori instrumentele „pătrate” nu sunt în stare să intuiască caracterul circular sau neregulat al obiectului studiat.
Cealaltă metodă este a cunoaşterii profunde. Este o cale anevoioasă, meticuloasă şi care poate fi străbătută cu preţul unui efort de răbdare şi tenacitate. Aici punctele de reper sunt ascunse, subtile – mirosuri („nimic nu are mai multă importanţă în amintirea mea decât mirosurile din acel cartier dintre Nive şi Adour, care se cheamă micul Bayonne: toate obiectele micilor negustori se amestecau acolo pentru a compune un parfum inimitabil: sfoara de la sandale (aici nu se cheamă „espadrile”) făcută de bătrânii basci, ciocolata, uleiul spaniol, aerul închis al prăvăliilor obscure şi al străzilor strâmte, hârtia învechită a cărţilor de la biblioteca municipală, toate acestea funcţionau ca o formulă chimică a unui comerţ dispărut (deşi acest cartier mai păstrează puţin din farmecul de demult) sau, mai exact, funcţionează astăzi ca formula acestei dispariţii. Prin miros, percep schimbarea însăşi a unui fel de consum: sandale (cu talpa trist dublată de cauciuc) nu mai sunt artizanale, ciocolata şi uleiul se cumpără în afara oraşului, într-un supermarket. S-au dus mirosurile, ca şi cum, paradoxal, progresele poluării urbane ar alunga parfumurile menajere, ca şi cum „curăţenia” ar fi o formă perfidă a poluării.” p. 17-18 ), oboseală, sunete de voci, alergări, lumini. „Aceste lucruri neînsemnate sunt asemenea unor porţi prin care se pătrunde în vastul ţinut de care se ocupă ştiinţa sociologiei şi analiza politică.” (p.17). Avantaje – cunoaştere profundă a câmpului social, a forţelor sale ascunse, a motivaţiilor personale ce nu pot fi sesizate la suprafaţă.
Concluzie: pentru a cunoaşte un obiect, pentru a ajunge „Acasă” uneori e nevoie să străbatem mai multe drumuri, sau acelaşi drum, de multe-multe ori. „Eu cred în formula lui Joubert: Nu trebuie să ne exprimăm cum simţim, ci cum ne amintim.” (p.17). Altfel spus, realitatea socială trebuie cunoscută nu doar prin faptul „cum simţim” (acest a simte are sens de ideologie, tehnică sau metodă de cunoaştere, dar şi de impuritate, de emoţii, teorii sau dogme actuale proiectate asupra purităţii originare a realităţii sociale), ci şi prin faptul „cum ne amintim.” ... Chiar dacă se insistă mult asupra deosebirii de metodă între Barthes şi Bourdieu, în ce priveşte problema limbajului, cred că o punte poate fi trasă şi ea trece prin această recunoaştere a faptului că ceea ce spunem nu reprezintă neapărat adevărul, chiar dacă urmăm cu stricteţe regulile ştiinţifice. Pentru Saussure cercetarea s-ar opri aici, la acest „ne exprimăm”. Pentru Barthes şi Bourdieu limbajul nu are însă o existenţă autonomă, formală, valabilă doar în perimetrul cuvintelor. Are şi o variabilă socială (în cazul dat psihologico-emoţională) care conferă unor cuvinte o încărcătură de adevăr mai mare sau mai mică. În funcţie de enunţul de care legăm acest „povestim” (de „cum simţim” sau „cum ne amintim”) putem oferi răspunsuri diverse, chiar contradictorii.
Mesajul celorlalte fragmente este practic epuizat de editorul francez al cărţii şi-l voi cita pentru comoditate: „În Incidente, autorul a notat, a adunat lucruri văzute şi auzite în Maroc, cu precădere la Tanger şi Rabat, apoi în Sud, în 1968 şi 1969. (...) E vorba de un fel de joc al cărui obiect nu e deloc Marocul în sine, ci „romanescul” – o categorie dragă lui Roland Barthes - a cărei definiţie putea fi pusă la încercare de un anume fel de viaţă marocană. Aşa că nu vom găsi aici nimic (e o înţelegere pe care trebuie imediat s-o îndepărtăm) care să semene cu o interpretare: cu ceea ce a putut fi reflecţia lui Roland Barthes asupra Marocului, a poporului, a culturii şi a problemelor sale sociale. Ci transcrierea unor întâlniri - a unor incidente – care ar fi putut fi materie de roman, în absenţa aproape totală a oricăror caractere sau personalităţi constituite: frânturi de roman fără suporturi personale; în absenţa aproape totală a oricărei ţesături romaneşti coerente, care i-ar impune inevitabil un „mesaj”: „romanescul”, prin esenţa sa este fragment. (...) Soirées de Paris a fost scrisă timp de vreo douăzeci de zile, între 24 august şi 17 septembrie 1979. (...) Nu e chiar un Jurnal, ci – aşa cum arată şi titlul – numai povestirea a ceea ce, în viaţa de zi cu zi a lui Roland Barthes, constituia într-adevăr un fel de fragment separat: seara, pe care o petrece întotdeauna în afara casei, şi extinderea ei la week-end. (p. 7-8).
Chişinău, „Cartier”, 2007, 96 p.
Sunt 4 bucăţi minuscule de proze, altfel zis 4 fragmente ale unui Eu complex. Miza – „Voi fi cel care face ceva, şi nu cel care vorbeşte despre ceva: nu studiez un produs, ci îmi asum un produs final; las la o parte discursul despre discurs; lumea nu mai vine spre mine sub forma unui obiect, ci sub cea a scriiturii, adică a unei practici; trec la un altfel de cunoaştere (aceea a Amatorului).” (p.5-6).
Totuşi, în fragmentul I, „Lumina din Sud-Vest”, Barthes mai degrabă vorbeşte despre călătoriile sale în Sud-Vest, decât călătoreşte nemijlocit. De fapt unicul indiciu al acţiunilor autorului este... verbul nu chiar dinamic „stau”. Ce face autorul? El „stă” şi-şi aminteşte sau povesteşte degajat despre Sud-Vest, despre locul său în Sud-Vest, despre locul Sud-Vestului în corpul şi sufletul său.
Sud-Vestul autorului este o matrioşcă rusească care înglobează în sine o multitudine de realităţi şi planuri, unele „pătate” de sentimente şi impresii personale (râul Adour, drumul spre casă care însoţeşte râul, oraşul copilăriei – Bayonne), altele – obiective (accentul gascon). „Tot aşa, Sud-Vestul meu este extensibil, asemenea acelor imagini care îşi schimbă sensul în funcţie de nivelul de percepţie de la care hotărăsc să le privesc.” (p.13-14).
Primul Sud-Vest este descoperibil prin prisma unui „sentiment îndărătnic de solidaritate” – coagulat de accentul gascon, indiciul sigur al apartenenţei la această zonă. Este o realitate geografică căreia îi corespunde un anumit colorit cultural şi lingvistic. Accentul gascon este cheia care deschide secretele zonei, dar şi lacătul care le încuie. Din nou un joc complex de obiecte echivoce.
Al doilea Sud_vest nu este „o regiune”, precum cel dintâi: este doar o linie, o traiectorie trăită.
Al treilea Sud-Vest, strâns legat de cel de-al doilea, este şi mai mic, fiind de fapt oraşul în care Barthes şi-a petrecut copilăria, apoi vacanţele de adolescent în fiecare an - Bayonne. Este locul unde atât maturul Barthes, cât şi copilul Barthes se simt acasă... O deducţie, probabil cea mai cunoscută în istoria logicii: „Toate drumurile duc la Roma.” Un remake: „Toate drumurile duc...acasă.” (Nu cred că trebuie să insist prea mult asupra necesităţii introducerii acestui silogism. Roma, în enunţul prim se referă la capitala Imperiului Roman nu doar ca centrul administrativ al lumii, dar şi la Roma conceput ca locul unde se formează interpretarea simbolică a lumii, viziunea legitimă a realităţii sociale, or, casa, este anume acest loc unde copilul nesocializat, aflat într-o stare oarecum animalică, deprinde primele instrumente de interpretare a lumii, accede la Logos.) Acest Sud-Vest, al treilea la număr, este unicul ce posedă o identitate fizică şi o spaţialitate geografică, o localizare într-un spaţiu concret. Este vorba însă de un spaţiu complex, multidimensional (nu doar timpul barthesian este multietajat, ci şi spaţiul) care poate fi accesat în mai multe moduri, numite convenţional (livresc, dar şi popular) drumuri. Chiar dacă toate drumurile duc spre casă, ele nu duc spre aceeaşi Casă. Pentru Barthes există cel puţin 4 drumuri distincte: „unul, mai lung, trece printre pământuri, traversând un peisaj corcit cu aspecte de Bearn şi de Ţara Bascilor” (p.16), altul - „drum delicios de ţară, urmează calea colinelor care domină fluviul Adour”(idem) , un al treilea drum – „fuge de-a lungul Adourului, pe malul lui stâng” (idem). În sfârşit, drumul preferat al autorului este „cel de pe malul drept al Adourului; este un drum vechi de halaj, jalonat de ferme şi drumuri frumoase.” Primele trei drumuri sunt simple căi de acces, cu o existenţă şi o menire mai mult funcţională, decât psihologică sau emoţională. Barthes iubeşte însă ultimul drum fiindcă este mai mult decât o simplă funcţie de comunicare sau legătură între două puncte ale spaţiului: „Mi-e drag, fără îndoială, pentru apropierea lui de natură, acest dozaj de nobleţe şi de familiaritate specific Sud-Vestului.”
Această abundentă descriere de drumuri nu este în nici un caz doar o serie de trimiteri la puncte spaţiale ce au o valoare sentimentală pentru autor (păi, cine nu le are?), ci trebuie percepută ca un manifest „théorique”, adică cu caracter de teorie a cunoaşterii. Multiplele căi de cunoaştere a spaţiului geografic natal reprezintă tot atâtea moduri de cunoaştere a lumii sociale şi a Omului. Drumurile funcţionale, moderne şi îngrijite, ar fi, în acest caz, metodele tehnice (şi tehniciste) de abordare a problematicii socio-umane, iar cel apropiat de natură, dar vechi, ar putea fi interpretat ca o metodă de cunoaştere tradiţională, poate iraţională, şi de aia veche, abandonată, dar surprinzătoare prin „l`eclairage”-ul tranşant ajungând în abisurile inconştientului. Această gnoseologie exotică are şi o justificare: „Eu pătrund în aceste regiuni ale realităţii în felul meu, cu corpul meu adică: iar corpul meu este copilăria mea, aşa cum a făcut-o istoria.” (p.17).
Avem deci în faţă două posibilităţi – una este cea a unei cunoaşteri funcţionale, rapide şi sigure (aidoma drumurilor moderne) este limitată, mai ales când operaţionalizarea este dificilă. Avantaje: jaloane vizibile, criterii transparente. Deseori însă concluziile, riguros ştiinţifice, nu spun mai multe lucruri despre obiectul studiat, decât se ştia înainte. Alteori instrumentele „pătrate” nu sunt în stare să intuiască caracterul circular sau neregulat al obiectului studiat.
Cealaltă metodă este a cunoaşterii profunde. Este o cale anevoioasă, meticuloasă şi care poate fi străbătută cu preţul unui efort de răbdare şi tenacitate. Aici punctele de reper sunt ascunse, subtile – mirosuri („nimic nu are mai multă importanţă în amintirea mea decât mirosurile din acel cartier dintre Nive şi Adour, care se cheamă micul Bayonne: toate obiectele micilor negustori se amestecau acolo pentru a compune un parfum inimitabil: sfoara de la sandale (aici nu se cheamă „espadrile”) făcută de bătrânii basci, ciocolata, uleiul spaniol, aerul închis al prăvăliilor obscure şi al străzilor strâmte, hârtia învechită a cărţilor de la biblioteca municipală, toate acestea funcţionau ca o formulă chimică a unui comerţ dispărut (deşi acest cartier mai păstrează puţin din farmecul de demult) sau, mai exact, funcţionează astăzi ca formula acestei dispariţii. Prin miros, percep schimbarea însăşi a unui fel de consum: sandale (cu talpa trist dublată de cauciuc) nu mai sunt artizanale, ciocolata şi uleiul se cumpără în afara oraşului, într-un supermarket. S-au dus mirosurile, ca şi cum, paradoxal, progresele poluării urbane ar alunga parfumurile menajere, ca şi cum „curăţenia” ar fi o formă perfidă a poluării.” p. 17-18 ), oboseală, sunete de voci, alergări, lumini. „Aceste lucruri neînsemnate sunt asemenea unor porţi prin care se pătrunde în vastul ţinut de care se ocupă ştiinţa sociologiei şi analiza politică.” (p.17). Avantaje – cunoaştere profundă a câmpului social, a forţelor sale ascunse, a motivaţiilor personale ce nu pot fi sesizate la suprafaţă.
Concluzie: pentru a cunoaşte un obiect, pentru a ajunge „Acasă” uneori e nevoie să străbatem mai multe drumuri, sau acelaşi drum, de multe-multe ori. „Eu cred în formula lui Joubert: Nu trebuie să ne exprimăm cum simţim, ci cum ne amintim.” (p.17). Altfel spus, realitatea socială trebuie cunoscută nu doar prin faptul „cum simţim” (acest a simte are sens de ideologie, tehnică sau metodă de cunoaştere, dar şi de impuritate, de emoţii, teorii sau dogme actuale proiectate asupra purităţii originare a realităţii sociale), ci şi prin faptul „cum ne amintim.” ... Chiar dacă se insistă mult asupra deosebirii de metodă între Barthes şi Bourdieu, în ce priveşte problema limbajului, cred că o punte poate fi trasă şi ea trece prin această recunoaştere a faptului că ceea ce spunem nu reprezintă neapărat adevărul, chiar dacă urmăm cu stricteţe regulile ştiinţifice. Pentru Saussure cercetarea s-ar opri aici, la acest „ne exprimăm”. Pentru Barthes şi Bourdieu limbajul nu are însă o existenţă autonomă, formală, valabilă doar în perimetrul cuvintelor. Are şi o variabilă socială (în cazul dat psihologico-emoţională) care conferă unor cuvinte o încărcătură de adevăr mai mare sau mai mică. În funcţie de enunţul de care legăm acest „povestim” (de „cum simţim” sau „cum ne amintim”) putem oferi răspunsuri diverse, chiar contradictorii.
Mesajul celorlalte fragmente este practic epuizat de editorul francez al cărţii şi-l voi cita pentru comoditate: „În Incidente, autorul a notat, a adunat lucruri văzute şi auzite în Maroc, cu precădere la Tanger şi Rabat, apoi în Sud, în 1968 şi 1969. (...) E vorba de un fel de joc al cărui obiect nu e deloc Marocul în sine, ci „romanescul” – o categorie dragă lui Roland Barthes - a cărei definiţie putea fi pusă la încercare de un anume fel de viaţă marocană. Aşa că nu vom găsi aici nimic (e o înţelegere pe care trebuie imediat s-o îndepărtăm) care să semene cu o interpretare: cu ceea ce a putut fi reflecţia lui Roland Barthes asupra Marocului, a poporului, a culturii şi a problemelor sale sociale. Ci transcrierea unor întâlniri - a unor incidente – care ar fi putut fi materie de roman, în absenţa aproape totală a oricăror caractere sau personalităţi constituite: frânturi de roman fără suporturi personale; în absenţa aproape totală a oricărei ţesături romaneşti coerente, care i-ar impune inevitabil un „mesaj”: „romanescul”, prin esenţa sa este fragment. (...) Soirées de Paris a fost scrisă timp de vreo douăzeci de zile, între 24 august şi 17 septembrie 1979. (...) Nu e chiar un Jurnal, ci – aşa cum arată şi titlul – numai povestirea a ceea ce, în viaţa de zi cu zi a lui Roland Barthes, constituia într-adevăr un fel de fragment separat: seara, pe care o petrece întotdeauna în afara casei, şi extinderea ei la week-end. (p. 7-8).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu