n-o sa sting lumina!!!

Decolteu mă întreabă dacă mâine sting lumina, « pentru a arăta că îmi pasă de viitorul planetei. » M-a cam deranjat legătura forţată între o acţiune şi o valoare (nu consider prea evidentă relaţia dintre a stinge lumina şi virtuţile ecologice presupuse), la fel şi logica duală ce stă în spatele unei astfel de formulări (dacă faci X, îţi pasă, deci eşti cu noi, dacă nu, nu-ţi pasă, deci eşti Y, în fine, e o părere), dar m-am gândit să răspund.

N-o să sting lumina. Nici mâine, nici poimâine (asta dacă nu cumva şi Union Fenosa se alătură, fără voia mea, acţiunilor de prevenire a încălzirii planetare), nici în oricare altă zi a săptămânii, lunii, anului, vieţii. Asta pentru că:

- nu sunt de acord cu arhivele şi pre-condiţiile filozofice şi logice care fundează un astfel de tip de gândire. Cred că planeta e în pericol, dar nu cred câtuşi de puţin că a o cufunda în întuneric (în stare pură, ideea este: înapoi în copaci! Înainte, spre maimuţe!), fie şi pentru o oră, este o soluţie bună. Dacă călărim ideea până la consecinţele ei finale, ajungem să citim astfel grija ecologistă: o oră fără OM poate salva planeta! De ce doar o oră, de ce nu o veşnicie, pentru a asigura eterna curăţenie şi puritate a planetei? Să lichidăm omul în genere, protestul va fi mai eficient.

- apoi, problema nu stă în tehnologii şi în progresul uman în genere. Să învinuieşti progresul uman de toate relele e o idee proastă – el a fost conceput şi proiectat în afara unor valori ecologice. Nu sunt de vină tehnologiile, ci modul cum funcţionează ele. Rezolvarea ar fi nu abolirea tehnologiilor, ci optimizarea şi perfecţionarea lor: exemplele moldave sunt arhicunoscute – reţele inginereşti defectate, pierderi de reţea imense, randament scăzut şi industrie energofagă. So, pentru ca acţiunea să aibă un efect mai mare, şi de lungă durată, mergeţi băieţi ecologişti la Termocom, la Apă-canal, la CET-1 şi CET-2, întrebaţii ce fac cu banul public, cu banii privaţi care îi plătim pentru naiba ştie ce, când o să-şi perfecţioneze tehnologiile etc… Sunt întrebări pur ecologiste.

- în al treilea rând, îmi displac inflaţiile de griji şi exaltările ecologice de matineu, care durează două săptămâni înaintea „orei ecologice” şi 5 minute după. A te îngriji de soarta pământului e o constanţă, nu un moft, o necesitate, nu o chestie funny. Nu-mi plac ecologiştii cu ziua, cu ocazia, cu grantul sau de ocazie „electorală”. Ador însă activismul ecologic zilnic, cotidian, constant şi perseverent: mega, hiper, super ecologiştii din Chişinău tac prea mult, prea des, prea suspect pentru ca vocea lor să fie credibilă măcar o oră. Au tăcut când s-a distrus lacul de la valea Morilor şi în cei peste 15 ani cât n-a fost curăţit acel lac n-au organizat o acţiune de curăţare (câteva bărci, ceva furci, măcar să extragă de acolo ce e mai gros), s-au făcut a nu observa că parcurile, mândria Chişinăului de altădată sunt pe cale de dispariţie fiind vândute cu bucata pentru construcţii particulare, nu suflă nici o fonemă despre mirosul de rahat ce umple oraşul, că vorbesc şi sunt activi doar cu ocazia campaniilor electorale, că îi doare în cot că parcul auto al republicii este consitutit în parte din maşini cu vârsta de peste 20-30 ani – unul din principalii factori poluanţi etc…

- în al patrulea rând, pentru o mai bună soartă a planetei, a naturii şi a mediului ce ne înconjoară avem nevoie de altceva decât de chefuri, sindrofii şi hai-hui-uri colective. E necesar un re-cadraj mintal şi axiologic, o nouă educaţie ce ar favoriza apariţia unei conştiinţe ecologice. Chestia asta ar trebui gândită atât la nivel particular (fiecare pentru sine), cât şi la nivelul mai general al politicilor şi practicilor educative. O conştiinţă ecologică teafără se construieşte construită cu migală. Un prim pas ar fi injectarea programului şcolar cu ceva obiective educaţionale noi: educaţia pentru un trai sănătos (alimentaţie, igienă personală, sport), educaţia pentru timpul liber (o bună parte din consumul mondial de energie are ca sursă indivizi care privesc televizorul pentru că nu au ce face şi nu ştiu cum să gestioneze timpul lor liber), educaţia pentru un mediu sănătos, educaţia pentru relaţii sociale normale etc… Pentru asta însă nu e nevoie de lumânări, nici petreceri, ci de strategii educaţionale pe termen scurt, mediu şi lung.

sursa imagine

Ion Suruceanu, Smirnov, Patriotii de hartie

Lui Ion Suruceanu, un artist moldovean drăguţ, i-a fost conferit titlul de artist al poporului din Transnistria. Omul a mers să-şi ia gramota – gestul înroşind turnesolul patriotic al unor paznici ai demnităţii naţionale. Cică « semnătura lui Igor Smirnov, care nu poate fi ştearsă nici de o sută de ani de activitate artistică» ar trebui să-i provoace lui Suruceanu insomnii. Mai nou, o asociaţie s-a jurat să producă câteva zeci de diplome de carton în semn de protest faţă de neruşinarea lui Suruceanu.

Un alt interpret, Mihai Ciobanu, a călcat şi el pe grebla patriotismului corect înţeles, acceptând să cânte la congresul unui Partid. Pentru patrioţii de paie, actul acesta e suficient de a-i discredita cântăreţul cele câteva decenii de activitate artistică. Vina lui e că nu a cântat cui trebuie.

Nedumerirea mea cea mare este că învinuirile au venit din partea unul alt om de creaţie, scriitor cum ar veni.

Alte câteva nedumeriri, mai mici, ţin de câteva incoerenţe:

- unu, ca şi Biserica, arta se adresează tuturor oamenilor, inclusiv celor rătăciţi, păcătoşi sau săraci cu duhul. A învinui Biserica că se roagă pentru cei slabi de înger e o gogomănie la fel de mare cu a învinui un artist că „are tupeul” de a cânta pentru incorecţii politici, rătăciţii ideologici sau sectanţii partiinici… e, la mijloc, o logică perversă care anulează însuşi principiul universalismului, imperialismului şi transcendenţei artei. Ar reieşi de aici că dacă eşti transnistrean, sau eşti adeptul unei anumite ideologicii politice nu mai ai dreptul de a asculta un anumit tip de muzică?

- doi, dacă un artist reuşeşte să facă ceea nu poate o clasă politică întreagă, adică să unească în jurul său două maluri duşmănoase, două grupuri ce se războiesc, sau două popoare ce nu prea au multe de împărţit, dar sunt despărţite pe criterii geopolitice sau de interes economic şi militar, nu trebuie să vii tu, sau oricine altul, să-i dai în cap cu toporul pentru că, vedeţi, artistul n-a respectat barierele politice. De când mă rog? Mergi, frate Pavele, şi pupă-i mâna, zi-i şi mersi că cântă unei Moldove întregi, unite (fie şi imaginar) într-un cântec.

conferinta cu crestini

Vineri, 21 martie 2008, fost la Casa de Cultură a Universităţii de Stat din Moldova. Motivul – o conferinţă a părintelui Savatie Baştovoi la tema „Dragostea care nu cade niciodată” prilejuită de re-editarea unei cărţi de dialoguri cu părintele Selafil de la mănăstirea Chiţcani.

Lume multă, mai ales tineri – s-o fi bucurat şi Savatie că junimea mai trage cu ochiul, cu urechea şi inima (pe cât poate!) la Cuvântul Domnului.

După o scurtă prezentare (carte + personalitatea părintele Selafil) a urmat un maraton întrebări-răspunsuri. Lumea merge la asemenea întruniri-întâlniri ca la psiholog (e bine? e rău?) - o bună parte din întrebări au abordat subiecte de genul: sunt nefericit în dragoste, ce să fac? (variantă: s-a îndrăgostit de mine da eu nu-l plac. Cum să procedez ca să nu-l rănesc?), am jurat (promis, făgăduit) da nu mă pot ţine de cuvânt, sufăr de trufie etc...

Alte întrebări au explorat registrul de weltanschauung religios al „Biserica şi...”, „Biserica despre...” – biserica şi internetul, biserica şi telefoanele mobile, biserica şi arta.

În fine, o a treia parte a curiozităţii a vizat lumitatea Bisericii (arhitectura organizaţională, relaţia cu sectele, PR-ul religios).

Cel mai hot subiect a fost fără îndoială discuţia despre secte şi atitudinea Bisericii faţă de ele. „Ce ne facem, părinte, cu sectele? Ne mănâncă de pe picioare deja. Cum trebuie să interacţionăm cu sectanţii? Să mâncăm cu ei? Să ne jucăm cu copiii lor? Să mergem la adunările lor? Cum să-i tolerăm? Europa este o sectă!” – tonul vehement al unor credincioşi denotă un Holocaust imaginar al sectelor (sectanţilor), o intoleranţă cronică răspândită uniform printre credincioşii „adevăraţi”. Imaginarul popular creştin refuză să perceapă alte linii decât cele drepte, alţi eroi decât cei care nu greşesc niciodată – iertarea fiind practic necunoscută. Why? O fi probabil din motivul că credinţa ortodoxă a multora se bazează pe deziluziile unei epoci, o fi din cauza necunoaşterii dogmelor şi tainelor creştine, o fi din cauza eficienţei slabe a muncii de popularizare a bisericii...

Prin contrast, Savatie a propovăduit îngăduirea, răbdarea, toleranţa (atitudinea lui a stârnit ceva rumoare în sală, publicul cerea luptă, sabie, victorie): „Nu suntem în vremea cînd ne puteam despărţi tranşant de oameni” – şi sectanţii sunt copii Domnului, nu? Şi ei, rătăciţii, merită şansa de a fi reprimiţi la sânul Bisericii, că există suficiente exemple de rătăciţi convertiţi apoi la creştinism: apostolul Pavel, Sfântul Augustin etc... mai există apoi ceva parabole biblice (cea a fiului risipitor îmi vine pe limbă prima), apoi, dacă astea nu ajută, poate fi utilizat celebrul: „Cine e fără păcat să ridice primul piatra.”

Un observator exterior ar conchide că enoriaşii sunt mai catolici decât papa, mai credincioşi decât preotul ce-i păstoreşte. Pe lângă vechea misiune de a se îngriji de sufletele credincioşilor, Biserica mai are una: de a zăgăzui implozia de ură a spaţiului public, de a impune toleranţa în registrul sacralităţii – de a spune Stop! unor gloate setoase de răzbunare si eroism

Am prins câteva replici-idei:

„nu înmulţi cuvintele” – împotriva intelectualizării excesive şi a clonării verbale, o ispită care seduce atât credincioşii, cât şi necredincioşii. Variantă: ce poţi spune simplu, în limbaj obişnuit, zi simplu! Ce trebuie să zici în limbaj special, fă-o în limbaj special, dar nu le amesteca, fără nevoie. Variantă elitistă: despre ce nu se poate vorbi, să se tacă!

„ei, da ce-ai făcut tu mă rog aşa mult?” – împotriva mândriei stârnite de: eu învăţ, da eu am învăţat, da eu am studiat, da eu ştiu, da eu...

„savantul transmite idei. Artistul – stări, afecte, emoţii. Din acest motiv, Eliade a fost un savant talentat, cu pană bună. Ca scriitor însă este unul bun şi atât. Majoritatea personajelor sale sunt idei.” – despre Eliade ca scriitor şi savant.

anunt cu cuc

luni, 24 martie 2008, ora 18.00, in sala mica "V. Cupcea" a Teatrului National Mihai Eminescu va avea loc lectura publica a piesei "Dor de Cuc", autor - Emanuela Sprinceana.
vine cine vrea, ramane cine poate. intrare libera. sunt invitati toti. chiar toti.

sfapt pentru Europa...

Cea mai bună măsură contra ilegalităţilor este...legalitatea. Legalizarea prostituţiei, de exemplu, ar duce la dispariţia reţelelor atotputernice de proxeneţi. Legiferarea (după exemplul olandez) drogurilor ar duce la o diminuare a consumului de substanţe psihotrope. Legalizarea migraţiei muncitorilor moldoveni în occident ar condiţiona dispariţia reţelelor informale, ar face inutilă convieţuirea comodă între autorităţi şi reţele mafiote (numită corupţie), ar lichida structurile care intermediază fluxurile migraţionale şi ar scăpa Europa de pericolul traficanţilor de carne vie, de spectacolul umilitor al deportărilor, aresturilor, centrelor de detenţie preventivă. Coană Europă, noi ştim cum se face democraţia, ştim cum se luptă cu corupţia da suntem tare săraci, creduli şi disperaţi: deschide graniţele... noi oricum venim, de ce n-am face-o legal?!

cateva randuri despre biblii, bom, gratuitate

Misionarii protestanţi mă uluiesc uneori prin insistenţa lor. Sunt acostat, zilnic, de 2-3 ori. Duminica trecută chiar au sunat la uşă, dar i-am bruscat puţin pentru că mă aflam într-o stare de profundă de indispoziţie teologică: voiam să dorm şi gata… tipii (tipele) îmi propun tot felul de cărţi, reviste, Biblii lucioase - sunt atenţi şi veşnic dornici de a se angaja în conversaţii livreşti, deşi câteodată mă agasează absurdul unor întrebări de genul: chiar nu doriţi Împărăţia Domnului?. În fine, indivizii ăştia îmi propun o comunitate, virtuală sau reală, depinde de preferinţele mele.

…Sectele propun Biblii. Reviste de divertisment. Casete. CD-uri. DVD-uri. Totul free. Gratis. Asta în timp ce Biserica Ortodoxă vinde aceleaşi lucruri-chestii-arme cu bani grei. Care e fază? De ce Cuvântul Domnului se vinde şi nu se dăruie gratis tuturor celor care doresc să-l asculte?

Statisticile mele arată că 80 % din Bibliile care se găsesc în casele moldovenilor sunt de origine sectară (fac doar o constatare)…anatemizate de Biserica Oficială, asta în timp ce majoritatea populaţiei se declară a fi ortodoxă.

…Tovarăşi, oferiţi Biblii, Scripturi, Vieţi ale Sfinţilor şi tot soiul de cărţi religioase la botez, cununie, înmormântare, împărtăşanie, adică ori de câte ori un credincios păşeşte pragul Bisericii…

capitalizarea muzeului...

Este posibilă. Instituţia asta poate fi programată/reutilată/transformată aşa încât să producă profit. Iată cum.
Intro:
- muzeul are, în principiu, 3 funcţii: păstrare (conservare), studiere, prezentare (pentru public). Primele două funcţii sunt introverte şi consumatoare de bani. A treia – interacţiunea exponat-vizitator, poate şi trebuie să producă bani.
- e necesară o evaluare materială, în preţuri de piaţă, a activelor muzeului (fondurilor, exponatelor rare, colecţiilor etc.)
Tehnici:
- împreună cu subsidiile directe din bugetul de stat, muzeul ar putea primi o parte din veniturile industriei hoteliere, a transporturilor (2-3 %, să zicem). Or, muzeul ca instituţie, are un aport semnificativ în industria turismului
- muzeul va acorda servicii de expertiză, vânzarea copiilor unor exponate, suvenire etc.
- muzeul trebuie să devină un centru cultural viu: expoziţiile vor fi combinate cu muzică live, vânzare de cărţi, timbre, flori, entertainment. Nopţile muzeale trebuie repetate de mai multe ori pe an, mai ales pe durata verii.
- darea în arendă a unor exponate. Idee puţin eretică. Fireşte, nu vor fi arendate „moaştele naţionale”, dar unele colecţii private sau relicve din fondurile muzeului pot fi o sursă permanentă de bani. Exponatul ce urmează a fi dat în arendă trebuie asigurat (asta e practica occidentală), după care muzeul colectează anual, 4-5 % din valoarea de piaţă a tabloului plus asigurarea. Exemplu: avem un tablou care costa 100 000 euro, o companie trebuie în acest caz să achite anual, 4-5000 euro anual plus asigurarea. Aceşti bani vor fi utilizaţi pentru procurarea altor tablouri – relicve sau pentru conservarea celor existente.
- ghizi specializaţi, care ar fi pregătiţi pentru deservirea unor categorii speciale de vizitatori. La moment, în muzeele moldoveneşti, de exemplu, acelaşi ghid însoţeşte maturii şi copiii, iar povestirea sa este identică pentru ambele categorii. Ideea este să propunem fiecărui vizitator o poveste unică, în aşa fel încât trăirile sale muzeale să fie intense şi să câştigăm în perspectivă, adeziunea emotivă a vizitatorilor.
- o idee ar fi crearea unor Fundaţii (Endowment) care ar gestiona o parte din veniturile muzeului şi le-ar plasa la bursă, în vederea acumulării unor venituri suplimentare.

banalitati

O frază din deschiderea filmului lui Alain Resnais « Nuit et brouillard » „Même un paysage tranquille; même une prairie avec des vols de corbeaux, des moissons et des feux d'herbe ; même une route où passent des voitures, des paysans, des couples ; même un village pour vacances, avec une foire et un clocher, peuvent conduire tout simplement à un camp de concentration... »

„Chiar un peisaj liniştit, o poiană înverzită, un drum de ţară care poartă agale căruţe, ţărani, perechi de îndrăgostiţi; chiar un sat de vacanţe, cu o piaţă micuţă şi o biserică, pot fi anticamerele unui lagăr de concentrare…” - (o traducere lejeră, oarecum după ureche).

Ideea este pe cât de simplă pe atât de năucitoare: nu putem, a priori, să circumscriem un loc ex definitio al răului. Răul nu are spaţii privilegiate - liniştea, trivialul, banalul, comodul nu sunt garanţii împotriva violenţei şi a iraţionalului. Spaţiul este neutru din perspectiva etică - el este o foaie de hârtie în care pot fi înscrise monumente ale infamiei deopotrivă cu momentele de glorie ale omenirii. Depinde de pix şi de cel care îl mânuieşte.

crestinati, baieti, crestinati ...

În fiecare an observ cu regularitate un ritual straniu în spaţiul nostru public (internetul, mass-media scrisă şi cea electronică), la 14 februarie şi 8 martie – o parte, laică, profană, rea, prost crescută, materialistă şi „păgână” face megabiţi de trafic cu mărţişoare virtuale, pupici pixelaţi, inimioare şi cupidoni .gif, altă parte, sacră, bună ex definitio, spirituală, educată transferă o cantitate analogică de condamnări, păreri de rău, dezvăluiri, explicaţii, sfaturi, anateme chiar (vezi aici şi aici).

Că „sunt sărbători necreştine”, că „sunt isterii consumiste”, că „sunt devieri de la credinţa adevărată”, că „sunt ispite de la Satana”… şirul poate continua.

Păi, creştinaţi-le, băieţi, sacralizaţi-le, sfinţiţi-le, stropiţi timpul laic cu agiazmă creştină, ascundeţi bucuria profană sub voalul sfinţeniei, aruncaţi scări din timpul sacru spre mlaştina păcătoasă, atee, necredincioasă sau puţincredincioasă, frământaţi glodul banalului pentru a clădi din el Vestea Bună! Asta e misiunea Bisericii, nu?

În linii mari, pe „frontul sărbătorilor” se duc două lupte:

- de-sacralizarea unor sărbători creştine (e o boală veche, o ispită a trupului pe care duhul nu reuşeşte întotdeauna s-o ţină în frâu) – mă gândesc la Paştele Blajinilor, care a devenit un fel de hai-hui culinaro-vestimentar, o întrecere stahanovistă pe câteva planuri: cine aduce cea mai bună mâncare la cimitir, cine face darul cel mai bogat, cine are hainele cele mai frumoase, cine rezistă cel mai mult la beţia de lângă mormântul răposatului; am în vedere apoi Crăciunul, devenit şi el un prilej de adunare…în jurul porcului şi a produselor sale derivate sau complementare – cârnaţi, chiftele, vin, rachiu, etc, Duminica Floriilor - o primă sindrofie autorizată şi binecuvântată în sânul naturii. În waiting list: Sfântul Gheorghe, supranumit informal, Sărbătoarea Frigăruilor, hramul satului, adică beţia colectivă, Sâmbetele Morţilor (e greu să vii treaz şi cu mâna goală de la un asemenea party!),

- în paralel, instanţele laice şi areligioase (Statul, ONG-urile, organizaţiile internaţionale) au demarat un proces de inventare şi instituţionalizare a unor sărbători golite de orice tentă religioasă – 8 martie, 1 mai, 9 mai, ziua libertăţii presei, ziua internaţională a ocrotirii copilului etc. Motivaţia acestui tip de sărbători ţine de logica socialului, nu de cea a divinului – o economie discursivă cu scopul de a „înmuia” unii zimţi sociali sau de a construi/întări/legitima arhitectura ideologică a unui grup social, religios, gender, profesional…

De aici, două soluţii pentru Biserica ortodoxă (mai e şi a treia, cea mai accesibilă şi mai des practicată: să se plângă!) :

- re-sacralizarea unor sărbători odinioară religioase, adică a se smulge din mâna Diavolului Metafizic, Social, Economic sau Cultural Vestea Bună… Mă gândesc din nou la Paştele Blajinilor (oare nu cumva Biserica are o vină în kitschizarea, laicizarea, gastronomizarea, vestimentarizarea şi pomanizarea acestei sfinte sărbători – s-ar putea ca fastul băgat în serbare să fie o proiecţie a unor orgolii şi vanităţi umane, pe care Biserica fie le-a neglijat, fie, ceea ce e şi mai rău, le-a stimulat – îmi amintesc de un Mircea Dinescu care se întreba, lucid, ce-ar fi să tăiem buzunarele preoţilor, că oricum nu prea au nevoie de ele, şi mai ales, nu prea intră în tradiţia canonică şi sunt atât de ispititoare!)

- sacralizarea, sfinţirea, spiritualizarea, religizarea unor sărbători laice. O bună parte din arsenalul festiv al creştinismului este compus din remixuri păgâne asimilate, reinterpretate, tolerate şi îmbibate cu substanţă morală creştină - colinda, de exemplu. Propuneri:

- 1 mai – cu puţină imaginaţie, şi multă responsabilitate socială, Biserica ar putea merge ceva mai departe decât blestemele asupra comuniştilor/socialistilor/social-democraţilor din toată lumea prin a-şi aminti Predica de pe munte (Luca 6:20) şi duhul acesteia. Am avea o sărbătoare a obidiţilor din toată lumea…

- 14 februarie – o sărbătoare a dragostei. Dacă tot ziceţi că Dumnezeu este iubire…

- 9 mai (Ziua Victoriei) – Consiliul Europei a fost mai înţelept decât autorităţile religioase declarând această zi una a Europei, a concilierii, a compromisului, a păcii…

- 8 martie – lăsaţi spiritul Clarei Ţetkin să doarmă liniştit. Instead, inventaţi o sărbătoare a femeii, nu a femeii-mamă, adică exclusiv născătoare (criteriu de segregare prezent şi la fermele de vaci, unde femelele sterpe merg la abator), ci a femeii pur şi simplu: a celei căsătorite şi necăsătorite, fertile sau sterile, în concubinaj sau divorţate, fetiţe sau bunicuţe, urâte sau frumoase, târfe sau sfinte… cherchez la femme.

So, creştinaţi, băieţi, creştinaţi!

sursa imagine

in umbra urrs. impresii

Vasile Ernu

„Născut în URSS”

Polirom, 2006

Impresii fugare…

Am citit de 2 ori această carte. Întâia oară, în fugă, am lecturat-o ca o întrebare. A doua oară, pe îndelete, am încercat să ghicesc în cele peste 230 pagini niscaiva răspunsuri la eterna întrebare: ce a fost URSS şi cine a (sine)ucis-o, de ce ne este atât de dragă şi de ce ne despărţim de ea atât de greu?

Recunosc, experienţa mea de „născut în URSS” nu este prea consistentă şi mai ales, nu este credibilă. Ultimii ani ai existenţei Uniunii Sovietice au coincis, practic, cu primii mei ani de viaţă şi mă gândesc, că nu pot în ruptul capului să separ experienţa inedită a copilăriei mele de cea a cadrului general URSS. Nota subiectivă a copilăriei cu toate frumuseţile ei va fi întotdeauna profund ataşată de percepţia istoriei acestui colos numit URSS. S-ar putea ca această coincidenţă a timpului propriu fericit cu cel colectiv să fie unul din motivele care explică persistenţa mitului sovietic în imaginarul basarabean.

Cele două lecturi le-am ordonat într-o schemă mai generală întrebare-răspuns, după care, mi s-a părut mie, Vasile Ernu a construit cartea sa. Am găsit 3 asemenea duete întrebare-răspuns:

- Ce a fost? – de ea se leagă toate pasajele, capitolele, frazele, propoziţiile care încep sau presupun un „aţi auzit de?”, c’est-à-dire capitolele despre bancul sovietic, rock-ul sovietic, filmele, iubirile lui Lenin, băutura sovietică, vestimentaţia sovietică, Ostap Bender, 9 mai, KVN, Gorbachiov, Şahul, motocicleta Jawa, adică cam 70 % din volumul cărţii. Din păcate doar enumerate, adunate de-a valma, un fel de likbez istorico-cultural fără o ţintă explicativă concretă, a cărui singură raţiune de a fi prezent în carte e pentru că făceau parte din acel univers al lucrurilor-ideilor-gândurilor numit URSS…Chiar mă îndoiesc că era nevoie de un asemenea compartiment în carte, de vreme ce există atât istorii specializate, mult mai documentate: „Istoria URSS în bancuri” a lui Dubrovski, apărută în 1991, chiar în anul prăbuşirii imperiului, sau magistrala „Civilizaţia Sovietică” a lui Serghei Kara-Murza, ori „Homo sovieticus” a lui Alexandr Zinoviev... Pe durata unor peisaje am avut impresi Ernu a comis greşeala de a dori să zică totul pe o foaie de hârtie şi nu i-a reuşit decât să înşire lucrurile. O grandomanie pedepsită de Dumnezeul literaturii…

Astfel cartea este cel mult un ierbar al universului sovietic, un ghid turistic într-o ţară inexistentă.

- Cum a fost (bine sau rău)? – problema se pune în termeni exclusiv morali şi răspunsul este de fapt o polemică – represiune economică vs represiune politică etc... Ernu a prins două asemenea fire polemice, pathosul şi represiunea:

1) „Odată cu dispariţia URSS s-a pierdut ceva. N-aş putea să vă spun ce. Poate că s-a pierdut un anumit patos, un anumit mod de a vedea lucrurile şi a trăi viaţa de zi cu zi, poate entuziasmul de a mai crede în idealuri, poate un anumit fel de a suferi.” (p.9)

2) „Între lumea din care am ieşit şi lumea în care am intrat nu există o deosebire fundamentală, ci doar una de nuanţe, de ambalaj. Dacă lumea în care am trăit era axată pe represiune politică, lumea în care am intrat e bazată pe represiune economică.” (p.236)

Ambele drumuri puteau duce undeva (chiar dacă problema pathosului sovietic a fost abordată şi de Iulian Ciocan, mai revin la el când am timp, şi de Savatie Baştovoi în „Iepurii nu mor”), dar au fost abandonate.

- Ce a însemnat de fapt asta? – din păcate, cea mai importantă întrebare, poate unica la care trebuie să căutăm răspuns într-o asemenea carte, este aproape neglijată. Preocupat să ne spună ce desene animate frumoase am avut pe timpul sovietic, ce muzică underground ascultam, ce s-a mai întâmplat după moartea lui Stalin, Vasile Ernu uită să construiască fire de sens, legături sociale coerente. Există câteva sclipiri, abandonate şi ele, însă, pe drumul narativ:

„Capitalismul acesta ne-a stricat de tot. Ne-a distrus una dintre cele mai mari plăceri, plăcerea de a avea lucruri obţinute cu greu.” (p.18) - o temă foarte bogată pentru un roman/eseu.

„A construi comunismul fără alcool e ca şi cum ai construi capitalismul fără reclamă.” (p.84) – trebuia dezvoltată ideea, dincolo de reţetele de preparare a diferitelor cocktailuri.

Societatea civilă sovietică:

- kuhnea – bucătăria

- oceredi – rândul, coada… (p.200 – 201). – nişa care trebuia rumegată, stoarsă.

Până la urmă, percep cartea aceasta mai mult ca un angajament, o promisiune viitoare, decât ca un proiect finit. Sper ca Vasile Ernu să recidiveze în următorii câţiva ani. Are unde. Şi de unde.

cetatenie romaneasca vrem...adica vor...

Am fost ieri la un concert din alea frecventat de la bourgeoisie moldave. Cu dulcegării: „inimioară”, „îngeraş”, „iubirea e tot mai rară”, „copii puri”, „te iubesc până-n veac şi dincolo, doi metri” etc. etc... Un ritual colectiv de spălare a păcatelor, sublimare a insucceselor, nefericirilor şi iubirilor refulate... interpretul era un român din România... În pauza dintre două cântece, unul despre mamă, altul despre copiii îngeri, o doamnă a urcat pe scenă cu ceva flori în mână ... s-a apropiat de maestro, l-a pupat pe obrazul stâng, i-a smuls microfonul din mână şi a rostit, cu evlavie, pathos şi ceva mândrie:

- Maestre, vă iubim mult şi ... dorim cetăţenie română!

Dragi/drage artişti/artiste române, nu uitaţi, când veniţi la Chişinău, în turneu sau la căscat gura, nu vă primim dacă nu aduceţi măcar doi saci de paşapoarte româneşti...