lucruri citibile...

Un pas înainte pentru blog... de azi deschid o nouă secţiune – CITIBILE – promit să postez acolo fragmente din cărţi, eseuri, articole, păreri auzite care merită a fi reţinute...voi scana, înregistra, descifra...spor la muncă, mie!

am început cu Vladimir Jankelevitch "L`imprescriptible", Paris, Ed. "Seuil", 1986

P.S. am păstrat, pe cât a fost posibil, paginarea originală a textului...deci se poate de făcut şi notiţe...

Bloggeri vs. scriitori

Bloggeri vs. scriitori
Tezele din iulie
1.Vorbind despre bloggeri în general – vorbeşti despre nimeni.
2.La fel, celui care vorbeşte despre scriitori şi literatură în general, să i se aplice prevederile art. 1.
3.Bloggerii nu contează. Sunt importante doar blogurile lor.
4.Blogurile sunt de câteva tipuri: generale, personale şi tematice.
5.Blogurile generale sunt cele fără o temă aparte, ele abordând teme din orizontul autorului lor. 6.Pe cerul lor vom găsi doar stelele pe care le vede autorul lor. Se vorbeşte despre tehnică, femei, sex, politicieni, cocaină, automobile, ţigări, bârfe, cafea, GSM, Harry Potter, climă, prezervative, câini, şoareci, cactuşi, pescuit - din perspectiva lui: „Se întâmplă în lume...”
7.Blogurile personale se aseamănă în multe privinţe cu cele generale, dar aici, egocentrismul autorului este mai pronunţat. Se vorbeşte poate despre aceleaşi lucruri, plus baie, apă caldă, coş de gunoi, am, n-am, vreau – din perspectiva lui „Eu văd că se întâmplă în lume...” Uneori, blogurile personale pot da naştere unor scriituri bune.
8.În fine, blogurile tematice sunt unicele care interesează mediul literar, întrucât, spre deosebire de primele două categorii, presupun aptitudini şi cunoştinţe speciale, tehnici profesioniste: abilităţi de sortare şi interpretare a informaţiei, capacităţi analitice, urmărirea noutăţilor din domeniu, interes sistematic pentru zona investigată etc. Într-un cuvânt, blogurile tematice merită luate în calcul în relaţia bloguri vs. literatură (încă utilizăm acest termen nediferenţiat, căruia îi vom explica mai jos semnificaţiile particulare).
9.Literatura, la rândul ei, nu este un bloc monolit aşa cum ne-au învăţat la şcoală sau la universitate. Procesul literar este unul cu multe straturi, fiecare cu ţelul, tehnicile şi cititorii lui.
10.Dacă scopul cărţii poartă numele piaţă, cititorii – consumatori, iar cartea – produs, atunci vorbim de literatură comercială, fie că se cheamă Paulo Coelho, Daria Donţova sau un autor anonim din kolhozurile colecţiei Arlequin.
11.Dacă scopul cărţii se cheamă transmitere a unei tehnologii, a unei TECHNE, adică arta (în sensul ei larg) de a face ceva, atunci literatura se cheamă ştiinţifică fie că e vorba de ştiinţa oratorică, de cea a creşterii vitelor sau fizică cuantică.
12.Dacă cartea se construieşte în jurul scopului de a construi o identitate, de a oferi nişte modele, de a pune întrebări (Atenţie: doar primele două tipuri de literatură oferă răspunsuri, literatura mare formulează întrebări şi atât!), de a apăra obrazul de palma colectivului sau din contra de a pălmui colectivul în numele individului umilit, de a ieşi deasupra –ismelor de tot soiul, de a construi un ţarc al libertăţii umane, inviolabil şi impenetrabil, de a rezista în faţa tradiţiilor, obiceiurilor sau năravurilor sociale, în fine, de a striga „Eu!” atunci când ceilalţi zic „Noi!”, atunci este vorba de literatură înaltă, mare, adevărată, fie că e scrisă meşteşugit, cu metafore şi epitete, fie că e făcută din topor, mai mult cu pasiune decât cu măiestrie.
13.Pentru literatura adevărată contează în primul rând blogurile tematice, şi nu toate, ci doar cele cu tematică literară sau din domenii înrudite precum: sociologia, arta, filologia, fotografia, arhitectura, filozofia, psihologia. Ele reprezintă universuri artistice bine structurate ale unor indivizi care gândesc în mod sistematic procesul literar, care posedă, sau îşi creează, în procesul bloggingului (activitatea de a întreţine blogul) instrumente analitice, o acuitate a simţului critic, un ochi bun şi un sentiment pe care Thibaudet îl numeşte gust...
14.Lamentările precum că blogul ucide literatura sunt false. Blogurile tematice pot doar ajuta literatura, o pot discuta, îmbogăţi sau curăţi de elemente false...Addenda: e adevărat că blogurile ar putea „ucide” pe unii scriitori sau o parte din literatură, cea care ca si chefirul este destinată consumării rapide...
15.Caligramele lui Apollinaire nu au ucis poezia. La fel desenele, animaţiile, emoticoanele, hiperlegăturile, clipurile video sau audio nu sunt ameninţare pentru artă. Sunt o punte spre sferele ei cele mai înalte. Pentru cei care ştiu să ajungă la ele.
16.Mitul democratizării literaturii în general este doar un mit. Asistăm la o creştere a ponderii literaturii comerciale, o parte din literatură, un fel de strat de jos al procesului literar. Rândul capodoperelor nu se îngroaşă în acelaşi ritm.
17.Unica democratizare care s-a produs este la nivel de intenţii, de mijloace. Astăzi, orice om socializat şi culturalizat puţin are, teoretic, mijloacele tehnice posibile pentru a deveni un Oliviero Toscani, un Alain Resnais, un Pablo Picasso sau un Lev Tolstoi. Addenda: Democratizarea despre care este vorba are în vedere accesibilitatea instrumentelor, nu a scopurilor, care au rămas la fel de ascunse şi dificil de atins precum erau la început.
18.Arta a rămas acelaşi lucru (este treaba artiştilor să stabilească ce fel de lucru este „acelaşi lucru”), la fel de grea este obţinerea unei performanţe literare. Avem însă mai mulţi pretendenţi.
19.S-a modificat suportul: opera lui Descartes nu mai trebuie să circule decenii, iat-o, în următoarea secundă, ca şi acest mesaj sau oricare altul, va veni spre voi. Am câştigat timp. Atât cititorii cât şi scriitorii. Este treaba noastră ce facem cu el.
20.Timpul este marele câştig al noilor tehnologii, al bloggingului şi al scriitorilor de pe web.
literatura înaltă nu este un idol. Este un ideal. Altfel zis, nu trebuie să i ne închinăm sau să-i aducem jertfe inutile, ci pur şi simplu să ne străduim să atingem idealul, să-l dăm în ţărână şi să căutăm un altul – eterna dialectică a spiritului uman. Idolul este nemişcare, idealul este viaţă, mobilitate...
21.Un scriitor poate face un blog, limbajul HTML suportă orice.
22.La fel, un blogger poate scrie o carte oarecare - hârtia suportă şi ea orice.
23.Un scriitor bun poate să facă un blog rău, dar asta nu contează. Uneori, căutând eternitatea este greu să surprinzi cotidianul. Cum a răspuns un papă din secolul XIX unui sfetnic care-l grăbea să facă reforme pentru că a doua zi va fi târziu. Răspunsul papei: Ce mă iei tu cu mâine, cu ieri, Biserica respiră în ritmul secolelor....
24.Un scriitor bun poate să scrie un blog bun, din toate categoriile. Punct. E talentul unui om.
25.Dacă un blogger bun poate să facă o carte bună, literatura are doar de câştig. Văicărelile sunt ale celora care nu ştiu să scrie. Dar:
26.Cel mai important – nu contează cine scrie, contează ce scrie.
27.Un blog este ca o carte. Există pe lumea asta cărţi deschise. Tuturor. Este momentul când autorul comunică cu toată lumea. Blogul îi va oferi posibilitatea unei scrieri colective. Blogul are o existenţă de tip simbioză cu cartea, este scrierea colectivă a cărţii, folclor virtual.
28.Există şi cărţi închise, atunci blogul nu-i ajută cu nimic scriitorului...căci jurnalul electronic are o existenţă autonomă faţă de carte.

Va urma...

Open Library...open culture

   

Internet Movie Database, pe scurt IMDB, este un catalog universal al producţiilor cinematografice din toată lumea, o bază de date şi indicii despre filme, actori, regizori etc. Practic, despre toate filmele lumii puteţi găsi câte ceva, chit că filmul a fost realizat de Hollywood, Bollywood sau un studio necunoscut din Congo.
Un proiect ambiţios, OpenLibrary, îşi propune să construiască un catalog electronic analog pentru ...cărţi. Un catalog care să conţină informaţie despre toate cărţile, apărute în toate ţările, în toate vremurile şi în toate limbile. E bine? Fantastic...

Principiul de lucru: fiecare carte are pagina sa personală, ca în wikipedia. Pe această pagină poate fi plasat cuprinsul cărţii, un scurt rezumat, link-uri spre ediţii ulterioare, o biografie a autorului etc. În dreapta sus, un chenar vopsit în galben călduţ, care include trei opţiuni (litere scrise în verde palustru): BUY (cumpără), BORROW (împrumută) , DOWNLOAD (salvează fişier)... Prima opţiune, în mod logic, ar trebui să conţină un link spre o librărie on-line, a doua, spre o bibliotecă, poate cafenea literară, a treia – spre un site de unde poate fi descărcată cartea. Printre alte facilităţi promise – un Print-on-demand. 
Ce putem face noi? Câteva lucruri:
- citind o carte, să facem un rezumat, să scanăm coperta şi cuprinsul;
- copiem frumuşel descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale, dacă există;
- căutăm ceva date despre autor;
- librăriile ar trebui să iasă în Internet, să introducă informaţia (link-ul spre produsul – carte) în baza de date;
- la fel buchiniştii ar trebui stimulaţi, prin politici culturale publice sau subvenţii de stat, să-şi construiască pagini în Internet, unde să afişeze măcar titlurile cărţilor şi preţurile lor;
- despre biblioteci...a se vedea punctul precedent;
Mă gândesc că site-ul va avea un succes nebun... El va permite integrarea tuturor librăriilor şi vânzătorilor de carte într-un sistem eficient de distribuţie a cărţii. Potenţialul client va căuta cartea de care are nevoie, va vedea care este punctul cel mai apropiat de distribuţie şi va face o comandă... Rămâne ca librarii moldoveni să nu piardă timpul degeaba... Sistemul este unul cu ierarhie orizontală semn că nu vor fi discriminate editurile mici sau buchiniştii tradiţionali. Eu am utilizat, în calitate de exemplu, pagina cărţii „Zbor Frînt” de Vladimir Beşleagă, apărută la Chişinău, la editura „Hyperion”, în 1992 !
La moment funcţionează doar versiunea DEMO. Versiunea full va fi accesibilă în Octombrie.
P.S. Spre deosebire de GoogleBook, orientată exclusiv spre clienţii Google, un fel de univers digital privat, cu bilet de intrare, OpenLibrary promite să fie un catalog gratuit deschis absolut tuturor utilizatorilor de Internet.

prin evul mediu

Michel Pastoureau
„Viaţa cotidiană a Franţei şi Angliei în vremea cavalerilor Mesei Rotunde”
Moskova, Editura „Molodaia Gvardia”, 2001
Orig. Michel Pastoureau, “La vie quotidienne en France et en Angleterre au temps des chevaliers de la Table ronde”, 1972

În ultimul an gimnazial, profesoara de istorie, o doamnă foarte inteligentă, ne-a supus unui test inedit: să descriem verbal/prin desene o zi din viaţa unui om medieval, din Europa de până în veacul al XV-lea... Facilitatea unui asemenea exerciţiu era în afara oricărei îndoieli, dar dificultăţile au apărut după prima frază... (Era clar că o zi obişnuită din viaţa unui om din toate epocile avea o dimineaţă, o amiază şi o seară. Apoi, toate societăţile cunosc fenomenul numit „sărbătoare” – fie că îi zicem ieşirea din durata temporală „obişnuită“ (Mircea Eliade „Sacrul şi profanul”, cap. II) şi o legăm de un eveniment religios, fie că o justificăm prin evenimente din domeniul socialului, al obişnuitului, al naturalului (luăm cuvântul ca antonim „supranaturalului”) cum ar fi turnirurile, zilele de naştere ale monarhilor sau ale nobililor locali, alte momente din viaţa oamenilor. ) Am realizat atunci că istoria pentru noi, elevii unui gimnaziu obişnuit, ca şi pentru majoritatea profesorilor noştri, formaţi la aceleaşi şcoli de gândire a faptului istoric, este compusă exclusiv din momente, evenimente, personalităţi şi situaţii politice. Ici-colo apărea câte un cărturar care aprindea o flacără la care aveau să ardă generaţii de urmaşi, sau câte un inventator care transforma din talpă viaţa oamenilor. Dar despre ei se ştia şi se vorbea foarte puţin. Vastul edificiu al gândirii politice a istoriei, al tratării faptului istoric ca o succesiune de evenimente politice, al cauzalităţii exclusiv politice (mai nou, după Marx, a apărut şi cauzalitatea economică a Istoriei) lăsa spaţii minuscule pentru evenimente din afara politicului. Ca şi cum oamenii din vremuri mai vechi şi-ar fi măsurat sorocul în bătălii, răscoale, jacquerii, turniruri, cruciade etc. În ceea ce priveşte viaţa cotidiană, surprinsă în întrebări de tipul: ce mâncau? ce beau? cum sărbătoreau? cum se îmbrăcau? cum percepeau lumea în care trăiau ? o ceaţa difuză, întreţinută cu bună ştiinţă de profesori, autori de manuale de istorie şi politicieni stătea asupra evului mediu, asupra antichităţii şi în parte, chiar asupra lumii în care trăiam...Învăţam, cum zice Popper, pe care am avut norocul să-l descopăr la vreme, o istorie a politicului, a instituţiilor şi structurilor politice ale societăţii confundată cu istoria însăşi... mărturiile despre alte epoci veneau doar din literatură şi am aflat despre Evul mediu infinit mai mult din Rabelais şi Cervantes decât din manualele autorizate...
Nu mai ţin minte cum s-a sfârşit acel test de control. Poate profesoara nu ştia nici ea şi spera să afle ceva de la noi, în vre-o izbucnire de originalitate, poate dorea să ne deschidă ochii asupra unei alte istorii, pe care şi noi începeam s-o cunoaştem. Povestirile bunicilor noştri despre deportările în Siberia, despre foametea de la mijlocul secolului trecut, despre colectivizare şi ororile ei căscau un hău între istoria oficială a succeselor pe calea industrializării ţi istoria particulară a suferinţelor omeneşti. Au urmat apoi un şir de lecturi relevante, care au distrus cumva pentru mine, însemnătatea faptului politic în istorie: Varlam Şalamov, Alexandr Soljeniţân, Geller şi Necrich...
Am descoperit pe urmă, într-un exces de dărnicie a unui prieten istoric şcoala franceză de Istorie, cea a „les Annales”, a lui Marc Bloch şi Lucien Lefevbre, am citit din George Minois, Jacques Le Goff, Robert Muchembled, Jean Delumeau, Allain Guerreau şi, cu voia D-stră, pe Michel Pastoureau. O fi existând între ei şi divergenţe, dar faptul care i-a unit în conştiinţa mea a fost redescoperirea Individului în istorie, omul mic cu toate obsesiile şi angoasele lui, cu relaţii sale complexe cu Sfântul Stat (al celorlalţi istorici), cu moartea, cu lumea naturală şi supranaturală etc.
... De ce Pastoureau nu se mulţumeşte să aleagă doar Franţa? Sau, de ce alege Franţa şi Anglia şi nu unul din ordinele teutone, sau oraşele italiene? Răspunde autorul: „Istoria vieţii cotidiene nu poate fi cuprinsă de graniţe de stat, mai ales în sec. XII şi XIII, când toate ţările creştinătăţii occidentale trăiesc într-un ritm cultural comun, când istoria Franţei se împleteşte cu istoria Angliei mai strâns ca niciodată. La Manche se percepe nu ca o mare, altfel zis ca o barieră de netrecut, ci mai curând ca un lac, pe apele căruia au circulat sistematic oameni, idei şi opere de artă. La Londra şi Paris purtau aceeaşi îmbrăcăminte, în împrejurimile oraşelor Lincoln şi Orleans consumau acelaşi tip de hrană, în castelele din Yorkshire şi Poitou citeau acelaşi tip de literatură. Romanele Mesei Rotunde, ale căror acţiuni se desfăşurau în cele două Britanii (Marea Britanie – Anglia şi Mica Britanie – peninsula Bretagne din Franţa actuală) au fost scrise în aceeaşi limbă, erau ascultate de acelaşi public de ambele părţi ale La Manche”(p.16). Altfel spus, mult înaintea Uniunii Europene de astăzi Europa a trăit o viaţă spirituală şi religioasă comună, mult înaintea spaţiului Shoengen oamenii, ideile şi banii au circulat nestingherit de-a lungul şi de-a latul Europei. Rămâne să cercetăm în ce măsură mania naţionalistă (creată de politic, cum a arătat de exemplu un Ernest Gelner) a fost progresul de a ne face să batem pasul pe loc câteva veacuri şi de a o lua de la început astăzi în plin secol XXI...
Deci, cum trăiau medievalii?
„Oamenii secolului al XII-lea nu erau prea interesaţi de scurgerea timpului. Număratul zilelor şi al ceasurilor, problemele calendarului laic şi ale celui bisericesc erau lăsate pe seama clericilor. Cele mai importante momente ale vieţii se defineau exclusiv prin ceremonialul religios care le însoţea” (p.17).
Este situaţia numită în istoria religioasă, cu o nostalgie vădită, ecclesia: „Biserica catolică medievală avea în vedere toate aspectele societăţii, exercita un control strict asupra normelor vieţii sociale şi deţinea, în această privinţă o poziţie de cvasimonopol” (Alain Guerreau, „Viitorul unui trecut incert”, „Cartier”, 2003, p.24)”...
„Oamenii din veacul al XII – lea nu se temeau de viaţă şi urmau porunca biblică: „creşteţi şi vă înmulţiţi!”. Sporul demografic era de 35 oameni la 1000 anual. Familiile cu mulţi copii erau un fenomen normal pentru toate clasele sociale. De altfel, familiile regale erau model: Ludovic al VI-lea, Henric al II-lea şi Ludovic al VII-lea au avut câte 8 copii” (p.18).
„Pentru Biserică condiţia principală a căsătoriei era acceptul soţilor. Încuviinţarea părinţilor nu era obligatorie şi teoretic ei nu putea împiedica copii să facă o căsătorie nedorită.[...] Din momentul oficierii religioase căsătoria era încheiată pentru vecie. Divorţul era interzis, desfacerea căsătoriei era o practică interzisă total. Unica modalitate de a rupe legăturile de căsătorie era să repudiezi partenerul fie din cauza sterilităţii, a impotenţei sau a prezenţei unor legături de sânge, neobservate la facerea căsătoriei” (p.21).
„Noţiunea de bătrâneţe, în sensul contemporan al cuvântului nu era cunoscută în Evul Mediu. În afara actului de călugărire, nu era cunoscut fenomenul odihnei meritate. Până în pragul morţii fiecare om se considera forţă de muncă activ şi, cât avea putere fizică, trebuia să-şi facă munca, agricolă sau de alt gen. Septuagenarii şi octogenarii încă participau la muncile agricole, la bătălii, pelerinaje sau exercitarea puterii politice” (p.22).
„Pentru a fi cavaler, nu trebuie să fii doar uns, mai trebuie să urmezi anumite reguli şi să duci un anumit mod de viaţă. În sensul acesta, cavalerii nu reprezintă doar o clasă juridică, ci o categorie socială specifică sau pentru a utiliza un jargon contemporan - „profesionişti ai luptei călare” (unicul mod eficient de luptă până în sec. XIII). […] Cavalerii trebuiau să urmeze nu doar un anumit stil de viaţă, ci şi o etichetă aparte. […] În general, codurile cavalereşti de conduită se bazează pe trei piloni : credinţă cuvântului dat, ordine şi corectitudine în relaţie cu oamenii ; mărinimie (largesse) ; ajutor şi apărare a bunurilor Bisericii. […] Soarele tuturor cavalerilor era considerat Goven, nepotul regelui Arthur, unul din participanţii Mesei Rotunde, care poseda toate calităţile unui cavaler – sinceritate, bunătate şi mărinimie a inimii, credinţă şi înţelepciune, simţul măsurii, vitejie şi forţă fizică, dispreţ pentru oboseală, suferinţă şi moarte, demnitate, mândria de a aparţine unui neam slăvit, slujbă sinceră seniorului, slujire a cuvântului dat, largheţe şi curtoazie. […] Noţiunea «largesse» includea în sine dărnicie, mărinimie şi risipă în acelaşi timp. Ea presupunea bogăţie. Categoriile opuse lui «largesse» - zgârcenie, căutarea interesului personal, trăsături caracteristice negustorilor şi ţăranilor, pe care Chretien îi prezintă într-o lumină proastă” (p.32-36).
„Interiorul locuinţei seniorului poate fi definit în trei linii: modestie, curăţenie şi un număr mic de articole de mobilă” (p.44).
„Până în sec. XIV în conştiinţa omului occidental culorii albe se opune nu cea neagră, concepută ca lipsă a culorii, ci roşul” (p.86).
„Împreună cu sfântul Bernard, biserica sec. al XII-lea urma citatul din sfântul Ieronim: către femeia străină, dragostea este ruşinoasă, către a sa ea trebuie să fie moderată; acela îşi înşeală soţia care o iubeşte prea mult” (p.85) – a se vedea Guy Bechtel, „La chair, le diable et le confesseur”, Paris, Plon, 1994 pentru o istorie nuanţată a relaţiei complexe biserică-familie, biserică-sexualitate.
„În sec. XII bărbaţii iubeau femei făcute, cu talie subţire, picioare lungi şi sâni mici ridicaţi. Romanele secolului următor consemnează o schimbare în gusturi: sunt preferate formele mai durdulii care permit o „plinătate a jocului sexual” (p.87).
„Neavând un înţeles clar al normelor estetice ale figurii, ştim totuşi de ce cusururi trebuie să se ferească un cavaler, dacă doreşte să pară atrăgător: un cap excesiv de mare, urechi mare, păr roşcat sau prea întunecat, faţă păroasă, sprâncene lungi (V.S. probabil sunt din neam urât!!!), nas mic şi turtit, buze cărnoase, dinţi galbeni şi inegali, spate încovoiat, burtă mare, ieşită în afară, mâini scurte, tălpi groase şi degete noduroase” (p.87).
...Ţăranii şi săracii consumau multe cereale. Nobilii din contra – multă carte, peşte, trufandale. În ambele cazuri este vorba de un exces...
„Occidentul era o totalitate, un tot întreg şi graniţele lui interioare erau convenţionale pentru oameni, mărfuri şi idei. Din acest motiv adevăratele aventuri (adică întâlnirea cu necunoscutul V.S.) încep dincolo de lumea creştină familiară. […] Din unirea unor elemente eterogene se naşte „minunea bretonă” – acel sentiment al neobişnuitului, al ambiguităţii şi farmecului care face atât de seducătoare literatura ciclului lui Arthur. În ea nu există descrieri banale, atmosfera fiind încărcată de aluzii şi lucruri nerostite până la capăt. Mai important decât orice cuvinte eşti tu. Aceste opere sunt create nu pentru a trezi admiraţia cititorului ci pentru a-i seduce imaginaţia. Şi pentru a găsi ceva neobişnuit, nu trebuie să pleci chiar în India mitică: lumea de dincolo a morţilor se află chiar alături de cea a viilor, iar graniţa din ele se trece relativ uşor. Cavalerului rătăcitor îi este de ajuns să treacă prin pădure, câmp sau râu pentru a trece în lumea fantastică a zeităţilor, zânelor şi elfilor. E de ajuns să te urci pe un vas părăsit pentru a te trezi într-o ţară necunoscută” (p.99-100).
...Mai sunt capitole despre arme, despre îmbrăcăminte, despre alimente, despre ritualuri, despre imaginarul medieval – toate în 100 pagini. O manieră laconică de a scrie. Cartea lui Pastoureau nu este o analiză detaliată a fragmentului temporal, autorul recunoaşte asta în Introducere, ci o crestomaţie. Un fel de material suplimentar pentru lecturi istorice.
La final, ceva concluzii:
- lumea este mai puţină politică decât se crede. Instituţiile politice (la vremea aia) nu joacă un rol prea important. De altfel politicul este un teren în care statul feudal, foarte slab încă, se luptă cu biserica, nobilii locali şi alte forţe din exterior pentru supremaţie. Proiectarea retrospectivă a ponderii factorului politic în unele epoci este o ...măgărie.
- istoria poate, şi trebuie scrisă din perspectiva individului, nu a instituţiei – este motivul din care personal nu accept nici Istoria Românilor nici cea Integrată (la asta promit să revin în curând).
- argumentului că relaţii sociale sunt mai importante decât indivizii izolaţi putem să-i opunem contrateza: relaţiile politice nu epuizează relaţiile sociale, după cum politicul nu epuizează socialul şi în unele epoci, nici nu-l dirijează măcar.
- noutatea are nu doar cauzalităţi istorice, pentru o bună parte a istoriei Europei occidentale, politicul nu a avut nici o influenţă sau a fost neglijabilă.
- dincolo de bătălii, turniruri, cuceriri şi răscoale au existat oameni reali, în carne şi oase. Am pierdut în parte mărturiile „vii” despre ei, nu avem acces direct la sensibilitatea lor, ne sunt necunoscute atitudinile lor despre moarte, viaţă, lumea de dincolo. Suntem condamnaţi la Poezie în sensul lui Bataille (vezi „La theorie de la religion”) adică să adăugăm cuvinte, descrieri, metafore acolo unde nu ne ajung mărturii şi probe.
- orice discuţie despre progresul în istoria umană, altfel zis orice filozofie a istoriei trebuie să pornească de la indivizi şi să ia în consideraţie doar indivizi. O linie vizibilă se poate trasa doar de la individ la individ... Putem formula câteva constante: autonomia individului în raport cu diversele–isme colective, independenţa existenţei lui de factorii naturali, soluţionarea fundamentelor instinctuale ale existenţei, altfel zis acoperirea nevoilor fundamentale pentru realizarea deplină a „demnităţii umane” - casă, hrană, apărare de frig etc... O abatere „lirică”: dacă am ajuns, în secolul XXI să ne mai fie frică încă de foame, secetă, moarte, condiţii meteorologice nefavorabile sau lipsă de spaţiu locativ este semn că nu am avansat prea mult chiar dacă am schimbat câteva zeci de tipuri de regimuri politice.

se mai vand carti...

Cele mai bine vandute carti în ultima perioadă, la cele mai importante edituri din România (via Bookblog)


Editura Polirom

1. Ma dau în vânt după cumpărături - Sophie Kinsella
2. De veghe în lanul de secară - J.D. Salinger
3. În noapte - Haruki Murakami

Editura Humanitas

1. Ghidul nesimţitului – Radu Paraschivescu
2. Memoriile unei gheise – Arthur Golden
3. De ce iubim femeile – Mircea Cărtărescu

Editura Curtea Veche

1. La masă cu Jamie – Jamie Oliver
2. Şase pălării gânditoare – Edward de Bono
3. Întrebările sunt, de fapt, răspunsuri – Allan Pease

Editura Nemira

1. Ultimul templier – Raymond Khoury
2. Codul Bibliei 2 – Michael Drosnin
3. Bărbaţii sunt nişte porci – Rodica Ojog-Braşoveanu

Editura Rao

1. Labirintul – Kate Mosse
2. Povestea unui nebun – John Katzenbach
3. Omul din umbră – Efraim Halevy

Editura Trei

1. Cartea gesturilor. Cum putem citi gândurile oamenilor din acţiunile lor - Peter Collett
2. Fructul interzis. Romanul erotic al unei femei din lumea arabă - Nedjma
3. Iubirea faţă de aproapele - Pascal Bruckner


concluzii:
- autorii straini se vand mult mai bine decat cei autohtoni (15 autori straini contra 3 romani)...
-majoritatea absoluta a autorilor bine vanduti sunt inca in viata ( o mica palma pentru clasici)
- in top intra atat beletristica de calitate, cat si carti de self-building, senzatie etc...
- poezie ?????
- si nici unul dintre autorii din top nu este inclus in programul de lecturi scolare obligatorii.. .chestia asta poate fi interpretata dublu: ca semn de sanatate intelectuala (adica, vedeti, noi nu citim doar ce ni se da la scoala) si ca semn de imbatranire si inapoiere a sistemului de invatamant...

cine sta in lanul de secara?

J.D. Salinger

„De veghe în lanul de secară”

(THE CATCHER IN THE RYE)

Este un roman clasic, extraclasic şi răs-clasic. Despre el s-a scris destul încât nu pot spera să aduc vreo interpretare inedită. Am văzut şi abordări cinematografice, fie şi în treacăt. Îmi vine în minte un film cu Mel Gibson şi Julia Roberts, în care el juca rolul unui tip spălat pe creier şi programat să acţioneze la comandă... La un moment Gibson îşi procură cartea dintr-o librărie, iar FBI&restul se pun pe urmele lui... Am mai citit romanul pe la vârsta de 16-17 ani, dar nu şi-a făcut loc printre cărţile preferate. Eram pe unda Dumas, Verne, Swift, Hugo, Scott şi nu simpatizam deloc eroi care împroaşcă cu noroi în jurul lor, tipi care îşi zidesc în juru-le, ziduri impenetrabile. Eram la o fază când îmi plăceau eroii comunicabili şi sociabili (asta era calitatea ce-o apreciam cel mai mult), săritori la nevoie, entuziasmaţi până la nebunie de lume, îndrăgostiţi de situaţia temporală în care au avut (ne)norocul să se nască. Holden Caulfield nu mă fascina deloc. Acum că tot am recitit romanul mi se pare că am fost puţin idiot. Sunt acolo atâtea idei gata gândite şi formulate – aş fi fost scutit de efortul de a ajunge la ele pe căi ocolite. Aş fi economisit şi ceva timp.
„În orice caz, în mintea mea am văzut o mulţime de copii mititei jucând un joc în lanul întins de secară. Mii de copii ― şi nimeni în jur, adică nici un om mare, în afară de mine. Şi eu stau la marginea unei prăpăstii ameţitoare. Şi ştii ce fac? Prind copiii să nu cadă în prăpastie. Vreau să spun, când aleargă şi nu se uită unde merg, trebuie să le ies în cale şi să-i prind. Asta aş face toată ziua. Aş sta de veghe în lanul de secară. Ştiu că-i o nebunie. Dar e singurul lucru care m-ar tenta. Ştiu că-i o nebunie”.
Nu are rost să redau subiectul. Eu zic că „De veghe în lanul de secară” este o lectură obligatorie, un fel de acquis intelectual pe care trebuie să-l avem, la fel cum purtăm bani de buzunar, cum ne îmbrăcăm când e frig. Zicea Gombrowicz: „Am fi scutiţi de multe dezamăgiri dacă am înceta să-l numim „scriitor” pe oricare ştie să scrie...” eu adaug: dacă am înceta să-l numim cititor pe oricare ştie să citească.
Nu este o chestie de elită, ci de cenz. Nu poţi să spui: „Eu sunt mare cititor, îmi plac cărţile!” dacă nu ai parcurs măcar jumătate din marile cărţi ale lumii. Se ştie care sunt ele...
„De veghe în lanul de secară” nu mi s-a părut un roman despre adolescenţi şi-mi pare rău să zic asta. Adolescenţii noştri nu sunt aşa. Poate ai lor sunt aşa cum îi descrie Salinger. Ai noştri, repet, nu. Adolescenţii noştri sunt rebeli cu ziua, sau dacă au reuşit să prindă la televizor sau la radio vre-un apel rătăcit al unui marginal rus. Ai noştri cred în idoli. Eroul lui Salinger – nu.
Holden Caulfield scuipă în ierarhii, celebritate, snobism, cretinism, lipsă de bun-simţ, ipocrizie şi mimetism. Este individul care se autoizolează, care întoarce spatele lumii, îşi procură plăcere din a „trage bărbi celorlalţi”, altfel zis îşi bate joc de ei.
Eu – restul. Eu – ceilalţi. Eu, bunul, inefabilul, drăguţul, restul – cabotini, prefăcuţi. Este vorba de un univers structurat pe două linii divergente care nu se vor intersecta niciodată.
Eu nu-l văd pe Holden Caulfield adolescent. Trăsătura asta de caracter nu este proprie unei perioade a vieţii. Ea este modul de existenţă prin gândire a unui grup social matur, poate cel mai matur: intelectualul. Holden Caulfield este un intelectual, unul matur, chiar dacă sună aiurea. Este tipul de intelectual occidental care se ridică, uneori nejustificat, deasupra restului oamenilor, tipul care-şi construieşte o întreagă construcţie menită să-l automartirizeze, autoeroizeze. Nu sunt primul care vorbeşte despre sadomasochismul intelectualist. E vorba aici de cunoaşterea prin suferinţă, de pornire a motorului raţiunii prin intermediul pasiunii. O negare totală a fericirii în numele adevărului, în numele cunoaşterii. Ne apropiem de ceilalţi nu pentru a comunica cu ei, în sensul de a instaura o comuniune, ci pentru a ne opune lor.
Spre deosebire de înţeleptul oriental care caută tao, calea, intelectualul de tip occidental nu caută căi. El are program, proiect dacă vreţi. Asceza înţeleptului oriental este una asocială: peştera, râul, jungla, munţii – tot atâtea spaţii autonome, în care ruptura cu socialul este aproape totală, apoi, această asceză nu este în mod declarativ îndreptată împotriva societăţii. Este doar căutarea în tihnă a unui nou tip de umanitate, de comunicare cu sinele... Chun Tzu: omul înţelept nu posedă nimic propriu. Omul dumnezeiesc nu are merite. Omul spiritual nu are nume.
Prin contrast, intelectualul de tip occidental nu poate exista în afara acestui „Scuip pe toată lumea! Toţi sunt idioţi!”. Declarativ desigur. E un fel specific de asocialitate socială.

un film

Un film asiatic prins pe TV3, rubrica „Filme tari” (Крутое кино) – „Days of being wild”. De memorizat trei replici (citez din memorie):
a) „ - Priveşte la ceasul meu timp de un minut!
– De ce?
– Priveşte...
Tic-tac. Tic-tac.
- A trecut deja un minut...
- Păstrează-l în memorie. Este un minut special. Minutul când am fost alături timp de un minut. Suntem prietenii unui minut.”
Vanitatea ne constrânge (sau noi o constrângem pe ea!) să dorim prieteni pe o viaţă, prieteni ai unei vieţi fără a ţine cont de faptul că viaţa nu este compusă din viaţă şi altceva, ci din succesiuni de minute şi secunde, jertfite oarecum prea lesne pe altarul veşniciei... Refuzăm prieteni ai unui moment în detrimentul altora, presupuşi a fi pentru vecie. Deşi momentul este cel care contează. După viaţă nu urmează o altă viaţă, pentru a reuşi să evaluăm prietenii de-o viaţă, în timp ce după un moment vine întotdeauna un alt moment, după un minut vine altul. O viaţă nu poate fecunda alte vieţi decât prin intermediul morţii, sau negare proprie. Pentru a fi profilică o viaţă trebuie să fie sterilă, să fie însoţită de un abandon disperat al vieţii...Pe de altă parte, orice moment poate fecunda un alt moment, orice minut poate deveni marele minut după care totul ce urmează va fi pură statistică.
De asta cred în dragoste la prima vedere. Cred în momente ce par a transfigura fiinţa, clipe când răsuflarea se aude doar pe sine, când bătaia inimii poate astupa orice alt zgomot uman sau cosmic. Sunt minutele când ai găsit (ţi s-a arătat, ai pipăit) Calea...Pentru a putea vedea calea trebuie să crezi că dragostea e un Adevăr. Ea nu este relaţia dintre oameni şi lucruri, oameni şi oameni ci deschiderea care face posibilă aceste relaţii. Relaţiile însăşi nu sunt decât consecinţe.


b) „Am auzit legenda unei păsări care s-a născut fără picioare. Din cauza asta nu poate coborî pe pământ. Zboară întruna. Când oboseşte, se lasă purtată de rafalele de vânt... Va ateriza o singură dată: când va muri.”
Eroul din film subînţelege dragostea liberă, anarhistă, fără obligaţii şi legături instituţionale, dragostea ca drept, nu şi ca obligaţie. Iubirea care îi încălzeşte pe toţi deopotrivă fără ataşament special pentru cineva aparte. Nu e vorba de adulter, nici de curvăsărie. Este aşa zisa viaţă. Este ca şi cum a-i iubi omenirea, fără a-i iubi pe oamenii concreţi. Nu pot aşa, sentimentul omenirii trebuie să se bazeze pe percepţia concretă a individului particular, nu a celui abstracţie.

c) „ Mama, lui:
- Fi-i mai bun cu mine. Şi nu-i bate pe tinerii ăştia. Ei sunt amanţii mei. Ei mă fac fericită. Tu m-ai făcut vreodată fericită?”
Chiar aşa, suntem oare obligaţi să ne facem mamele fericite? Cum să ne distribuim obligaţiile, timpul şi grijile între cele două generaţii: cea a părinţilor noştri şi cea a copiilor noştri? Între obligaţia de a avea grijă de un trecut fără viitor şi cea de a îngriji un viitor deocamdată fără trecut, unde să mai băgăm şi speranţele noastre, visele şi gândurile ce ne fac să ardem?
Dacă mă gândesc mai bine, eu sunt restanţier la capitolul ăsta. Maică-mea nici măcar nu mă prea vede, nici nu mă prea aude în ultimul timp... Ce ne facem cu părinţii? Mi-am construit o întreagă concepţie a maturizării în baza unei opoziţii cu ei, cu idealurile lor. Uneori mă gândesc că am greşit. Ei, părinţii, nu prea au programe, proiecte, idealuri, văd şi percep în schimb oameni concreţi, adică eu, surorile mele. Şi opoziţia mea cam stă în aer. Pe de altă parte încă nu am copii. Sunt egoist, am şi vreau să am timp doar pentru mine. Sunt un rău membru al colectivităţii...unul dintre vinovaţii scăderii sporului demografic din ultimul secol. O fac nu din impotenţă sau din cauza unor dificultăţi materiale, deşi nici astea nu lipsesc, ci din motive personale, este o alegere a mea... sunt probabil cel mai mare parazit al societăţii, un tip care doar cere fără să dea nimic în schimb.

un polonez, noaptea

Witold Gombrowicz
„Cosmos”
Bucureşti, Editura „Univers”, 2000
„Va fi greu să vă relatez în continuare povestea mea. În general nu ştiu dacă e o poveste. E greu să numeşti poveste toată această...concentrare şi descompunere...a elementelor...” (p.142).
„Cosmos nu este un simplu roman care relatează o dragoste tragică. El este un roman despre însăşi autocrearea acestei întâmplări, despre autocrearea realităţii, despre modul stângaci, şchiop în care se naşte din asocierile noastre...cum s-ar fi putut ca această modelare să nu producă scrâşnete, împotriviri, falsuri: la fiecare pas construcţia se prăbuşea în haos. Cosmos este un roman care se autocreează în timpul scrierii” (Postfaţă, p.157).
...Va trebui să vorbesc despre un roman-experiment, o scriitură ce nu are alt rost decât acela de a se autocrea, de a se privi pe sine şi de a se percepe în detaliu. Sunt multe priviri în acest roman, multe puncte de observaţie, multe turnuri de veghe – un amestec de planuri, şi, practic, lipseşte o linie unică a naraţiunii. De fapt ceea ce numim în mod tradiţional linie de subiect, fir narativ sau schelet discursiv în cazul romanului Cosmos este secundar şi nu ne interesează aici.
Motivul povestirii este tânărul Witold, un adolescent rebel (altfel cum se putea?), iar suprapunerea de planuri, motive, priviri, gânduri reprezintă de fapt procesul maturizării sale, o poveste care nu este orientată spre creştere şi desăvârşire aşa cum ni s-ar părea nouă şi cum am fost învăţaţi.
Maturizarea adolescentului, sugerează Gombrowicz, nu este un proces liniar, cu miză cunoscută, ci o goană după semnificaţii ascunse, după umbre şi realităţi...un haos suprapus pe alt haos, dezordinea lumii gândită, percepută, simţită, privită de dezordinea unei firi umane. Momente banale: vederea unei vrăbii spânzurate, o scrijelire pe tavan iau forma unor Semne, unor Indicii, unor sisteme planetare în galaxiile universului adolescentin, eroticul străbate întreaga fiinţă, întreaga realitate. Adolescenţa este tenebroasă, încurcată, nehotărâtă, preferinţele se nasc din încrucişări întâmplătoare de situaţii, corpuri, lucruri – este şi modul în care cele două perechi de buze, ale Katasiei şi ale Lenei devin un întreg erotic seducător, halucinant. O atingere discretă de mână, un picior dezgolit involuntar pot genera situaţii de o tensiune erotică (şi psihologică – pentru Gombrowicz adolescenţa este un amestec de erotico-neerotic, de erotică neerotică şi de neerotică erotică) extraordinară.
Tânărul Witold, eroul lui Gombrowicy este o oglindă, sau mai degrabă o prismă care deconstruieşte „lumina, senzaţiile” realităţii şi le descompune în componente erotice.
Aş vrea să fiu înţeles corect: Cosmos nu este un roman erotic, în sensul că ar urmări stimularea imaginaţiei cititorului sau crearea, pentru el, a unor noi fantasme erotice. Cosmos este o mărturie a unui proces complex: cel de formare a personalităţii umane.
Stilul este dens, ritmat şi oarecum dezordonat. Obiecte, lucruri, senzaţii sunt înşirate grăbit, amestecate, privirea autorului se detaşează de ele, apoi revine, din nou pleacă de la ele, iar revine etc.
Spre deosebire de alţi adolescenţi rebeli celebri, cum ar fi de exemplu Holden Caulfield din „De veghe în lanul de secară” de J.D. Salinger, Witold nu construieşte un zid în jurul său, nu se autoizolează şi nu-şi construieşte un univers propriu bazat pe opoziţie, pe puritatea unei poziţii asumate împotriva unei alte poziţii incriminate numite cretinitate, plictiseală, pe scurt angoasă. Witold este deschis spre lume, spre ceilalţi, jocul său erotic are nevoie de Altul, pe care-l interiorizează subiectiv: Lena, obiectul dragostei autorului nu este idealizată, din contra fiecare nouă întâlnire a eroului cu ea aduce un nou suflu erotic. Dacă îmi aduc bine aminte, eroul lui Salinger şi-a idealizat o poziţie, a sa, a plictiselii sale, a cretinismului celorlalţi, o poziţie oarecum autoadulatoare, dar în mod clar ideală. Lena este un om real, cu toate atributele posibile ale realităţii. Eroul lui Gombrowicz nu prea idealizează; erotismul lui fiind îndreptat spre împlinire, spre cuplare, nu poate fi ideal. Iată-l pe Witold privind-o pe Lena şi pe soţul ei, Ludwick: "Ştiam că ar fi fost de ajuns o atingere, pe ascuns, abia vizibilă a degetului său de degetul ei, pentru ca amândoi să devină inimaginabil de desfrânaţi” (p.18) sau „fiindcă dacă, să zicem, s-ar dovedi că ea, alături de soţul ei ar practica aceste strângeri sub braţele mele, atunci putea fi aşa, iar acest mic păcat se putea adăuga la candoarea şi timiditatea ei, care (candoare şi timiditate!) ar deveni în acest caz o treaptă superioară a perversităţii” (p.37).
În fine, ”Cosmos” nu este un roman povestibil, ci unul studiabil. Este o terapie. Gombrowicz: „Pentru mine, Cosmos este negru, în primul rând negru, ceva ca un curent negru, învolburat, plin de vârtejuri, de obstacole, de revărsări, o apă neagră care poartă mii de resturi, iar un om o priveşte – o priveşte şi e dus de ea – încercând să descifreze, să înţeleagă cum să adune totul într-un întreg...” (p.157).

despre o revista...

Săptămânalul „Literatura şi Arta” şi-a schimbat titulatura (eu acum am observat) – deja nu mai este al Uniunii Scriitorilor din Moldova, ci AL SCRIITORILOR DIN REPUBLICA MOLDOVA. Aştept să devină săptămânal al UNOR SCRIITORI DIN REPUBLICA MOLDOVA, apoi A UNORA ... DIN REPUBLICA MOLDOVA.
Numărul din 12 iulie conţine mai multe perle „lingvistice” (ca să nu le spunem altfel, inepţii, de exemplu) chiar decât revista Uniunii Fermierilor (să mă ierte bieţii agricultori!). Au concediat oare şi corectorul?
Pe îndelete:
Chiar pe prima pagina „cronicarul politic”, Valeriu Dulgheru greşeşte numele prim-ministrului român. Astfel, dl. Tăriceanu apare ca Tărâceanu. O fi cu fler chestia asta, dar omul ăla are un nume ce poate fi consultat fie cu telecomanda, fie din ziare, fie din Net. Poate dacă era vorba de un demnitar din Tuvalu se mai trecea cu vederea...
Acad. Mihai Cimpoi inventează un nou concept filozofic, căruia nu i-am înţeles încă pe deplin semnificaţiile: „ca un poet şi în accepţie heideggeriană, cu luminile/deschiderile şi umbrele/ÎNCGHIDERILE ei” (p.4). Au în redacţie măcar un Microsoft Office cu SpellRom instalat?
Tov. Gheorghe Marin, altminteri om de treabă, încearcă să povestească istoria lui Giuseppe Garibaldi (p.7); se întrevede, în spatele cronicii cu accente pro-româneşti şi patriotice, o umbră sovietică. Poate ar fi fost mai bine pur şi simplu să traducă articolul din Wikipedia consacrat marelui italian... Dar. „Garibaldi atacă LARGUL MĂRII, unde întâlni primul vas al inamicului, care, luat prin surprindere, după câteva focuri capitulă. Câţiva negri din echipajul captiv trecură pe vasul italienilor, IAR RESTUL DĂDURĂ BIR CU FUGIŢII, CARE ŞI ÎNCOTRO”. Mi se pare idioată fraza asta: păi ce fel de „care şi încotro” în largul mării? Sau o fi făcut Garibaldi pentru ei vre-un bulevard în mijlocul Oceanului Atlantic? Dacă mă enervez ajung şi la Moise...
Tot acolo un verb de o noutate inedită: ÎNECHIPATE sau pe aceeaşi linie logică – „bătrânul continent european”.
Mai departe, în acelaşi articol Mazzini, apare ca MADZINI (forma rusă). Ceva şi mai suav: „Curând izbuti şi el (Garibaldi adică) să evadeze din propria închisoare” (sic!!!!!). Păi, îţi faci închisoare proprie ca să stai în ea? Ş-apoi, nici nu am prea am citit că Garibaldi şi-ar fi tras şi o închisoare? Poate era Gigi Becali şi autorul i-a confundat? P.S. conform autorului, tot în propria închisoare Garibaldi şi-ar fi petrecut „ultimii ani de viaţă, într-o sărăcie cumplită”. Ceva nu se leagă aici, cum aşa, cu închisoare proprie şi să mori de foame? Poate îşi construia mai degrabă o fabrică decât închisoare?
Ultima achiziţie lingvistică a fost de fapt epurată demult, dar tov. Marin o utilizează chiar de două ori: COMANDARM. Din câte ştiu este un termen sovietic, o traducere în bolşevică a gradului General de Armată. Chestia nu se mai poartă, nici chiar în Rusia, nomenclatura a fost abolită încă pe vremea URSS...

ceva despre ateism

Alexandre Kojeve
« L`athéisme »
Paris, „Gallimard”, 1998
Trebuie să spun din start că Alexandre Kojeve m-a dezamăgit într-un fel: aşteptam o pledoarie pătimaşă pentru sau împotriva ateismului, dar, la sfârşitul lecturii nu pot să-i incriminez autorului nici măcar o virgulă în plus în favoarea (defavoarea) fenomenului abordat. Pe de altă parte, pedantismul lui Kojev mi s-a părut mai mult nemţesc decât rusesc sau francez. Autorul celebrului curs de lecţii INTRODUCTION À LA LECTURE DE HEGEL audiat de floarea intelighenţiei franceze: Raymond Aron, Pierre Klossowski, Georges Bataille, Jacques Lacan, Maurice Merleau-Ponty, Gaston Fessard, Eric Weil mizează mai mult pe pedantismul spinozist decât pe subterfugiile lingvistice şi retorice ale stilului francez de a filozofa (ne referim la Bergson de exemplu).
Lucrarea în sine reprezintă o teoremă demonstrată punct cu punct. Întrebarea, veridicitatea căreia merită probată, este: există un ateism şi dacă da care-i locul său adevărat în gnoseologie, religie, sau comportamentul cotidian al indivizilor?
La fel ca Heidegger în cazul fiinţei, Kojeve porneşte de la problema unei formulări adecvate a întrebării cu privire la sensul „ateismului”. Simpla definire a ateismului ca negaţie a lui Dumnezeu nu este suficientă, or, este necesar să specificăm despre ce negaţie şi despre ce Dumnezeu este vorba. Din punctul de vedere al unei religii oarecare, negarea existenţei divinului, aşa cum ne este revelat de această religie, este un ateism. Or, din familia marilor religii fiecare pretinde că deţine adevărul final şi că este calea spre Dumnezeul adevărat, celelalte fiind şarlatanii şi idolatrie. Putem astfel lesne cădea în capcana propagandei religioase, dacă nu luăm câteva măsuri de precauţie.
Pentru Kojeve, aceste măsuri sunt trasarea, în spaţiul filozofic şi religios al unor linii clare de demarcaţie între ateism şi religie, între religiile teiste şi non-teiste, între ateismul religios şi cel laic – o întreagă constelaţie de confuzii.
Termenii-forţă, altfel spus pilonii teoriei lui Kojeve cu privire la ateism sunt: lucrul (quelque chose), existenţă (existence), neant (neant sau rien), om (homme sau être), lume (monde), omul în lume (homme-dans le-monde, care semnifică interacţiunea reciprocă om-natură astfel încât putem vorbi de o lumitate a omului şi o umanitate a naturii) etc. Toate aceste noţiuni, precum şi altele, vor fi elucidate în procesul argumentaţiei filozofice.
Pentru a ieşi din cursa definiţiei „religioase” a ateismului, Kojeve postulează câteva criterii generale care depăşesc limitele religiei. Se trece la determinarea condiţiilor generale ale situării fiinţei (être) în raport cu lumea şi cu quelque chose au dela du monde, altfel zis Dumnezeu, scris cu literă mare sau cu mică sau chiar nescris şi doar subînţeles.
În parte, situarea fiinţei în această ecuaţie monde-homme-Dieu în majoritatea religiilor monoteiste universaliste (în primul rând creştinismele, islamul şi iudaismul) poate fi redusă la o schemă cu trei trepte (mai exact două plus una, superioară). Datul fundamental este desigur fiinţa (homme sau être) cu cunoştinţa de sine (conscience de soi même), apoi lumea (monde) şi o posibilitate a ceva diferit de relaţia om-lume, adică Dumnezeu.
Cele trei părţi ale schemei pentru teist pot fi prezentate în felul următor: omul (1) considerat în lume, ceea ce în lume nu este om (2), ceea ce nu este nici om nici lume şi care se găseşte deci în „afara” „lumii care implică omul”, adică Dumnezeu (3).
Această schemă aparent simplă nu este lipsită de echivocuri. Care este natura relaţiei om-natură în opoziţie cu relaţia natură-Dumnezeu sau om-Dumnezeu? De ce legătura om-natură este mai strânsă decât celelalte relaţii posibile enumerate mai sus? În baza căror criterii se formează acea comunitate care face posibilă opunerea om-natură faţă de Dumnezeu?
Pentru ateu cele trei lucruri sunt de fapt două - a treia posibilitate, cea a existenţei unei „quelque chose en dehors du monde impliquant homme” pur şi simplu nu există. Pentru ateu finalitatea omului şi a naturii este nimicul.
Am putea punct aici, dar...există câteva momente delicate. Întâi, ce este acest nimic (le rien)? Dacă nimicul este ceva total diferit de lumea noastră şi de noi înşine atunci poziţiile ateului şi ale teistului coincid: ambii sunt de acord că această a treia realitate (Nimicul-le rien) este mult prea diferită de celelalte două cunoscute nouă. Dar, va obiecta ateistul, Nimicul este de fapt nimic, cu minuscule, de fapt „avec la plus petite minuscule possible, ou mieux encore, sans aucune lettre – nichts weniger als nichts” (p.177), adică o convenţie lingvistică cu scopul de a ne feri să privim acolo unde nu se poate privi căci nu este ceva de privit. Vom evita aceste capcane lingvistice prin simplul fapt că vom defini atitudinea ateistului ca negaţiei a existenţei unui ceva (quelque chose) dincolo de relaţia om-lume. Să recunoaştem că, ateu sau teist, fiecare om este pus în această relaţie cu Tertium (negând sau acceptând existenţa lui, nu facem de fapt altceva decât să punem întrebarea cu privire la Fiinţa lui).
De unde se ia această conştiinţă a unui altfel de existenţă? Or, în lume nu am decât experienţa interacţiunii cu ea: fie eu contactez cu lumea şi o modific, fie ea mă modelează şi interacţionează cu mine (separarea aceasta om-lume este un convenţională, una logică, nu de fapt – nu putem susţine, împreună cu Marx că existenţa ne determină conştiinţa, dar trebuie să spunem împreună cu alţii că conştiinţa şi existenţa se influenţează reciproc). Să afirmăm laolaltă cu unii filozofi că avem conştiinţa şi conştienţa unei existenţe superioare din motivul că am fi programaţi astfel? Mi se pare oarecum facilă şi chiar suspectă această soluţie, motiv pentru care voi renunţa la ea.
Găselniţa lui Kojeve este inedită, de fapt o anticipaţie a modei existenţialiste şi a angoasei. Primul sentiment pe care omul îl încearcă (eprouve) faţă de lume este unul de FAMILIARITATE: lumea este palpabilă, vizibilă, auzibilă, previzibilă, poate fi gustată, modificată - de fapt intră în relaţie cu noi (cu l`homme ) prin toate simţurile noastre şi avem în fiece clipă certitudinea existenţei ei.
Însă, raportul familiar om-lume este alterat de conştiinţa sugerată de lucruri a finitudinii lucrurilor, a certitudinii dispariţiei lor şi mai ales a omului (ANGOASA cauzată de ieşirea din această familiaritate liniştită - familiarité tranquille). Moartea este momentul cheie, poarta prin care se intră în ateism sau teism, în relaţie familiară (şi eternă) cu acel quelque chose en dehors du monde sau cu nimicul.
Pentru teist moartea nu este doar un sfârşit, ci un pasaj de la starea om-în-lume la starea om în afara lumii. Cum se face acest pasaj? Prin suflet, răspunde Kojeve. Sufletul este prezent în omul-în-lume, dar este prezent ca ceva străin, ca ceva care anunţă existenţa unei alte realităţi (le Rien sau le Dieu), este un germene de dincolo în lumea dincoace. Moartea este gestul purificator prin care sufletul se debarasează de corp, dincolo se debarasează de balastul ce-l ţinea aici.
Deşi nu o afirmă în mod clar, Kojeve sugerează că atitudinea faţă de moarte şi mai ales faţă de ceea ce urmează după ea este momentul care ne permite să înţelegem fenomenul teism-ateism în toată complexitatea lui. Adică, opţiunea teism-ateism este una individuală, la libera alegere şi pricepere a individului.

seri poloneze, alta seara

Învăţătura revoluţiilor din sec. XX: omul poate face orice din om. Gombrowicz citeşte pe Martin Buber: filozofia individualistă de până acum s-a epuizat. Cea mai mare deziluzie care aşteaptă omenirea în viitorul apropiat este falimentul filosofiei colective care, concepând individul ca pe o funcţie a masei, îl supune de fapt, unor abstracţiuni precum clasă socială, stat, naţiune, rasă; peste cadavrele acestor concepţii va lua naştere a treia viziune a omului: omul în relaţie cu un alt om concret, eu în relaţie cu tine şi cu el...Gombrowicz singur: Omul prin om. Omul în raport cu alt om. Omul creat de alt om. Omul întîrit de om (p.40).
Va trebui să definim cumva mecanisme ale înţelegerii celuilalt. Vechea schemă: colaborăm pentru că suntem oameni (facem parte din acelaşi colectiv) nu merge, întrucât este o logică a impunerii. Ne impunem un anumit mod de comportament sub o idee, colaborăm în numele unei idei, dar pierdem omul concret. De la o vreme ideile ucid oameni, de la altă vreme, ideile, prin intermediul altor idei mijlocite de oameni, ucid alţi oameni. Lagărele de concentrare au fost idei, chiar dacă asta nu le face mai puţin reale. Au funcţionat ca nişte idei: au ascuns oamenii reali în spatele cifrelor, funcţiilor, carierelor bune. În fapt va trebui cumva să elaborăm o nouă umanitate bazată pe percepţia omului concret, nu a celui abstract, care nu există.

scriitori si eroi

Un scriitor francez a avut parte de o trăire de dragul căreia unii dintre noi şi-ar jertfi ceva din anii de viaţă: s-a întâlnit chiar cu eroii săi. Iată o legendă, sau dacă vreţi un subiect pentru o povestire pe care un literat genial (desigur necunoscut încă) ar putea-o transforma în monument de literatură. Deocamdată nimic din toate astea: scriitorul de care e vorba, Pierre Jourde, a transformat întîlnirea într-un subiect de investigaţii penale... Pierre Jourde a fost agresat de locuitorii unui sătuc pe care i-a descris în unul din romanele sale, « Pays perdu ». Tipii au fost total nemulţumiţi de maniera în care au fost zugrăviţi, de dedesubturile, tabu-urile, gesturile şi gândurile ascunse descrise cu sârg şi pedantism de Jourde.
Imi vine greu să mă pronunţ, arta este artă. Tipii m-au surprins că au citit măcar cartea şi s-au chinuit să ghicească feţele din dosul măştilor literare. Mai vezi aşa ceva în satele noastre ? e bine că încă îl ţin minte pe Eminescu şi creangă ! Dar, uneori, scriitorul păşeşte graniţa (juridică dar şi morală) dintre public şi privat ; între spaţiul intim, pe de o parte, în care individul X poate fi oricum – sincer sau prefăcut, avar sau darnic, pacifist sau războinic, este dreptul său şi spaţiul public în care acesta păstrează limitele unei decenţe, nu este violent şi nu încalcă codul de conduită. Scriitorul în acest caz este un agent exterior care impune individul X să scoată afară intimitatea, să se expună în văzul lumii în pielea goală. Un teorism soft, aş zice eu. Poate nu am înţeles ceva, dar cred că, împreună cu problema artei mai există şi alta, a umanului, a dreptului acestuia la o autonomie. Mă rog, localnicii agresori au fost sancţionaţi de justiţia franceză, dar...

 blogul se schimba putin... vreau sa se dezvolte. am adaugat o noua sectiune FRAGMENTE AUDIO, de fapt e un nou blog, caci blogspot nu permite crearea unor directorii, precum "prietenii" de la wordpress. promit sa postez in acest compartiment bucati literare citite de mine, de prieteni, gasite pe net sau de aiurea... daca nu aveti timp sa citit carti, acum le puteti asculta.

am inceput cu Charles Baudelaire "Les fleurs du mal", pentru astazi, poemul de inceput "Au lecteur"...enjoy...

pescar si pescuit

între mine şi peştele care nu s-a prins
era un vierme, o undiţă, un fir de vânt carnivor,
un cer prea decorat,
un pământ prea rece,
doi prieteni palavragii,
o stradă pe care treceau prea multe umbre – o lume întreagă –
prea mult pentru un contact direct,
ş-apoi, era prea multă apă,
încât ajungea să spele nerăbdarea mea.

Trei sensuri ale culturii, trei probleme pentru politicile culturale.
Ivaylo Dichev , revista « Cultura », Sofia, Bulgaria, 28 iunie 2007
Nu sunt specialist într-o zonă concretă a politicilor culturale – voi vorbi, pe de o parte, ca individ care a studiat uzul politic al culturii, pe de altă parte ca participant la diferite festivaluri europene, conferinţe, proiecte şi alte manifestaţii. Din păcate, concluziile mele nu sunt dintre cele mai optimiste: văd că scena culturală bulgară este atât de departe de înţelesul „culturii” în Europa, la fel ca în ultimii ani ai şefiei lui Todor Jivkov. Nu pretind că ceea ce voi spune este inedit - încerc doar să disec semnificaţii cu dorinţa expresă de a fi util. Deoarece consider că una din problemele majore ale culturii (şi implicit politicilor culturale) în Bulgaria este această ambiguitate de înţelesuri şi politici, care construiesc un tablou trist al culturii bulgare, în comparaţie chiar cu ţări vecine ca Serbia, România sau Turcia (să amintesc doar trei nume: Marina Abramovich, Cristian Mungiu, Orhan Pamuk - nu spun că la noi oamenii sunt mai puţin talentaţi. Dar din moment ce, cel mai cunoscut pictor bulgar, Nedko Solakov, pe care îl cunosc în toate galeriile şi expoziţiile importante ale Europei, în Bulgaria este cunoscut doar unui număr restrâns de specialişti, ceva este putred în geometria spaţiului cultural bulgar).
La noi avem, în primul rând, o sacralizare a culturii, o chestie ridicolă într-o ţară europeană contemporană, pe de altă parte, sacralizatul oarecum în mod deschis se transformă în bibelou pentru străini sau vânzare populistă cu amănuntul. Observăm o continuă sacralizare a culturii de către politicieni, lucru periculos – să ne amintim de apărarea preelectorală absurdă a Batakului împotriva unei studente, de acei intelectuali de stânga care urmau să pună note primarilor, de transformarea Muzeului Naţional de Istorie în restaurant – semn de „vasalitate” pentru d-nul Bush.
Deci, propun teza că, utilizând noţiunea „cultură”, noi înţelegem trei lucruri diferite – marfă, autohtonism (însuşirea de a fi local) şi ideal. Fiecare din aceste trei înţelesuri presupune un tip diferit de politică culturală, care, pentru mine trebuie să se facă separat de celelalte două.

Cultura ca marfă
Industria culturală este una dintre cele mai dinamice în lumea contemporană – gândiţi-vă doar la faptul că, astăzi, se privesc mai multe filme şi se ascultă mai multă muzică decât acum 50 ani. Vom greşi însă, dacă vom spune că cultura se vinde doar dacă poartă marca Hollywood sau Amazon dot com. Şi nu trebuie să scotocim neapărat telenovela braziliană marca „Globo” pentru a găsi o alternativă a Americii. Să ne amintim: primele şi cele mai profitabile afaceri particulare ale „tranziţiei” au fost, în Bulgaria, editurile şi presa. Să ne amintim de bătălia pentru hârtie care se purta atunci.
Emblema industriei culturale bulgare este la moment muzica, şi mai ales fenomenul, care în perioada stihiinică şi folclorică purta numele „Chalga” (analogul românesc al manelelor), iar pe urmă s-a profesionalizat, instituţionalizat şi şi-a luat eticheta simpatică de „pop-folk”. Ocupaţii fiind de a face grimase rituale de greaţă, noi nu vedem care este de fapt problema acestui gen de cultură bulgară, cel mai popular la moment. De fapt, problema nu constă în faptul că pop-folkul bulgar este mai tâmpit decât rapul sau alte genuri de muzică socială; ci că el aşa şi nu a născut un Goran Bregovic. Că acest stil muzical produce în fiecare an zeci de „frumoase” pe conveier, care se remarcă cu o piesă monotonă, un scandal şi apoi pleacă în neantul din care au venit. Problema este că ceva împiedică formarea unor staruri adevărate. Prea uşor se intră pe piaţă – şi când deschizi o universitate, şi când creezi o interpretă pop-folk. Rezultatul în ambele cazuri este identic – calitate joasă şi lipsă de competitivitate.
Economiştii ştiu că fiecare industrie are măsuri care favorizează înmulţirea jucătorilor mici, sunt şi măsuri care avantajează concentrarea capitalului – în industria culturală bulgară de astăzi, cred, trebuie aplicate ultimele. Doar un mare jucător poate să fie competitiv pe piaţa globală (nu uitaţi că astăzi şi piaţa internă este globală!). doar el poate investi în proiecte culturale de lungă durată, în pregătirea cadrelor, publicitate etc. Şi când spunem „mare jucător” pentru Bulgaria, trebuie să ne gândim cum va fi el la scară balcanică, europeană.
Ar fi o tactică greşită să evaluăm marfa prin prisma unor criterii estetice prea ridicate, cu prea multă moralitate. Unele norme mai generale ale bunului-simţ sunt suficiente. Dar trebuie să deosebim clar această activitate culturală comercială, această industrie de cealaltă cultură, cea pe care o lăsăm la mâna statului şi a finanţării publice. La noi nu există o graniţă între comercial şi necomercial – unii se supără dacă îi numeşti comerciali, alţii nu doresc să se lipsească de situaţia confuză între piaţă şi subsidii. Dacă ne întoarcem puţin la timpurile socialiste vom vedea şi motivele acestei confuzii. Ideologia de atunci era obsedată de ideea indivizibilităţii şi unităţii culturii – romanele culturale ale unui Andrei Gulyaşki se discutau împreună cu literatura înaltă.

Cultura ca LOC
Cu totul altceva înseamnă „cultura”, când avem în vedere locul pe care omul îl ocupă în lumea globală – acel context spiritual care alimentează identitatea şi întăreşte ţesătura socială: biblioteci, grupuri de entuziaşti, iniţiative locale, proiecte artistice de interacţiune a comunităţilor locale, pe scurt trăirea culturală a locului, autohtonismul. Desigur, acest sens al „culturii” exclude din start criteriile succesului comercial şi profitului. În acest sens cultura este dreptul individului de a trăi într-o lume care corespunde cel mai bine cerinţelor sale spirituale. Criteriul funcţionalităţii acestui tip de cultură este mai degrabă bogăţia şi diversitatea lui – reflectă el oare diversitatea reală a comunităţii locului dat? Sau sălile de lectură sunt frecventate doar de pensionari care, din prisosinţă de timp liber, caută şi glorifică aşa zisul folclor autentic? Găsim oare în biblioteci acele produse culturale pe care le caută cetăţeanul contemporan sau acolo găsim doar volume învechite ale lui Avakum Zahov? Participă cineva în atelierele organizate de artiştii ambulanţi?
Acest tip de cultură, susţinut, fie şi din raţiuni ideologice, de comunism, acum se află în cădere liberă. Prima cauză este, desigur, faptul că, ex definione, această cultură bogată este necomercială, iar bani nu sunt. Sau mai curând – bani ajung doar pentru menţinerea unui oarecare status-quo, nu şi pentru dezvoltare. Autorităţile din Sofia în sfârşit au hotărât să creeze un fond pentru cultură, sperăm că va fi un exemplu reuşit. Nu doar în Franţa etatistă, dar chiar în America liberală în biblioteca de cartier puteţi împrumuta gratis discuri cu muzică clasică, cărţi desenate pentru copii, filme din fondul de aur. La noi biblioteca înseamnă doar cărţi, iar cărţi înseamnă doar Ivan Vazov, iar aceasta la rândul lui înseamnă şcoală, constrângere. Şi în locul unei atmosfere de sărbătoare şi creaţie, biblioteca se transformă într-un spaţiu al plictiselii şi pustietăţii mortale. Cultura, redusă la ritual, la o închinare permanentă în faţa unor oase moarte, stimulată doar de sentimentul vinei este pur şi simplu moartă – cetăţenii, în cel mai bun caz fac un act de prezenţă, după care procură sau împrumută discul cu Harry Potter ori pornesc calculatorul.
Să presupunem că la moment se dau trei milioane de leva pentru biblioteci, să presupunem că aceşti bani vor fi utilizaţi pentru procurarea unor produse pe care oamenii cu adevărat doresc să le consume. Dar există o altă problemă a politicilor culturale locale, care mi se pare mai serioasă: cultura ca loc nu are un scop clar, un ţel fix, iar criteriile de evaluare cu greu încap în schemele birocratice. Trebuie ca oamenii să participe activ, să se simtă bine, să le fie interesant şi plăcut – iar asta presupune un tip de politici culturale în Plovdiv, altul în satul Kruşari. Dar şi politicile noastre culturale din ultima jumătate de secol se fac din sus în jos – deci, dacă lăsăm comunităţile locale să decidă ce vor face, există un risc ca să continue ceea ce avem acum – simplificare extremă, monotonie, pretutindeni folclor, pop-folk, `art” (cum se numeşte acum kitsch-ul cultural).
O descentralizare rapidă a politicilor culturale locale este riscantă deoarece întotdeauna vom avea la putere pensionarii. Politicile culturale locale trebuie să se opună acestui fapt, să favorizeze apariţia diverşilor subiecţi culturali: de obicei vorbim despre protecţia minorităţilor, dar nu a celor etnice – să le numit minorităţi intelectuale. De exemplu adolescenţii, care se interesează de grafică pe calculator, nu au pur şi simplu experienţă organizaţională, se plictisesc să fondeze asociaţii, să facă adunări etc. În acest caz ar trebui ajutaţi să formeze un grup al amatorilor de graffiti, sau free run. O asemenea situaţie va scandaliza vechea gardă a activiştilor culturali, bibliotecari sau profesori, dar nu e o problemă, doar pentru asta există cultura, să exprime diferenţele, să le menţină în cadrul simbolicului, în loc să provoace conflicte în viaţa reală.
Poate ar fi bine ca aceste fonduri culturale să fie repartizate sub formă de granturi pentru iniţiative culturale locale, să avem un caz, când va există, pentru fiecare nevoie culturală o posibilitate de sponsorizare. Pe de o parte multiple surse de finanţare, pe de altă parte multe verigi absorbante intermediare; criteriile eficienţei unei asemenea politici culturale vor fi diversitatea activităţilor. Această dinamică este contrară celei comerciale, ea favorizează şi susţine minorităţile intelectuale, dezvoltarea personală, procesul, nu produsul. Cel mai important este să stabilim un dialog – între elev şi profesor, între artist şi publicul local, între centru şi periferii.

Cultura ca ideal
În sfârşit, cel mai dificil sens al noţiunii „cultură” – cel în care o utilizăm în viaţa cotidiană: „cultura înaltă”, adică totalitatea creaţiilor spirituale, măsurate cu ajutorul unor etaloane universale ca măiestrie, talent, perfecţiune. De ce acest tip de cultură se află astăzi într-un regres vizibil, sau, s-o spun altfel, de ce nu reuşeşte să creeze nume mari, ca pe vremea lui Jivcov? Fără îndoială problema nu stă în lipsa de talent, dar în faptul că nu există un mecanism care ar centra peste aceste talente atenţia, să le evalueze, să le acorde importanţa pe care o merită. Să luăm cazul cel mai cunoscut: dispariţia criticii literare. Fiecare a observat şi constatat probabil acest deces al ei – există publicitate a unor opere, diferite răfuieli personale, dar evaluare sistematică a produselor culturale, nu! Chiar spaţiul cultural ca atare s-a dezintegrat în totalitate – cum observă Mihail Nedelchev, avem două literaturi, care nu se citesc şi nu se cunosc. Acelaşi lucru îl putem spune şi despre artele vizuale, şi despre teatru. Şi oare doar în două s-a rupt acest spaţiu cultural? Mi se pare că cultura înaltă nu mai este posibilă în graniţele statului naţional - cultura înaltă după 1989 nu mai poate fi naţională. Într-o lume deschisă totul se măsoară cu etaloane mai rigide: cultura de elită poate lua teme, sensibilităţi şi impulsuri naţionale, dar dacă nu se realizează într-un context mai larg, nu-şi va putea îndeplini rolul. Să fie finanţate chiar 15 emisiuni culturale în mass-media electronică de stat, problema nu se va rezolva: problema nu stă în mijlocul de comunicare, ci în subiect.
Anterior, criticul îşi construia legitimitatea din relaţia sa echivocă cu puterea de stat centralizată – ca reprezentant sau oponent al ei. astăzi situaţia este complet diferită şi vocea critică s-a pierdut în jungla pieţei. Un nou centru constructor de ierarhii astăzi este posibil doar la nivel european, dacă nu chiar mondial. În plan material acest lucru este clar – magnificii noştri cântăreţi de operă nu au suficient public la noi, încât să poată trăi din artă – ei nu pot obţine în contextul naţional acea popularitate oferită lor de scenele mondiale. Dar aici trebuie să vorbim de principii, etaloane, deoarece lucrul cel mai important pentru succes, şi nu doar în cultură, nu sunt banii, ci condiţiile de concurenţă; aşa este construită fiinţa umană încât are nevoie mai mult de concurenţă cinstită decât de premiul (rezultatul) final.
Când vorbim despre cultura înaltă trebuie să ne gândim şi la modul în care se construieşte şi adună prestigiu. Dilema: ce va cântări mai mult – titluri naţionale de genul „artist al poporului”, ordine, distribuite de politicieni locali sau forme de recunoaştere internaţională? Distincţiile naţionale vor fi atribuite şi din cauza celor internaţionale sau din contra – vor fi compensaţie a lipsei acestora? Mai general: vom lăsa să se dezvolte prăpastia dintre autohtonişti şi „vestici” care a marcat ultimii 17 ani? Cu alte cuvinte, consider că politicile culturale în acest al treilea sens al noţiunii „cultură” trebuie orientate spre includerea autorilor bulgari în reţelele europene şi mondiale, spre expansiune, nu spre apărarea presupusului „specific local”, în spatele căruia stă de obicei un cumătrism şi lăudătorism reciproc. Un asemenea tip de integrare va oferi acel punct de sprijin necesar culturii înalte.
Sunt pregătiţi oare experţii bulgari, funcţionarii, artiştii să se dezică de o parte din „suveranitatea” lor culturală pentru a se înscrie într-un spaţiu mai larg? Şi chiar dacă nu sunt, vor trebui să fie pregătiţi pentru asta întrucât realitatea îi va obliga. Un posibil contraargument al lor va fi faptul că nu există criterii clare în domeniul culturii înalte, pe care am putea să le luăm ca etalon. Totuşi cred, că, în mod necesar vor fi organizate consilii, concursuri, festivaluri, burse la care nu pot să nu ia parte colegi străini. Avem nevoie nu doar de o muncă de explicitare, care să ne facă să fim atenţi atunci când auzim că un tip care a cântat într-o şcoală bavareză ne este prezentat ca „artist care a concertat în Germania”. Introducerea unor ierarhii clare de evaluare a culturii înalte presupune faptul că colegii noştri străini să fie participanţi ai daialogului cultural pentru ca spaţiul public bulgar să devină parte a celui european.


---
Voi lăsa la o parte dezbaterile filozofice cu referire la faptul că aceste trei sensuri ale noţiunii „cultură” au vre-o legătură între ele – în acest text mi-am propus scopul de a le despărţi, de a defini criterii de reuşită a politicilor publice culturale în cele trei direcţii. Voi lăsa la o parte şi practicile concrete ale subiecţilor culturali. Vreau să subliniez doar că cele trei sensuri presupun trei tipuri de politici publice diferite, subordonate unor criterii diferite. În cazul culturii comerciale miza este profitul, piaţa, calitatea, stabilitatea – ca în cazul oricărei alte industrii. Cultura locală trebuie evaluată prin prisma participării, implicării, pedagogiei culturale, a diverselor forme de dialog dintre artişti, amatori, cetăţeni, cât despre cultura înaltă a tenacităţii, talentului şi perfecţiunii – ea este o problemă de prestigiu şi realizările ei trebuie apreciate şi de alţii, nu doar de noi.

Seri poloneze la Chişinău şi aiurea....

Meditaţii după Witold Gombrowicz
„Jurnal”,
Bucureşti, Editura „Univers”, 1998

Nu mă simt în putere să stăpânesc textul lui Gombrowicz. Dintre procedeele ce-mi trec prin minte, mi s-ar părea util să îmbin lectura Jurnalului cu procesul subiectiv de rumegare a ideilor lui, un fel de lectură-gândire în public. Nu ştiu dacă va ieşi ceva.

„Luni.
Eu.

Marţi.
Eu.

Miercuri.
Eu.

Joi.
Eu” (p.17).

Un poet are un singur orizont: Eu-l. Un singur pământ: Eu-l. Un singur cer: Eu-l.
De fapt, Eu-l este unicul lucru pe care-l poate opune un creator oamenilor, este unicul principiu care ar putea justifica existenţa unui poet, este materialul unic din care acesta îşi construieşte universul. Eu-l este şi unicul scop... Poetul care se concepe a fi vocea unui popor, unei etnii, unei colectivităţi politice sau economice, este o funcţie, este o harpă fără harpist. Mai e şi suspect, fiindcă ca individ, oricât de talentat ar fi, nu poate pretinde a vorbi în numele unei colectivităţi, unei comuniuni sau unei structuri colective. Morala lui Gombrowicz, oarecum pesimistă: nu putem vorbi decât în numele nostru, or, Eu-l este singurul Datum: „ea (arta n.n.) va rămâne în veci ceea ce a fost de la facerea lumii, adică glasul individului, expresia omului la singular, sau va pieri” (p.37)...Creatorii care pretind că exprimă un popor, care-şi fixează orizontul creator în faptul de a fi poporali sunt totalitari, sunt simpli scribi, cu oarecare talent. Pot face creaţie bună, dar suflul din spatele ei este mort. Este rece, fix şi imobil, este demonul care ne urmăreşte şi ne întoarce în existenţa serială. Sunt suspecţi cântătorii profesionişti ai unei limbi, „cei care suflă în jarul ei” sau cei care pretind că coincid cu ea.

Un poet ar trebui poate, să coincidă doar cu sine însuşi, să se păstreze pe sine în iluziile colective, să se poată regăsi în noianul de sentimente şi emoţii comune, să se poată recupera din colectiv pentru a se arunca pe sine înapoi acolo, ca o haină jerpelită. E vorba de un proces dialectic, căci va trebui să se culeagă iar şi iar...
De fapt, înaintarea în Eu presupune o revoluţie filozofică. Poetul, să zicem X, marchează ruptura cu umanitatea înţeleasă ca colectiv, ca set de dogme şi reguli de comportament, dar şi cu umanitatea înţeleasă ca relaţii om-om, nemediată de abstracţii precum instituţiile sociale sau ideologiile. Cucerirea Eu-lui nu este deci un egoism, căci Eu-l căutat nu este pus pe piedestal, ci doar păstrat, scos din încleştarea societate-individ. Păstrăm un Eu pe care-l putem utiliza ca material de construcţie pentru un nou proiect.

web literar n+2

Ultimul număr al revistei “Sud-Est” este dedicat culturii franceze. Un fel de « tribute to… », dacă e să utilizez idiomul muzical. Original articolul lui Eugen Lungu, despre măreţia ascensiunii, dar şi căderii limbii franceze.
La rubrica traduceri: poezii din Saint-John Perse, Rene Char şi Bernard Noel.
Selecţiuni din Char, omul care spunea: „Un poète doit laisser des traces de son passage, non de preuves. Seulement les traces font rêver.”:

RUMENEALA MATINALILOR

Lui Henry Mathieu
Adevărul e personal.
Fiţi atenţi: nimeni nu este demn de încredere.
Îl îmbrăţişez pe cel care, erupând din oboseala şi sudoarea sa,se va apropia ca să-mi spună: "Am venit să te înşel".
O, mare bară neagră, pe calea spre moartea ta, de ce ţi-ar fi mereu menit să arăţi fulgerul?

I
Starea de spirit a soarelui ce răsare este voiciunea în pofida durităţii zilei şi amintirii nopţii. Culoarea cheagului de sânge devine rumeneala aurorei matinale.

II
Când ai misiunea de a trezi, începi prin a te scălda în râu. Dintâia încântare precum dintâia înfiorare sunt pentru tine însuţi.

III
Impune-ţi şansa, apropie-ţi fericirea şi mergi spre propriul risc. Privindu-te, ei se vor obişnui.

IV
Chiar şi în cea mai puternică furtună, totdeauna se află o pasăre care să ne calmeze. O pasăre necunoscută. Înainte de a-şi lua zborul, ea cântă.

V
Înţelepciunea e de a nu te îngrămădi, dar, în comuna creaţie şi natură, să afli numărul nostru, reciprocitatea noastră, diferenţele noastre, trecerea noastră, adevărul nostru, şi această puţină disperare care e impuls şi ceaţă mişcătoare.

VI
Mergeţi la esenţial: oare să nu aveţi nevoie de tineri arbori spre-a vă-ntineri pădurea?

VII
Intensitatea e silenţioasă. Imaginea sa nu o reprezintă. (Iubesc ceea ce mă orbeşte şi apoi accentuează obscuritatea în intimitatea mea.)

VIII
Cât suferă această lume, pentru a deveni a omului, spre a fi modelată între cei patru pereţi ai unei cărţi! Cum să nu vezi mai mult decât o neşansă în faptul că după aceasta ea nimereşte pe mâinile speculanţilor şi excentricilor care o forţează să avanseze mai repede decât propria-i mişcare? A înfrunta cât de cât această fatalitate cu ajutorul magiei sale, a deschide în aripa drumului, în ceea ce-l înlocuieşte, insaţiabile circuite, aceasta e obligaţiunea Matinalilor. Moartea nu este decât un somn deplin şi pur cu semnul plus care îl pilotează, ajutându-l să despice torentul devenirii. De ce te-ar alarma această aluvionară stare a ta? Încetează de-a mai lua creanga drept tulpină şi rădăcina drept vid. Acesta nu e decât un mic început.

IX
Trebuie să sufli peste câteva licăriri pentru a face lumină în toată legea. Arşi ochii frumoşi desăvârşesc ofranda.

X
Femelă redutabilă, poartă turbarea în muşcătură şi un frig mortal în coapse, ea, această cunoaştere care, pornind de la o nobilă ambiţie, va termina prin a-şi afla măsura în lacrimile şi jugulaţia noastră. Nu vă înşelaţi, o, voi printre cei mai buni cărora ea le jinduieşte braţul şi le pândeşte slăbiciunea.

XI
La fiece presiune a o rupe cu şansele noastre, cu morala noastră, şi de-a ne subjuga vreunui model simplificator, ceva ce nu datorează nimic omului, însă ne vrea binele, îndemnându-ne: "Răzvrătit, răzvrătit, răzvrătit..."

XII
Aventura personală, aventura prodigioasă, comunitatea zorilor noştri.

XIII
Cucerirea şi conservarea indefinită a acestei cuceriri de până la noi care murmură naufragiul nostru, ne derutează decepţia.

XIV
Uneori avem particularitatea de-a ne legăna în mers. Timpul ni-i uşor, pământul ni-i propice, piciorul nu ni se întoarnă decât cu bună ştiinţă.

XV
Când spunem: inima (şi o spunem cu regret), este vorba de o inimă excitată care acoperă carnea miraculoasă şi comună, şi care în orice clipă ar putea să înceteze a bate şi consimţi.

XVI
Între cel mai mare bine al tău şi răul lor mai mic se rumeneşte poezia.

XVII
Roiul, fulgerul şi anatema, trei oblice ale unuia şi aceluiaşi pisc.

XVIII
A te ţine ferm pe pământ şi, cu dragoste, să-i întinzi mâna unui fruct neacceptat de cei care vă susţin, edificând ceea ce crezi că-ţi este casa, fără concursul primei pietre care e de neînţeles cum totdeauna e pusă greşit, acesta fiind blestemul.

XIX
Nu te plânge că trăieşti mai aproape de moarte decât înşişi muritorii.

XX
Se pare că totdeauna naşterea e la mijlocul drumului dintre începutul şi sfârşitul lumii. Noi creştem în revolta făţişă aproape deopotrivă de furioşi contra a ceea ce ne animă şi contra a ceea ce ne reţine.

XXI
Imită pe cât mai puţin posibil oamenii în enigmatica lor maladie de a face noduri.

XXII
Moartea nu e demnă de ură decât din motivul că afectează în parte fiecare din cele cinci simţuri ale noastre, apoi pe toate dimpreună. La rigoare, neglijează auzul.

XXIII
Nu se clădeşte multiform decât pe eroare. Aceasta e ceea ce ne permite, la fiece renovare, să ne credem fericiţi.

XXIV
Când nava dispare, vela ei se salvează în interiorul nostru. Ea dăinuie opac peste sângele nostru. Noua sa nerăbdare se concentrează pentru alte călătorii obsedante. Oare nu e aşa, vă întreb pe voi, cei orbi pe mare? Voi, cei care vă legănaţi în toată-această albăstrime, în tristeţea înălţată pe valurile cele mai îndepărtate?

XXV
Noi suntem trecători meniţi de a trece, şi deci de-a difuza neliniştea, de-a administra căldura noastră, deci de-a ne expune exuberanţa. Iată de ce intervenim! Iată de ce suntem intempestivi şi insoliţi. Egreta noastră nu înseamnă nimic. Utilitatea ne este îndreptată contra utilizatorului.

XXVI
Aş putea despera de mine însumi şi să păstrez speranţa în Dumneata. Am căzut din strălucirea mea, şi moartea văzută de toţi, dumneta n-o marchezi, iederă în zid, plimbându-te la braţul meu.

XXVII
În sfârşit, dacă ţi-ai zis să distrugi, s-o faci cu ustensilele nupţiale.
Traducere de Leo BUTNARU

Bernard Noel:
Nicăieri vocea mea

un cuvînt pleacă
el poartă foamea
inimii
pofta
în buzunarul său de aer

vezi izvorul
răsuflării
îţi ridici ochii
pe unde trece umbra mea
fără mine

o epavă se rostogoleşte
prin gură
semn al viitorului
care nu găseşte
un prezent

străinul merge deja
pe aripa literelor
cerul se înălbeşte din nou
la capătul limbii
sabia vîntului

oh ce ploaie răpăie
pe faţa ta ce jet
al sensului uitat
tu mergi aiurea
eu încă mai respir

mîna mea se umple
de lumină rece
ne rămîne
un mic anotimp
somnul e o tîmpenie

cînd va veni ziua
o privire o să dispară
de pe buzele tale
fiecare nume moare
în linişte
Traducere de Irina NECHIT

Tot acolo poate fi găsit un studiu excelent al lui Michel Pastoureau „Regele animalelor”, care propune o excursie în bestiarul medieval. Studiind ierarhia animalelor în imaginarul popoarelor nordice, Pastoureau descrie pasionant locul privilegiat al Ursului, regele animalelor. Mult înaintea Leului (venit probabil odată cu descoperirea de către fenicieni, greci şi romani a Africii, dar impus masiv şi de creştinism, dacă-mi aduc aminte există multe referinţe în Biblie despre lei), ursul a fost închipuirea forţei supreme, a puterii, voinţei şi incarnaţia absolută a atotputerniciei... „În cazul tinerilor, de exemplu, a te înfrunta cu ursul şi a-l ucide constituie punctul de trecere obligatoriu pentru a accede la lumea războinicilor adulţi ». Practica aceasta, menţionăm, este întâlnită şi în spaţiul dunărean: Ştefan cel Mare a dus şi el o luptă cu un urs pe care l-ar fi ucis cu mâna goală, preţ suficient pentru intrarea în legendă. Mai există în folclorul popular şi ziceri precum că, consumul de sânge de urs ar adăuga vigoare, putere, ar avea un efect năucitor asemănător vinului. Pe scurt, iată un teren fertil pentru istoriografii români, care vor trebui să stabilească relaţii transfronaliere şi corespondenţe surprinzătoare în diferitele colţuri ale Europei. S-ar părea că imaginarul românesc este mult mai european decât starea de luciditate.
...A apărut un nou număr „Contrafort”. Partea veselă este că mi-au publicat un articol-recenzie-eseu-impresii-jurnal (pentru a-l imita pe Leo Butnaru şi stilul său stufos), cel care înşira emoţiile şi gândurile mele după un recital de poezie. I-am rugat să publice adresa blogului personal, văd că s-au ţinut de cuvânt. Numele puteau să-l ignore, nu am pretenţii, încă.
Revista în sine cam şchioapătează. Pagina a doua, aia cu programul festivalului de Film Românesc de la Chişinău e una aruncată în vânt. Nici nu se merita, oricum numărul a ieşit de sub tipar astăzi, iar festivalul s-a terminat duminică. Chiar să nu fi găsit ei un textuleţ drăguţ?
Mi-au plăcut: Iulian Ciocan şi povestirea „Spidola” din pag. 18, un stop-cadru în cotidianul comunist al epocii Brejnev, o mică parabolă despre „duşmanii” interiori şi exteriori ai celui mai pacifist stat din lume, despre faptul cum un adevăr biologic banal, cum ar fi moartea firească a individului, este transformat într-un subiect politic... Aş mai aminti excelentul articol al Magdei Cârneci: „Nu sunt foarte sigură ” pe care îl scanez zilele următoare, asta dacă web-designerul de la Contrafort nu-l urcă pe site.
Leo Butnaru porneşte un ghem mare, numit Gombrowicz. Voi încerca să-i fac concurenţă, atât cât mă pricep, că tot la Gombrowicz, şi tot la Jurnal sunt şi eu acum.
Trunchiuri pentru posibile meditaţii:
„Până ajunge la majorat, un copil din România vizionează 6.500 de crime şi 85.000 de scene violente”. (Suplimentul de Cultură, nr. 134. p. 4, articolul „De ce Tom şi Jerry renasc în Bahmu & Prigoană” al lui Alex SAVITESCU).

intelectuali...in alte vremuri

Jacques Le Goff
„Intelectualii în Evul Mediu”
Sankt-Petersburg, Editura Universităţii din Sankt-Petersburg. 2003
O istorie a intelectualilor în Evul Mediu? Sună oarecum bizar, or, Wikipedia trimite începuturile fenomenului „intelectualist” la sfârşitul secolului XIX. Intelectualii apar pe scena Europei, zice „Enciclopedia Liberă” , odată cu afacerea Dreyfus, iar primul intelectual recunoscut ca atare ar fi Zola cu faimosul „J`acuse!”. Trăsăturile intelectualului modern ar fi: sociabil, boem, individ care merge împotriva majorităţii, scrie, îşi câştigă existenţa prin scris şi...ceea ce este mai important, este foarte prezent în spaţiul public, în ziare, reviste, şi alte tribune (mai nou tv, radio şi www). Conceptul de intelectual astfel construit este o clădire care se sprijină pe câţiva piloni obligatorii: existenţa unui spaţiu public, suficient dezvoltat, pentru a asigura difuzarea vocii grupurilor marginale sau cele din afara sistemului, toleranţă civilă şi juridică adică garanţia faptului că individul va rămâne liber şi după exprimarea opiniei libere, o circulaţie bună a mass-media, care ar asigura comunicarea şi socializarea diverselor grupuri sociale. Aceste condiţii există în totalitate doar în societăţile moderne, dar nu în toate (societăţile totalitare, fie comuniste fie fasciste nu pot avea intelectuali, deoarece lipseşte exprimarea liberă, la fel toleranţa civilă şi juridică). În acest caz intelectualul ar fi un lux, un moft al unor societăţi liberale, de regulă occidentale. Conceptul de „intelectual”, la rândul lui nu ne-ar servi la nimic deoarece are o arie de utilizare restrînsă.
O soluţie ar fi extinderea definiţiei în aşa fel încât legătura cu diversele contexte sociale particulare să fie cât mai slabă. Lărgirea aceasta semantică se va face în direcţia identificării meseriei specifice a intelectualului. Altfel spus, nu vom căuta să facem abstracţie de contextul social, ci vom încerca să surprindem intelectualul la el acasă, să vedem dacă a avut acelaşi domiciliu pe întreaga durată a istoriei umane. Jacques le Goff păşeşte pe această cale, oferind o definiţie instrumentală „intelectualului”, ieşind deci din încurcăturile ontologice ale primei definiţii; instrumentul de analiză propus de autor sună astfel: Intelectualul este individul care gândeşte şi profesează ân mod public ideile sale(p.5). Adică omul care, printr-un efort de gândire, concepe idei proprii, apoi le expune, le dă glas şi le difuzează în public sau le transmite altor oameni prin intermediul unor proceduri diverse: predarea lor în şcoli, cluburi de interese sau alte instituţii pedagogice. Socrate este deci un intelectual, deşi nu avut mass-media şi a avut de suferit din cauza intoleranţei concetăţenilor săi. la fel, am putea considera intelectuali, şirul de învăţători spirituali ai umanităţii, de la Buddha la Hristos, de la Cicero la Platon şi sofişti. În acest al doilea caz intelectualul nu ar mai fi o construcţie socială a modernităţii, sau un caz special al alienării capitaliste, ci individul care îşi construieşte identitatea şi personalitatea prin gândire, interiorizare şi exterirorizare a ideilor proprii.
Soluţia semantică oferită de noţiunea „filozof” nu este bună, întrucât, în epoca despre care vorbim termenul avea o relevanţă prin raportarea la gândirea Antică. Pentru medieval, filozoful cu majusculă era Aristotel, par excelence, sau, Platon, uneori. Spre sfârşitul Evului Mediu la rang de filozofi sunt ridicaţi şi gânditorii creştini: Augustin, Toma. Important e să înţelegem că, la acea dată, filozoful era fie gânditorul din Antichitate, fie gânditorii religioşi creştini. Termenul care ne interesează, intelectual, se construieşte mai degrabă în opoziţie cu aceste percepţii şi status-quo-uri. Intelectualul umanist medieval este tipul care nu se sfieşte să gândească şi să expună idei care intră în contradicţie cu establishmentul bisericesc, ei se opun Bisericii, metodelor acesteia, dogmelor profesate de cler. „Intelectualul medieval poate fi definit prin câteva trăsături psihologice, care-i permit să se refugieze şi să-şi ducă existenţa în spirit. Încrederea sa în forţa raţiunii, uneori maniacală, nu-l ajută să evite capcanele prejudecăţii. Cu metoda sa el usucă şi goleşte totul, distruge orice construcţie socială sau intelectuală” (p.6). Intelectualul are deci o metodă.
Apariţia (re-apariţia) lui în Evul Mediu este legată de apariţia şi dezvoltarea oraşului medieval, fenomen care prinde contur în sec XII (p.7-8). Intelectualul este un produs al noii stratificări sociale favorizată de apariţia şi dezvoltarea oraşelor. Stratificarea medievală, înaintea apariţiei oraşelor, era alcătuită în fond din trei grupuri sociale: cei ce se roagă (clerul), cei care apără (nobilii) şi cei care muncesc (ţăranii). În fapt, intelectualul lipseşte aici, deşi putem presupune că au axistat oameni care gândeau şi îşi exprimau public ideile şi la vremea aceea. Însă caracterul exclusiv oral al culturii şi memoriei colective la acea vreme face imposibilă reperarea lor. Pe de altă parte, intelectualii rurali nu erau o entitate vizibilă, fiind probabil marginalizaţi în cadrul societăţii agrare. Nici diviziunea muncii în perioada dată nu ne permite să ne aventurăm prea mult în căutarea intelectualilor, or, pentru ţăranii medievali, o gură matură înseamnă în primul rând două braţe de muncă, este puţin probabil ca cineva să fi putut duce o existenţă pur spirituală, sau să se fi hrănit exclusiv din idei în vremea aceea.
Oraşul impune noi forme de diviziune a muncii. Apar clase şi grupuri sociale, necunoscute evului mediu european precum: negustorii, meşterii şi calfele (instituţia meşterului presupune, la rândul ei, alte grupuri sociale: ale minerilor, tăietorilor de lemne, crescătorilor de animale) etc. Sfârşitul economiei naturale şi începutul economiei de schimb este un fenomen complementar dezvoltării oraşelor medievale.
Una din obiecţiile posibile, în acest punct ar fi: oare clerul, purtător al moştenirii culturale şi religioase, nu ar putea suplini funcţiile intelectualului? De ce a trebuit inventată o clasă socială nouă?
Vom răspunde: clerul, nu duce o existenţă în spirit decât întâmplător. Menirea principală, justificarea primordială a vieţii lor este slujirea fără prihană a lui Dumnezeu. Călugărul nu va pune la îndoială autenticitatea adevărurilor revelate de Sfânta Scriptură şi nici nu va tinde spre desăvârşirea spirituală ca scop în sine. Ar fi un păcat de neiertat, o cădere în fală, mândrie şi înstrăinare faţă de Domnul. Astfel, clerul nu poate suplini rolul şi funcţiile intelectualului de mai târziu şi din raţiuni religioase. Pentru a fi intelectual un călugăr sau pastor trebuie să încalce Legea, să meargă împotriva condiţiei sale sociale şi religioase, altfel spus este nevoie totuşi, de o mutaţie de sens în plan ontologic.
Această mutaţie se produce odată cu apariţia intelectualului, pregătită de o serie de „revoluţii” econimice şi culturale. În plan economic, schimbarea a fost determinată de prezenţa musulmană tot mai impunătoare în Europa şi Asia. Marile oraşe arabe: Damasc, Tunis, Cordoba întreţin legături de schimb permanente cu micile comunităţi occidentale. Mărfurile de schimb sunt: robi, lucrători-zilieri, blănuri, materiale lemnoase. Aceste schimburi, precum şi infrastructura pe care o presupun (căi de navigaţie pe mare şi uscat) favorizează apariţia unor comunităţi specializate în producerea articolelor de care au nevoie metropolele musulmane; apare clasa specialiştilor (deţinători ai unor competenţe speciale, un fel de know-how), care se rup de ocupaţiile agricole şi se consacră altor ocupaţii, mai rentabile. Aceste mici oraşe sunt alcătuite preponderent din meşteşugari şi personal auxiliar, negustori. Noutatea acestui fenomen constă în apariţia unei societăţi bazate pe cunoaştere. Specializările neagricole impun nevoie de a şti carte, de a putea citi şi scrie, de a putea număra, de a cunoate ceva limbi străine (mai ale pentru negustori). În linii mari, avem toate elementele unei modernităţi. De aici şi polemica privind statul ontologic al noţiunii de Ev Mediu (a se vedea chiar textul lui Le Goff „În susţinerea Evului Mediu Lung”).
În plan cultural, se schimbă statutul cărţii şi al cunoaşterii. Cartea devine instrument, purtător de cunoştinţe, un vas care transportă abilităţi, cunoaştere, deprinderi. Cartea este punte spre ceva...este o cheie uzul căreia devine accesibil printr-o serie de iniţieri succesive – învăţare. Va trebui să aşteptăm invenţia tiparului în Europa pentru ca această concepţie a cărţii să devină universală, valabilă chiar şi azi, dar primele cărămizi în acest edificiu sunt puse atunci. Prin contrast, înaintea acestei mutaţii, cartea era considerată un bun, o proprietate, exclusiv un semn de prestigiu. Există cazuri când părinţii lăsau urmaşilor drept moştenire cărţi mari, voluminoase, a căror unică misiune era de sta în tezaurele familiei. Mulţi dintre nobilii care cumpărau cărţi (înaintea invenţiei tiparului cartea este un bun foarte scump) nici nu ştiau să citească. Pe de altă parte, noua concepţie despre cunoaştere impune apariţia manualului (cartea care trebuie ţinută în mână, frunzărită şi învăţată), adică a cărţii ca mijloc eficient de transportare şi comunicare a cunoaşterii raţionale, a unor deprinderi. Dacă ţăranul poate trăi chiar fără a auzi de existenţa cărţii, sau considerând-o un capriciu al nobilului, pentru orăşean cartea este necesară deoarece asigură accesul lui la lumea nouă, este garanţia prosperităţii şi a succesului în afaceri. În scopul optimizării procesului de transmitere şi învăţare a cunoaşterii sunt organizate universităţile, a căror existenţă înainte de secolul XII era imposibilă din raţiuni strict economice şi sociale. Existenţa intelectualului va fi strâns legată de cea a Universităţii, dar nu întotdeauna. Când universităţile europene trec sub controlul bisericii, o mare parte din intelectualii europeni ai Evului Mediu Târziu vor prefera singurătatea, neafilierea la instituţii (nu recunoaştem oare intelectualul sec. XX, dar şi pe Bruno, Galilei?)
Noua cunoaştere intră în conflict cu biserica, cu religia şi lumea experienţei religioase. Motivele sunt triviale, dar necesare. Interesul pentru Platon şi Aristotel derivă nu din faptul că aceştia ar fi fost mai morali – Biblia este plină de pilde morale, sentinţe moralizatoare, ci din motivul că lucrările acestora din urmă conţin un alt tip de cunoaştere: cea instrumentală, ele conţin metode tehnice de cunoaştere a lumii, adică ceea de ce are nevoie lumea medievală urbană cu profilul ei meşteşugăresc şi comercial accentuat.
Subliniem, suntem martorii unei mutaţii axiologice şi gnoseologice. Creştinismul (ironia soartei!) stă la originea procesului de desacralizare a lumii. Fenomenele naturale, cerul, stelele, natura nu mai sunt zeificate, cum este cazul antichităţii greceşti, ci sunt subordonate unei raţiuni supreme: Dumnezeu le-a creat. Universului cosmologic antic, care găsea armonia în haos şi coexistenţă a zeităţilor de rang diferit, se opune cosmologia creştină a ierarhiei fenomenelor. Primii intelectuali sunt indivizii care după întrebarea: De ce? (şi răspunsul implicit: pentru că Dumnezeu le-a creat!) mai adaugă una: Cum? În ce mod?
Pentru noi, oamenii secolului al XX-lea, aceste întrebări sunt oarecum fireşti, dar „naturaleţea” lor nu este un dat pentru oamenii secolului al XII-lea, ci un fruct obţinut cu multă trudă.
Intelectualul medieval este un trunchi, de la care vor porni multe ramuri viguroase: inginerii, filozofii, poeţii, artiştii plastici.