un polonez, noaptea
Witold Gombrowicz
„Cosmos”
Bucureşti, Editura „Univers”, 2000
„Va fi greu să vă relatez în continuare povestea mea. În general nu ştiu dacă e o poveste. E greu să numeşti poveste toată această...concentrare şi descompunere...a elementelor...” (p.142).
„Cosmos nu este un simplu roman care relatează o dragoste tragică. El este un roman despre însăşi autocrearea acestei întâmplări, despre autocrearea realităţii, despre modul stângaci, şchiop în care se naşte din asocierile noastre...cum s-ar fi putut ca această modelare să nu producă scrâşnete, împotriviri, falsuri: la fiecare pas construcţia se prăbuşea în haos. Cosmos este un roman care se autocreează în timpul scrierii” (Postfaţă, p.157).
...Va trebui să vorbesc despre un roman-experiment, o scriitură ce nu are alt rost decât acela de a se autocrea, de a se privi pe sine şi de a se percepe în detaliu. Sunt multe priviri în acest roman, multe puncte de observaţie, multe turnuri de veghe – un amestec de planuri, şi, practic, lipseşte o linie unică a naraţiunii. De fapt ceea ce numim în mod tradiţional linie de subiect, fir narativ sau schelet discursiv în cazul romanului Cosmos este secundar şi nu ne interesează aici.
Motivul povestirii este tânărul Witold, un adolescent rebel (altfel cum se putea?), iar suprapunerea de planuri, motive, priviri, gânduri reprezintă de fapt procesul maturizării sale, o poveste care nu este orientată spre creştere şi desăvârşire aşa cum ni s-ar părea nouă şi cum am fost învăţaţi.
Maturizarea adolescentului, sugerează Gombrowicz, nu este un proces liniar, cu miză cunoscută, ci o goană după semnificaţii ascunse, după umbre şi realităţi...un haos suprapus pe alt haos, dezordinea lumii gândită, percepută, simţită, privită de dezordinea unei firi umane. Momente banale: vederea unei vrăbii spânzurate, o scrijelire pe tavan iau forma unor Semne, unor Indicii, unor sisteme planetare în galaxiile universului adolescentin, eroticul străbate întreaga fiinţă, întreaga realitate. Adolescenţa este tenebroasă, încurcată, nehotărâtă, preferinţele se nasc din încrucişări întâmplătoare de situaţii, corpuri, lucruri – este şi modul în care cele două perechi de buze, ale Katasiei şi ale Lenei devin un întreg erotic seducător, halucinant. O atingere discretă de mână, un picior dezgolit involuntar pot genera situaţii de o tensiune erotică (şi psihologică – pentru Gombrowicz adolescenţa este un amestec de erotico-neerotic, de erotică neerotică şi de neerotică erotică) extraordinară.
Tânărul Witold, eroul lui Gombrowicy este o oglindă, sau mai degrabă o prismă care deconstruieşte „lumina, senzaţiile” realităţii şi le descompune în componente erotice.
Aş vrea să fiu înţeles corect: Cosmos nu este un roman erotic, în sensul că ar urmări stimularea imaginaţiei cititorului sau crearea, pentru el, a unor noi fantasme erotice. Cosmos este o mărturie a unui proces complex: cel de formare a personalităţii umane.
Stilul este dens, ritmat şi oarecum dezordonat. Obiecte, lucruri, senzaţii sunt înşirate grăbit, amestecate, privirea autorului se detaşează de ele, apoi revine, din nou pleacă de la ele, iar revine etc.
Spre deosebire de alţi adolescenţi rebeli celebri, cum ar fi de exemplu Holden Caulfield din „De veghe în lanul de secară” de J.D. Salinger, Witold nu construieşte un zid în jurul său, nu se autoizolează şi nu-şi construieşte un univers propriu bazat pe opoziţie, pe puritatea unei poziţii asumate împotriva unei alte poziţii incriminate numite cretinitate, plictiseală, pe scurt angoasă. Witold este deschis spre lume, spre ceilalţi, jocul său erotic are nevoie de Altul, pe care-l interiorizează subiectiv: Lena, obiectul dragostei autorului nu este idealizată, din contra fiecare nouă întâlnire a eroului cu ea aduce un nou suflu erotic. Dacă îmi aduc bine aminte, eroul lui Salinger şi-a idealizat o poziţie, a sa, a plictiselii sale, a cretinismului celorlalţi, o poziţie oarecum autoadulatoare, dar în mod clar ideală. Lena este un om real, cu toate atributele posibile ale realităţii. Eroul lui Gombrowicz nu prea idealizează; erotismul lui fiind îndreptat spre împlinire, spre cuplare, nu poate fi ideal. Iată-l pe Witold privind-o pe Lena şi pe soţul ei, Ludwick: "Ştiam că ar fi fost de ajuns o atingere, pe ascuns, abia vizibilă a degetului său de degetul ei, pentru ca amândoi să devină inimaginabil de desfrânaţi” (p.18) sau „fiindcă dacă, să zicem, s-ar dovedi că ea, alături de soţul ei ar practica aceste strângeri sub braţele mele, atunci putea fi aşa, iar acest mic păcat se putea adăuga la candoarea şi timiditatea ei, care (candoare şi timiditate!) ar deveni în acest caz o treaptă superioară a perversităţii” (p.37).
În fine, ”Cosmos” nu este un roman povestibil, ci unul studiabil. Este o terapie. Gombrowicz: „Pentru mine, Cosmos este negru, în primul rând negru, ceva ca un curent negru, învolburat, plin de vârtejuri, de obstacole, de revărsări, o apă neagră care poartă mii de resturi, iar un om o priveşte – o priveşte şi e dus de ea – încercând să descifreze, să înţeleagă cum să adune totul într-un întreg...” (p.157).
„Cosmos”
Bucureşti, Editura „Univers”, 2000
„Va fi greu să vă relatez în continuare povestea mea. În general nu ştiu dacă e o poveste. E greu să numeşti poveste toată această...concentrare şi descompunere...a elementelor...” (p.142).
„Cosmos nu este un simplu roman care relatează o dragoste tragică. El este un roman despre însăşi autocrearea acestei întâmplări, despre autocrearea realităţii, despre modul stângaci, şchiop în care se naşte din asocierile noastre...cum s-ar fi putut ca această modelare să nu producă scrâşnete, împotriviri, falsuri: la fiecare pas construcţia se prăbuşea în haos. Cosmos este un roman care se autocreează în timpul scrierii” (Postfaţă, p.157).
...Va trebui să vorbesc despre un roman-experiment, o scriitură ce nu are alt rost decât acela de a se autocrea, de a se privi pe sine şi de a se percepe în detaliu. Sunt multe priviri în acest roman, multe puncte de observaţie, multe turnuri de veghe – un amestec de planuri, şi, practic, lipseşte o linie unică a naraţiunii. De fapt ceea ce numim în mod tradiţional linie de subiect, fir narativ sau schelet discursiv în cazul romanului Cosmos este secundar şi nu ne interesează aici.
Motivul povestirii este tânărul Witold, un adolescent rebel (altfel cum se putea?), iar suprapunerea de planuri, motive, priviri, gânduri reprezintă de fapt procesul maturizării sale, o poveste care nu este orientată spre creştere şi desăvârşire aşa cum ni s-ar părea nouă şi cum am fost învăţaţi.
Maturizarea adolescentului, sugerează Gombrowicz, nu este un proces liniar, cu miză cunoscută, ci o goană după semnificaţii ascunse, după umbre şi realităţi...un haos suprapus pe alt haos, dezordinea lumii gândită, percepută, simţită, privită de dezordinea unei firi umane. Momente banale: vederea unei vrăbii spânzurate, o scrijelire pe tavan iau forma unor Semne, unor Indicii, unor sisteme planetare în galaxiile universului adolescentin, eroticul străbate întreaga fiinţă, întreaga realitate. Adolescenţa este tenebroasă, încurcată, nehotărâtă, preferinţele se nasc din încrucişări întâmplătoare de situaţii, corpuri, lucruri – este şi modul în care cele două perechi de buze, ale Katasiei şi ale Lenei devin un întreg erotic seducător, halucinant. O atingere discretă de mână, un picior dezgolit involuntar pot genera situaţii de o tensiune erotică (şi psihologică – pentru Gombrowicz adolescenţa este un amestec de erotico-neerotic, de erotică neerotică şi de neerotică erotică) extraordinară.
Tânărul Witold, eroul lui Gombrowicy este o oglindă, sau mai degrabă o prismă care deconstruieşte „lumina, senzaţiile” realităţii şi le descompune în componente erotice.
Aş vrea să fiu înţeles corect: Cosmos nu este un roman erotic, în sensul că ar urmări stimularea imaginaţiei cititorului sau crearea, pentru el, a unor noi fantasme erotice. Cosmos este o mărturie a unui proces complex: cel de formare a personalităţii umane.
Stilul este dens, ritmat şi oarecum dezordonat. Obiecte, lucruri, senzaţii sunt înşirate grăbit, amestecate, privirea autorului se detaşează de ele, apoi revine, din nou pleacă de la ele, iar revine etc.
Spre deosebire de alţi adolescenţi rebeli celebri, cum ar fi de exemplu Holden Caulfield din „De veghe în lanul de secară” de J.D. Salinger, Witold nu construieşte un zid în jurul său, nu se autoizolează şi nu-şi construieşte un univers propriu bazat pe opoziţie, pe puritatea unei poziţii asumate împotriva unei alte poziţii incriminate numite cretinitate, plictiseală, pe scurt angoasă. Witold este deschis spre lume, spre ceilalţi, jocul său erotic are nevoie de Altul, pe care-l interiorizează subiectiv: Lena, obiectul dragostei autorului nu este idealizată, din contra fiecare nouă întâlnire a eroului cu ea aduce un nou suflu erotic. Dacă îmi aduc bine aminte, eroul lui Salinger şi-a idealizat o poziţie, a sa, a plictiselii sale, a cretinismului celorlalţi, o poziţie oarecum autoadulatoare, dar în mod clar ideală. Lena este un om real, cu toate atributele posibile ale realităţii. Eroul lui Gombrowicz nu prea idealizează; erotismul lui fiind îndreptat spre împlinire, spre cuplare, nu poate fi ideal. Iată-l pe Witold privind-o pe Lena şi pe soţul ei, Ludwick: "Ştiam că ar fi fost de ajuns o atingere, pe ascuns, abia vizibilă a degetului său de degetul ei, pentru ca amândoi să devină inimaginabil de desfrânaţi” (p.18) sau „fiindcă dacă, să zicem, s-ar dovedi că ea, alături de soţul ei ar practica aceste strângeri sub braţele mele, atunci putea fi aşa, iar acest mic păcat se putea adăuga la candoarea şi timiditatea ei, care (candoare şi timiditate!) ar deveni în acest caz o treaptă superioară a perversităţii” (p.37).
În fine, ”Cosmos” nu este un roman povestibil, ci unul studiabil. Este o terapie. Gombrowicz: „Pentru mine, Cosmos este negru, în primul rând negru, ceva ca un curent negru, învolburat, plin de vârtejuri, de obstacole, de revărsări, o apă neagră care poartă mii de resturi, iar un om o priveşte – o priveşte şi e dus de ea – încercând să descifreze, să înţeleagă cum să adune totul într-un întreg...” (p.157).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu