despre ...public

Institutul Polonez este unul dintre marii donatori de cultură pentru publicul moldovean. De câţiva ani, polonezii, încearcă, şi nu fără succes, să spargă monopolul cultural al Alianţei Franceze. Beneficiind de o anumită preferinţă slavă a publicului basarabean, Institutul Polonez prezintă, cu o mare audienţă, să recunoaştem, diverse proiecte culturale: recitaluri de muzică corală, colinde, concerte exclusive ale unor pianişti polonezi etc. Punctele de vedere care urmează s-au cristalizat după recitalul Chopin al lui JACEK KORTUS...
Audienţa la public este, de obicei, invers proporţională reacţiei mass-media, chiar a celor cu „tradiţii” în jurnalismul cultural în diversele lui forme: cronică literară, cronică teatrală sau prezentări de expoziţii. Jurnaliştii specializaţi în cultură mai degrabă parazitează pe aceasta pentru a scoate în rampă aspecte de altă natură a unor fenomene culturale: ranchiuna personală, interesele politice sau de grup etc. Din aceste motive, dar şi din alte cauze de origine extraculturală, opinia (mai bine zis lipsa opiniei) „descriitorilor de acte culturale” de la noi nu este un criteriu obiectiv în aprecierea seriozităţii, impactului şi oportunităţii unor acte culturale precum cele organizate de Institutul Polonez.
Rămâne celălalt criteriu, publicul. Cine este consumatorul de cultură „pe gratis”? Un oportunist dornic să se cultive un pic (vorba lui Ionesco) şi din acest motiv gata să meargă măcar şi la festivalul filmului camerunez, sau un individ cu o sete de cultură într-un timp nu chiar tolerant cu cultura? Fără îndoială, şi una şi alta.
În dependenţă de perspectiva aleasă, „virtuţile” publicului vor contura un profil pozitiv sau negativ al publicului. Începem cu lucrurile rele.
O observaţie devenită deja truism este că publicul basarabean nu ştie cum să-şi folosească palmele, altfel zis să aplaude. În sălile chişinăuene se aplaudă zgomotos, mult şi cu suflket, indiferent de calitatea spectacolului. Se aplaudă ca în gura târgului. Înseamnă oare acest lucru că suntem darnici în a-i milui pe artişti? Nicidecum, pur şi simplu nu ştim cum să deosebim calitatea de cantitate, o interpretare bună de una medie. S-a spus în repetate rânduri că faptul în cauză este o prejudecată rămasă încă din vremurile sovietice, când luările de cuvânt ale tovarăşului secretar general se aplaudau zgomotos, de multe ori, se aclamau (cităm din stenogramele şedinţelor), erau întâlnite cu urale, indiferent de conţinutul lor. Mă rog, obişnuinţa este obişnuinţă, dar, transpusă în plan cultural, ea nu oferă decât o imagine caricaturală a unui public care aplaudă începutul piesei, mijlocul ei (sunt „extraordinare” în special momentele din timpul unei piese cu multe crescendo şi descrescendo, când artistul se opreşte pentru un moment să-şi ia aer, iar publicul nostru „cultivat” iniţiază maratoane de aplauze frenetice, ţipete, zbierăte, „Bravos!”-uri fotbalistice etc). Un ochi atent nu ar putea să-şi dea seama de calitatea unui spectacol, a unei înscenări şi în general, a unui act cultural de masă, după modul în care actul dat este aplaudat. În general, presa culturală basarabeană ar trebui să-şi pună (şi să pună şi pentru ceilalţi) o întrebare deloc uşoară: şi cu aplauzele ce facem? Care este rolul lor în procesul cultural? Sigur, orice artist se vrea aplaudat la scenă deschisă, la fel cum, orice spectator care merge la teatru sau cinema, operă sau sală cu orgă, mai ales pe gratis, este tentat să aplaude tumultuos pentru a nu supăra organizatorii. Şi ce are de câştigat procesul cultural din asta? Gaura covrigului. Or, un artist aplaudat lacom fără a se ţine cont de măiestria cu care interpretează o arie sau piesă nu va avea mult de câştigat în afara unei percepţii eronate asupra propriului talent.
O a doua observaţie ţine cont de nivelul de civilizaţie al publicului, nivelul de civilizaţie al comportamentului său şi, în general, nivelul maxim de civilizaţie (în alt sens) admis în sala de spectacole. Bunăoară, unele atribute ale civilizaţiei moderne precum telefonul mobil şi mp3-playerul ar trebui interzise categoric şi puse cumva la index, la garderobe. Un dulap cu sertăraşe care pot fi încuiate, sau rafturi micuţe pentru telefoanele mobile, cu numere, ca paltoanele, genţile şi alte atribute vestimentare ar fi o ieşire din situaţia lamentabilă de a fi nevoit să înduri preţ de ore întregi frânturi de discuţie purtate printre scaune: „Sunt la spectacol, sună-mă mai târziu!” sau „Acum nu pot, am program cultural. Nu ţipa la mine că nu pot vorbi. O să trec pe la magazin, ce să mai iau? Doar brânză şi pâine, poate iau şi nişte chefir şi carne tocată să facem pârjoale...” Exemplele pot continua la nesfârşit. Aerele şi aura de businessman sau de om tehnologizat ar trebui cumva abandonate chiar la intrare, spaţiul teatrului sau al sălii cu orgă este într-un sens sacru, un sacru cu limitele şi regulile lui.
Un obicei la fel de anost şi enervant este cel de a vorbi în voce tare, de a arunca comentarii „la greu” peste capul oamenilor, obicei mai degrabă fotbalistic decât teatral, dar care prinde rădăcini sigure în mediul cultural. Tipi şi tipese cu aerul de cunoscători se implică, în momente nepotrivite, aruncând replici care au menirea de a semăna cu nişte judecăţi de valoare: „Minunat!”, „Superb!”, „Fantastic” şi mai nou „Cool!”. Nu am avea nimic de reproşat unor asemenea replici dacă ar fi expuse în fişele de păreri şi sugestii pe care unele teatre le distribuie înaintea spectacolelor, dar de obicei, aceste fişe sunt returnate la fel de goale de sugestii. O prelungire (sau poate o rădăcină a acestui obicei) este ticul colectiv de a discuta cu vecinul (vecina) în timpul spectacolului: aşa se face că descoperim din senin că vecinul ne este coleg, prieten sau simplu cunoscut, şi câte teme de discuţie se mai găsesc atunci!
Mai sunt şi alte metehne publice? Da, cum ar fi faptul că jumătate din spectatori vin la jumătate de oră după ce spectacolul a început, şi de obicei, au bilete taman pentru locurile din mijloc, sau faptul de a fi confundat sala de spectacole cu cantina, în consecinţă printre acordurile de Chopin sau Bizet pot fi distinse şi sunete mai umane precum ar fi ronţăitul de pesmeţi, pop-corn şi bastonaşe ori „extraordinarul” obicei de a părăsi sala în timpul spectacolului, pe motiv că nu-ţi place sau nu înţelegi încă unde ai nimerit. Păi stai, nenicule, măcar până la puază, după asta mergi măcar în Catmandu!
Soluţia? Sunt mai multe, una din ele ar fi bunul simţ. Alta – buna cuviinţă şi cei 7 ani de acasă. Sunt şi altele, instituţionale cum ar fi penalizarea guralivilor, celor cu probleme GSM-ice şi a „comentatorilor neoficiali” cu pedeapsa maximă de a fi rugaţi să părăsească sala.
Asta a fost aspectul rău al publicului. Să vedem acum şi părţile bune, că le are, mai multe chiar decât reies din vorbele regizorilor şi artiştilor înşişi, obişnuiţi să spună: „Noi am fost buni, dar publicul nu ne-a înţeles!”
La seara Chopin organizată, după cum spunem de Institutul Polonez, a fost multă lume, mult prea multă pentru un concert de asemenea rang, de un asemenea fel de muzică. Mulţi au stat chiar în picioare. Un semn bun. Adică, se poate şi un concert de muzică clasică să adune o sală hiperplină, nu doar unul de pop, rock, muzică populară, manele sau etnokitsch. Dacă lumea vine, cu certitudine există un interes, o cerere, dacă vreţi, pentru un asemenea tip de muzică. Argumentul că concertul a fost oferit pe gratis şi din această cauză vine multă lume, nu prea ţine. Au fost seri când, deşi intrarea era liberă, sala era semipustie (cel mai recent caz a fost recitalul de colinde oferit de acelaşi Institut Polonez în ajunul sărbătorilor de iarnă).
Un alt prilej de bucurie ar fi faptul că, în proporţie de 55-60 % publicul chişinăuean al lui Chopin este compus din oameni tineri, şi din vestitele noastre băbuţe şi moşnegi activi, pe care îi invocăm de fiecare dată când rezultatele alegerilor nu sunt cele pe care le dorim, sau când auzim că au fost epuizate toate biletele pentru un spectacol. Însă un argument că: se poate, că tineretul nostru nu a fost încă furat de manelişti şi etnokitshari, că nu este chiar atât de indiferent şi alergic la cultura înaltă precum se incriminează. Să nu uităm că, tinerii ar putea găsi şi alte surse Chopin: înregistrări de la concerte mai serioase, ce sunt difuzate liber pe Internet, filme documentare, romane de bulevard care ar specula relaţiile sale amoroase etc. Faptul că nu o face, şi preferă să vină în spaţiul tradiţional al sălii de spectacol va să însemne că există un viitor în Moldova şi pentru muzica clasică, şi pentru teatrul tradiţional, şi pentru teatrul experimental, şi pentru teatrul de avangardă şi pentru diferitele stiluri muzicale. Pe scurt, există un viitor cert cu condiţia existenţei unui prezent raţional şi bine pus la punct care ar investi mai multă seriozitate şi mai puţină vanitate personală într-un act cultural.