anunt

Din 15 ianuarie în 15 februarie, Palgrave Macmillan dă acces gratuit la reviste, extrase din cărţi.

Pe ei, flăcăi!

Via Oedip

auzite

Nu veţi găsi, în librăriile moldoveneşti, cărţi teoretice sau programatice care ar fi scrise de un colectiv de autori. Savanţii moldoveni sunt, fie genii nerecunoscuţi (pentru sine), fie idioţi (despre ceilalţi) – o profă de la USM, care predă Pedagogia…

Popularitatea Domnului nostru Hristos atinsese cote foarte înalte…- un post de radio religios, care a dat cu tifla lui Champollion şi Schliemann reuşind să descopere ceva Barometre ale Opiniei Publice, sondaje de opinie şi forumuri electronice datând din veacul I al erei noastre… O fi găsit vre-un PPS prăfuit printre ruinele Ierusalimului…

Suntem interesaţi de efectele spirituale ale programelor noastre - sinceritate involuntară, tipii de la acelaşi post de radio recunosc că se ocupă/interesează exclusiv de efecte.

anunt cu hoti

Poetul Eugen Cioclea a fost bătut şi jefuit duminică seara în cartierul Poşta Veche. Ca simplu individ, nu ca poet. Cetăţeanul Cioclea avea în buzunar tocmai 6 lei, adică 50 cenţi USA şi un aparat de fotografiat.

Mare ghinion pe capul hoţilor! Asta pentru că nu citesc poezie şi nu merg la teatru, altfel ar fi aflat că ţinta nu era businessman şi nu avea conturi în Elveţia. Vai de capul lor! Au uitat un principiu de căpetenie al strategiilor militare: Cunoaşte-ţi duşmanul!

Găinarii nefericiţi vor fi prinşi probabil şi vor încasa ceva ani de puşcărie pentru un furt de … 6 lei. Dacă erau mai citiţi, poate-poate câştigau ceva… Semn că şi hoţii ar trebui să se apuce de carte…

P.S. pentru cinefili: Cine-clubul Alianţei franceze rulează vineri, 1 februarie, ora 18.15, filmul lui François Truffaut « Les quatre cents coups », pentru care nu am decât cuvinte mari. L-am văzut de 2 ori, acum merg să împlinesc triada. Altfel destinul lui Antoine Doinel se pliază de minune pec el al artiştilor moldoveni, Cioclea inclusiv. Mai vine cineva ?

lecturi imobiliare I

De la o vreme citesc tot mai des…site-uri imobiliare. Din motive personal-nevoitoide (caut o chirie decentă). E şi asta un fel de carte, una specială, vie, în proces zilnic de scriere, un fel de respiraţie scrisă a cotidianului urban, folclor ad-hoc cu rădăcini în realitatea imediată…Ar trebuie citite sociologic anunţurile imobiliare. S-ar vedea bunăoară motivele căderii libere a ratei natalităţii şi cum un fel de capitalism de tip western cu cow-boy sub forma unor gospodine şi vedete de bucătărie a luat locul acelui socialism în care fiecare putea spera să aibă cândva un spaţiu, fie de 2 m2, de spaţiu intim, personal…
S-ar cere şi o lectură ideologică a problemei locative, dar, personal, tind să cred, că locuinţa e ceva ce ţine de un Dincolo de Ideologie, e un fel de necesitate care ar trebui acordată prin naştere, ca certificatul, buletinul de identitate şi alte însemne ale apartenenţei la o comunitate socială sau politică. O societate ce nu a rezolvat încă în nici un fel problema adăpostului pentru membrii săi, e o aberaţie…
Am putea citi într-o asemenea cheie şi Biblia, sunt sigur că Izgonirea din rai se pretează la o astfel de interpretare – Adam şi Eva sunt alungaţi din sfera datului de la Dumnezeu (societate) a casei. Dumnezeu ar apărea aici ca un prim rentier ce dă în chirie raiul, iar Adam şi Eva nişte chiriaşi au încălcat autoritatea Stăpânului şi pur şi simplu au fost daţi afară…
„Caut băieţi (fete) care lucrează” – nu e, cum ar părea la prima vedere, o grijă dureroasă pentru PIB-ul ţării, nici o politică publică stihiinică, venind de jos, care ar viza sporirea bogăţiei colective sau ar regla şomajul. Într-un limbaj mai direct: ofer spaţiu de locuit unor indivizi care nu s-ar prea folosi de el prea mult, ar fi ocupaţi pe durata zilei întregi şi s-ar folosi de ele exclusiv ca spaţiu de dormit. În fapt, nu se vinde intimitate, nici spaţii autonome, ci bucăţi de „zone publice” reglate şi strict cenzurate. Să plăteşti, dar să nu te prea văd pe aici – o descifrare oarecum tristă, dar mult prea adevărată.
„Închiriez apartamente pe ore, zile, zile” – un fel de prostituţie clandestină, dar tolerată. Chiar dacă opiniile scandaloase ale unor străini nu ar transpira în public (cum a fost cazul turculeţilor de la Tempo), amploarea fenomenului ar fi uşor de măsurat după numărul de anunţuri de acest gen care apar pe hârtie, în stradă, sub formă de afişe, anunţuri la TV Market etc… Sunt câteva sute, dacă nu chiar mii de asemenea puncte închiriabile de reproducere în oraş fiecare din ele adăpostind poveşti de umilire/plăcere zilnică a tot atâtea femei/fete/bărbaţi. În fapt, nişte creuzete ale „eficienţei” politicilor sociale…
„Caut persoane serioase” - două lecturi sunt posibile. Prima: seriozitatea e o noţiune financiară par excelence şi se măsoară prin capacitatea chiriaşului de a plăti bine, mult, la timp. E cazul cel mai fericit. A doua lectură e una plebeie: seriozitatea ţine de îndurabilitatea, răbdarea şi disponibilitatea afectivă a chiriaşului, ce va fi obligat să îndure capriciile Stăpânului, să nu avanseze pretenţii prea mari şi să fie conştient că oricând poate să fie dat afară fără multe explicaţii…

Iancu Jianu şi editurile

Un protest iscălit de Cristian Bădiliţă, soţie şi prietenii săi, preluat şi de Pătrătosu, semnalează haiducia culturală a unor edituri româneşti, în speţă Herald, care s-ar folosi de practica traducerilor mediocre. Citez:

Texte scrise in greaca veche sau latina intra in cultura romana prin intermediul limbilor engleza sau franceza. Pastorul lui Herma, o serie de Evanghelii apocrife, Intelepciunea lui Solomon, Diatessaronul, Pistis Sophia (nici mai mult nici mai putin!), Cartea lui Enoh, iata doar cateva titluri, dintr-o lista ingrijorator de lunga, care au aparut la mai sus citata editura, traduse nu din limbile originale (greaca veche, latina, copta sau etiopiana), ci din limbi moderne, la mana a doua. Protestam vehement impotriva acestei fraude intelectuale de o gravitate fara precedent. Cumparatorii sunt pacaliti sistematic cu marfa de calitate zero. Aceste „traduceri dupa traduceri” nu pot fi folosite nici in scoli, nici in licee, nici in universitati. Dar ele ocupa rafturile in librarii si-l ademenesc pe cititorul cinstit, dar lipsit de competenta necesara pentru a discerne graul de neghina.

Să amintim aici şi cazul Humanitas, o editură mai prestigioasă decât Herald, cu tradiţii în realizarea unor traduceri fundamentale: Heidegger, Aron etc, dar care a călcat pe greblă prin noua traducere din Bulgakov, „Maestrul şi MargarEta” , cu o aberaţie chiar în titlu demnă de tipografia raională a unei fundături, semn că nici la curţile de boieri nu e mai bine.

Protestul cunoscătorului, legitim din toate punctele de vedere, sună oarecum deşănţat pe fonul retoricii triumfaliste a abundenţei traducerilor, a criticilor laudative de cartel…estetic, etic, filozofic şi profesionalist, Bădiliţă are dreptate, economic însă, nu.

Trecerea editării de carte din mâinile statului în cele ale capitalului privat, dipariţia statului ca unic jucător al pieţei de carte, în fine, liberalizarea pieţei de carte şi trecerea ei pe rulmenţi capitalişti impune afacerilor editoriale o altă logică decât cea a competenţei, a măiestriei şi a traducerilor calitative, autentice. E o iluzie să crezi că piaţa de carte s-ar sustrage modelului economic al tranziţiei, la care se adaugă două circumstanţe agravante: ruptura, pe durata unor ani buni, a cărţii româneşti de circuitul mondial al cărţilor şi ca consecinţă directă, prezenţa unor goluri prea mari şi prea urgente pe care fiecare editură le cârpeşte cum poate…

La fel cum economia de tranziţie a presupus diferite tipuri de haiducie financiară, fiscală, legală şi politică, editarea de carte joacă după reguli identice… În fapt, piaţa românească vinde cărţi nu pentru că ar fi bune, ci pentru că sunt noi. Trebuie să ne obişnuim cu asta: se vinde Noutatea, nu calitatea, nu meşteşugul…şi chestia asta va dura până găurile mari vor fi peticite cât de cât… Dincolo de această perioadă, ar trebui să demareze epoca normalitatăţii pieţei de carte, prin realizarea unor proiecte de traducere autentică, sub bagheta unor specialişti în domeniu…

Altfel, haiducia culturală este destinul culturilor care se deschid dintr-o dată spre lume… este saltul, industrializarea şi colectivizarea intelectuală rapidă, prin care aceste mici culturi încearcă să acopere handicapurile, întârzierile şi rămânerile în urmă…

Critica profesionistă este bună, dar uneori, prematură. Îmi amintesc că am lecturat „Don Quijote” în moldoveneşte (cu grafie chirilică) într-o traducere din… rusă, la fel şi „Faust”, „Robinson Crusoe” şi multe alte cărţi… erau oribile, dar altele nu erau. Acum, când lucrurile s-au mai aşezat, am posibilitatea să citesc aceste cărţi în ediţii mult mai bune, dar nu pot condamna editurile că ar fi făcut traduceri de mâna a doua… Făceau şi ele ce puteau pentru a umple golul cultural enorm…

Când? - e combustibilul care porneşte motorul vânzării cărţilor pe piaţa românească… Aş fi încântat să fie: Cum?, dar este prematur… Răbdare, deci, rabdare.

Studenţii, grija cea mare a domnului Bădiliţă, vor găsi şi alte ieşiri din impas. Vor consulta traducerile franceze, engleze sau germane autorizate, până se vor găsi edituri ce se vor declara gata să-şi asume riscul şi seriozitatea unor traduceri bune, care necesită TIMP (deficienţa acută a pieţei de carte românească) şi bani.

poetice

nu cad pietre din cer…şi-i păcat.

picăturile de apă se storc prea uşor

din nou spre cerul – mamă.

o piatră ar rămâne acolo unde s-a aşternut,

ca semn al plânsului unui Dumnezeu ratat.

******

trăim singuri

într-o lume singură.

o unică mângâiere

sunt stelele,

cerul, luna, soarele…

de ce atunci când murim,

când ne urcăm la dumnezeu

valul de ţărână

se aşterne peste ochii noştri?

de ce ni se ia cerul?

*****

vreau

să violez moartea…

să-i iau coasa

să o dezbrac

de mantie…

s-o muşc, s-o dispreţuiesc

s-o batjocoresc,

s-o strâng,

să plângă,

să se

simtă neputincioasă

în golicunea ei,

aşa cum eu sunt neputincios

în nuda mea viaţă…

să verse lacrimi,

să strige,

să plângă…

aş lua două lacrimia le ei,

le-aş pune într-o eprubetă

şi mi-ar fi destul să le privesc…

pentru a striga: “Ăsta a fost

sensul vieţii mele!”

P.S. scriu poezii din plăcere/neplăcere, nu pentru că aş crede că ar putea folosi la altceva decât vindecarea unor maladii, gropi sau handicapuri ale mele… ultima bucată se numea cândva „strofe perverse”… am discutat cu cineva care ştie ce e violul, nu din auzite…după ce a lecturat-o mi-a zis că nici morţii nu trebuie să-i oferim o asemenea tortură… eu totuşi am rămas oarecum încremenit psihologic în această poezie…în „Insula” (Ostrov), la un moment, stareţul acelei mănăstiri spune: Puţină credinţă este în minte că m-am speriat de moarte…Eu nu sunt credincios încă…

stire cu rusi, englezi si romani

O ştire BBC din 26 decembrie 2007 anunţa „rugămintea” Ministerului de Externe al Rusiei ca, de la 1 ianuarie 2008, centrele British Council din Rusia să-şi stopeze activitatea, din motivul că „sunt deschise şi lucrează ilegal” pe teritoriul Federaţiei Ruse. La 14 ianuarie 2008, ambasadorul englez la Moskova, Russell Brenton, a fost chemat să dea explicaţii în legătură cu faptul că, filialele BC din Sankt-Petersburg şi Ekaterinburg s-au redeschis în noul an.

Un scandal mai vechi ce-şi trage originile din afacerea Litvineko.

Ca de obicei, ruşii nu lucrează cu mănuşi. Funcţionarii culturali britanici sunt trataţi laolaltă cu diplomaţii, politicienii şi restul englezilor.

Chiar mă îndoiesc că Rusia, cu toată bogăţia ei culturală şi spirituală, s-ar putea dispensa de un asemenea focar de cultură şi educaţie, or, centrele British Council ofereau literatură nouă, din toate domeniile, mai ales ştiinţe umanitare - cărţi atât de necesare studenţilor ruşi. Pe lângă asta se ocupau şi cu sprijin didactic pentru profii de engleză, organizau cursuri de limbă şi civilizaţie engleză, ce mai, făceau cultură. Şi mai mult mă îndoiesc că Rusia ar trebui să dea cu piciorul în uşile spre alte culturi… Habar n-am cum se va termina scandalul acesta, mi-ar plăcea să fie rezolvat pe cale amicală…

(via vector`s)

Altfel, cotidianul Timpul de Dimineaţă a publicat vineri, 18 ianuarie un interviu cu Ion Mircea, director la Direcţia Români din Afara Ţării în cadrul ICR, la tema „vie” a înfiinţării unei filiale a Institutului Cultural Român la Chişinău.

Fragment:

« Reporter: Aveţi o intenţie mai veche de înfiinţare a unui institut cultural la Chişinău. De ce până în prezent acesta nu există?

Ion Mircea : Sunt şi lucruri pe care nu le putem face. Dorinţa noastră cea mai mare este să înfiinţăm un institut cultural la Chişinău. Impedimentele nu vin din România, ci din RM. În opinia mea, acest institut nu se înfiinţează, întrucât guvernul actual al RM nu găseşte translatori. Nu este capabil să identifice translatori care să traducă toate mesajele culturale din limba română în limba… moldovenească. În cursul anilor s-au făcut demersuri care nu au fost acceptate de partea moldovenească. »

Eu nu am înţeles, tipul ăsta spune bancuri ? Dacă nu, are vre-un răspuns oficial al Guvernului moldovean, ca să râdem şi noi ? Dacă da, atunci a greşit cumva adresa, ziarul în cauză are şi un supliment, Timpul satiric, un fel de Academia Caţavencu la moldoveni, care l-ar găzdui cu plăcere.

Încă aşteptăm xero-copii sau foto-copii ale unor cereri, ordine sau răspunsuri din corespondenţa bilaterală ICR-Guvernul Moldovei care ar proba cine trişează…

P.S. a apărut nr.2 al revistei Stare de Urgenţă, mult mai bun decât precedentul. Revin cu detalii.

ajurnal de cinefil

Văzut câteva filme:

Luni: „Kuka”, un film rusesc sugerat de Vladimir. E un look oarecum binevoitor al tranziţiei ruse, marcat de întâlnirea a două lumi: una a fastului şi bogăţiei, a banilor uşori şi a „emoţiilor” scumpe, a limuzinelor şi telefoanelor de lux, a locuinţelor luxoase şi a abundenţei financiare; şi cealaltă lume, a mizeriei, a spaghetelor cu lapte condensat la dejun, a număratului banilor de la o zi la alta, a deprinderilor de viaţă învăţate în stradă şi a luptei cotidiene pentru supravieţuire cu câini, cu oameni-câini, cu câini-oameni.. În film, această întâlnire este un de bun augur, cu happy-end, dar în viaţa cotidiană s-ar putea să fie şi altfel. Dovadă miile de cerştori, şomeri, bătrâni şi bătrâne care trăiesc cerşind fie de la stat (pensia), fie de la privaţi (salariul mizerabil distribuit în funcţie de hatârul patronilor). Filmul prezintă într-o lumină foarte proastă sistemul de politici sociale (în special cele privind copii orfani şi abandonaţi) al Rusiei (în pofida „cincinalelor” elţiniste şi putiniste), lasă să se vadă cât de universal este limbajul mitei în sistemul administrativ rus...În general, e o poveste frumoasă despre o sărăcie spirituală şi una materială care se întâlnesc şi decid să-şi unească destinele. De văzut cu copiii, dacă sunt.

Marţi: „Ostrov” , care a ieşit deja şi pe ecranele franceze sub titlul „L`Île”. E povestea unui soldat sovietic care, forţat de situaţie şi de instinctul supravieţuirii, îşi trădează-împuşcă-ucide tovarăşul (şi, prin cumul, superiorul). E luat la o mănăstire, situată dincolo de Cercul Polar, unde îşi petrece restul vieţii în meditaţie, rugăciune şi multe-multe lacrimi. Sunt trei momente „nodale”:

- faptul că fratele Anatolie (numele eroului) se pocăieşte şi se simte vinovat în faţa Domnului, nu pentru că şi-ar fi trădat ţara (actul trădării, săvârşit de el are acest aspect dublu: trădare de om şi trădare de ţară), ci pentru că ar fi ucis Omul. În dialogul său permanent cu Dumnezeu călugărul cere iertare pentru omucidere, nu pentru cealaltă crimă, laică, pasibilă de cea mai înaltă pedeapsă, conform Codului Penal. Acest moment poate fi interpretat în diferite moduri, dar cred că atitudinea părintelui Anatolie, refuzul său de a-şi măsura vinovăţia în faţa patriei, corelată cu excesul de pasiune şi umilinţă pentru iertarea omuciderii reprezintă o breşă în pretenţia totalizatoare a regimului. Călugărul acţionează ca şi cum puterea laică şi lumea profană, a Omului, nu ar exista, ca şi cum s-ar afla, zi de zi, în faţa lui Dumnezeu...

- cele două exorcizări, una simbolică, alta reală. Cea mai faină situaţie este „exorcizarea” stareţului mănăstirii, un tip bun la inimă, dar cu puţintică credinţă. Călugărul Anatolie reprezintă faţa cea mai autentică a ascezei, combinată cu o autopenitenţă zilnică, pe când stareţul este un fel de birocrat sovietic la scara mănăstirii: are cizme bune, să nu-i obosească picioarele, şi o plapumă luxoasă adusă tocmai de pe Muntele Athos...E, călugărul Anatolie va distruge atât cizmele, cât şi plapuma pentru a izgoni din stareţ cea mai mare ispită, a treia din pustiu... cealaltă exorcizare, e mai puţin interesantă şi poate fi privită ca un dar pe care, Dumnezeu, prin Anatolie, i-l oferă lui Tihon, pentru simplu motiv că a existat, că a fost un motiv de credinţă pentru o oaie rătăcită...

- în fine, întâlnirea celor doi protagonişti, călugărul Anatolie şi amiralul Uniunii sovietice Tihon, cel care fusese „împuşcat-ucis”. Întâlnirea este dublu simbolică: pe de o parte, Tihon, un birocrat militar aflat în vârful ierarhiei, în faţa căruia se deschid toate uşile instituţiilor şi centrelor medicale din ţară, este învins de neputinţa medicilor cu acte de a-i lecui fiica, şi apelează la „sfaturi băbeşti” venind la mănăstire, semn că, şi în perioada aia, propaganda ateistă era doar o chestie de faţadă, în care nu credeau nici măcar comuniştii înşişi şi că religia, într-o formă latentă a fost un fel de underground spiritual al Uniunii formal areligioase. Este o altă breşă în pretenţia globalizatoare a regimului... Pe de altă parte, venirea lui Tihon pune capăt unei existenţe zbuciumate, marcate de durere, lacrimi şi autoosândire...

Ar mai fi un moment: din moment ce eroul principal se întâlneşte cu cel pe care credea că l-ar fi omorât, oare nu s-a epuizat, consumat şi devalorizat traiul său, autoumilirea sa de zi cu zi, chinurile şi supliciile la care s-a supus benevol?

Nu, căci părintele Anatolie l-a câştigat astfel pe Dumnezeu, un dar pe care nimeni nu poate să i-l ia.

Miercuri: „L`Ennui”, după o scriere a lui Alberto Moravia. Martin, un filozof, o întâlneşte întâmplător pe Cecilia, model şi fată de toate a unui pictor. Din vorbă în vorbă cei doi ajung în pat şi continuă aşa pe durata întregului film. În afara abundenţei sânilor, picioarelor, fundurilor şi organelor genitale am prins un erou, pe Cecilia, un simbol al „Omului recent” al lui Patapievici: un individ fără amintiri, fără gânduri, fără trecut, fără viitor, fără vise, fără trăiri sau regrete, fără opţiuni, care are doar Dorinţa, ca un lipici care-i permite să se agaţe de trenul existenţei...

Joi: „Joeux Noel”: despre un Crăciun în tranşeele Primului Război Mondial...o fraternizare, pornită de la un cântec... despre iertare personală (scoţianul ce-şi pierde fratele) şi despre nebunia fiilor lui Dumnezeu ce se măcelăresc pentru steaguri, glorie şi slavă. Cum spunea Alex, tre să-l arătăm transnistrenilor, găgăuzilor şi găgăuţilor din toată lumea...E un film despre Stat, Colectiv, Faptul Social şi toate determinismele colectiviste, imperativele patriotarde ce se impun individului de-a lungul întregii vieţi, un film despre diferitele juguri ce le îmbracă, de-a lungul vieţii, omul...

Există două momente faine: primul este mesa comună a soldaţilor, în zona neutră, oficiată de pastorul scoţian... Inamicii devin, pentru un moment, fraţi întru Hristos şi asta e o legătură mai durabilă decât liantul patriotic sau lingvistic ce-i separă (liantele profane se rup de obicei foarte rapid, şampania, cafeaua, fotbalul, jocul de cărţi fiind şi ele parole globalizatoare în lumea atlfel segmentată)...

Celălalt moment este cel în care pastorul scoţian este „alungat” de Biserica Oficială pentru că ar fi trădat (cum?) pe Hristos... Ca reacţie, pastorul se lasă de cruce... O fi „deviere de stânga”? Reacţia aceasta mi s-a părut stranie, dacă Biserica Oficială pactizează cu Diavolul, asta nu e un motiv să-l abandonezi pe Hristos...

o lume nebuna

Pentru cine nu a înţeles încă, publicitatea este o Cultură Globală, cu toate actele în regulă. Ne-ar plăcea să credem că fenomenul publicitar ar fi unul marginal, o strategie economică construită cu scopul de a vinde un produs şi de a-l plasa mai bine în şirul de mărfuri asemănătoare... But, publicitatea a depăşit demult această barieră socio-culturală.

Citat din Bernard Cathelat „Publicite et societe”, Paris, Payot, 1992: „Publicitatea este o fabrică de stiluri de viaţă şi de valori sociale noi. Publicitarii au devenit pedagogi sociali şi animatori din plin ai vieţii culturale.” (p.17). Tot acolo: „Într-o lume în care tensiunile politice sunt extreme, unde catastrofele de tot felul se succed cu repeziciune şi unde mass-media de toate orientările scoate în faţă, zilnic şi constant, nenorocirile lumii, doar publicitatea constituie un pământ binecuvântat al păcii şi liniştii. Ea prezintă personaje fericite, sănătoase, într-un paradis al consumului care nu cunoaşte crize economice, şomaj, scădere a puterii de cumpărare şi unde toate visele sunt permise şi posibile, chiar cel al tinereţii fără bătrâneţe.” (p.14).

În lumea dezvrăjită, fără Dumnezeu şi fără paradisul promis al Acestuia, publicitatea, deşi nu-l poate reabilita pe Dumnezeu, nici nu-l poate învia după de Nietzsche l-a omorât, recuperează însă, din neantul scientist promisiunea seducătoare a Raiului originar. Prin aceasta, publicitatea devine un fapt social şi cultural, capabil de a impune ethosuri şi etici, stiluri şi modele de viaţă comunităţilor şi grupurilor sociale.

Publicitatea nu plasează pe piaţă doar mărfuri, ci poziţionează sentimente, afecte, dorinţe, speranţe, triază sentimente şi stări de spirit, aranjează, conform unor grile bine simpliste, oameni, grupuri sociale şi biologice, obiceiuri, cutume, tradiţii, culturi şi chiar civilizaţii. Deranjează mai ales caracterul sărac şi discriminatoriu al culturii-publicitate: Ex definito, publicitatea este un cult al optimismului, al fericirii, al veseliei perpetue, al tinereţii, al sănătăţii, al frumuseţii. Astfel sunt filtrate neliniştea, tristeţea, melancolia, dragostea-pasiune, deznădejdea, iertarea, angoasa, plânsul, bocetul, urletul (un articol fain din "The Chronicle of Higher Education" via Alex). Pentru că nu sunt un target group comod, activ şi cooperant, au fost excluşi din sfera culturală şi spiritual-publicitară bătrânii şi bătrâneţea (în locul bătrânului-înţelept, a bătrâneţii ca pisc al minţii şi înţelepciunii umane, ni se serveşte un soi de bătrâneţe azil al tuturor neputinţelor, al nebuniei, capriciului, imbecilităţii). E criminal, în cultura publicitară să te îmbolnăveşti şi de o gripă banală, fie de dragul cunoaşterii, imperativul obligă: să fii sănătos!

Omul Ideal propus de cultura-publicitate este unul-adimensional (vezi Abbot, „Flatland”) - o entitate râzândă, sănătoasă şi fericită. De acolo şi eternul cer în albastru de photoshop visat de urmaşii lui Adam... Asistăm, se pare, la o mutaţie antropologică care inversează şi modifică raportul normalitate-anormalitate: Publicitatea impune ca unic criteriu al normalităţii umane veselia, zâmbetul aiurit bun pentru toate situaţiile vieţii, omul perfect sănătos, veşnic tânăr, cu corpul perfet şi dinţii coloraţi în #FFFFFF (simbolul culorii albe în Photoshop).

librarii si biblioteci

Concep Librăria şi Biblioteca ca fiind două spaţii autonome cu funcţii speciale, care nu trebuie confundate, suprapuse sau bruiate. Librăria este locul de întâlnire al cărţii cu cumpărătorul. Biblioteca, în teorie, ar trebui să fie un alt loc de întâlnire, în care s-ar „vedea” cartea şi cititorul. La limită, aceste spaţii-câmpuri culturale acoperă diverse arii de speranţe, intenţii, grupuri sociale, moduri de lectură, performanţe economice şi culturale, în mod diferit se racordează la criterii precum actualitate, piaţă culturală, economică, politică, accesibilitate, mod de utilizare, acoperire teritorială şi temporală etc., etc. Ambele instituţii explorează, fiecare într-un anumit mod, sistemul numit „carte”. Deşi sunt adeptul culturii free (no price, no money, no borders) cred că instituţia „librărie” este la fel de utilă şi necesară ca instituţia „bibliotecă”. Una oferă aerul căutării, a împlinirii intelectuale, a extazului mistic al întâlnirii autorului cu cititorul (biblioteca), cealaltă dă combustibilul financiar necesar (transformă hârtia, cerneala, eforturile Pr-istice şi financiare în marfă).

Teoretic, eficienţa sistemului „carte” (cu toate componentele sale: cerere, ofertă, autori, cititori, slavă, necesitate) ar trebui să tindă spre 1, adică: orice cititor (cumpărător) care posedă (sau nu) bani, dar are nevoie de cărţi să poată accesa cartea, în condiţii egale, în bibliotecă sau librărie. Acest 1 înseamnă că cititorul (cumpărătorul) găseşte cartea, indiferent de instituţia la care apelează.

În practică, nu e chiar aşa. Biblioteca şi librăria urmează logici de dezvoltare de multe ori divergente. În spaţii socio-culturale închise biblioteca ocupă o poziţie mai bună decât librăria (vremea comunismului, de exemplu): piaţa cărţii e alcătuită în temei din produse autohtone, agenţii (editurile sau statul) plasează cărţi în biblioteci astfel că pe de o parte, cererea coincide cu oferta, pe de altă parte, biblioteca posedă câteva avantaje – spaţiu mai mare, localizare centralizată, deservire tematică universală. Pentru confirmare, Biblioteca Naţională a R. Moldova, unde peste 80 % din fondul de carte reprezintă intervalul temporal anii 50-90 ai secolului trecut, adică perioadă socialistă.

Din contra, în spaţii socio-culturale deschise (cum e epoca tranziţiei, a societăţii capitaliste), librăria este cea care funcţionează mai eficient pentru că propune „cărţi la cheie”, pe diferite arii lingvistice şi de subiect, gusturi şi culori, preţuri şi calitate...Criteriile geografice şi politice sunt ca şi abolite. Dar......Într-o configuraţie deschisă ca cea a democraţiei capitaliste nodul gordian constă în faptul că accesul la carte se face exclusiv prin intermediul librăriei. Librăria subordonează biblioteca. Sunt bani, sunt cărţi la bibliotecă, nu sunt bani, biblioteca rămâne la cheremul şi mila agenţilor privaţi care pot da pomană sub formă de donaţii sau pot şi să nu dea nimic.

festiva

 


să aduni împreună toate plăcerile vieţii...сă tot e sărbătoare..

noica, note lectura I

Despre lăutărism

Constantin Noica.

Bucureşti: Humanitas, 2007

Ne-am mândrit în toate felurile cu Dimitrie Cantemir, în anul comemorării lui, 1973; dar am uitat să spunem că el nu ne lăudase prea mult.

De fapt, marile spirite ale neamului acestuia nu ne-au prea lăudat. Spre bine, credem. Înclin să cred că suntem incapabili să primim laude. S-ar putea să fie o consecinţă a dezvrăjirii religioase din veacul trecut, s-ar putea să fie o consecinţă a religiozităţii colective a ortodoxiei, a comunitarităţii care împiedică cumva personalizarea şi socializarea individuală a unor valori. Nu sunt moralist, dar cred că lauda nu trebuie prea mult...lăudată. Din contra, trebuie s-o însoţim cu judecata critică, ori de câte ori recurgem la ea...o anumită doză de etică creştină a modestiei este mai mult decât necesară.

Exemple. Comunismul a devalorizat, prin exces şi supraabundenţă, lauda. Tranziţia riscă să compromită şi ea, hula. Epoca post-tranziţiei se anunţă a fi una a imponderabilităţii afective.

Iată însă că ne vine acum în minte să spunem altfel: că şi-a certat limba, nu din ambiţia de a inova, ci pentru felul ei de a lăsa gândirea în destindere şi lene.

Nu cred că e posibil, mai mult, e interzis să „înviorăm” limba prin decrete sau eforturi colective, dirijate sau hei-rupuri naţionale. Din contra, gândesc că limba este şi poate fi forţată să stimuleze, să învioreze şi gonească gândirea doar în cadrul personal, cel mult familial sau comunal-local. La nivelul persona-lectului, comuno-lectului, dia-lectului, graiului personal, familial sau comunal limba este fugărită.

Limba oficială, cea română a a instituţiilor, nu cred că are nevoie de vioiciune... Altele sunt păcatele ei.

Dar ne gândim acum, ca în cazul limbii şi poate mai cu rost decât în cazul ei, că nu ne-ar fi stricat să luăm în serios mustrarea lui Cantemir şi, oricât n-are lecuire năravul din fire, poate că aşa, dacă ne-am fi scuturat puţin şi dacă diferitele ministere ale Propagandei ar fi înţeles că nu au de întreprins numai laudă de sine pe lângă streini, ci şi educaţie printre români, vreun ministru mai curajos ar fi scos în broşură, în câteva sute de mii de exemplare, capitolul lui Cantemir despre „obiceiurile" moldoveneşti, adică româneşti, şi — cine ştie? ne întrebăm — ar mai fi schimbat unele năravuri, punându-le sub ochii tuturor în lumina lor crudă.

A se vedea discuţia, zic eu, crucială, despre modul cum a fost gestionat, interpretat şi consumat cazul articolului despre moldoveni din revista turcă TEMPO. S-a luat barda, s-au adunat cete de plăieşi basarabeni sub drapele patriotarde gata să riposteze duşmanului turc. A fost neglijat total mesajul articolului şi am ieşit prost, în cele din urmă. Adevărata problemă a rămas în noi şi se numeşte incapacitate de a recepţiona un Discurs Critic venit de afară. Ne complacem să fim văzuţi prin prisma stereotipurilor: ospitalieri, harnici, popor multietnic şi când vine cineva şi ne zice că am sărit peste cal, noi punem mâna pe sabie. Încă cred: e o problema si un defect serios cand orice atitudine din afara se trece prin filtrul "demnitatii nationale"...

MAIS OU SONT LES NEIGES D'ANTAN?

chioşcul de ziare din Mateevici colţ cu Eminescu (ce răscruce poezioasă!) se află în proces de lichidare... semn că sonoritatea poetică şi eficienţa economică sunt chestii diferite...
de acolo cumpăram Idei în Dialog (la doar 20 lei, spre deosebire de magazinul press Shop de pe Şciusev, care vinde aceeaşi marfă la 30 lei, cu 1/2 preţ mai mult)...tot acolo puteau fi găsite reviste de fenomenologie, hermeneutică, presă culturală românească la preţuri omenoase...

să-i fie ţărna uşoară!

crochiuri

În microbuz:
- Mâine e Crăciunul. O să fie frumos, vin colindători. Trebuie să schimb ceva mărunţiş.
- Nu mai umblă acum, ca odinioară. Pe vremea noastră colindau şi maturii şi copii, acum vin 4-5 colindători în cruce.
- Cu fugăreala asta după bani, degrabă o să uităm şi să vorbim....

Doi tineri, picaţi în şcoală la examenul de geografie, în plus elevi mediocri, discută:
- Vii din Italia?
- Da...Şi eu de acolo mă întorc. În ce oraş stai?
- La Verona. Tu?
- La Livorno.
- Asta e pe malul mării?
- Da...
Tipii continuă să vorbească despre Italia, obiceiurile, moravurile şi capriciile italienilor, despre graniţele Europei, despre vame şi vameşi. Îşi împărtăşesc impresii despre popoarele Europei, schimbă ceva galanterii în italiană, germană, turcă, cehă...
Ciudat, indivizii pe care sistemul şcolar oficial moldovenesc i-a aruncat la gunoi, ca fiind incapabili şi i-a picat la obiecte „elitare” gen limbile străine, geografia etc, nevoia şi cerinţele tranziţiei sălbatice i-a învăţat şi limbi străine, şi geografie, mai bine decât orice profesor sau şcoală de elită.


Din aceeaşi serie, auzită în autobuzul Otaci-Chişinău:
- Salutare, domnule. Nu te-am mai văzut demult. Ce faci?
- Merg la capitală.
- La sesiune?
- Da. Sunt ultimul an şi merg la ultima sesiune.
- Pe urmă ce faci?
- Merg să mă spânzur - zâmbeşte - Că unde aş putea să-mi găsesc de lucru?

În ziua de Crăciun, 7 ianuarie, adică, a nins. Şi a viscolit.
Mama:
- E bine că ninge. Vom avea grâu la vară. După anul ăsta secetos, zăpada e ca o mană.
Eu (în timp ce mă gândesc că trebuie să ies cumva din gaura aia de sat, iar zăpada a blocat unicul drum care iese spre raion):
- Zăpada asta putea veni ceva mai târziu. Că nu e mare grabă.
Un prieten (şoferul care s-a angajat să ne scoată la magistrala Bălţi-Chişinău):
- Ptiu, drăcie. Tre să pun cauciucurile pentru iarnă, sau să leg ceva lanţuri.
... Cum am putea să cădem de acord asupra lucrurilor fundamentale ca libertatea, Dumnezeu, drepturile omului, viaţa dinainte şi după moarte, când o simplă ninsoare ne împarte în câteva tabere rivale?


Familia tinerei care a decedat în noaptea de anul nou după ce a colindat 3 spitale din Chişinău, a renunţat să dea medicii în judecată din motivul că nu are bani să angajeze un avocat. Ce-ar fi să pornim o campanie: Un avocat pentru tine!, care ar colecta fonduri pentru a „cumpăra” accesul la o justiţie echitabilă, garantat cică prin lege?
Altfel, ce-ar fi dacă avocaţii moldoveni care colindă (şi o fac bine!) CEDO s-ar angaja să apere aceşti nevoiaşi pe gratis?

fragment

Un amic, şofer pe una din rutele care leagă nordul Moldovei cu capitala, îmi povesteşte „drumul” său din 7 ianuarie, Crăciunul ortodox pe stil vechi.
- E frumos, spune. Lumină multă, casele sunt toate pline, vezi oameni pe străzi altfel pustii. Ţara a venit acasă. 

usi

Durerea trecutului (ca şi a viitorului de altfel, Kafka o ştie cel mai bine) este că nu pleacă niciodată pentru totdeauna, rămânând lângă noi ca o ispită potenţială.
O uşă care seduce în permanenţă, o tentaţie care atrage pasul "călătorului". Dincolo de uşă însă, aproape mereu stă demonul, în locul Dumnezeului dorit. Sfat: Închide uşa trecutului cât mai tare, drumeţule!
(imaginea a fost împrumutată de pe minunatul blog Pseudonim)

Cina cea de taină (Cristo contestatore)... În versiunea lui Romano Gazzera.

paradoxuri de iarna ...cu Ernu

Vasile Ernu e un român care a scris o carte. Prietenii mi-au zis că e faină, n-am avut, însă, ocazia s-o văd, răsfoiesc sau şetesc, iar extrasul de pe site-ul autorului nu m-a lămurit defel. Cum însă ţin la actualitatea şi uptodate-itatea culturii mele literare, m-am gândit s-o am în biblioteca personală. Cum am prieteni şi la Bucureşti şi la Moskova, şi cum Ernu este accesibil deja (felicitări, maestre !) în ambele limbi, am căutat să aflu care e varianta cea mai rentabilă pentru un cititor cu posibilităţi financiare limitate. Boon, « Născut în URSS » (I ediţie) a apărut la Polirom în 2006 cu preţul (scris cu roşu, pentru claritate) 19,50 Ron.

Deschid convertorul valutar al Băncii Naţionale a Moldovei : la 3 ianuarie 2008, (1 Ron= 4,62 lei moldoveneşti) 19,50 Roni valorau 90,09 Mdl.

Librarie.net este şi mai lacom – vrea 29,95 roni, adică 138,36 lei moldoveneşti.

Verific filiera rusă. Editura Ad-Marginem are un site, nu însă şi o libărie on-line. Cum ar veni, e pe drum încă. Bat la uşa magazinului on-line Dom Knigi (Casa Cărţii). Tipii îl vând pe Ernu cu 135 ruble bucata. În banii mei – 62,36 lei (1 rublă rusă=0,46 lei moldoveneşti). 30 % mai ieftin!

Intru la OZON, cel mai mare magazin virtual din Rusia. „Născut în URSS” (varianta rusă) face acolo 101 ruble, adică 46,65 lei moldoveneşti, de 2 ori mai ieftin decât Ernu în original, adică în română.

Concluzie: Cartea „Născut în URSS”, semnată de Vasile Ernu trebuie procurată în rusă. E mai ieftin (să mai adaug că acest preţ derizoriu al variantei ruse include şi TRADUCEREA?) şi poţi cumpăra, din aceeaşi sumă de bani o altă carte, să zicem Francoise Sagan, „Le garde du coeur” – preţul căreia este exact diferenţa între preţul românesc şi cel rusesc (tradus) al cărţii lui Vasile Ernu.

Treaz printre fantomele trecutului

apărut în Contrafort, 11-12 (157-158), noiembrie-decembrie 2007

Constantin Dobrilă,
Entre Dracula et Ceauşescu. La tyrannie chez les Roumains.
Institutul Cultural Român, Bucureşti, 2006

Oarecum nepotrivită mi se pare alegerea tiraniei ca perspectivă conceptuală prin care Constantin Dobrilă explorează imaginarul guvernării rele (mauvais gouvernement) la români. Gravitaţia teoretică în jurul noţiunii de „abuz” mi se pare mai eficientă. Din varii motive. Întâi, pentru că termenul „tiranie” face referinţă la un mediu cultural şi socio-politic specific, de aici şi problema aclimatizării lui pe sol străin (pentru documentare, vezi Mario Turchetti „Tirania şi Tiranicidul. Forme ale opresiunii şi dreptul la rezistenţă din Antichitate până în zilele noastre”, Chişinău: Cartier, 2003”). În al doilea rând, tirania nu poate explica, până la capăt, logica uzului şi abuzului violenţei politice: fenomene din acelaşi teritoriu semantic, precum dictatura, totalitarismul rămân inaccesibile şi insondabile. În fine, ruptă de contextul său originar, noţiunea de tiranie se transformă într-o esenţă metodologică anistorică, un concept generalist fără un conţinut concret, fiind utilizabil mai degrabă în bătăliile partinice şi ideologice decât în cadrul unei ştiinţe. Personal, prefer să spun „abuz”, atât în cazurile când excesul de violenţă este „legitim”-at (cazul unor dictaturi), cât şi în cazurile când acesta este „ilegitim”. Deşi „abuzul” ridică o altă problemă majoră: cea a limitei, a măsurării lui.

Aşa cum scrie în prefaţă Bogumil Jewsiewicki, titularul catedrei unde autorul şi-a susţinut doctoratul, interogaţiile (deci şi răspunsurile) lui Constantin Dobrilă se află strânse într-un ghem filozofic, unul dintre capetele căruia este Normalitatea, celălalt – Excepţionalitatea. În fapt, tirania (sau abuzul) sondează doar capătul al doilea, pentru că orice abuz presupune o abolire a Normalităţii.

În această logică dialectică paradoxală, contează prea puţin definiţia clară a Normalităţii, Răul este cel care trebuie numit, identificat şi exorcizat, Binele (Normalitatea) fiind o prezenţă disimulată, practic invizibilă pe ţesătura socialului. Pe durata cărţii, Constantin Dobrilă nu va oferi nici o definiţie sau măcar o aproximaţie conceptuală a ceea ce va fi putut însemna „le bon gouvernement” în imaginarul colectiv românesc medieval sau modern. Spre binele cărţii, de altfel.

Alterarea acestui Firesc neexprimabil reprezintă, de fapt, abuzul, una din formele căruia este tirania. Abuzul este ceea ce se află dincolo de limitele Normalităţii, de fapt, anularea ei. Îl găsim, practic, la periferia tuturor modelelor de legitimare a puterii: tradiţional, raţional sau carismatic (conform tipologiei lui Max Weber).

Persistenţa abuzului sugerează două lucruri: pe de o parte, absenţa unui miez instituţional formal, dar şi a unui organism viu şi funcţional de reguli şi organizaţii informale care ar fi barat calea abuzului, ar fi fost zidul de netrecut dintre Bine şi Rău; pe de altă parte, este expresia unei tendinţe permanente a politicii autohtone de a forţa Normalitatea, de a căuta căi de ocolire şi accelerare a procesului social şi istoric.

Câmpul politic autohton, sugerează Constantin Dobrilă, a fost forţat şi pervertit din toate direcţiile ideologice sau ideatice. Religie, cultură, economie – toate sferele socialului au exercitat presiuni asupra Normalităţii, cu ideea expresă de a-l forţa într-o direcţie sau alta. Cartea lui Dobrilă nu inventariază integral aceste forţe, ci se mulţumeşte a enumera şi analiza câteva din breşele Normalităţii...

Prima, este cea religioasă. În epoca medievală, unul din criteriile care determină poziţionarea unei guvernări în raport cu Binele şi Răul este relaţia acesteia cu religia - „este cunoscut că imaginea tiranului în reflecţia politică creştină este cea a unui opresor al Poporului şi al Bisericii” (p.27). Abuzul înseamnă, în acest caz, desconsiderarea Religiei şi a Lucrurilor Sfinte. Majoritatea tiranilor autohtoni din Evul Mediu nu se prea sinchisesc de Biserică, mai mult, o prigonesc, o marginalizează sau utilizează în scopuri proprii (îmbogăţire, reducere a influenţei Bisericii în stat etc.). O variantă a acestui gen de abuz este alteritatea religioasă - Iliaş Rareş se converteşte la islam, Iancu Saşul este luteran.

Imaginarul creştin românesc integrează simbolic tirania în două moduri: ca pedeapsă divină, ca „încercare” a credincioşilor pusă la cale de Dumnezeu (modelul Iov) şi tirania ca intromisiune traumatizantă şi arbitrară a Răului în ordinea puterii sacre (modelul Lucifer)... Necredinţa sau abaterea de la dogmele religiei nu reprezintă doar un abuz, ci simbolizează ruptura domnitorului cu ordinea divină, înstrăinarea sa de morala creştină şi ignoranţă totală. Or, doar practicarea virtuţilor creştine garantează accesul la cunoaşterea ordinii lui Dumnezeu, a măsurii şi cumpătării creştine – criterii sigure ale salvării.

A doua breşă în Normalitate este alteritatea etnică a elitei politice. Două momente: pe de o parte, asta înseamnă prin ruperea tradiţiei politice autohtone, pe de altă parte, recrutarea continuă a înalţilor funcţionari la Curtea Sultanului. În ambele cazuri are loc o fragmentare a procesului politic, atât prin segmentarea şi lipsa de garanţie a continuităţii, cât şi prin introducerea unei variabile forţate –intrigile de la curtea sultanului – care împreună vor dinamita orice stabilitate a câmpului politic. Soluţia, „desenată” în conştiinţa politică autohtonă, este fie divină (se invocă ajutorul lui Dumnezeu pentru stoparea acestui status-quo), fie socio-politică (eliberarea de sub jugul otoman). Ambele soluţii sunt forjate mai degrabă în imaginarul colectiv (sub formă de balade, poveşti şi cântece despre haiduci) decât în praxisul politic propriu-zis.

În fine, o a treia gaură este personalitatea domnitorului, cu toată suita de pericole ce le comportă. Legitimarea tradiţională precum şi cea carismatică a prinţului domnitor lasă o marjă mai mare de manifestare pentru personalitatea acestuia. Insul aflat în fruntea ierarhiei capătă posibilitatea de a utiliza, manipula şi influenţa după bunul său plac procesul politic. Personalităţi ca Vlad Ţepeş, fraţii Rareş, şi nu în ultimul rând, Nicolae Ceauşescu au lăsat „personalitatea” lor să se manifeste din plin. Cazul lui Ceauşescu este unul mai special. Acesta va reuşi să integreze într-un sistem de forţe eficient toate momentele care tensionează câmpul politic: alteritatea religioasă (ateismul militant, înarmat cu adevărul de neînvins al materialismului ştiinţific), alteritatea etnică (marxismul este o doctrină străină, de import, care este chemată să împrospăteze scena politică autohtonă, coruptă de valorile false ale capitalismului şi ale conştiinţei burgheze ), precum şi stilul de guvernare bazat pe o legitimitate carismatică puternică (care a lăsat foarte mult spaţiu de manevră pentru personalitatea Conducătorului)...

omul cu Nobeli

Răsfoiesc prin arhive. În Le monde des Livres din 21 decembrie, anul trecut, un interviu cu Horace Engdahl, secretarul Academiei Suedeze, de la 1999 încoace. Replici:
- Nu găsesc că SUA sunt centrul lumii literare. Engleza este o limbă importantă, dar nu e limba universală. Unica limbă universală a literaturii este traducerea.
- Punctul forte al Premiului Nobel este eterogenitatea, faptul că laureaţii nu sunt identici sau asemănători. Lista premianţilor păstrează urma tuturor şcolilor estetice. Nu dorim să ne ataşăm de vreo una din ele. Nu există o esenţă a literaturii. Literatura este, cum spunea Wittgenstein, o familie: fiecare din membrii ei are calităţi proprii şi nu există o calitate pe care s-o aibă în comun.
- Puteţi vedea că scriitorii premiaţi sunt deserori exilaţi, trăind fie departe de ţara lor, fie în izolare în sine. Prin aceasta, ei sunt mai mult reprezentanţi ai literaturii mondiale (Weltliteratur) decât a celei naţionale. Iată de ce, concetăţenii lor ar prefera ca noi să nu-i onorăm sau să premiem pe altcineva în locul lor. Marii scriitori sunt un pericol pentru popoarele lor. Doar morţi ei încetează să mai fie o problemă. Atunci opinia publică se schimbă şi ei devin zei.

zapping de anul nou

Zaping în noaptea dintre ani. Pro Tv –manele, adică cântec. TVR – Pruteanu cântă, Petre Roman taie butuci, cu cântec. ORT – ruşii urlă cât îi ţine gura. Adică tot cântă. Ren Tv – Discoteca anilor 80, au adus la Moskova pe F.R. David, Boney M, Samanta Fox. Moldova 1 – cântec, „Folclor”, „Lăutarii”, Nina Ermurache, Anatol Dumitraş cu o piesă ce i-a cântat-o şi maică-mii. Cântec peste tot. La-la-la! Hop-hop-hop! You are my love! Sictir!!!
Mă întreb ca prostul, de ce sărbătoarea asta tre să se petreacă exclusiv cu muzică? M-am plictisit de fiţii şi fiţele care nu-şi pot scrie numele sau nu cunosc grafia limbii în care cică cântă: My Love, Viaţa mea, Si tu, Sempre, hasta... băi-i-i-i-i!
Ce face pe sticlă puzderia de starlici, starlete, care veniţi din muzeu, care din mauzoleu, care scoşi din naftalină, care călcaţi de urs, care cu ţâţe goale, care cu curul gol, care cu ruj pe bot, care cu picioare lungi?
De ce nu suntem vrednici să aducem pe ecran, măcar în noaptea aia nouă, ceva oameni care ştiu să vorbească: poeţi nefericiţi, actori, oameni de afaceri, medici, profesori universitari, cerşetori, invalizi, vagabonzi, beţivani, vânzătoare în piaţă, puşcăriaşi, educatori, învăţători, jurnalişti, şoferi de troleibuz, poliţişti, politicieni, demnitari de tot soiul, pe scurt oameni care gândesc, care ar putea urni anul cu o vorbă bună, cu o expresie de duh, cu o poveste cutremurătoare izvorâtă din viaţa lor, cu un cântec de jale auzit în tren, străinătate, temniţă sau altceva?
Ce început de an mai frumos decât o povaţă venită de la un om care ştie preţul pâinii, al lacrimii, al sănătăţii, al timpului, al ştiinţei, al familiei, al comunităţii, al prieteniei şi al tuturor lucrurilor importante din viaţa asta?