citesc...scriu...uneori

migratie

2008-05-06T10:52:00.002+03:00

am migrat la

www.spranceana.com

inca nu am trecut toate post-urile. am ceva probleme cu formatarea unor bilete si lecturarea lor in diferite browsere. rezolv in 2-3 zile.

umeda...

2008-05-03T20:07:00.001+03:00

Ploaia din noaptea asta a udat visele.

Bucăţi s-au rupt,

Şlap-şlap-şlap –

Ca nişte cârpe se-ntind pe asfalt...

Măturători harnici le adună de zor:

Începe o nouă zi!

3 scriitori

2008-05-02T17:30:00.001+03:00

Isuciu mă roagă să-i zic „trei nume de scriitori români contemporani (poeţi sau prozatori) pe care îi admir cel mai mult”. So, sunt 3 oameni fără de care Moldova ar fi fost doar un spaţiu irigabil + furnizorul nr. 1 de muncitori necalificaţi la export (în raport cu populaţia ţării):

- Spiridon Vangheli, pentru „Ciuboţel”... copiii (şi unii maturi) ştiu de ce...

- Vladimir Beşleagă, pentru „Zbor frânt” şi restul prozei sale.

- Nicolae Esinencu, pentru piesele de teatru, romanul „Doc”, scenariul „Tunul de lemn”...

mass-mediatice

2008-04-29T09:22:00.000+03:00

Apărut nr. 4 al revistei „Stare de Urgenţă” . Văd că sunt şi ceva schimbări grafice: fonul negru al copertelor a fost înlocuit cu un roz - magenta digerabil.

Numărul a ieşit bunicel. Chiar bun. Diferenţa o fac câteva tablete semnate de Iulian Ciocan, un „sondaj” critic al poeziei tinere din Moldova (D. Crudu) şi două articolaşe semnate de Michael Wiersing Sudau (despre eu+my wife nu mă pronunţ).

Unul dintre articolele lui Sudau, „Republica Moldova şi libertatea presei” (p.5) ar face onoare oricărui ziar serios din România (dacă, unele generalizări erau susţinute de cifre, indici, citate sau citări, bucata publicistică era bună chiar pentru un „Le Monde” sau „Der Spiegel”).

Subiectul e vechi de când lumea (moldavă): libertatea presei moldoveneşti, cum (şi cu ce) se mănâncă ea, cum (şi cui) stă în gât…

Reţetele, însă, sunt inedite şi îndrăzneţe:

1) ar fi important pentru libertatea presei din Moldova dacă ar începe să fuzioneze şi ziarele, în loc să se aducă pe piaţă – după cum se întâmplă iarăşi şi iarăşi – publicaţii noi cu tiraj extrem de mic.

2) două (sau maxim trei) ziare importante cu un tiraj mare ar fi silite şi în Moldova în mod automat să supună, în favoarea pluralismului de opinie, unele preferinţe.

Aproape cred şi eu că un kolhoz mediatic Jurnal de Chişinău + Timpul de dimineaţă sau Jurnal de Chişinău + Ziarul de Gardă ar fi un actor mult mai important decât oricare dintre aceste ziare luat în parte. Efectele de compunere (interferenţă) ar amplifica probabil credibilitatea Leviatanului mediatic… Credeţi că sunt posibile asemenea scenarii?

festive

2008-04-25T09:27:00.002+03:00

Ce mă deranjează în economia festivului este obligativitatea. În sărbătoare - caracterul de orizont ce se închide brusc în jurul unui jalon spaţio-temporal, capacul transcendental ce se închide implacabil în momentul când acele ceasului (ceasornicarul poate fi politicianul, preotul, activistul, poliţistul şi mulţi alţii) ajung în dreptul „cifrei magice”.

Solemnitatea nu se produce în scenă decât provocată de o violentare a ritmului firesc – fără scuturări „simbolice” care scot individul din contextul său şi-l încadrează într-o procesiune deja mărşăluindă. Paradox: mărşăluim chiar atunci când stăm pe loc!

Autoritarismul festiv este o armată organizată în mai multe divizii:

- temporală - logica calendarului cu zilele sale însemnate cu roşu, a Codului Muncii care specifică zilele de odihnă obligatorii, a galeriilor de sfinţi, a cronologiilor paralele (timpul agrar, netimpul urban). A săpa gropi în anumite locuri ale continuumului temporal, a crea găuri negre în făşia orelor şi minutelor, a însemna anumite duminici, zile de marţi sau miercuri…

- spaţială. A aduna cât mai mulţi individ într-un anume punct al spaţiului geografic sau social (Paştele e o sărbătoare religioasă, go home, înghesuiţi-vă în microbuze puturoase, transpiraţie, înghesuială, nu-mi sparge ouăle, ia în braţe copilul acesta, hai, că mai încape un om, să-l lăsăm în drum? – trebuie să ajungeţi „acolo” – acasă, în familie, lângă rude). Niciodată însă aici, unde eşti. Acel „ceva” căutat în sărbătoare nu eşti niciodată tu, nici nu se găseşte în tine – este permanent în altă parte, Undeva. Fiţi siguri, o să primiţi instrucţiunile „geografice” pentru reperarea acelui ceva!

- emoţională. În ziua Y trebuie să fii vesel. O anumită stare a psihicului este obligatorie. Vulgata pseudoreligioasă: în ajunul, pe durata şi ceva zile după sărbători, trebuie să fim mai buni (Prostie, trebuie să fim mai răi, mai puţin indulgenţi cu prostia din jurul nostru, cu blegia noastră, cu laşitatea and co!), mai toleranţi (înţelege mai prefăcuţi)…

- de comportament. Generalul Sărbătoare ordonă: faci asta, mergi acolo, te întâlneşti cu acela. Cu celălalt. Cu alţii. Trebuie să fii o particulă elementară cu traiectorie previzibilă (uită, amice, relaţiile de incertitudine ale lui Heisenberg, să fi cuantă ascultătoare).

- alimentară. Ouă roşii, post, cârlani, porc. Bere, cognac, rachiu, vin. Frigărui, sarmale, costiţe, cârnaţi, clătite. Cozonac, copturi.

Mai există şi alte regimente, plutoane (artilerie – ziarele (Cât ne va costa masa pascală?), genişti – vânzătorii din piaţă, sanitarii – şcoala, poliţia - de sărbători poliţiştii opresc mai degrabă indivizi ce nu sărbătoresc).

…Nu mă agasează neapărat obligativitatea – şi o relaţie voluntară liberă precum este dragostea sau prietenia, nu se poate lipsi de anumite forme de obligativitate ( ca să putem fi prieteni trebuie să… forţezi o disponibilitate, fie şi minimă), dar sunt vizibil şi inteligibil (cred!) iritat de faptul că sunt abuzat în cadrul acestui sistem de obligativităţi – pentru cele 4 ouă vopsite pe care le voi consuma duminică+luni+marţi, trebuie să plătesc cât pentru 10 în vreme normală; pentru a ajunge în spaţiul sacru (familia+satul natal+prietenii) e nevoie să mă înghesui într-un microbuz dărăpănat (unicul !) şi să mă închin ca la un Dumnezeu unui şofer semianalfabet, de ale cărui hatâruri depinde dacă anul acesta voi fi în rând cu lumea bună; pe durata celor două-trei zile de sărbătoare voi fi terorizat culinar (nu poţi decide să mănânci caşă de orz în ziua de Paşti, trebuie ouă, carne, altele);

În fine mă deranjează că patosul festiv şi economia ritualului vor curge prin circuite externe (culinar, mecanic, bahic), cumva aproape, dar totuşi pe alături de jaloanele interne (suflet, inimă, credinţă) cărora le sunt adresate.

Sursă imagine - Biz Networking - Esti Peshin’s Blog

Management cultural + other stuff

2008-04-21T08:29:00.003+02:00

Sâmbătă, la o bere cu Ion+Medicul Şef (cam răcit medicul (sic!) şi a consumat exclusiv ceai) + cineva fără blog... hotărâm să mergem la film, mai ales că la „Odeon” se derulează un fel de memoriam – memento Emil Loteanu... pentru că nu avem un program, Ion sună la casele cinematografului. Răspunde o voce ebrietată:

- Alo...Alo...

- Cinematograful „Odeon”?

- Da...

- Vrem filme. Am aflat că organizaţi proiecţia filmelor lui Loteanu?

- Da...

- Ce film proiectaţi astăzi?

- Hora mare...

- Ne-ar plăcea să vedem „Lăutarii”...

- A fost...

- Mai sunt programate şi alte proiecţii?

- A sî şie... şi tipul trânteşte receptorul.

* * *

Tot acolo, în centru, într-un local modest, cu iz de cantină sovietică. De partea cealaltă a uliţei e un local luxos. Bem. Intră o fătucă, chelneriţă la „bogaţi” şi cere...ceva salată, nişte prăjituri, copturi, biscuiţi etc... pleacă...se întoarce (sau poate era alta, tot o chelneriţă din restaurantul bogat), mai procură câteva porţii de salată, biscuiţi, dulciuri..chestia s-a repetat de vreo 3 ori în intervalul cât am stat noi acolo. Ne prindem: clientul din localul luxos face comanda, fetele o cumpără din cantină, unde e mai ieftin, i-o dau, el plăteşte „cum trebuie”. Până la urmă toată lumea este mulţumită:

- clientul, pentru că plăteşte să se relaxeze într-o încăpere luminoasă, departe de izul de ospătărie

- localul cu iz de cantină, pentru că marfa se vinde bine...

- localul luxos, pentru că are şi un chilipir bănesc din treaba asta...

- noi, pentru că am prins unul dintre mecanismele funcţionării capitalismului cu faţă moldovenească – ca o mahala, unde vecinii se ajută reciproc (Dă-mi, cumătră, nişte borş, împrumută-mi toporul tău că al meu s-a rupt etc...)

salon de carte si altele

2008-04-18T11:45:00.003+02:00

Fost la Salonul Internaţional de Carte pentru Copii. Cărţi multe, bune. Prezenţă internaţională: Alianţa Franceză, Ambasada Chinei, Ambasada Germaniei. Standuri identice, oferta – la fel.

Am răsfoit ceva cărţi să văd cum sunt, în diferite ţări şi culturi, construite „pragurile”, adică iniţierile în lumea literelor şi a cifrelor. Puţin dezamăgit, căci procedeul este acelaşi.

Altfel, cărţi, discuri, ziare, mulţi copii – privelişti obişnuite.

***

Ieri, un tip pe bicicletă (alo, ecologiştii, unde sunteţi?) a jefuit o filială Mobias Bancă, de la Botanica. Am reţinut că tipul avea o bicicletă „Vulturaşul” (Орлёнок). De la care anticariat ai găsit-o, frate, eu caut de ani de zile un exemplar pentru muzeul meu personal (prima mea bicicletă!)?

viata in chirie

2008-04-17T13:23:00.003+02:00

Impresii fugare pe o carte mare

Oleg Garaz „Territoria”

Editura LIMES
Cluj
2007

Pentru mine, una dintre cele mai bune fiziologii/fiziografii ale URSS-ului. Spre deosebire de abordările nostalgico/epico/folclorice (cum este „Născut în URSS” a lui Vasile Ernu), perspectiva lui Oleg Garaz este kafkiană, cumva sumbră şi deprimantă (comparaţia nu înseamnă, în aces caz, ierarhie). Tonului zglobiu, carnavalesc al URSS-ului ca sărbătoare – festival (Ernu) îi este contrapusă o lume primitivă, brutală, violentă, şi strict organizată. Pe alocuri, paralela cu Ken Kesey se impunea de la sine, lipsea însă un Randle McMurphy...

În Territoria, universul utopic concentraţionar în miniatură, The Big Brother este pretutindeni - în viaţa, noaptea, alimentaţia, somnul, hrana, mintea şi spiritul individului (soldatului). Procesul descris de Garaz este cel al inserării forţate a individului în sistemul social, procedura de injectare a serului conformismului psihologic în corpul tânăr, astfel ca, la linia de ieşire să avem un imbecil digerabil...

Câteva etape ale acestor rituri de igienă socială.

- golirea, cum ar veni Kenosis-ul : „La început am fost duh (titulatură purtată de soldaţii aflaţi în prima jumătate de an a serviciului militar). Adică stafie, nălucă, arătare, ceea ce în limbaj normal înseamnă că nu aveam nici un drept. Eram suflu lipsit de materialitatea dătătoare de identitate necesară pentru a-mi fi recunoscută cea mai de jos poziţie din ierarhia nescrisă. Nu am niciun statut. Sunt în afara oricărei ierarhii. Sunt într-o gaură neagră. Sunt o gaură neagră. Nimeni nu mă observă.” (p.15)

- urmează procedeul prin care individul integrează şi înţelege fluxurile prin care se distribuie puterea socială, sancţiunile, pedepsele, dar şi recompensele, compatibilizarea forţată emiţător-receptor (forţată din 2 motive: e violentă, şi e împotriva voinţei, tălmpcire – se face cu pumnu-n bot) : „Pumnul însemna o restrângere absurdă a posibilităţilor de conlucrare ale celor cinci degete – dactilografiere, interpretare pianistică, răsfoire de cărţi, mângâiere de femei, dezamorsare de mine şi bombe neexplodate, precum şi multe alte lucruri la fel de fine. Şi în nici un caz nu se putea compara sensibilitatea buricelor-„ochişori” lae degetelor cu grosolănia durerii acute la impactul articulaţiei osoase cu maxilarul sau sternul vreunui doritor de „ciocăneală”. (p.23)

- o a treia etapă, necesară, pentru că afectează spiritul şi gândirea subiectului, este re-programarea lingvistică. Individul trebuie să uite bogăţia originară a limbii, subtextele şi subînţelesurile comunicării şi să reducă uzul limbajului la elementarul necesar: urlet, ţipăt, înjurătură – „primele luni după venirea mea din armată eram destul de tăcut, iar mama o trecea din contul maturizării şi bărbăţiei mele pe deplin realizate în cei doi ani de cătănie. Însă tăceam mai degrabă dintr-o neputinţă mută şi dobitoacă de a vorbi normal o limbă civilă, de a vorbi fluent, fără patimă şi rânjet ameninţător, fără dispreţ şi înjurătură, în formule seci, sacadate sau mai degrabă lătrate decât rostite în grai omenesc. Era o „fenia”(argou) destul de eficientă, un limbaj esenţializat în care, pe lângă simbolistica genitală, a relaţiilor sexuale sau religioasă, funcţiona şi un şir de neologisme foarte diversificat.” (p.24-25)

- treapta supremă şi ultima este re-valorificarea existenţei sociale în alt context şi după alte reguli: „orice ai face sau ai fi ca individ particular, singura valoare este una pe care o ai doar în Pluton.(...) Plutonul este un organism, iar eu sunt unul din organele lui. Dacă nu funcţionez, are de suferit întregul. Iar întregul funcţionează prompt la orice deranjament care-i reduce din performanţele funcţionale. „Disfuncţia” este reprimată prin toată violenţa disponibilă. Una cumulată şi extrem de eficientă.” (p.53-54)

... „Soldatul nu stă, timpul său existenţial este închiriat de Patria-Mamă, iar obligaţiile faţă de statul care te-a crescut, adică hrănit şi şcolit, trebuie returnate integral şi chiar cu ceva pe deasupra.” (p.19)

Viaţa în chirie – este, după mine, scheletul care susţine întreaga construcţie a romanului. A trăi pentru sine, în sfârşit, este probabil unica libertate neîndoielnică câştigată după prăbuşirea imperiului, Este ceva pentru care merită să lupţi, unica achiziţie democrată cumva distribuită în mod egal şi egalitar, egala, uniform şi care nu a putut fi furată sau detractată de profitorii independenţei moldave

Ceea ce nu va înţelege niciodată comunismul de consum (Che Guevara pe maiouri, Lenin cu coafură de punky) sau comunismul de flirt (nostalgicii lui mai 68)...

literaturi nationale

2008-04-14T09:33:00.002+02:00

într-un interviu acordat ziarului rus « Gazeta », scriitorul moldovean de limbă rusă Vladimir Lorchenkov, proaspăt laureat al concursului « Русская премия » (Premiul Rus), spune :

« (în spaţiul postsovietic) se desfăşoară un proces de crearea a literaturilor naţionale în limba rusă, asemănător cu apariţia literaturii în limba engleză în America şi alte foste colonii ale Imperiului Britanic.

reporter : Dar, în America, dacă nu considerăm limbile indiene, limba engleză era unica alternativă, iar în fostele republici sovietice, există alternative ale limbii ruse.

Nu cred, că ar exista o alternativă limbii ruse. La fel cum nu exista o alternativă limbii latine, pe teritoriile abandonate de romani – barbarii şi-au însuşit-o. iar în Moldova limba rusă are rădăcini mai profunde, decât credem noi. Limba oficială a statului Moldav medieval era slavona bisericească. »

Aş avea de comentat :

- nu cred în viaţa lungă a fantomei « literatură naţională ». cred în scriitori moldoveni buni : acelaşi Lorchenkov, Iulian Ciocan, Dumitru Crudu, Vasile Gârneţ, Vitalie Ciobanu, Oleg Garaz, dar mă îndoiesc că vreunul din ei s-ar autoidentifica ca « scriitor naţional » sau ar avea planuri măreţe de construcţie a unei « literaturi naţionale ».

- însuşi conceptul de « literatură naţională » trebuie revizuit, updatat şi ajustat cumva la noile realităţi literare. Mă îndoiesc că am putea cupla acquis-urile deconstrucţiei, ale postmodernismului şi vocaţia europeană fie şi într-o formă profund « naţionalizată » cu vreunul din universurile semantice ale conceptului « literatură naţională ». cred în diferite forme de localism, universalism, ortodoxism literar sau trăire autentică a spaţiului limită care este Moldova.

- mă gândesc apoi, că literatura naţională este un fenomen improbabil şi din motive…economice. Scriitorii moldoveni, de limbă rusă, română, bulgară sau franceză, engleză caută … pieţe literare. Pentru că cea locală este mică, ineficientă, prabuşită, nefuncţională (mai ştiţi ceva ?) a demarat un proces firesc de orientare spre pieţe noi. Aici fiecare decide pentru sine : vrei scrii în rusă (piaţa rusă este imensă), vrei în română, vrei în bulgară, vrei în engleză, vrei în franceză.

- de departe, nu există un acord asupra unui element definitoriu al scheletului literaturii naţionale care este limba. Cum nici unul dintre tinerii scriitori (rusofoni sau românofoni) nu ia în serios ipoteza unei limbi moldave, este greu de aşteptat apariţia, din cer sau altfel, a unei literaturi naţionale din moment ce unicul lucru ce-i leagă pe un Lorchenkov şi un Garaz este paşaportul albastru cu bifa cetaţean MDA. Alte cărămizi ale literaturii naţionale precum mitologia politică şi memorie istorică comună (cazul Elveţiei) sunt şi ele lipsă. Nici chiar figura enciclopedică a lui Dimitrie cantemir nu este suficientă pentru a acoperi abisurile care brăzdează fantasmagorica identitate moldovă.

- perspectiva cea mai reală/realistă mi se pare cea a comunicării, a dialogului între diferitele forme de expresie literară din unitatea politică Republica Moldova. Cam ceea ce lipseşte la moment. Există literatură locală dar e cumva împărţită în caste lingvistice, agiste, şi de toate genurile…

3 sau 4

2008-04-12T12:49:00.000+02:00

Azi vreau să mă rup în 3. sau poate în 4. de 3 sunt sigur.

Vreau să merg la Clubul Literar Bunker, unde se va citi literatură.

Ar fi bine să ajung şi la la "Centrul Expoziţional Brâncuşi" - va avea loc o prezentare despre centre de tineret, centre culturale, spaţii autonome şi squat-uri. Probabil, un fel de Hakim Bey plus anul tineretului şi ceva patriotism.

La fel de bine ar fi să dau o raită la stadionul « Dinamo », unde Moldova bate ( !!!!) Belgia…

Dracul a făcut ca tustrele chestiuţie să aibă aceeaşi oră de începere : 15 : 00

Da cred că merg la TAZ…să-l trag de barbă pe Hakim Bey…

gara

2008-04-12T10:55:00.006+02:00

eu ştiam că funcţionarii fac SERVICII... în varianta moldovenească este exact invers: funcţionarii sînt plătiţi pentru DESERVICII... sau poate e un act involuntar de sinceritate.
inscripţie la Gara Feroviară din Chişinău...

cafe philosophique, vineri, usm

2008-04-09T10:31:00.003+02:00

CAFÉ PHILOSOPHIQUE

Acolo unde gîndirea şi jocul îşi dau întîlnire

TEMA DEZBATERII:

CULTURA CA DIALOG

dezbaterea va avea loc Vineri, 11 aprilie 2008, orele 15.00 în incinta bloc. 5 U.S.M., amfiteatrul 206

vine cine vrea... intrare liberă.

nato pičke

2008-04-08T08:42:00.005+02:00

Ceea ce nu ştiu puritanii de la Bucureşti, care s-au grăbit să şteargă presupusa înjurătură „NATO pičke” de pe Palatul Parlamentului este că „pičke” are două sensuri:

- numele vulgar al organului sexual feminin

- fetişcană, fetiţă tânără, atrăgătoare, codană, fecioară etc…

Cum ar veni: NATO este o fată simpatică, în căutarea unui nou membru … mă rog, necesitate naturală.

Nu ştiu ce-a dorit să spună cel care a scris asta, dar bănuiesc cum au înţeles-o cei ce-au şters inscripţia.

Un banc la temă:

Un tip protestează în Piaţa Roşie:

- Jos Dictatorul Mustăcios!

Vine Beria, îl arestează şi-l duce pe protestatar în faţa lui Stalin:

- Tovarăşe Stalin, individul acesta striga în Piaţa Roşie „Jos Dictatorul Mustăcios!”

Stalin:

- La cine ai făcut aluzie, tovarăşe?

Tipul:

- La Hitler, desigur!

Stalin:

- Şi Dvs, tov. Beria, la cine v-aţi gândit???

Fitna, terorismul imaginar si rasismul civilizat

2008-04-07T09:00:00.003+02:00

Văzut „Fitna”. L-am trecut imediat la rubrica „stuff propagandistic”, acolo unde îi este locul, dar am revenit (după 1 lectură + 1 lectură + 1 discuţie). M-au agasat câteva gratuităţi:

- una logică. N-am prins firul inducţiei: toţi musulmanii sunt terorişti potenţiali. Fără îndoială, unii terorişti se revendică de la islam (a), fără îndoială unii musulmani sunt terorişti (b), dar de aici până la a sugera că „sunt în Europa peste 54 milioane de musulmani”, deci tot atâţia terorişti e o cale lungă de inepţii. Pentru că –

a) faptul că un X citează pentru a-şi justifica violenţa şi intenţia de a încălca legea, o carte specială, ridicată la un statut de „sfântă”, nu e un criteriu suficient pentru a-l declara pe acest X credincios sau adept al credinţei revelate de această carte sfântă. Ideea ca „referinţa spre carte” să nu fie decât un subterfugiu retoric, menit a conferi ceva legitimitate unei acţiuni murdare, nu este chiar atât de improbabilă. Credinţa, pe lângă apelul la litere sfinte, mai presupune interiorizarea unui tip de comportament, ceva reguli de conduită, un set de ritualuri care cer evlavie, detaşare de la problemele lumeşti, extaz mistic şi religios etc. Or, aşa-zişii terorişti musulmani nu se folosesc de Coran decât în faţa camerelor de luat vederi.

Mai e şi un germene „sănătos” de ipocrizie aici: privim cu suspiciune pretenţiile unor semeni de-ai noştri de a fi creştini, liberali doar în virtutea lecturii unor cărţi sfinte, îi învăţăm că a crede nu înseamnă doar a citi, ci şi a te comporta ca şi cum, dar suntem generoşi în a recunoaşte heraldica coranică a unor tipi ce utilizează Coranul pe psot de hârtie igienică – pentru o nevoie „naturală”.

b) e adevărat, că unii musulmani, chiar credincioşi musulmani, sunt terorişti. La fel cum e adevărat că unii creştini sunt terorişti (Irlanda, ETA, stadioanele de fotbal, sectele, şirul poate continua). Dar nu e adevărat că toţi musulmanii, cum sugerează Geert Wilders, sunt terorişti. Doar pentru că unii cre(ş)tini buni sunt autorii violenţei de pe stadioane, nu e suficient pentru a-i declara pe toţi creştinii asasini şi brute violente. În fapt, generalizarea grosieră şi abuzivă „unii… deci toţi…” pe lângă că e o armă slabă, mai este şi periculoasă - poate fi utilizată inclusiv împotriva poziţiei apărate de oamenii de bun simţ, din tagma cărora pretinde că face parte şi deputatul olandez.

- o eroare de perspectivă. A pretinde că un grup de indivizi urmează orbeşte instrucţiunile unei cărţi, Coranul, este o formă soft de rasism şi e echivalent cu a-i considera pe aceşti indivizi maimuţe cu cel mult aptitudini de imitaţie. E ca şi cum ai afirma că tipii ăştia sunt lipsiţi de gândire abstractă şi nu fac diferenţa între scris/zis/necesar/cotidian. Mă rog, mintea noastră europeană civilizată a avut permanent nevoie de primitivi, pentru a ne etala, în comparaţie cu ei virtuţile, dar uităm că „primitivii noştri” sunt de fapt nişte oameni moderni şi postmoderni, care trăiesc printre noi şi se confruntă cu acelaşi probleme: mizerie, intoleranţă, şomaj etc… au şi ei cărţile lor sfinte, în care caută sensuri, dar au şi probleme reale, la care trebuie să găsească soluţii concrete, în răspăr cu logica Coranului. Un exerciţiu util sugerat de Klaus: „Imaginaţi-vă şi meditaţi la viaţa unui musulman brutar, student, filolog, şofer de tramvai, deputat, farmacist. Acum o musulmancă şef de întreprindere, profesoară, deputat, farmacistă, şoferiţă şi de ce nu - blogger.”

sursa imagine

se vand carti

2008-04-06T18:57:00.003+02:00

Între 16 şi 19 aprilie, la Teatrul Licurici, vine Salonul Internaţional de Carte pentru Copii. De obicei, salonul pentru copii e câteva clase deasupra fratelui său mai mare, Salonul Internaţional de Carte pentru Maturi, care are loc în august-septembrie, peste drum, la Biblioteca Naţională. Pe lângă cărţile de desenat, se pot procura cărţi serioase: Kant, Goffman, Rawls etc, care nu pot fi găsiţi la salonul din toamnă. Mai e ceva: în jurul Sfintelor Paşti în buzunarele cetăţenilor zornăie ceva gologani... eu merg.

replici globaliza(n)te

2008-04-02T10:26:00.004+02:00

în străinătate, o tanti arămie, dintr-o etnie minoritatară, îşi "linişteşte" copilul care plânge, în "limba noastră":
- Da şezi tranchilî, copchilă dragă!

p.s. fr. tranquille, sp. tranquilo, it. tranquillo, port. tranqüilo = rom. liniştit

arhaisme

2008-04-01T08:17:00.003+02:00

Ambasadorul Republicii Belarus în Moldova: „Sunt sigur că vom descoperi multe lucruri comune pentru că colaborarea dintre ţările noastre există din sex. IX.”

Să fi ştiut oare hoardele de pecenegi, maghiari, cumani, tătari, slavi şi bulgari că sunt o expresie vie a colaborării moldo-belaruse? Mă îndoiesc… s-ar putea ca vreunul din ei chiar să fi avut în legătura de cranii purtată la brâu vreo „relicvă” locală, dar cu greu o putem trece la rubrica „schimburi culturale” sau „scrisori de acreditare”… nomazii înşişi ar trece cu greu în categoria „turişti”, „delegaţii oficiale” sau „oaspeţi temporari”…

n-o sa sting lumina!!!

2008-03-28T08:57:00.002+02:00

Decolteu mă întreabă dacă mâine sting lumina, « pentru a arăta că îmi pasă de viitorul planetei. » M-a cam deranjat legătura forţată între o acţiune şi o valoare (nu consider prea evidentă relaţia dintre a stinge lumina şi virtuţile ecologice presupuse), la fel şi logica duală ce stă în spatele unei astfel de formulări (dacă faci X, îţi pasă, deci eşti cu noi, dacă nu, nu-ţi pasă, deci eşti Y, în fine, e o părere), dar m-am gândit să răspund.

N-o să sting lumina. Nici mâine, nici poimâine (asta dacă nu cumva şi Union Fenosa se alătură, fără voia mea, acţiunilor de prevenire a încălzirii planetare), nici în oricare altă zi a săptămânii, lunii, anului, vieţii. Asta pentru că:

- nu sunt de acord cu arhivele şi pre-condiţiile filozofice şi logice care fundează un astfel de tip de gândire. Cred că planeta e în pericol, dar nu cred câtuşi de puţin că a o cufunda în întuneric (în stare pură, ideea este: înapoi în copaci! Înainte, spre maimuţe!), fie şi pentru o oră, este o soluţie bună. Dacă călărim ideea până la consecinţele ei finale, ajungem să citim astfel grija ecologistă: o oră fără OM poate salva planeta! De ce doar o oră, de ce nu o veşnicie, pentru a asigura eterna curăţenie şi puritate a planetei? Să lichidăm omul în genere, protestul va fi mai eficient.

- apoi, problema nu stă în tehnologii şi în progresul uman în genere. Să învinuieşti progresul uman de toate relele e o idee proastă – el a fost conceput şi proiectat în afara unor valori ecologice. Nu sunt de vină tehnologiile, ci modul cum funcţionează ele. Rezolvarea ar fi nu abolirea tehnologiilor, ci optimizarea şi perfecţionarea lor: exemplele moldave sunt arhicunoscute – reţele inginereşti defectate, pierderi de reţea imense, randament scăzut şi industrie energofagă. So, pentru ca acţiunea să aibă un efect mai mare, şi de lungă durată, mergeţi băieţi ecologişti la Termocom, la Apă-canal, la CET-1 şi CET-2, întrebaţii ce fac cu banul public, cu banii privaţi care îi plătim pentru naiba ştie ce, când o să-şi perfecţioneze tehnologiile etc… Sunt întrebări pur ecologiste.

- în al treilea rând, îmi displac inflaţiile de griji şi exaltările ecologice de matineu, care durează două săptămâni înaintea „orei ecologice” şi 5 minute după. A te îngriji de soarta pământului e o constanţă, nu un moft, o necesitate, nu o chestie funny. Nu-mi plac ecologiştii cu ziua, cu ocazia, cu grantul sau de ocazie „electorală”. Ador însă activismul ecologic zilnic, cotidian, constant şi perseverent: mega, hiper, super ecologiştii din Chişinău tac prea mult, prea des, prea suspect pentru ca vocea lor să fie credibilă măcar o oră. Au tăcut când s-a distrus lacul de la valea Morilor şi în cei peste 15 ani cât n-a fost curăţit acel lac n-au organizat o acţiune de curăţare (câteva bărci, ceva furci, măcar să extragă de acolo ce e mai gros), s-au făcut a nu observa că parcurile, mândria Chişinăului de altădată sunt pe cale de dispariţie fiind vândute cu bucata pentru construcţii particulare, nu suflă nici o fonemă despre mirosul de rahat ce umple oraşul, că vorbesc şi sunt activi doar cu ocazia campaniilor electorale, că îi doare în cot că parcul auto al republicii este consitutit în parte din maşini cu vârsta de peste 20-30 ani – unul din principalii factori poluanţi etc…

- în al patrulea rând, pentru o mai bună soartă a planetei, a naturii şi a mediului ce ne înconjoară avem nevoie de altceva decât de chefuri, sindrofii şi hai-hui-uri colective. E necesar un re-cadraj mintal şi axiologic, o nouă educaţie ce ar favoriza apariţia unei conştiinţe ecologice. Chestia asta ar trebui gândită atât la nivel particular (fiecare pentru sine), cât şi la nivelul mai general al politicilor şi practicilor educative. O conştiinţă ecologică teafără se construieşte construită cu migală. Un prim pas ar fi injectarea programului şcolar cu ceva obiective educaţionale noi: educaţia pentru un trai sănătos (alimentaţie, igienă personală, sport), educaţia pentru timpul liber (o bună parte din consumul mondial de energie are ca sursă indivizi care privesc televizorul pentru că nu au ce face şi nu ştiu cum să gestioneze timpul lor liber), educaţia pentru un mediu sănătos, educaţia pentru relaţii sociale normale etc… Pentru asta însă nu e nevoie de lumânări, nici petreceri, ci de strategii educaţionale pe termen scurt, mediu şi lung.

sursa imagine

Ion Suruceanu, Smirnov, Patriotii de hartie

2008-03-25T11:41:00.001+02:00

Lui Ion Suruceanu, un artist moldovean drăguţ, i-a fost conferit titlul de artist al poporului din Transnistria. Omul a mers să-şi ia gramota – gestul înroşind turnesolul patriotic al unor paznici ai demnităţii naţionale. Cică « semnătura lui Igor Smirnov, care nu poate fi ştearsă nici de o sută de ani de activitate artistică» ar trebui să-i provoace lui Suruceanu insomnii. Mai nou, o asociaţie s-a jurat să producă câteva zeci de diplome de carton în semn de protest faţă de neruşinarea lui Suruceanu.

Un alt interpret, Mihai Ciobanu, a călcat şi el pe grebla patriotismului corect înţeles, acceptând să cânte la congresul unui Partid. Pentru patrioţii de paie, actul acesta e suficient de a-i discredita cântăreţul cele câteva decenii de activitate artistică. Vina lui e că nu a cântat cui trebuie.

Nedumerirea mea cea mare este că învinuirile au venit din partea unul alt om de creaţie, scriitor cum ar veni.

Alte câteva nedumeriri, mai mici, ţin de câteva incoerenţe:

- unu, ca şi Biserica, arta se adresează tuturor oamenilor, inclusiv celor rătăciţi, păcătoşi sau săraci cu duhul. A învinui Biserica că se roagă pentru cei slabi de înger e o gogomănie la fel de mare cu a învinui un artist că „are tupeul” de a cânta pentru incorecţii politici, rătăciţii ideologici sau sectanţii partiinici… e, la mijloc, o logică perversă care anulează însuşi principiul universalismului, imperialismului şi transcendenţei artei. Ar reieşi de aici că dacă eşti transnistrean, sau eşti adeptul unei anumite ideologicii politice nu mai ai dreptul de a asculta un anumit tip de muzică?

- doi, dacă un artist reuşeşte să facă ceea nu poate o clasă politică întreagă, adică să unească în jurul său două maluri duşmănoase, două grupuri ce se războiesc, sau două popoare ce nu prea au multe de împărţit, dar sunt despărţite pe criterii geopolitice sau de interes economic şi militar, nu trebuie să vii tu, sau oricine altul, să-i dai în cap cu toporul pentru că, vedeţi, artistul n-a respectat barierele politice. De când mă rog? Mergi, frate Pavele, şi pupă-i mâna, zi-i şi mersi că cântă unei Moldove întregi, unite (fie şi imaginar) într-un cântec.

conferinta cu crestini

2008-03-24T11:39:00.000+02:00

Vineri, 21 martie 2008, fost la Casa de Cultură a Universităţii de Stat din Moldova. Motivul – o conferinţă a părintelui Savatie Baştovoi la tema „Dragostea care nu cade niciodată” prilejuită de re-editarea unei cărţi de dialoguri cu părintele Selafil de la mănăstirea Chiţcani.

Lume multă, mai ales tineri – s-o fi bucurat şi Savatie că junimea mai trage cu ochiul, cu urechea şi inima (pe cât poate!) la Cuvântul Domnului.

După o scurtă prezentare (carte + personalitatea părintele Selafil) a urmat un maraton întrebări-răspunsuri. Lumea merge la asemenea întruniri-întâlniri ca la psiholog (e bine? e rău?) - o bună parte din întrebări au abordat subiecte de genul: sunt nefericit în dragoste, ce să fac? (variantă: s-a îndrăgostit de mine da eu nu-l plac. Cum să procedez ca să nu-l rănesc?), am jurat (promis, făgăduit) da nu mă pot ţine de cuvânt, sufăr de trufie etc...

Alte întrebări au explorat registrul de weltanschauung religios al „Biserica şi...”, „Biserica despre...” – biserica şi internetul, biserica şi telefoanele mobile, biserica şi arta.

În fine, o a treia parte a curiozităţii a vizat lumitatea Bisericii (arhitectura organizaţională, relaţia cu sectele, PR-ul religios).

Cel mai hot subiect a fost fără îndoială discuţia despre secte şi atitudinea Bisericii faţă de ele. „Ce ne facem, părinte, cu sectele? Ne mănâncă de pe picioare deja. Cum trebuie să interacţionăm cu sectanţii? Să mâncăm cu ei? Să ne jucăm cu copiii lor? Să mergem la adunările lor? Cum să-i tolerăm? Europa este o sectă!” – tonul vehement al unor credincioşi denotă un Holocaust imaginar al sectelor (sectanţilor), o intoleranţă cronică răspândită uniform printre credincioşii „adevăraţi”. Imaginarul popular creştin refuză să perceapă alte linii decât cele drepte, alţi eroi decât cei care nu greşesc niciodată – iertarea fiind practic necunoscută. Why? O fi probabil din motivul că credinţa ortodoxă a multora se bazează pe deziluziile unei epoci, o fi din cauza necunoaşterii dogmelor şi tainelor creştine, o fi din cauza eficienţei slabe a muncii de popularizare a bisericii...

Prin contrast, Savatie a propovăduit îngăduirea, răbdarea, toleranţa (atitudinea lui a stârnit ceva rumoare în sală, publicul cerea luptă, sabie, victorie): „Nu suntem în vremea cînd ne puteam despărţi tranşant de oameni” – şi sectanţii sunt copii Domnului, nu? Şi ei, rătăciţii, merită şansa de a fi reprimiţi la sânul Bisericii, că există suficiente exemple de rătăciţi convertiţi apoi la creştinism: apostolul Pavel, Sfântul Augustin etc... mai există apoi ceva parabole biblice (cea a fiului risipitor îmi vine pe limbă prima), apoi, dacă astea nu ajută, poate fi utilizat celebrul: „Cine e fără păcat să ridice primul piatra.”

Un observator exterior ar conchide că enoriaşii sunt mai catolici decât papa, mai credincioşi decât preotul ce-i păstoreşte. Pe lângă vechea misiune de a se îngriji de sufletele credincioşilor, Biserica mai are una: de a zăgăzui implozia de ură a spaţiului public, de a impune toleranţa în registrul sacralităţii – de a spune Stop! unor gloate setoase de răzbunare si eroism

Am prins câteva replici-idei:

„nu înmulţi cuvintele” – împotriva intelectualizării excesive şi a clonării verbale, o ispită care seduce atât credincioşii, cât şi necredincioşii. Variantă: ce poţi spune simplu, în limbaj obişnuit, zi simplu! Ce trebuie să zici în limbaj special, fă-o în limbaj special, dar nu le amesteca, fără nevoie. Variantă elitistă: despre ce nu se poate vorbi, să se tacă!

„ei, da ce-ai făcut tu mă rog aşa mult?” – împotriva mândriei stârnite de: eu învăţ, da eu am învăţat, da eu am studiat, da eu ştiu, da eu...

„savantul transmite idei. Artistul – stări, afecte, emoţii. Din acest motiv, Eliade a fost un savant talentat, cu pană bună. Ca scriitor însă este unul bun şi atât. Majoritatea personajelor sale sunt idei.” – despre Eliade ca scriitor şi savant.

anunt cu cuc

2008-03-22T09:32:00.001+02:00

luni, 24 martie 2008, ora 18.00, in sala mica "V. Cupcea" a Teatrului National Mihai Eminescu va avea loc lectura publica a piesei "Dor de Cuc", autor - Emanuela Sprinceana.
vine cine vrea, ramane cine poate. intrare libera. sunt invitati toti. chiar toti.

sfapt pentru Europa...

2008-03-20T09:51:00.000+02:00

Cea mai bună măsură contra ilegalităţilor este...legalitatea. Legalizarea prostituţiei, de exemplu, ar duce la dispariţia reţelelor atotputernice de proxeneţi. Legiferarea (după exemplul olandez) drogurilor ar duce la o diminuare a consumului de substanţe psihotrope. Legalizarea migraţiei muncitorilor moldoveni în occident ar condiţiona dispariţia reţelelor informale, ar face inutilă convieţuirea comodă între autorităţi şi reţele mafiote (numită corupţie), ar lichida structurile care intermediază fluxurile migraţionale şi ar scăpa Europa de pericolul traficanţilor de carne vie, de spectacolul umilitor al deportărilor, aresturilor, centrelor de detenţie preventivă. Coană Europă, noi ştim cum se face democraţia, ştim cum se luptă cu corupţia da suntem tare săraci, creduli şi disperaţi: deschide graniţele... noi oricum venim, de ce n-am face-o legal?!

cateva randuri despre biblii, bom, gratuitate

2008-03-13T08:29:00.001+02:00

Misionarii protestanţi mă uluiesc uneori prin insistenţa lor. Sunt acostat, zilnic, de 2-3 ori. Duminica trecută chiar au sunat la uşă, dar i-am bruscat puţin pentru că mă aflam într-o stare de profundă de indispoziţie teologică: voiam să dorm şi gata… tipii (tipele) îmi propun tot felul de cărţi, reviste, Biblii lucioase - sunt atenţi şi veşnic dornici de a se angaja în conversaţii livreşti, deşi câteodată mă agasează absurdul unor întrebări de genul: chiar nu doriţi Împărăţia Domnului?. În fine, indivizii ăştia îmi propun o comunitate, virtuală sau reală, depinde de preferinţele mele.

…Sectele propun Biblii. Reviste de divertisment. Casete. CD-uri. DVD-uri. Totul free. Gratis. Asta în timp ce Biserica Ortodoxă vinde aceleaşi lucruri-chestii-arme cu bani grei. Care e fază? De ce Cuvântul Domnului se vinde şi nu se dăruie gratis tuturor celor care doresc să-l asculte?

Statisticile mele arată că 80 % din Bibliile care se găsesc în casele moldovenilor sunt de origine sectară (fac doar o constatare)…anatemizate de Biserica Oficială, asta în timp ce majoritatea populaţiei se declară a fi ortodoxă.

…Tovarăşi, oferiţi Biblii, Scripturi, Vieţi ale Sfinţilor şi tot soiul de cărţi religioase la botez, cununie, înmormântare, împărtăşanie, adică ori de câte ori un credincios păşeşte pragul Bisericii…

capitalizarea muzeului...

2008-03-10T11:44:00.002+02:00

Este posibilă. Instituţia asta poate fi programată/reutilată/transformată aşa încât să producă profit. Iată cum.
Intro:
- muzeul are, în principiu, 3 funcţii: păstrare (conservare), studiere, prezentare (pentru public). Primele două funcţii sunt introverte şi consumatoare de bani. A treia – interacţiunea exponat-vizitator, poate şi trebuie să producă bani.
- e necesară o evaluare materială, în preţuri de piaţă, a activelor muzeului (fondurilor, exponatelor rare, colecţiilor etc.)
Tehnici:
- împreună cu subsidiile directe din bugetul de stat, muzeul ar putea primi o parte din veniturile industriei hoteliere, a transporturilor (2-3 %, să zicem). Or, muzeul ca instituţie, are un aport semnificativ în industria turismului
- muzeul va acorda servicii de expertiză, vânzarea copiilor unor exponate, suvenire etc.
- muzeul trebuie să devină un centru cultural viu: expoziţiile vor fi combinate cu muzică live, vânzare de cărţi, timbre, flori, entertainment. Nopţile muzeale trebuie repetate de mai multe ori pe an, mai ales pe durata verii.
- darea în arendă a unor exponate. Idee puţin eretică. Fireşte, nu vor fi arendate „moaştele naţionale”, dar unele colecţii private sau relicve din fondurile muzeului pot fi o sursă permanentă de bani. Exponatul ce urmează a fi dat în arendă trebuie asigurat (asta e practica occidentală), după care muzeul colectează anual, 4-5 % din valoarea de piaţă a tabloului plus asigurarea. Exemplu: avem un tablou care costa 100 000 euro, o companie trebuie în acest caz să achite anual, 4-5000 euro anual plus asigurarea. Aceşti bani vor fi utilizaţi pentru procurarea altor tablouri – relicve sau pentru conservarea celor existente.
- ghizi specializaţi, care ar fi pregătiţi pentru deservirea unor categorii speciale de vizitatori. La moment, în muzeele moldoveneşti, de exemplu, acelaşi ghid însoţeşte maturii şi copiii, iar povestirea sa este identică pentru ambele categorii. Ideea este să propunem fiecărui vizitator o poveste unică, în aşa fel încât trăirile sale muzeale să fie intense şi să câştigăm în perspectivă, adeziunea emotivă a vizitatorilor.
- o idee ar fi crearea unor Fundaţii (Endowment) care ar gestiona o parte din veniturile muzeului şi le-ar plasa la bursă, în vederea acumulării unor venituri suplimentare.

banalitati

2008-03-10T10:25:00.001+02:00

O frază din deschiderea filmului lui Alain Resnais « Nuit et brouillard » „Même un paysage tranquille; même une prairie avec des vols de corbeaux, des moissons et des feux d'herbe ; même une route où passent des voitures, des paysans, des couples ; même un village pour vacances, avec une foire et un clocher, peuvent conduire tout simplement à un camp de concentration... »

„Chiar un peisaj liniştit, o poiană înverzită, un drum de ţară care poartă agale căruţe, ţărani, perechi de îndrăgostiţi; chiar un sat de vacanţe, cu o piaţă micuţă şi o biserică, pot fi anticamerele unui lagăr de concentrare…” - (o traducere lejeră, oarecum după ureche).

Ideea este pe cât de simplă pe atât de năucitoare: nu putem, a priori, să circumscriem un loc ex definitio al răului. Răul nu are spaţii privilegiate - liniştea, trivialul, banalul, comodul nu sunt garanţii împotriva violenţei şi a iraţionalului. Spaţiul este neutru din perspectiva etică - el este o foaie de hârtie în care pot fi înscrise monumente ale infamiei deopotrivă cu momentele de glorie ale omenirii. Depinde de pix şi de cel care îl mânuieşte.

crestinati, baieti, crestinati ...

2008-03-06T09:46:00.003+02:00

În fiecare an observ cu regularitate un ritual straniu în spaţiul nostru public (internetul, mass-media scrisă şi cea electronică), la 14 februarie şi 8 martie – o parte, laică, profană, rea, prost crescută, materialistă şi „păgână” face megabiţi de trafic cu mărţişoare virtuale, pupici pixelaţi, inimioare şi cupidoni .gif, altă parte, sacră, bună ex definitio, spirituală, educată transferă o cantitate analogică de condamnări, păreri de rău, dezvăluiri, explicaţii, sfaturi, anateme chiar (vezi aici şi aici).

Că „sunt sărbători necreştine”, că „sunt isterii consumiste”, că „sunt devieri de la credinţa adevărată”, că „sunt ispite de la Satana”… şirul poate continua.

Păi, creştinaţi-le, băieţi, sacralizaţi-le, sfinţiţi-le, stropiţi timpul laic cu agiazmă creştină, ascundeţi bucuria profană sub voalul sfinţeniei, aruncaţi scări din timpul sacru spre mlaştina păcătoasă, atee, necredincioasă sau puţincredincioasă, frământaţi glodul banalului pentru a clădi din el Vestea Bună! Asta e misiunea Bisericii, nu?

În linii mari, pe „frontul sărbătorilor” se duc două lupte:

- de-sacralizarea unor sărbători creştine (e o boală veche, o ispită a trupului pe care duhul nu reuşeşte întotdeauna s-o ţină în frâu) – mă gândesc la Paştele Blajinilor, care a devenit un fel de hai-hui culinaro-vestimentar, o întrecere stahanovistă pe câteva planuri: cine aduce cea mai bună mâncare la cimitir, cine face darul cel mai bogat, cine are hainele cele mai frumoase, cine rezistă cel mai mult la beţia de lângă mormântul răposatului; am în vedere apoi Crăciunul, devenit şi el un prilej de adunare…în jurul porcului şi a produselor sale derivate sau complementare – cârnaţi, chiftele, vin, rachiu, etc, Duminica Floriilor - o primă sindrofie autorizată şi binecuvântată în sânul naturii. În waiting list: Sfântul Gheorghe, supranumit informal, Sărbătoarea Frigăruilor, hramul satului, adică beţia colectivă, Sâmbetele Morţilor (e greu să vii treaz şi cu mâna goală de la un asemenea party!),

- în paralel, instanţele laice şi areligioase (Statul, ONG-urile, organizaţiile internaţionale) au demarat un proces de inventare şi instituţionalizare a unor sărbători golite de orice tentă religioasă – 8 martie, 1 mai, 9 mai, ziua libertăţii presei, ziua internaţională a ocrotirii copilului etc. Motivaţia acestui tip de sărbători ţine de logica socialului, nu de cea a divinului – o economie discursivă cu scopul de a „înmuia” unii zimţi sociali sau de a construi/întări/legitima arhitectura ideologică a unui grup social, religios, gender, profesional…

De aici, două soluţii pentru Biserica ortodoxă (mai e şi a treia, cea mai accesibilă şi mai des practicată: să se plângă!) :

- re-sacralizarea unor sărbători odinioară religioase, adică a se smulge din mâna Diavolului Metafizic, Social, Economic sau Cultural Vestea Bună… Mă gândesc din nou la Paştele Blajinilor (oare nu cumva Biserica are o vină în kitschizarea, laicizarea, gastronomizarea, vestimentarizarea şi pomanizarea acestei sfinte sărbători – s-ar putea ca fastul băgat în serbare să fie o proiecţie a unor orgolii şi vanităţi umane, pe care Biserica fie le-a neglijat, fie, ceea ce e şi mai rău, le-a stimulat – îmi amintesc de un Mircea Dinescu care se întreba, lucid, ce-ar fi să tăiem buzunarele preoţilor, că oricum nu prea au nevoie de ele, şi mai ales, nu prea intră în tradiţia canonică şi sunt atât de ispititoare!)

- sacralizarea, sfinţirea, spiritualizarea, religizarea unor sărbători laice. O bună parte din arsenalul festiv al creştinismului este compus din remixuri păgâne asimilate, reinterpretate, tolerate şi îmbibate cu substanţă morală creştină - colinda, de exemplu. Propuneri:

- 1 mai – cu puţină imaginaţie, şi multă responsabilitate socială, Biserica ar putea merge ceva mai departe decât blestemele asupra comuniştilor/socialistilor/social-democraţilor din toată lumea prin a-şi aminti Predica de pe munte (Luca 6:20) şi duhul acesteia. Am avea o sărbătoare a obidiţilor din toată lumea…

- 14 februarie – o sărbătoare a dragostei. Dacă tot ziceţi că Dumnezeu este iubire…

- 9 mai (Ziua Victoriei) – Consiliul Europei a fost mai înţelept decât autorităţile religioase declarând această zi una a Europei, a concilierii, a compromisului, a păcii…

- 8 martie – lăsaţi spiritul Clarei Ţetkin să doarmă liniştit. Instead, inventaţi o sărbătoare a femeii, nu a femeii-mamă, adică exclusiv născătoare (criteriu de segregare prezent şi la fermele de vaci, unde femelele sterpe merg la abator), ci a femeii pur şi simplu: a celei căsătorite şi necăsătorite, fertile sau sterile, în concubinaj sau divorţate, fetiţe sau bunicuţe, urâte sau frumoase, târfe sau sfinte… cherchez la femme.

So, creştinaţi, băieţi, creştinaţi!

sursa imagine

in umbra urrs. impresii

2008-03-04T09:42:00.002+02:00

Vasile Ernu

„Născut în URSS”

Polirom, 2006

Impresii fugare…

Am citit de 2 ori această carte. Întâia oară, în fugă, am lecturat-o ca o întrebare. A doua oară, pe îndelete, am încercat să ghicesc în cele peste 230 pagini niscaiva răspunsuri la eterna întrebare: ce a fost URSS şi cine a (sine)ucis-o, de ce ne este atât de dragă şi de ce ne despărţim de ea atât de greu?

Recunosc, experienţa mea de „născut în URSS” nu este prea consistentă şi mai ales, nu este credibilă. Ultimii ani ai existenţei Uniunii Sovietice au coincis, practic, cu primii mei ani de viaţă şi mă gândesc, că nu pot în ruptul capului să separ experienţa inedită a copilăriei mele de cea a cadrului general URSS. Nota subiectivă a copilăriei cu toate frumuseţile ei va fi întotdeauna profund ataşată de percepţia istoriei acestui colos numit URSS. S-ar putea ca această coincidenţă a timpului propriu fericit cu cel colectiv să fie unul din motivele care explică persistenţa mitului sovietic în imaginarul basarabean.

Cele două lecturi le-am ordonat într-o schemă mai generală întrebare-răspuns, după care, mi s-a părut mie, Vasile Ernu a construit cartea sa. Am găsit 3 asemenea duete întrebare-răspuns:

- Ce a fost? – de ea se leagă toate pasajele, capitolele, frazele, propoziţiile care încep sau presupun un „aţi auzit de?”, c’est-à-dire capitolele despre bancul sovietic, rock-ul sovietic, filmele, iubirile lui Lenin, băutura sovietică, vestimentaţia sovietică, Ostap Bender, 9 mai, KVN, Gorbachiov, Şahul, motocicleta Jawa, adică cam 70 % din volumul cărţii. Din păcate doar enumerate, adunate de-a valma, un fel de likbez istorico-cultural fără o ţintă explicativă concretă, a cărui singură raţiune de a fi prezent în carte e pentru că făceau parte din acel univers al lucrurilor-ideilor-gândurilor numit URSS…Chiar mă îndoiesc că era nevoie de un asemenea compartiment în carte, de vreme ce există atât istorii specializate, mult mai documentate: „Istoria URSS în bancuri” a lui Dubrovski, apărută în 1991, chiar în anul prăbuşirii imperiului, sau magistrala „Civilizaţia Sovietică” a lui Serghei Kara-Murza, ori „Homo sovieticus” a lui Alexandr Zinoviev... Pe durata unor peisaje am avut impresi Ernu a comis greşeala de a dori să zică totul pe o foaie de hârtie şi nu i-a reuşit decât să înşire lucrurile. O grandomanie pedepsită de Dumnezeul literaturii…

Astfel cartea este cel mult un ierbar al universului sovietic, un ghid turistic într-o ţară inexistentă.

- Cum a fost (bine sau rău)? – problema se pune în termeni exclusiv morali şi răspunsul este de fapt o polemică – represiune economică vs represiune politică etc... Ernu a prins două asemenea fire polemice, pathosul şi represiunea:

1) „Odată cu dispariţia URSS s-a pierdut ceva. N-aş putea să vă spun ce. Poate că s-a pierdut un anumit patos, un anumit mod de a vedea lucrurile şi a trăi viaţa de zi cu zi, poate entuziasmul de a mai crede în idealuri, poate un anumit fel de a suferi.” (p.9)

2) „Între lumea din care am ieşit şi lumea în care am intrat nu există o deosebire fundamentală, ci doar una de nuanţe, de ambalaj. Dacă lumea în care am trăit era axată pe represiune politică, lumea în care am intrat e bazată pe represiune economică.” (p.236)

Ambele drumuri puteau duce undeva (chiar dacă problema pathosului sovietic a fost abordată şi de Iulian Ciocan, mai revin la el când am timp, şi de Savatie Baştovoi în „Iepurii nu mor”), dar au fost abandonate.

- Ce a însemnat de fapt asta? – din păcate, cea mai importantă întrebare, poate unica la care trebuie să căutăm răspuns într-o asemenea carte, este aproape neglijată. Preocupat să ne spună ce desene animate frumoase am avut pe timpul sovietic, ce muzică underground ascultam, ce s-a mai întâmplat după moartea lui Stalin, Vasile Ernu uită să construiască fire de sens, legături sociale coerente. Există câteva sclipiri, abandonate şi ele, însă, pe drumul narativ:

„Capitalismul acesta ne-a stricat de tot. Ne-a distrus una dintre cele mai mari plăceri, plăcerea de a avea lucruri obţinute cu greu.” (p.18) - o temă foarte bogată pentru un roman/eseu.

„A construi comunismul fără alcool e ca şi cum ai construi capitalismul fără reclamă.” (p.84) – trebuia dezvoltată ideea, dincolo de reţetele de preparare a diferitelor cocktailuri.

Societatea civilă sovietică:

- kuhnea – bucătăria

- oceredi – rândul, coada… (p.200 – 201). – nişa care trebuia rumegată, stoarsă.

Până la urmă, percep cartea aceasta mai mult ca un angajament, o promisiune viitoare, decât ca un proiect finit. Sper ca Vasile Ernu să recidiveze în următorii câţiva ani. Are unde. Şi de unde.

cetatenie romaneasca vrem...adica vor...

2008-03-01T10:46:00.000+02:00

Am fost ieri la un concert din alea frecventat de la bourgeoisie moldave. Cu dulcegării: „inimioară”, „îngeraş”, „iubirea e tot mai rară”, „copii puri”, „te iubesc până-n veac şi dincolo, doi metri” etc. etc... Un ritual colectiv de spălare a păcatelor, sublimare a insucceselor, nefericirilor şi iubirilor refulate... interpretul era un român din România... În pauza dintre două cântece, unul despre mamă, altul despre copiii îngeri, o doamnă a urcat pe scenă cu ceva flori în mână ... s-a apropiat de maestro, l-a pupat pe obrazul stâng, i-a smuls microfonul din mână şi a rostit, cu evlavie, pathos şi ceva mândrie:

- Maestre, vă iubim mult şi ... dorim cetăţenie română!

Dragi/drage artişti/artiste române, nu uitaţi, când veniţi la Chişinău, în turneu sau la căscat gura, nu vă primim dacă nu aduceţi măcar doi saci de paşapoarte româneşti...

idee cu carti accesibile... caut bani

2008-02-28T09:10:00.002+02:00

sursa imagine

Am o idee-bussines. Îmi dă târcoale de vre-un an şi ceva. A pornit de la întrebare „turmentată”: De ce circuitul editorial moldovenesc nu produce cărţi format/calitate Poche?

Pentru neştiutori, Poche sunt cărţi de format mic, de buzunar (de unde şi numele), pe hârtie de o calitate îndoielnică (nu asta e miza cărţii) şi, principalul, preţul scăzut, adică mic, adică ieftin.

n-am încă un răspuns definitiv care ar ţine cont de mai mulţi factori: mărimea pieţei de carte, costurile de producere/distribuţie/promovare, investiţiile pe care tipografiile ar trebui să le facă, costul hârtiei, vopselei şi muncii etc… bănuiesc că un preţ final de 1-2 dolari pentru un roman în format Poche este ceva real şi accesibil chiar celor cu venituri scăzute, adică tinerii şi aşa-zisa intelectualitate de la ţară (profesori, medici, funcţionari)…

Deci, my bussines idea avea ca ţel prezenţa, în librării, a cărţilor de 1-2 dolari, fie că e vorba de beletristică autohtonă consacrată, fie traduceri. Misiunea aparent imposibilă poate fi acoperită uşor dacă se recurge la câteva trucuri:

- primo, a se depăşi estetismul prost înţeles al unor cititori care nu acceptă alt format decât cartea frumos legată, strălucind de frumuseţe şi fineţe… oricât ne-am da mari şi tari, cartea nu e decât un camion care poartă cunoştinţe dintr-un loc în altul… sigur, poţi plăti să-ţi aducă pizza cu Cadilac-ul, dar asta nu modifică câtuşi de puţin calităţile gustative ale pizzei… eu sunt mulţumit să mi-o aducă şi cu bicicleta…

- secundo, acest estetism trebuie depăşit în sensul introducerii unor pagini de publicitate la începutul, mijlocul, sfârşitul cărţii şi pe coperte… nu e prea frumos, nu e carte tradiţională, dar mă rog, scopul e să facem cartea accesibilă, nu să facem din ea un monument al neputinţei noastre financiare…

- în al treilea rând, aceste pagini vor fi umplute de spoturi/calupuri/afişe/sloganuri publicitare… potenţiali furnizori de reclamă: companiile de telecomunicaţii (avem în Moldova patru deja: Orange, Moldcell, Unite, Eventis), www-ul, industria alimentară (bere, băuturi nealcoolice, îngheţată, patiserie, bomboane, produse de panificaţie, articole de tutun), industria zisă uşoară (îmbrăcăminte, încălţăminte), domeniul servicii (de la taxi la flori), distracţie (pizza, baruri), sectorul work and travel, bani de stat pentru programe de tineret, bani europeni pentru politici sociale, combaterea migraţiei, corupţiei, traficului de fiinţe umane etc…

- sunt sigur că 10-15 pagini de publicitate la un tiraj de 10 mii exemplare pot acoperi o parte din costurile de editare, traducere, promovare a unor asemenea cărţi… restul, vor fi acoperite din preţul de 1-2 dolari per carte, plus donaţii, proiecte internaţionale cu Soros, tot felul de Stiftunguri şi Institute Culturale, seminare, conferinţe etc…

Poche-ul meu e oarecum straniu, cumva în afara regulilor, dar caracterul său neobişnuit vine de la faptul că are o misiune specifică: de a promova cartea pe orice căi, carte ca container de cunoştinţe, nu ca monument de artă. De această ultimă ipostază a cărţii se vor ocupa alţii.

p.s. am candidat cu ideea asta la Concursul Naţional de Bussines Planuri pentru Tineri, dar n-a trecut. Mă rog, opinia subiectivă a juriului…

p.p.s. încă caut finanţatori…

p.p.p.s. încă cred că voi reuşi, cândva, să implementez acest proiect experimental.

zona de poezie...

2008-02-26T10:03:00.000+02:00

Fost la Teatrul „Mateevici”. Ascultat spectacolul poetic „Mecanisme” prezentat de grupul HZ. Impresii confuze. Pozitive:

- am prins ceva versuri noi, unele din ele chiar foarte bune (citez din memorie – n-am avut posibilitatea tehnică de a scrie – a fost…întunerec):

a) omul pare din depărtare o gaură neagră - nu ştiu cui aparţine, să zicem grupului, ca să nu supăr pe cineva…

b) n-avem ieşire la mare unde să ne băgăm picioarele în ea

de aceea ne băgăm picioarele în toate… - Corina Ajder, da s-ar putea să greşesc. Mi-a plăcut jocul cu polisemia expresiei „a băga picioarele”, e original.

Negative:

- expresii nefericite, i.m.h.o:

a) oamenii mergeau (se duceau) în treburile lor – asta trebuie prelucrată…”treburi” are mai multe sensuri, inclusiv unul obscen…şi dacă s-a mers pe această variantă semantică, eu n-am înţeles mesajul…

b) sus (se are în vedere viaţa de dincolo) suntem repartizaţi în funcţie de fapte,

nu credinţă sau păcate… îmi place poezia teologică, la fel şi problematizării lui Dincolo dar am pretenţia ca aceste noduri poetico-religioase să fiebune, adică coerente. Cer autorului acestor versuri să-mi explice care e diferenţa dintre faptă şi păcat… Păcatul e o faptă rea, dar totuşi faptă, un caz particular al unei categorii mai generale şi chiar nu văd rostul opunerii lor… nu e doar o chichiţă logică, e o contradicţie teologică…

- pe durata întregului spectacol am avut o impresie certă de şedinţă. A parlamentului, guvernului, kolhozului „Moldova Socialistă”. Mă rog, dacă tot e teatru, spectacol poetic sau ceva de genul, n-am înţeles rostul cititului de pe foaie. Îmi imaginez cum ar arăta un Romeo citind declaraţii Julietei, de pe o foaie A4, ori ecranul unui laptop, sau o simplă hârtie în careuri… S-ar putea că tactica asta e bună pentru deputaţi (ex-agronomi, ex-ingineri, ex-cântăreţi) care sunt obligaţi să simuleze cunoştinţe economice, culturale, juridice etc.. dar pentru un grup de poeţi sună aiurea… pentru că poezia nu e un raport de activitate, nici bilanţ contabil… în plus, chestia asta are darul de a instaura o barieră între rostire şi ascultare/auzire…

O soluţie ar fi declamarea măcar aproximativă a versurilor… dacă nu pot fi memorate…

- pe acelaşi fir logic, ar trebui poate, ca membrii grupului să apeleze şi la alte tehnici de prezentare poetică: dialogul, terapia, jocul etc…

predica de sambata

2008-02-23T12:37:00.001+02:00

Există un fel de eroism prost înţeles în şcolile moldoveneşti. Profesori nu-s, da noi lucrăm în draci. Dascălul de mate predă şi biologia şi limba franceză şi educaţia fizică, uneori şi arta plastică. Mă rog, să aibe note elevii şi să treacă cu ochiul şi urechea prin acele cărţi, cursuri sau lecţii. Stahanovismul pedagogic care face cincinalul de lecţii în două ore, sau şi mai performant, în 20 min, e o cauză directă a nivelului scăzut de şcolarizare al absolvenţilor de la sate.

Abandonând misiunea pedagogică, şcoala moldovenească rurală este un soi de mecanism de replicare, diviziune şi proliferare a inegalităţilor sociale, a absolvenţilor slab pregătiţi, a învăţământului de formă etc. N-au prins responsabilii de la ministerul educaţiei că există şi un procedeu numit comasare, care ar prinde doi iepuri: şcoli pline şi profesori buni, la fel cum nici Puterea n-a prins că trebuie să-şi hrănească întâi învăţătorii, pentru a putea hrăni, în perspectivă, şi restul populaţiei...

În fine, epidemia de oreion face ravagii prin ţară, un remember trist şi pentru sistemul sanitar, dar medicii au alte treburi, se pare. În clasa lu soră-mea, de exemplu, sunt 8 bolnavi, în clasa paralelă, încă 4, dar lecţiile continuă, epidemia la fel, într-o simbioză creativă şi creatoare (de locuri la spital) şi nici un director de şcoală nu îndrăzneşte să facă pasul din mintea cocoşului: să oprească lecţiile pentru 1-2 săptămâni. Chit că boala se transmite pe cale aeriană...chit că target-grup-ul este...copii de vârstă şcolară.

ganduri Fidesco-iste...

2008-02-22T10:53:00.001+02:00

După ce achită marfa, cumpărătorul din occident bagă în buzunar bonul de plată şi merge acasă. Dacă produsul e prost, îl întoarce, prezintă bonul de plată şi i se returnează banii, cu scuzele, despăgubirile de rigoare.

Cumpărătorul moldovean, după ce achită cumpărăturile aruncă bonul de plată la coşul de gunoi special amplasat lângă ieşire. Dacă produsul e prost, aruncă blesteme la dreapta şi la stânga. Între cei patru pereţi ai săi.

3 ganduri despre comunism

2008-02-21T09:55:00.005+02:00

imagine preluata de pe blogul PSEUDONIM.

Orice studiu al comunismului est-european (convenţional – ex-Lagărul Socialist) va trebui să ţină cont de 3 momente problematice:

- Comunismul, ca utopie instituţionalizată, dar construită raţional în Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (URSS) a eşuat lamentabil în terorism de stat, totalitarism şi mizerie economică. Posibile soluţii:

a) a struţului – teoria nu a fost aplicată corect.

b) a Sfinxului – aşteptăm o altă şansă…

c) a entuziastului – încercăm încă o dată, oricum…

d) a nostalgicului – totuşi, comunismul era mai bun decât capitalismul. Tot la comunism vom ajunge.

- Estul nu a dat nici un marxist de referinţă - canonul analizei teoriei socio-economice marxiste include exclusiv autori din vest – Derrida, Bourdieu, Giddens, Aron, Althusser, Marcuse, Georg Lukács, Antonio Gramsci, Maurice Merleau-Ponty, Erich Fromm, şi alţii.

- În fine, după aproape 50 ani de dictatură a proletariatului, comunismul nu a reuşit să creeze o tradiţie viabilă de stânga în fostul lagăr socialist. Umbrela socială este arborată exclusiv de mişcări de inspiraţie religioasă (creştin-democraţi, organizaţii afiliate Bisericii) sau filantropice (asociaţii, organizaţii ale societăţii civile, big business).

biserica ambulanta...

2008-02-20T15:49:00.004+02:00

În autobuzul arhiplin

Respir suflul cald al celorlalţi

Comunicăm prin mirosuri

ciorapi nespălaţi, de apă de colonie,

dinţi stricaţi şi fum de ţigară…

Doamnă, nu mă călca pe picior, degetul meu sfărâmat a spart

Deja pardoseala de cauciuc şi se roade de asfalt…

Nu sunt Icar, îmi răspunde.

Fetiţo, nu plânge ,

Văd că eşti frumoasă, mi-i jale de tine, dar trebuie să ies

Nu-mi reproşa nimic, nu eşti o icoană – respiri prea aproape

De barba mea şi pe urmă

Ne ştim deja de 20 min

Ne-am clătinat de câteva ori împreună

Prin hopurile străzii…

Suntem o comunitate de membre, urechi, ochi,

picioare, scurte, fulare,

Genţi, pantofi, ciorapi

Am putea face o împărtăşanie, dar

nu avem un preot – părintele, ştii,

călătoreşte cu automobilul personal…

p.s. sunt ceva idei gândite în pelerinajul zilnic care-l fac cu troleibuzul, autobuzul...mă gândesc chiar să fac un ciclu de proză, text, video, foto care ar explora faptul călătoriei în comun ca experienţă "mistică"...

onomastica economica

2008-02-19T08:46:00.002+02:00

Onomastica economică e un domeniu lăsat oarecum în voia sorţii, fiind reglementat de economişti, pr-işti, jurişti etc – specialişti care supraveghează legalitatea utilizării unei mărci, nu şi conţinutul semantic. Un fel de Wild West lingvistic, în care învinge cel cu pistoalele „verbale” mai bune.

Bucata de mai sus a stat o vreme la staţia de troleibuz de lângă Universitatea de Stat, strada Mateevici, cum ar veni. Mă aşteptam să fie panou publicitar al unei librării, sau biblioteci sau un centru de studiere a limbilor străine. N-a fost să fie: Pro Spiritus este o firmă care oferă consultanţă şi help în probleme de vize.

Mă rog, problema lor…

Problema mea e că spiritus înseamnă spirit, şi acesta nu are prea multe în comun cu vizele: unii zic că e nemuritor, alţii spun că poate călători în orice direcţie… În plan metafizic, tipii care cer vize spiritului sunt periculoşi… în plan semantic sunt hilari… în plan comercial şi legal, e treaba lor…

kalo, frieda...

2008-02-18T11:06:00.002+02:00

imaginea

Ieri, văzut Frieda. Ştiu, e din 2002, vechi, cum ar veni. Probabil, Frieda Kahlo este zugravul cel mai fidel al Durerii. Un fel de Hristos răstignit care ar picta pe o pânză suferinţa cuielor împlântate în carne, a piciorului sfărâmat, a cununii cu ghimpi... am un respect deosebit care trece în evlavie pentru oamenii durerii - eu sunt laic, sănătos şi fricos.

Am mai avut ocazia să văd pânzele Friedei, da nu ştiam nimic de ea, nu văzusem nici o biografie a ei: mi s-a părut o pictoriţă interesantă şi atât. Fără arhiva asta de suferinţă, tablourile ei mi se păreau reci, oarecum abstracte. Acum, o re-descopăr, de fapt, am impresia că nu am ştiut-o niciodată.

La fel, m-am surprins asupra faptului că există creaţii ce nu pot fi înţelese fără o trimitere la persoana creatorului (să mai zic că îl vizez acum pe Foucault?), fără izul delicat de bârfă care vine după orice sondare a vieţii artistului. Acum înţeleg fiecare cui din tablou, simt chiar răceala corsetului...

doua bune

2008-02-16T13:40:00.000+02:00

Primo, am apărut în Tiuk, ediţia iarnă 2008. mă recomand insistent, cum altfel! Lecturaţi-mă, oameni buni, poate am ceva cozi, poate sunt niscaiva motive de reglări de conturi...sunt Open minded pe toată linia, accept orice critici, impresii...

n-am reuşit să prind încă o lectură integrală a revistei, de aia merg pe sărite... După ce mă citiţi pe mine, săriţi la Stanislaw Jerzy LEC - Aforisme în traducerea lui Leo Butnaru. Polonezul ăsta mă scotea din minţi în anii studenţiei...

A doua bună este apariţia (într-un final) a revistei Stare de Urgenţă. După ceva aventuri tipografice, revista a reuşit să iasă la tarabe. Numărul 3 e ceva mai slab decât nr. 2 (n-am scris despre el deşi am promis. Scriu acum: în nr. 2, pag. 8, un dialog purtat de Petru Negura cu Monica Heintz „Cine învaţă copiii moldovenilor plecaţi peste hotare?" a urcat revista pe ...culmi...o perlă sociologică-pedagogică-psihologică de mai mare dragul. Pentru studenţii de la filozofie, psihologie, asistenţă socială, antropologie socio-culturală: a se citi obligatoriu!). Nu este un articol care să facă diferenţa, există însă câteva dosare tematice din care se putea stoarce ceva mai mult sos intelectual.

Deci, reproşez, deplâng, invoc, tristez, condamn şi înţeleg lipsa dialogului dintre mediul literar şi cel universitar... Plâng că o temă precum „Sterotipurile moldovenilor faţă de români şi viceversa” a fost dată pe mâna unor scriitori, studenţi, intelectuali anonimi, jurnalişti etc... asta în condiţiile când aproape fiecare universitate moldovenească (şi sunt multe!) are o catedră de psihologie, psihopedagogie. Mai mult avem o droaie de psihologi, antropologi, politologi, sociologi, etnologi, etnografi, filozofi, pedagogi, specialişti în imagologie, etnopsihologie, conflictologie etnică, în fine, oameni cu scaun la cap, cu monografii, lucrări ştiinţifice şi experienţă tematică acumulată pe durata câtorva decenii. Şi comoara asta stă să putrezească: e chiar aşa de greu să ceri părerea unor oameni competenţi? Sunt aşa de opaci profii noştri universitari faţă de o colaborare cu mass-media? Sunt atât de tăcuţi?

Mă angajez să port tratative cu ei, vreau să-i auzim, că au suficiente cunoştinţe şi studii interesante, mai ales acolo, la stereotipurile etnice... Mă rog, impresia mea...

Am prins o bucată din Vladimir Sorokin, pe care l-am scos de pe aldebaran încă vara trecută, dar n-am reuşit să-l citesc. Până apare ediţia în română, în traducerea fraţilor Vakulovski, poate găsesc timp pentru o lectură în original şi fac o cronică de întâmpinare... curios, Vakulovski-i lucrează de pe varianta oficială, sau merg şi ei pe .doc-ul de pe site-ul respectiv?

M-a „prins” textul lui Oleg Carp „Două mâini pentru mama” din rubrica Proza Contemporană în Căutarea Editorilor.

La tema De ce se urăsc basarabenii între ei, aş putea adăuga spusele amicilor Lupuşor+Leşanu care au povestit (ieri, la o bere+o bere+o bere) despre dedovşcina (relaţii neregulamentare brutale în armată) din căminele studenţeşti de la Galaţi şi Iaşi. Un fel de western cu cowboy moldoveni, poliţie română ineficientă şi Armata Roşie, secţia desantici, pe malurile Dunării. Tre să cer un copyright...

A se citi: textul lui Adi Urmanov şi Oda borcanelor, autor Diana Iepure, muzica o pune fiecare pentru sine. Candidat la Imn naţional neoficial, în proză. De adăugat: Mivina, lapte condensat, vinul de casă şi, la alegere, conservele „Zavtrak Turista” (Dejunul Turistului)...

toate frumusetile...Mortii

2008-02-15T09:11:00.000+02:00

Jaroslav Seifert

„Toate frumuseţile lumii”

Editura ART, 2007

Pe scurt despre autor: născut la Praga, în 1901, poet ceh de stânga, a fost chiar membru al partidului Comunist, cu care o rupe însă, nemulţumit de apucăturile bolşevice ale conducerii Partidului. Este semnatar al Cartei 77, Laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1984.

Un jurnal trist: nu e pagină în care să nu fie sugerată, într-un fel sau altul, Moartea. În fapt, jurnalul însuşi este scris cu moartea în spate...şi în Faţă, ea fiind unul din co-autorii jurnalului lui Seifert.

Acest jurnal este o mărturisire retrospectivă, un fel de confesiune pasionantă a unui artist, ajuns la capătul biologicului. Nu este greu să bănuim că Moartea este unul dintre posibilii adresaţi ai Jurnalului, Arta e altul, Lumea, un al treilea.

„Mint însă în legătură cu o anumită împrejurare, spunând că morţii sunt cei ce se întroc uneori printre noi. Nu, nici vorbă de aşa ceva. E doar o aparenţă şi o iluzie. Fiindcă noi suntem cei ce venim la ei. De la o zi la alta suntem tot mai apropiaţi de ei.” (p.78)

Scenele triste din cimitir alternează însă cu amintiri joviale, de o veselie tulburătoare:

„O încăpere spaţioasă, elegant amenajată, ocupată pe jumătate cu separeuri de-a lungul pereţilor. O orchestră ţigănească agreabilă şi un parfum lejer ne-au învăluit chiar de la intrare. Pe covoarele persane se mişcau neauzite patru tinere fete. Două dintre ele erau, fără doar şi poate, unguroaice. Erau oacheşe la faţă, şi le-au oferit oaspeţilor nişte ochi negri şi largi, îngrădiţi de nişte gene lungi, arcuite. Celelalte două, aşa cum ne-am putut da seama imediat, erau, probabil, de la Viena. Toate patru erau înveşmântate cu fuste negre, lungi până mai jos de glezne şi se foiau printre mese în nişte pantofiori foarte eleganţi. Partea superioară a trupului, de la talie în sus, era înfăşurată doar într-un şirag de mărgele sau într-un lănţişorsubţire, de care atârna o cruciuliţă de aur. Pe urmă remarcai parfumul lejer al lăcrimioarelor şi al trupului fetei. Distribuiau ţigări şi băuturi pe un platou de argint, erau drăguţe şi ospitaliere, şi abordau o mină atât de firească, de parcă ar fi fost îmbrăcate până la gât.” (p.163-164)

În fine, am „văzut” în acest Jurnal o sală de dans: se dansa Strauss, Viul invita Moartea la un vals, în altă parte Artistul dansa Nudul, Dincoace era curtat de Dincolo... Viaţa şi Moartea răsuflau împreună şi încălzeau mâinile degerate ale Artistului.

P.S. Supără unele scăpări tehnice ale editurii. Să pui pe coperta din spate Max BRAD în loc de Max BROD e totuşi greşeală.

glosar/a sexual corect

2008-02-12T10:47:00.000+02:00

După ce lui Moş Crăciun, alias Sfântul Nicolae i s-a anexat o fiică/nepoţică/verişoară/amantă de provenienţă dubioasă în persoana Crăciuniţei, Alba ca Zăpada sau Snegurochka la ruşi, asta pentru ca istoria să fie corectă din punct de vedere sexist, Sf. Valentin nu putea să rămână mult timp celibatar. Inconştientul colectiv l-a însoţit rapid cu o … Valentină, iscată şi ea din negura luptei de clasă – un triumf târziu al proletariatului sexual…

Eliberarea nu este definitivă cât timp rămâne intact bastionul forte al sexismului de toate orientările: limbajul. Acesta ascunde, în profunzimile sale cele mai intime, adevărate structuri discriminatorii, armament care serveşte opresiunii sexuale. Se cere o revizuire imediată.

Vă propun un limbaj foarte corect din punct de vedere al egalităţii sexuale.

Pornim de sus:

(un) Dumnezeu – (o) Dumnezea sau Dumnezeie (ce face moşneagul ăla bătrân acolo, solitar şi neconsolat? Au nu cumva El este arhetipul celibatarului care scapă logicii diviziunii muncii sexuale? Să fie „măritat” şi El!)

(un) Hristos – (o) Hristoasă

(un) Înger – (o) Îngerea sau Îngeră sau Îngeriţă

(un) Arhanghel –(o) Arhanghelă

(un) Sfântul Duh –(o) Sfântă Duhă

(un) Cer – (o) Ceră

(un) Nor – (o) Noară

(un) Soare – (o) Soară

(un) Abur – (o) Abură

(un) Aer – (o) Aeră sau un Văzduh-o Văzduhă

(un) Strop – (o) Stroapă

(un) Timp – (o) Timpă

(un) Spaţiu– (o) Spaţie

(un) copac– (o) copacă

(un) Om – (o) Oamă , în nici un caz femeie, concept totalitar din vremea neagră a exploatării sexiste)

Coborâm mai jos:

(un) lapte – (o) laptă

(un) tată – (o) tată

(un) telefon – (o) Telefoană

(un) cal – (o) Cală

(un) tractor – (o) tractoară

(un) automobil – (o) automobilă

(un) sat – (o) sată

(un) oraş – (o) oraşă

(un) băiat – (o) băiată

(un) dulap – (o) dulapă

(un) roman – (o) romană

(un) text – (o) textă

(un) sentiment – (o) sentimentă

(un) ceainic – (o) ceainică

(un) autobuz – (o) autobuză

(un) picior – (o) picioară

(un) motan – (o) motană

(un) peşte – (o) peştă

(un) brad – (o) bradă

(un) viţel – (o) viţelă (cuvântul viţea trebuie scos din limbă)

(un) cuvânt – (o) cuvântă

(un) concept – (o) conceptă

(un) unt – (o) untă

(un) ziar – (o) ziară

(un) luceafăr – (o) luceafără

(un) blog – (o) bloagă

(un) sait – (o) saită

(un) chat – (o) o chată

(un) televizor – (o) televizoară

(un) disc – (o) discă

(un) deget – (o) degetă

(un) ban – (o) bană

(un) măr – (o) mară

(un) cartof – (o) cartofă (deja se utilizează în unele părţi ale Moldovei, mai ales la nord)

(un) cântec – (o) cântecă

(un) concurs – (o) concursă

(un) loc – (o) loacă (locul doi la concursul – loaca a doua la concursa)

(un) bloc – (o) blocă

(un) pod – (o) poadă

(un) şirag– (o) şiragă

(un) somn – (o) soamnă

(un) lac – (o) lacă

(un) an – (o) ană

dar şi

(o) Ploaie – (un) Ploi (un strop de ploi, o stroapă de ploaie)

(o) Rază – (un) Raz (avem două propoziţii diferite: o rază de soară, un raz de soare)

(o) casă – (un) cas

(o) ceaşcă – (un) ceaşc

(o) mamă – (un) mam

(o) maşină – (un) maşin

(o) pâine – (un) pâin(e) (pâinea mea ce de toate zilele – pâinul sau pâinele meu cel de toate zilele)

(o) ţară – (un) ţar J

(o) carte – (un) cart

(o) întrebare – (un) întrebar

(o) poezie – (un) poeziu

(o) proză – (un) proz

(o) iubire – (un) iubiriu (mă încearcă un sentiment de iubiriu – o sentimentă de iubire)

(o) cameră – (un) camer

(o) vacă – (un) vac

(o) fiinţă – (un) fiinţ

(o) limbă – (un) limb

(o) comoară – (un) comor

(o) pădure – (un) pădur

(o) cale – (un) cal (n-am găsit altă variantă)

Scopul acestei terapii lingvistice este eradicarea structurilor sexiste ascunse şi purificarea limbajului de această murdărie obscenă, primitivă şi patriarhală numită discriminare sexuală. Noul registru lingvistic permite construirea unor texte pur feminine sau pur masculine, în sensul originar, înălţător al cuvântului şi va curma orice tentativă de dominaţie sexuală, mai ales prin faptul că nu va admite raporturi de ierarhie între principiul masculin şi feminin, ci doar o veşnică armonie. Exemple:

1) Variantă sexistă a unei poezii cunoscute:

Tresărind scânteie lacul

Şi se leagănă sub soare;

Eu, privindu-l din pădure,

Las aleanul să mă fure

Şi ascult de la răcoare

Pitpalacul.

(M. Eminescu, Freamăt de codru)

2) variante fără sexisme

Masculin

Tresărind scânteie lacul

Şi se leagănă sub soare

Eu, prinvindu-l din pădur

Las aleanul să mp fure

Şi ascult de la răcor

Pitpalacul.

Feminin

Tresărind scânteie laca

Şi se leagănă sub soară

Eu, privind-o din pădure

Las aleana să mă fure

Şi ascult de la răcoare

Pitpalaca.

Alt exemplu:

1) varianta sexistă

La steaua care-a răsărit

E-o cale-atât de lungă,

Că mii de ani i-au trebuit

Luminii să ne-ajungă.

2) variante fără sexisme

Feminin:

La steaua care-a răsărit

e-o cale atât de lungă

că mii de ane i-au trebuit

luminii să ne-ajungă.

Masculin:

La stelul care-a răsărit

e-un cal atât de lung

că mii de ani i-au trebuit

luminului să ne-ajungă.

p.s. e doar un experiment poetic. îmi plac însă unele sonorităţi, alternanţe şi sugestii de rimă.

p.p.s. Cineva l-a întrebat pe Lao Zi: „ce-ai face dacă ai fi împărat?” şi el a zis: „aş numi corect lucrurile.” (sursa)

saptaminal - I, serie noua

2008-02-08T10:50:00.000+02:00

Rubrica Vocea Taxatorului

Intro. Taxatorul este fiinţa umană (ar fi ceva îndoieli) care te calcă pe picioare, haine, pantaloni, cizme, pantofi, îţi dă coate, gioale, în burtă, faţă, strigă la tine – totul pentru a aduna banii pe care altfel călătorii nu-i scot din buzunar. Altfel spus, taxatorul este o sublimare socială a incapacităţii noastre de a lua în serios o instituţie neformală ca responsabilitatea fiscală. Prin aceasta taxatorul este un fapt social, unele guri rele vorbesc chiar de o constanţă antropologică.

Autobuzul nr. 5 Buiucani-Botanica este arhiplin, de obicei. Ca orice alt autobuz/troleibuz/microbuz din Chişinău. aşa a fost pe timpul lui Urechean, pe timpul interimatului lui Ursu, apoi Iordan, aşa e şi pe timpul lui Chirtoacă. E tot un fapt social sau mai rău, un dat de antropologie politică…

Miercuri seara, călătoresc spre Porţile Oraşului. Lume multă, îmbulzeală. Ca la noi. Printre călători îşi face drum taxatoarea, calcă pe unul-altul, ici deşiră un călător, dincolo pune la încercare coloana vertebrală a altuia. O doamnă, să aibă la vreo 40 ani, vizibil iritată, atenţionează „factorul instituţional”:

- Doamnă taxator, vă rog, fiţi mai atentă, am ouă în sacoşă.

- Toţi avem ouă, răspunde sec taxatoarea, şi trece, impasibil, mai departe.

- - - - - - - - - - - - -

Alt troleibuz. Altă taxatoare (să nu credeţi că la mijloc ar fi o rea-intenţionare sexistă!). Oră de vârf. Tanti avertizează:

- Acolo, la uşa din mijloc, toţi au plătit? Fiţi atenţi, controlorii sunt pe mine.

Rubrica Omul de cultură şi lumea lui

Jimosho, alias A.C., anunţă, pe forumul moldova.net:

azi, la teatrul national m. eminescu etc

greenfox:

Ma intreb de ce nu ai afisat acest posting cu o jumatate de ora inainte sa inceapa eventu…

Jimosho răspunde:

am postat si eu cand am putut

raspunsul (virtual, al înţeleptului:

O să venim şi noi când putem.

Rubrica Perla Zilei

Marian Lupu, preşedintele Parlamentului R.M. adresându-se deputaţilor: “Vă rog să scoateţi sunetele de la telefoanele mobile. Puneţi-le la vibraţie. Aşa va fi mai simplu şi mai... plăcut!"

(sursa)

Rubrica Cetăţean onest, caut ţară pe potrivă

Posibil editorial.

Un grup de cetăţeni, mai cetăţeni decât alţi cetăţeni, au dat buzna în şedinţa ordinară a Consiliului Municipal Chişinău. Refugiaţii transnistreni (despre ei e vorba) au cerut Primăriei să urgenteze finisarea şi darea în exploatare a blocului locativ construit special pentru ei. Până aici, nimic, cetăţeanul turmentat are dreptul şi obligaţia civică de a protesta.

Altfel, sunt câteva întrebări spinoase, la care tot încerc să-mi răspund:

- e ok să le dai o casă nefericiţilor ăştia. Dar e ok oare s-o faci a n-a oară (când au venit încoace, majoritatea au obţinut camere în cămine pe care ulterior le-au vândut, pentru că…aşa le-a venit)?

- dacă tot le faci casă, e neapărat să construieşti blocul în unul dintre cele mai luxoase raioane ale oraşului?

- că tot veni vorba, chiar toţi refugiaţii ăştia sunt specialişti de înaltă calificare încât să le dăm apartamente de lux în cartierele de elită ale oraşului? E plină Moldova de sate părăsite, pământuri abandonate, şi dacă tot se vrea renaşterea satului moldovenesc, de ce nu i-am trimite la ţară, oricum o bună parte din ei sunt agricultori, zootehnicieni, medici. Mă gândesc că, în loc să li se dea case luxoase într-un oraş care nu le garantează nimic (asta dacă nu iese o lege prin care autorităţile ar fi obligate să le dea şi de lucru), ar trebui să li se garanteze un salariu de 200-300 euro şi să fie cazaţi undeva, în raioane, pentru a contribui şi ei la renaşterea ţării. În fapt, asta e soluţia optimă, dar cere un efort de previziune şi gândire strategică… Noi, restul cetăţenilor, tineri-familişti, indivizi care doresc să rămână în ţară, refugiaţi economici , pe când beneficiem de un asemenea cadou?

Articol de fond

Într-o nu ştiu care iarnă, într-o nu ştiu care ţară, o nu ştiu care autoritate a decis că pensionarii moldoveni (aţi ghicit, e vorba de ţara noastră) stabiliţi peste hotare vor primi pensii europene. Sună decent?

Pardon, îmi zice bunică-mea. Eu am muncit în kolhoz toată viaţa, am rămas în ţară şi primesc, ca pensie, tocmai 500 lei, adică 40 dolari faţă de 1500-2000 euro cât vor lua pensionarii de luxe ai ţării (în treacăt fie vorba, nimeni nu cunoaşte cifra reală a pensionarilor moldoveni stabiliţi peste hotare, se ştie însă că majoritatea absolută a moldovenilor care se stabilesc în occident, renunţă la cetăţenia MD, deci, s-ar putea ca prevederile astea să se aplice unor… viitori pensionari, acum bien mersi, care au motive să plece…să zicem nişte tipi cu arhivă politico-fiscală dubioasă). Alo, guvernul? Că tot vorbiţi de criterii europene, ce-ar fi să plătiţi europeneşte şi profesorilor de la ţară, şi tinerilor specialişti, şi medicilor, şi poliţiştilor, ţi în genere, să tratăm europeneşte ţara şi cetăţenii ei?

Rubrica Meteo

Cerul deasupra Bagdadului se va „înnora” astăzi cu ceva nori de avioane de bombardament americane după care vor urma precipitaţiile respective.

Noica si ceva lautari, II

2008-02-05T14:28:00.001+02:00

Constantin Noica şi Barbu Lăutaru

Note de lectură la Constantin Noica, „Despre lăutărism”, Humanitas, 2007

Un fel de continuare-polemică, prima parte o găseşti aici

Pentru a-l înţelege pe Noica, ar trebui să ţinem cont de o problemă cu „tradiţie şi origini nobile” în spiritualitatea europeană (mai puţin pe la orientali, ei erau pe drum, pe tao) - opoziţia enciclopedist vs superficial-lăutărist (ţine de adâncime), superficialitate vs profunzime (ţine de curiozitatea ştiinţifică), Jack of all trades, master of none vs profesionalism îngust (ţine de savoir-faire), polihistorism vs specializare (ţine de perspectivă)[1]. Subliniem că aceste dileme reprezintă mai mult decât chestiuni de metodă: sunt biserici imaginare, cu ritualuri, culte, sfinţi şi martiri, biblii şi galerii de inchizitori, universuri morale şi ştiinţifice, spirituale şi ideologice. A vorbi despre ele neutru este aproape imposibil: ethosul ştiinţific şi cultural este partizan ex definitio.

Asta ca să nu citiţi neutru, fără vlagă, următorul gând-idee-ideologie-credinţă religie a lui Noica: „Când e mare, omul de cultură român nu suportă o singură specializare sau simpla, oricât de adâncită, specializare.” (p.23).

Chestia în cauză ar putea fi bătută în cuie sub numele oricărui titan al culturii universale, fără specificarea apartenenţei etnice. Să aducem aici exemplul lui Goethe, interesat deopotrivă de literatură, ştiinţă şi teologie? Sau exemplul mai celebru al lui Leonardo da Vinci, aflat şi el în mai multe lumi spirituale? Mai încoace, Albert Schweitzer a demonstrat că un individ poate fi concomitent un talentat teolog, filozof al culturii şi…muzician[2].

Pe de altă parte, exista o percepţie specifică a enciclopedismului care îl opune specializării[3]. Un avatar al acestei biserici este drama, aparent fundată, a confruntării specializare – hibridare. E la modă să condamni, în numele unei unităţi disciplinare originare, tendinţa, „în vogă”, de specializare şi scindare a unor discipline sociale, la fel cum, e la modă să deplângi faptul că nu avem astăzi sociologi integri, filozofi integri sau alţi specialişti care ar să stăpâni un întreg sistem disciplinar al cercetărilor ştiinţifice.

În fapt, cu excepţia unor anomalii, specializarea este preţul pe care comunitatea ştiinţifică îl plăteşte pentru progresul ştiinţific general. Chiar dacă nu toţi sociologii de azi au o înţelegere profundă şi globală a societăţii, chiar dacă nu se revendică în mod egal de la aceleaşi concepte-cheie precum comunitate, ierarhie, autoritate, ei cercetează realitatea pe segmente, pe fragmente, astfel că integrismul, departe de a fi postulat iniţial, se recompune la finalul cercetărilor ştiinţifice. Lucrurile trebuie nuanţate considerabil… De la o vorbă la alta, a fi enciclopedist nu înseamnă, la o adică, cunoaşterea tuturor lucrurilor, a lumii în totalitate sau a cât mai multe lucruri (apare aici o nuanţă cantitativă inutilă)[4], ci înţelegerea profundă a unui fenomen-lucru-stare din mai multe perspective ştiinţifice... Până la urmă, oricât ne-am autoîncânta şi autoetala orizonturile noastre pretins largi, suntem condamnaţi să interpretăm aceeaşi temă, să călcăm acelaşi noroi obiectual: omul şi mediul său, natural sau social...asta pentru că ştiinţele nu se deosebesc între ele, aşa cum spune tradiţia populară şi popularizatoare, după obiectul de studiu… Faliile interdisciplinare se nasc şi se dezvoltă alimentate fiind de metodă: unghiul, punctul acela de vedere care luminează un obiect, perspectiva care luminează într-un sens obiectul, dar lasă restul învăluit de întunerec…chimistul nu studiază alt obiect decât lumea fizică, la fel şi fizicianul, astronomul, dar ei o studiază in mod diferit…şi chimistul şi fizicianul studiază piatra, ea fiind obiectul lor de studiu, dar fiecare din ei o investighează în felul său, cu instrumentul şi metoda lui... A fi enciclopedist, în acest al doilea sens, ar însemna să studiezi un obiect-lume în toată plenitudinea lui: matematică, fizică, teologică, filozofică, economică, culturală, socială, politică, să-i despleteşti, rând pe rând toate relaţiile de certitudine şi incertitudine. Este enciclopedist cel care ţine cont de complexitatea şi multiaspectualitatea fenomenului, şi nu cel care a memorizat, fără legătură, câteva zeci de propoziţii sau legităţi din o duzină de domenii ale cunoaşterii ştiinţifice.

Enciclopedist este medicul ginecolog care nu percepe doar organe sexuale, ci studiază întreg corpul, mediul, practicile sociale, modurile de a aborda corpul, cultura sexuală, inclusiv cea literară, muzicală sau cinematografică, etica sexuală, etica familială, religia. Este un prost enciclopedist însă, ginecologul care şi-a însuşit doar glandele-obiect plus ceva cunoştinţe difuze de geografie, matematică, informatică...

Până la urmă, logica situaţională, contextuală este unica în stare să ofere o soluţie viabilă acestei vechi dispute. Există momente în care specializarea este necesară, la fel, un savant sau un filozof nimereşte în situaţii în care trebuie să propună sinteze şi concepţii generale, dar o face având în spate un bagaj de experienţă specializată [5]...

[1]Poate ca aici ar fi bine sa vii cu niste exemple clare, ca sa stim la ce si la cine te referi. Unde ai mai gasit aceasta problema, in spiritualitatea europeana? A mai fost analizata si de altcineva? Deci, cine a mai problematizat pe aceasta tema? Desigur, dai mai jos niste exemple, dar ele vin in continuarea lecturii lui Noica, or ceea ce te intreb este cine a mai discutat despre asta inaintea lui.

[2] Sunt sigur ca daca mai citesti odata ce ai scris, nici tu nu iti vei da dreptate. Pai Noica spune clar : “cand este roman” : iar tu aduci, in continuare, exemple de autori de alta nationalitate. Asadar, contraexemplele tale nu infirma cu nimic judecata lui Noica.

[3] Ma intreb imediat: in ce consta, mai exact (cu citate, daca se poate), aceasta perceptie deplasata a enciclopedismului? Cred ca ar trebui sa spui, imediat dupa ce faci aceasta afirmatie, la ce exact te referi. Comentariile de dupa sunt neclare…

[4] Cand spui asta, te referi la Noica? Daca da, de ce nu dai citate? Orice afirmatie trebuie sa fie acoperita cu ceva…

[5] Daca vrei sa opui aceasta judecata ideilor lui Noica din cartea pe care o discuti, atunci nu cred ca ai nimerit bine. Dar as vrea mai intai sa stiu daca, intr-adevar, in acest segment este vorba de o critica la adresa lui Noica.

P.S. Notele cu roşu sunt de fapt comentariile-criticile unui prieten. Sunt de fapt nişte invitaţii spre o discuţie mai largă, mai clară, pe alocuri mai corectă, iar răspunsurile vor veni în curând sub forma unor desfăşurări-discuţii-polemici...

eurovision cu ghimpi

2008-02-04T09:49:00.001+02:00

Nici n-a reuşit şeful statului să ajungă de la Ministerul Culturii la Preşedinţie că ziariştii de la Moldova Suverană au şi închegat un articol în spiritul criticilor adresate de preşedinte participanţilor moldoveni la Eurovision. Amintesc că preşedintele ar fi spus că „barzii moldoveni” ar fi prost pregătiţi şi ne-ar face de ruşine...

Paradoxal, artiştii au tăcut chitic – ai fi zis că aşteaptă sprijin din partea vreunui colectiv de muncitori de la uzina de tractoare... Nici o organizaţie a breslei nu a luat atitudine: cum ar veni, oricine este în drept să încalce autonomia sferei artistice şi a exprimării libere (cum au încălcat-o, ceva mai devreme poliţiştii, cu ocazia scandalului „Monoloagele vaginului”). Mă rog, e problema domnilor artişti şi nu au de ce să se plângă că nu au condiţii sau că spaţiul public este nefavorabil. În fapt, normalitatea creatoare nu e cea postulată declarativ în legi, ci cea pe care eşti dispus s-o aperi şi pe care o controlezi efectiv, şi dacă zona asta e nulă, trebuie, ca artist să-ţi asumi consecinţele...

Altfel, articolul cu pricina, „Lipsa acuta de material de valoare” semnat de Cristina Porcesco, e un straniu melanj de neînţelegere, naivitate şi ceva tupeu. „Criticile” se împart în 2 grupuri: estetice şi economice.

Critica estetică, poate fi rezumată în câteva „argumente”:

- lipsa de inspiratie a participantilor

- Un puhoi de melodii strinse parca de la un concurs pentru amatori

- versuri sterse si banale

- piese lalaite intr-o engleza execrabila

- muzica de la noi este intr-un declin total

Setul de etichete este aplicabil întregii zone a muzicii pop autohtone, dacă am uitat că muzica pop nu este decât...muzică pop şi că calitatea nu este punctul ei forte. Ea distrează, vinde discuri şi casete, imagini şi reviste glossy, emisiuni cu VIP, într-un cuvânt scopul ei este divertismenul, nu performanţa lingvistică, poetică sau estetică. Ar însemnă să descuiem un lacăt cu o cheie nepotrivită. Recapitulez: muzica pop nu e art pour art, şi nu ţine neapărat să cultive simţul melomanului, care, din partea lui, o cumpără nu pentru că ar fi elevată, ci pentru că serveşte unor necesităţi de divertisment, relaxare...

Altfel, Eurovisionul e un concurs pentru muzică pop şi dacă dorim să nu ne facem de râs, să mergem atunci la Festivalul de la San-Remo, sau să trimitem la Eurovision cântăreţi de operă (paradox: şi cântăreţii de operă vor trebui să interpreteze melodii străine într-o franceză, italiană, germană „execrabilă” – sunt regulile genului!).

Celălalt argument este unul economic, uşor forţat şi el – “din moment ce tara noastra este dispusa sa cheltuiasca sume enorme pentru a se prezenta in mai, la Belgrad, Serbia, cred ca artistii ar fi trebuit sa acorde mai multa importanta concursului, avind in vedere faptul ca au avut destul timp, 7 luni, de a lucra atit la piesa, cit si asupra unui show”.

De fapt, sumele enorme pe care le plătim pentru a asigura prezenţa Moldovei la Eurovision vin…tot de la artiştii din zona pop, care plătesc sub forma unor impozite, taxe, impresariat, reviste şi creştere a tirajelor, audienţă TV, popularitate politică în perioada electorală şi statul este obligat moral să le creeze condiţii pentru o participare normală la Eurovision.

Universitas imaginalis – I

2008-02-01T10:52:00.000+02:00

Tocmai am deschis o universitate imaginară: sunt rectorul, profesorul şi unicul ei student imaginar. Pentru următorii 10 ani vreau să ajung în top 100 universităţi ale lumii, urmând ca, într-un interval de alţi 10 să fiu Nr.1 printre universităţile mondiale (reale şi imaginare). Consiliul imaginar de administraţie imaginară a universităţii imaginare a adoptat un statut imaginar care cuprinde ceva reguli reale:

Prima: Studenţii imaginari sunt obligaţi să traducă, fiecare câte un capitol, dintr-o carte de specialitate. Profesorul imaginar prezintă o carte netradusă încă în limba maternă, o împarte studenţilor imaginari (aproximativ câte 10 pagini de ochi) şi aceştia o traduc până la finele semestrului. 5 obiecte, 5 cărţi (dacă cursul e mare şi studenţii sunt mulţi, atunci se traduc 3-4 cărţi simultan) – e un rezultat bun pentru biblioteca noastră imaginară. Regula are două motivaţii: prima este – biblioteca depinde exclusiv de studenţii înşişi, ei trebuie să umple golurile pe care editurile comerciale sau etatist-clientelare nu le pot acoperi. Al doilea scop, mai subtil, este ca studenţii imaginari să înveţe - progresul ştiinţific depinde de efortul fiecăruia corelat cu efortul comun. Grădina ştiinţei trebuie administrată şi exploatată cu înţelepciune: rupi un fruct, cultivi altul, tai un copac, sădeşti în loc altul. Castalia presupune, pe lângă drepturi, şi obligaţii.

A doua regulă: se interzice, sub ameninţarea cu exmatricularea, până la o vârstă intelectuală anumită, individualismul ontologic şi pretenţiile de geniu neînţeles. Universitatea trebuie să fie o mănăstire laică. Cu excepţia excepţiilor (!) , care vor fi stabilite de o comisie imaginară, restul studenţilor imaginari vor munci în grup, vor traduce împreună, vor dialoga în permanent şi vor învăţa să asculte. Mă oblig să ascult activ – este principiul fondator al universităţii imaginare.

A treia regulă: titlurile ştiinţifice sunt provizorii urmând a fi confirmate la fiecare 7 ani prin teză de doctor în ştiinţe, doctor habilitat sau alte probe, în funcţie de postul solicitat.

A patra regulă: odată admis în universitatea imaginară, fiecare student beneficiază de o alocaţie unică reală de 1 (una bucată) milion de euro, sau, la cerere, 2, 3, 5, 10 sau 100 mii. Banii vor fi folosiţi după mintea fiecăruia – casă, maşină, calculator, cărţi, internet, urmând a fi returnaţi în rate, pe durata a 20 ani după absolvirea universităţii. Cei care vor lua banii, dar nu-i vor administra corect sau îi vor cheltui aiurea, sunt închişi pe viaţă în biblioteci, condamnaţi fiind să muncească toată viaţa pe gratis în folosul comunităţii ştiinţifice.

anunt

2008-01-31T14:30:00.000+02:00

Din 15 ianuarie în 15 februarie, Palgrave Macmillan dă acces gratuit la reviste, extrase din cărţi.

Pe ei, flăcăi!

Via Oedip

auzite

2008-01-31T11:42:00.000+02:00

Nu veţi găsi, în librăriile moldoveneşti, cărţi teoretice sau programatice care ar fi scrise de un colectiv de autori. Savanţii moldoveni sunt, fie genii nerecunoscuţi (pentru sine), fie idioţi (despre ceilalţi) – o profă de la USM, care predă Pedagogia…

Popularitatea Domnului nostru Hristos atinsese cote foarte înalte…- un post de radio religios, care a dat cu tifla lui Champollion şi Schliemann reuşind să descopere ceva Barometre ale Opiniei Publice, sondaje de opinie şi forumuri electronice datând din veacul I al erei noastre… O fi găsit vre-un PPS prăfuit printre ruinele Ierusalimului…

Suntem interesaţi de efectele spirituale ale programelor noastre - sinceritate involuntară, tipii de la acelaşi post de radio recunosc că se ocupă/interesează exclusiv de efecte.

anunt cu hoti

2008-01-29T16:39:00.000+02:00

Poetul Eugen Cioclea a fost bătut şi jefuit duminică seara în cartierul Poşta Veche. Ca simplu individ, nu ca poet. Cetăţeanul Cioclea avea în buzunar tocmai 6 lei, adică 50 cenţi USA şi un aparat de fotografiat.

Mare ghinion pe capul hoţilor! Asta pentru că nu citesc poezie şi nu merg la teatru, altfel ar fi aflat că ţinta nu era businessman şi nu avea conturi în Elveţia. Vai de capul lor! Au uitat un principiu de căpetenie al strategiilor militare: Cunoaşte-ţi duşmanul!

Găinarii nefericiţi vor fi prinşi probabil şi vor încasa ceva ani de puşcărie pentru un furt de … 6 lei. Dacă erau mai citiţi, poate-poate câştigau ceva… Semn că şi hoţii ar trebui să se apuce de carte…

P.S. pentru cinefili: Cine-clubul Alianţei franceze rulează vineri, 1 februarie, ora 18.15, filmul lui François Truffaut « Les quatre cents coups », pentru care nu am decât cuvinte mari. L-am văzut de 2 ori, acum merg să împlinesc triada. Altfel destinul lui Antoine Doinel se pliază de minune pec el al artiştilor moldoveni, Cioclea inclusiv. Mai vine cineva ?

lecturi imobiliare I

2008-01-28T12:44:00.000+02:00

De la o vreme citesc tot mai des…site-uri imobiliare. Din motive personal-nevoitoide (caut o chirie decentă). E şi asta un fel de carte, una specială, vie, în proces zilnic de scriere, un fel de respiraţie scrisă a cotidianului urban, folclor ad-hoc cu rădăcini în realitatea imediată…Ar trebuie citite sociologic anunţurile imobiliare. S-ar vedea bunăoară motivele căderii libere a ratei natalităţii şi cum un fel de capitalism de tip western cu cow-boy sub forma unor gospodine şi vedete de bucătărie a luat locul acelui socialism în care fiecare putea spera să aibă cândva un spaţiu, fie de 2 m2, de spaţiu intim, personal…
S-ar cere şi o lectură ideologică a problemei locative, dar, personal, tind să cred, că locuinţa e ceva ce ţine de un Dincolo de Ideologie, e un fel de necesitate care ar trebui acordată prin naştere, ca certificatul, buletinul de identitate şi alte însemne ale apartenenţei la o comunitate socială sau politică. O societate ce nu a rezolvat încă în nici un fel problema adăpostului pentru membrii săi, e o aberaţie…
Am putea citi într-o asemenea cheie şi Biblia, sunt sigur că Izgonirea din rai se pretează la o astfel de interpretare – Adam şi Eva sunt alungaţi din sfera datului de la Dumnezeu (societate) a casei. Dumnezeu ar apărea aici ca un prim rentier ce dă în chirie raiul, iar Adam şi Eva nişte chiriaşi au încălcat autoritatea Stăpânului şi pur şi simplu au fost daţi afară…
„Caut băieţi (fete) care lucrează” – nu e, cum ar părea la prima vedere, o grijă dureroasă pentru PIB-ul ţării, nici o politică publică stihiinică, venind de jos, care ar viza sporirea bogăţiei colective sau ar regla şomajul. Într-un limbaj mai direct: ofer spaţiu de locuit unor indivizi care nu s-ar prea folosi de el prea mult, ar fi ocupaţi pe durata zilei întregi şi s-ar folosi de ele exclusiv ca spaţiu de dormit. În fapt, nu se vinde intimitate, nici spaţii autonome, ci bucăţi de „zone publice” reglate şi strict cenzurate. Să plăteşti, dar să nu te prea văd pe aici – o descifrare oarecum tristă, dar mult prea adevărată.
„Închiriez apartamente pe ore, zile, zile” – un fel de prostituţie clandestină, dar tolerată. Chiar dacă opiniile scandaloase ale unor străini nu ar transpira în public (cum a fost cazul turculeţilor de la Tempo), amploarea fenomenului ar fi uşor de măsurat după numărul de anunţuri de acest gen care apar pe hârtie, în stradă, sub formă de afişe, anunţuri la TV Market etc… Sunt câteva sute, dacă nu chiar mii de asemenea puncte închiriabile de reproducere în oraş fiecare din ele adăpostind poveşti de umilire/plăcere zilnică a tot atâtea femei/fete/bărbaţi. În fapt, nişte creuzete ale „eficienţei” politicilor sociale…
„Caut persoane serioase” - două lecturi sunt posibile. Prima: seriozitatea e o noţiune financiară par excelence şi se măsoară prin capacitatea chiriaşului de a plăti bine, mult, la timp. E cazul cel mai fericit. A doua lectură e una plebeie: seriozitatea ţine de îndurabilitatea, răbdarea şi disponibilitatea afectivă a chiriaşului, ce va fi obligat să îndure capriciile Stăpânului, să nu avanseze pretenţii prea mari şi să fie conştient că oricând poate să fie dat afară fără multe explicaţii…

Iancu Jianu şi editurile

2008-01-24T11:59:00.000+02:00

Un protest iscălit de Cristian Bădiliţă, soţie şi prietenii săi, preluat şi de Pătrătosu, semnalează haiducia culturală a unor edituri româneşti, în speţă Herald, care s-ar folosi de practica traducerilor mediocre. Citez:

Texte scrise in greaca veche sau latina intra in cultura romana prin intermediul limbilor engleza sau franceza. Pastorul lui Herma, o serie de Evanghelii apocrife, Intelepciunea lui Solomon, Diatessaronul, Pistis Sophia (nici mai mult nici mai putin!), Cartea lui Enoh, iata doar cateva titluri, dintr-o lista ingrijorator de lunga, care au aparut la mai sus citata editura, traduse nu din limbile originale (greaca veche, latina, copta sau etiopiana), ci din limbi moderne, la mana a doua. Protestam vehement impotriva acestei fraude intelectuale de o gravitate fara precedent. Cumparatorii sunt pacaliti sistematic cu marfa de calitate zero. Aceste „traduceri dupa traduceri” nu pot fi folosite nici in scoli, nici in licee, nici in universitati. Dar ele ocupa rafturile in librarii si-l ademenesc pe cititorul cinstit, dar lipsit de competenta necesara pentru a discerne graul de neghina.

Să amintim aici şi cazul Humanitas, o editură mai prestigioasă decât Herald, cu tradiţii în realizarea unor traduceri fundamentale: Heidegger, Aron etc, dar care a călcat pe greblă prin noua traducere din Bulgakov, „Maestrul şi MargarEta” , cu o aberaţie chiar în titlu demnă de tipografia raională a unei fundături, semn că nici la curţile de boieri nu e mai bine.

Protestul cunoscătorului, legitim din toate punctele de vedere, sună oarecum deşănţat pe fonul retoricii triumfaliste a abundenţei traducerilor, a criticilor laudative de cartel…estetic, etic, filozofic şi profesionalist, Bădiliţă are dreptate, economic însă, nu.

Trecerea editării de carte din mâinile statului în cele ale capitalului privat, dipariţia statului ca unic jucător al pieţei de carte, în fine, liberalizarea pieţei de carte şi trecerea ei pe rulmenţi capitalişti impune afacerilor editoriale o altă logică decât cea a competenţei, a măiestriei şi a traducerilor calitative, autentice. E o iluzie să crezi că piaţa de carte s-ar sustrage modelului economic al tranziţiei, la care se adaugă două circumstanţe agravante: ruptura, pe durata unor ani buni, a cărţii româneşti de circuitul mondial al cărţilor şi ca consecinţă directă, prezenţa unor goluri prea mari şi prea urgente pe care fiecare editură le cârpeşte cum poate…

La fel cum economia de tranziţie a presupus diferite tipuri de haiducie financiară, fiscală, legală şi politică, editarea de carte joacă după reguli identice… În fapt, piaţa românească vinde cărţi nu pentru că ar fi bune, ci pentru că sunt noi. Trebuie să ne obişnuim cu asta: se vinde Noutatea, nu calitatea, nu meşteşugul…şi chestia asta va dura până găurile mari vor fi peticite cât de cât… Dincolo de această perioadă, ar trebui să demareze epoca normalitatăţii pieţei de carte, prin realizarea unor proiecte de traducere autentică, sub bagheta unor specialişti în domeniu…

Altfel, haiducia culturală este destinul culturilor care se deschid dintr-o dată spre lume… este saltul, industrializarea şi colectivizarea intelectuală rapidă, prin care aceste mici culturi încearcă să acopere handicapurile, întârzierile şi rămânerile în urmă…

Critica profesionistă este bună, dar uneori, prematură. Îmi amintesc că am lecturat „Don Quijote” în moldoveneşte (cu grafie chirilică) într-o traducere din… rusă, la fel şi „Faust”, „Robinson Crusoe” şi multe alte cărţi… erau oribile, dar altele nu erau. Acum, când lucrurile s-au mai aşezat, am posibilitatea să citesc aceste cărţi în ediţii mult mai bune, dar nu pot condamna editurile că ar fi făcut traduceri de mâna a doua… Făceau şi ele ce puteau pentru a umple golul cultural enorm…

Când? - e combustibilul care porneşte motorul vânzării cărţilor pe piaţa românească… Aş fi încântat să fie: Cum?, dar este prematur… Răbdare, deci, rabdare.

Studenţii, grija cea mare a domnului Bădiliţă, vor găsi şi alte ieşiri din impas. Vor consulta traducerile franceze, engleze sau germane autorizate, până se vor găsi edituri ce se vor declara gata să-şi asume riscul şi seriozitatea unor traduceri bune, care necesită TIMP (deficienţa acută a pieţei de carte românească) şi bani.

poetice

2008-01-22T12:29:00.000+02:00

nu cad pietre din cer…şi-i păcat.

picăturile de apă se storc prea uşor

din nou spre cerul – mamă.

o piatră ar rămâne acolo unde s-a aşternut,

ca semn al plânsului unui Dumnezeu ratat.

******

trăim singuri

într-o lume singură.

o unică mângâiere

sunt stelele,

cerul, luna, soarele…

de ce atunci când murim,

când ne urcăm la dumnezeu

valul de ţărână

se aşterne peste ochii noştri?

de ce ni se ia cerul?

*****

vreau

să violez moartea…

să-i iau coasa

să o dezbrac

de mantie…

s-o muşc, s-o dispreţuiesc

s-o batjocoresc,

s-o strâng,

să plângă,

să se

simtă neputincioasă

în golicunea ei,

aşa cum eu sunt neputincios

în nuda mea viaţă…

să verse lacrimi,

să strige,

să plângă…

aş lua două lacrimia le ei,

le-aş pune într-o eprubetă

şi mi-ar fi destul să le privesc…

pentru a striga: “Ăsta a fost

sensul vieţii mele!”

P.S. scriu poezii din plăcere/neplăcere, nu pentru că aş crede că ar putea folosi la altceva decât vindecarea unor maladii, gropi sau handicapuri ale mele… ultima bucată se numea cândva „strofe perverse”… am discutat cu cineva care ştie ce e violul, nu din auzite…după ce a lecturat-o mi-a zis că nici morţii nu trebuie să-i oferim o asemenea tortură… eu totuşi am rămas oarecum încremenit psihologic în această poezie…în „Insula” (Ostrov), la un moment, stareţul acelei mănăstiri spune: Puţină credinţă este în minte că m-am speriat de moarte…Eu nu sunt credincios încă…

stire cu rusi, englezi si romani

2008-01-21T15:12:00.000+02:00

O ştire BBC din 26 decembrie 2007 anunţa „rugămintea” Ministerului de Externe al Rusiei ca, de la 1 ianuarie 2008, centrele British Council din Rusia să-şi stopeze activitatea, din motivul că „sunt deschise şi lucrează ilegal” pe teritoriul Federaţiei Ruse. La 14 ianuarie 2008, ambasadorul englez la Moskova, Russell Brenton, a fost chemat să dea explicaţii în legătură cu faptul că, filialele BC din Sankt-Petersburg şi Ekaterinburg s-au redeschis în noul an.

Un scandal mai vechi ce-şi trage originile din afacerea Litvineko.

Ca de obicei, ruşii nu lucrează cu mănuşi. Funcţionarii culturali britanici sunt trataţi laolaltă cu diplomaţii, politicienii şi restul englezilor.

Chiar mă îndoiesc că Rusia, cu toată bogăţia ei culturală şi spirituală, s-ar putea dispensa de un asemenea focar de cultură şi educaţie, or, centrele British Council ofereau literatură nouă, din toate domeniile, mai ales ştiinţe umanitare - cărţi atât de necesare studenţilor ruşi. Pe lângă asta se ocupau şi cu sprijin didactic pentru profii de engleză, organizau cursuri de limbă şi civilizaţie engleză, ce mai, făceau cultură. Şi mai mult mă îndoiesc că Rusia ar trebui să dea cu piciorul în uşile spre alte culturi… Habar n-am cum se va termina scandalul acesta, mi-ar plăcea să fie rezolvat pe cale amicală…

(via vector`s)

Altfel, cotidianul Timpul de Dimineaţă a publicat vineri, 18 ianuarie un interviu cu Ion Mircea, director la Direcţia Români din Afara Ţării în cadrul ICR, la tema „vie” a înfiinţării unei filiale a Institutului Cultural Român la Chişinău.

Fragment:

« Reporter: Aveţi o intenţie mai veche de înfiinţare a unui institut cultural la Chişinău. De ce până în prezent acesta nu există?

Ion Mircea : Sunt şi lucruri pe care nu le putem face. Dorinţa noastră cea mai mare este să înfiinţăm un institut cultural la Chişinău. Impedimentele nu vin din România, ci din RM. În opinia mea, acest institut nu se înfiinţează, întrucât guvernul actual al RM nu găseşte translatori. Nu este capabil să identifice translatori care să traducă toate mesajele culturale din limba română în limba… moldovenească. În cursul anilor s-au făcut demersuri care nu au fost acceptate de partea moldovenească. »

Eu nu am înţeles, tipul ăsta spune bancuri ? Dacă nu, are vre-un răspuns oficial al Guvernului moldovean, ca să râdem şi noi ? Dacă da, atunci a greşit cumva adresa, ziarul în cauză are şi un supliment, Timpul satiric, un fel de Academia Caţavencu la moldoveni, care l-ar găzdui cu plăcere.

Încă aşteptăm xero-copii sau foto-copii ale unor cereri, ordine sau răspunsuri din corespondenţa bilaterală ICR-Guvernul Moldovei care ar proba cine trişează…

P.S. a apărut nr.2 al revistei Stare de Urgenţă, mult mai bun decât precedentul. Revin cu detalii.

ajurnal de cinefil

2008-01-19T11:22:00.000+02:00

Văzut câteva filme:

Luni: „Kuka”, un film rusesc sugerat de Vladimir. E un look oarecum binevoitor al tranziţiei ruse, marcat de întâlnirea a două lumi: una a fastului şi bogăţiei, a banilor uşori şi a „emoţiilor” scumpe, a limuzinelor şi telefoanelor de lux, a locuinţelor luxoase şi a abundenţei financiare; şi cealaltă lume, a mizeriei, a spaghetelor cu lapte condensat la dejun, a număratului banilor de la o zi la alta, a deprinderilor de viaţă învăţate în stradă şi a luptei cotidiene pentru supravieţuire cu câini, cu oameni-câini, cu câini-oameni.. În film, această întâlnire este un de bun augur, cu happy-end, dar în viaţa cotidiană s-ar putea să fie şi altfel. Dovadă miile de cerştori, şomeri, bătrâni şi bătrâne care trăiesc cerşind fie de la stat (pensia), fie de la privaţi (salariul mizerabil distribuit în funcţie de hatârul patronilor). Filmul prezintă într-o lumină foarte proastă sistemul de politici sociale (în special cele privind copii orfani şi abandonaţi) al Rusiei (în pofida „cincinalelor” elţiniste şi putiniste), lasă să se vadă cât de universal este limbajul mitei în sistemul administrativ rus...În general, e o poveste frumoasă despre o sărăcie spirituală şi una materială care se întâlnesc şi decid să-şi unească destinele. De văzut cu copiii, dacă sunt.

Marţi: „Ostrov” , care a ieşit deja şi pe ecranele franceze sub titlul „L`Île”. E povestea unui soldat sovietic care, forţat de situaţie şi de instinctul supravieţuirii, îşi trădează-împuşcă-ucide tovarăşul (şi, prin cumul, superiorul). E luat la o mănăstire, situată dincolo de Cercul Polar, unde îşi petrece restul vieţii în meditaţie, rugăciune şi multe-multe lacrimi. Sunt trei momente „nodale”:

- faptul că fratele Anatolie (numele eroului) se pocăieşte şi se simte vinovat în faţa Domnului, nu pentru că şi-ar fi trădat ţara (actul trădării, săvârşit de el are acest aspect dublu: trădare de om şi trădare de ţară), ci pentru că ar fi ucis Omul. În dialogul său permanent cu Dumnezeu călugărul cere iertare pentru omucidere, nu pentru cealaltă crimă, laică, pasibilă de cea mai înaltă pedeapsă, conform Codului Penal. Acest moment poate fi interpretat în diferite moduri, dar cred că atitudinea părintelui Anatolie, refuzul său de a-şi măsura vinovăţia în faţa patriei, corelată cu excesul de pasiune şi umilinţă pentru iertarea omuciderii reprezintă o breşă în pretenţia totalizatoare a regimului. Călugărul acţionează ca şi cum puterea laică şi lumea profană, a Omului, nu ar exista, ca şi cum s-ar afla, zi de zi, în faţa lui Dumnezeu...

- cele două exorcizări, una simbolică, alta reală. Cea mai faină situaţie este „exorcizarea” stareţului mănăstirii, un tip bun la inimă, dar cu puţintică credinţă. Călugărul Anatolie reprezintă faţa cea mai autentică a ascezei, combinată cu o autopenitenţă zilnică, pe când stareţul este un fel de birocrat sovietic la scara mănăstirii: are cizme bune, să nu-i obosească picioarele, şi o plapumă luxoasă adusă tocmai de pe Muntele Athos...E, călugărul Anatolie va distruge atât cizmele, cât şi plapuma pentru a izgoni din stareţ cea mai mare ispită, a treia din pustiu... cealaltă exorcizare, e mai puţin interesantă şi poate fi privită ca un dar pe care, Dumnezeu, prin Anatolie, i-l oferă lui Tihon, pentru simplu motiv că a existat, că a fost un motiv de credinţă pentru o oaie rătăcită...

- în fine, întâlnirea celor doi protagonişti, călugărul Anatolie şi amiralul Uniunii sovietice Tihon, cel care fusese „împuşcat-ucis”. Întâlnirea este dublu simbolică: pe de o parte, Tihon, un birocrat militar aflat în vârful ierarhiei, în faţa căruia se deschid toate uşile instituţiilor şi centrelor medicale din ţară, este învins de neputinţa medicilor cu acte de a-i lecui fiica, şi apelează la „sfaturi băbeşti” venind la mănăstire, semn că, şi în perioada aia, propaganda ateistă era doar o chestie de faţadă, în care nu credeau nici măcar comuniştii înşişi şi că religia, într-o formă latentă a fost un fel de underground spiritual al Uniunii formal areligioase. Este o altă breşă în pretenţia globalizatoare a regimului... Pe de altă parte, venirea lui Tihon pune capăt unei existenţe zbuciumate, marcate de durere, lacrimi şi autoosândire...

Ar mai fi un moment: din moment ce eroul principal se întâlneşte cu cel pe care credea că l-ar fi omorât, oare nu s-a epuizat, consumat şi devalorizat traiul său, autoumilirea sa de zi cu zi, chinurile şi supliciile la care s-a supus benevol?

Nu, căci părintele Anatolie l-a câştigat astfel pe Dumnezeu, un dar pe care nimeni nu poate să i-l ia.

Miercuri: „L`Ennui”, după o scriere a lui Alberto Moravia. Martin, un filozof, o întâlneşte întâmplător pe Cecilia, model şi fată de toate a unui pictor. Din vorbă în vorbă cei doi ajung în pat şi continuă aşa pe durata întregului film. În afara abundenţei sânilor, picioarelor, fundurilor şi organelor genitale am prins un erou, pe Cecilia, un simbol al „Omului recent” al lui Patapievici: un individ fără amintiri, fără gânduri, fără trecut, fără viitor, fără vise, fără trăiri sau regrete, fără opţiuni, care are doar Dorinţa, ca un lipici care-i permite să se agaţe de trenul existenţei...

Joi: „Joeux Noel”: despre un Crăciun în tranşeele Primului Război Mondial...o fraternizare, pornită de la un cântec... despre iertare personală (scoţianul ce-şi pierde fratele) şi despre nebunia fiilor lui Dumnezeu ce se măcelăresc pentru steaguri, glorie şi slavă. Cum spunea Alex, tre să-l arătăm transnistrenilor, găgăuzilor şi găgăuţilor din toată lumea...E un film despre Stat, Colectiv, Faptul Social şi toate determinismele colectiviste, imperativele patriotarde ce se impun individului de-a lungul întregii vieţi, un film despre diferitele juguri ce le îmbracă, de-a lungul vieţii, omul...

Există două momente faine: primul este mesa comună a soldaţilor, în zona neutră, oficiată de pastorul scoţian... Inamicii devin, pentru un moment, fraţi întru Hristos şi asta e o legătură mai durabilă decât liantul patriotic sau lingvistic ce-i separă (liantele profane se rup de obicei foarte rapid, şampania, cafeaua, fotbalul, jocul de cărţi fiind şi ele parole globalizatoare în lumea atlfel segmentată)...

Celălalt moment este cel în care pastorul scoţian este „alungat” de Biserica Oficială pentru că ar fi trădat (cum?) pe Hristos... Ca reacţie, pastorul se lasă de cruce... O fi „deviere de stânga”? Reacţia aceasta mi s-a părut stranie, dacă Biserica Oficială pactizează cu Diavolul, asta nu e un motiv să-l abandonezi pe Hristos...

o lume nebuna

2008-01-18T11:28:00.000+02:00

Pentru cine nu a înţeles încă, publicitatea este o Cultură Globală, cu toate actele în regulă. Ne-ar plăcea să credem că fenomenul publicitar ar fi unul marginal, o strategie economică construită cu scopul de a vinde un produs şi de a-l plasa mai bine în şirul de mărfuri asemănătoare... But, publicitatea a depăşit demult această barieră socio-culturală.

Citat din Bernard Cathelat „Publicite et societe”, Paris, Payot, 1992: „Publicitatea este o fabrică de stiluri de viaţă şi de valori sociale noi. Publicitarii au devenit pedagogi sociali şi animatori din plin ai vieţii culturale.” (p.17). Tot acolo: „Într-o lume în care tensiunile politice sunt extreme, unde catastrofele de tot felul se succed cu repeziciune şi unde mass-media de toate orientările scoate în faţă, zilnic şi constant, nenorocirile lumii, doar publicitatea constituie un pământ binecuvântat al păcii şi liniştii. Ea prezintă personaje fericite, sănătoase, într-un paradis al consumului care nu cunoaşte crize economice, şomaj, scădere a puterii de cumpărare şi unde toate visele sunt permise şi posibile, chiar cel al tinereţii fără bătrâneţe.” (p.14).

În lumea dezvrăjită, fără Dumnezeu şi fără paradisul promis al Acestuia, publicitatea, deşi nu-l poate reabilita pe Dumnezeu, nici nu-l poate învia după de Nietzsche l-a omorât, recuperează însă, din neantul scientist promisiunea seducătoare a Raiului originar. Prin aceasta, publicitatea devine un fapt social şi cultural, capabil de a impune ethosuri şi etici, stiluri şi modele de viaţă comunităţilor şi grupurilor sociale.

Publicitatea nu plasează pe piaţă doar mărfuri, ci poziţionează sentimente, afecte, dorinţe, speranţe, triază sentimente şi stări de spirit, aranjează, conform unor grile bine simpliste, oameni, grupuri sociale şi biologice, obiceiuri, cutume, tradiţii, culturi şi chiar civilizaţii. Deranjează mai ales caracterul sărac şi discriminatoriu al culturii-publicitate: Ex definito, publicitatea este un cult al optimismului, al fericirii, al veseliei perpetue, al tinereţii, al sănătăţii, al frumuseţii. Astfel sunt filtrate neliniştea, tristeţea, melancolia, dragostea-pasiune, deznădejdea, iertarea, angoasa, plânsul, bocetul, urletul (un articol fain din "The Chronicle of Higher Education" via Alex). Pentru că nu sunt un target group comod, activ şi cooperant, au fost excluşi din sfera culturală şi spiritual-publicitară bătrânii şi bătrâneţea (în locul bătrânului-înţelept, a bătrâneţii ca pisc al minţii şi înţelepciunii umane, ni se serveşte un soi de bătrâneţe azil al tuturor neputinţelor, al nebuniei, capriciului, imbecilităţii). E criminal, în cultura publicitară să te îmbolnăveşti şi de o gripă banală, fie de dragul cunoaşterii, imperativul obligă: să fii sănătos!

Omul Ideal propus de cultura-publicitate este unul-adimensional (vezi Abbot, „Flatland”) - o entitate râzândă, sănătoasă şi fericită. De acolo şi eternul cer în albastru de photoshop visat de urmaşii lui Adam... Asistăm, se pare, la o mutaţie antropologică care inversează şi modifică raportul normalitate-anormalitate: Publicitatea impune ca unic criteriu al normalităţii umane veselia, zâmbetul aiurit bun pentru toate situaţiile vieţii, omul perfect sănătos, veşnic tânăr, cu corpul perfet şi dinţii coloraţi în #FFFFFF (simbolul culorii albe în Photoshop).

librarii si biblioteci

2008-01-17T09:42:00.000+02:00

Concep Librăria şi Biblioteca ca fiind două spaţii autonome cu funcţii speciale, care nu trebuie confundate, suprapuse sau bruiate. Librăria este locul de întâlnire al cărţii cu cumpărătorul. Biblioteca, în teorie, ar trebui să fie un alt loc de întâlnire, în care s-ar „vedea” cartea şi cititorul. La limită, aceste spaţii-câmpuri culturale acoperă diverse arii de speranţe, intenţii, grupuri sociale, moduri de lectură, performanţe economice şi culturale, în mod diferit se racordează la criterii precum actualitate, piaţă culturală, economică, politică, accesibilitate, mod de utilizare, acoperire teritorială şi temporală etc., etc. Ambele instituţii explorează, fiecare într-un anumit mod, sistemul numit „carte”. Deşi sunt adeptul culturii free (no price, no money, no borders) cred că instituţia „librărie” este la fel de utilă şi necesară ca instituţia „bibliotecă”. Una oferă aerul căutării, a împlinirii intelectuale, a extazului mistic al întâlnirii autorului cu cititorul (biblioteca), cealaltă dă combustibilul financiar necesar (transformă hârtia, cerneala, eforturile Pr-istice şi financiare în marfă).

Teoretic, eficienţa sistemului „carte” (cu toate componentele sale: cerere, ofertă, autori, cititori, slavă, necesitate) ar trebui să tindă spre 1, adică: orice cititor (cumpărător) care posedă (sau nu) bani, dar are nevoie de cărţi să poată accesa cartea, în condiţii egale, în bibliotecă sau librărie. Acest 1 înseamnă că cititorul (cumpărătorul) găseşte cartea, indiferent de instituţia la care apelează.

În practică, nu e chiar aşa. Biblioteca şi librăria urmează logici de dezvoltare de multe ori divergente. În spaţii socio-culturale închise biblioteca ocupă o poziţie mai bună decât librăria (vremea comunismului, de exemplu): piaţa cărţii e alcătuită în temei din produse autohtone, agenţii (editurile sau statul) plasează cărţi în biblioteci astfel că pe de o parte, cererea coincide cu oferta, pe de altă parte, biblioteca posedă câteva avantaje – spaţiu mai mare, localizare centralizată, deservire tematică universală. Pentru confirmare, Biblioteca Naţională a R. Moldova, unde peste 80 % din fondul de carte reprezintă intervalul temporal anii 50-90 ai secolului trecut, adică perioadă socialistă.

Din contra, în spaţii socio-culturale deschise (cum e epoca tranziţiei, a societăţii capitaliste), librăria este cea care funcţionează mai eficient pentru că propune „cărţi la cheie”, pe diferite arii lingvistice şi de subiect, gusturi şi culori, preţuri şi calitate...Criteriile geografice şi politice sunt ca şi abolite. Dar......Într-o configuraţie deschisă ca cea a democraţiei capitaliste nodul gordian constă în faptul că accesul la carte se face exclusiv prin intermediul librăriei. Librăria subordonează biblioteca. Sunt bani, sunt cărţi la bibliotecă, nu sunt bani, biblioteca rămâne la cheremul şi mila agenţilor privaţi care pot da pomană sub formă de donaţii sau pot şi să nu dea nimic.

festiva

2008-01-15T15:46:00.000+02:00

să aduni împreună toate plăcerile vieţii...сă tot e sărbătoare..

noica, note lectura I

2008-01-15T14:13:00.000+02:00

Despre lăutărism

Constantin Noica.

Bucureşti: Humanitas, 2007

Ne-am mândrit în toate felurile cu Dimitrie Cantemir, în anul comemorării lui, 1973; dar am uitat să spunem că el nu ne lăudase prea mult.

De fapt, marile spirite ale neamului acestuia nu ne-au prea lăudat. Spre bine, credem. Înclin să cred că suntem incapabili să primim laude. S-ar putea să fie o consecinţă a dezvrăjirii religioase din veacul trecut, s-ar putea să fie o consecinţă a religiozităţii colective a ortodoxiei, a comunitarităţii care împiedică cumva personalizarea şi socializarea individuală a unor valori. Nu sunt moralist, dar cred că lauda nu trebuie prea mult...lăudată. Din contra, trebuie s-o însoţim cu judecata critică, ori de câte ori recurgem la ea...o anumită doză de etică creştină a modestiei este mai mult decât necesară.

Exemple. Comunismul a devalorizat, prin exces şi supraabundenţă, lauda. Tranziţia riscă să compromită şi ea, hula. Epoca post-tranziţiei se anunţă a fi una a imponderabilităţii afective.

Iată însă că ne vine acum în minte să spunem altfel: că şi-a certat limba, nu din ambiţia de a inova, ci pentru felul ei de a lăsa gândirea în destindere şi lene.

Nu cred că e posibil, mai mult, e interzis să „înviorăm” limba prin decrete sau eforturi colective, dirijate sau hei-rupuri naţionale. Din contra, gândesc că limba este şi poate fi forţată să stimuleze, să învioreze şi gonească gândirea doar în cadrul personal, cel mult familial sau comunal-local. La nivelul persona-lectului, comuno-lectului, dia-lectului, graiului personal, familial sau comunal limba este fugărită.

Limba oficială, cea română a a instituţiilor, nu cred că are nevoie de vioiciune... Altele sunt păcatele ei.

Dar ne gândim acum, ca în cazul limbii şi poate mai cu rost decât în cazul ei, că nu ne-ar fi stricat să luăm în serios mustrarea lui Cantemir şi, oricât n-are lecuire năravul din fire, poate că aşa, dacă ne-am fi scuturat puţin şi dacă diferitele ministere ale Propagandei ar fi înţeles că nu au de întreprins numai laudă de sine pe lângă streini, ci şi educaţie printre români, vreun ministru mai curajos ar fi scos în broşură, în câteva sute de mii de exemplare, capitolul lui Cantemir despre „obiceiurile" moldoveneşti, adică româneşti, şi — cine ştie? ne întrebăm — ar mai fi schimbat unele năravuri, punându-le sub ochii tuturor în lumina lor crudă.

A se vedea discuţia, zic eu, crucială, despre modul cum a fost gestionat, interpretat şi consumat cazul articolului despre moldoveni din revista turcă TEMPO. S-a luat barda, s-au adunat cete de plăieşi basarabeni sub drapele patriotarde gata să riposteze duşmanului turc. A fost neglijat total mesajul articolului şi am ieşit prost, în cele din urmă. Adevărata problemă a rămas în noi şi se numeşte incapacitate de a recepţiona un Discurs Critic venit de afară. Ne complacem să fim văzuţi prin prisma stereotipurilor: ospitalieri, harnici, popor multietnic şi când vine cineva şi ne zice că am sărit peste cal, noi punem mâna pe sabie. Încă cred: e o problema si un defect serios cand orice atitudine din afara se trece prin filtrul "demnitatii nationale"...

MAIS OU SONT LES NEIGES D'ANTAN?

2008-01-12T14:59:00.000+02:00

chioşcul de ziare din Mateevici colţ cu Eminescu (ce răscruce poezioasă!) se află în proces de lichidare... semn că sonoritatea poetică şi eficienţa economică sunt chestii diferite...
de acolo cumpăram Idei în Dialog (la doar 20 lei, spre deosebire de magazinul press Shop de pe Şciusev, care vinde aceeaşi marfă la 30 lei, cu 1/2 preţ mai mult)...tot acolo puteau fi găsite reviste de fenomenologie, hermeneutică, presă culturală românească la preţuri omenoase...

să-i fie ţărna uşoară!

crochiuri

2008-01-10T13:13:00.000+02:00

În microbuz:
- Mâine e Crăciunul. O să fie frumos, vin colindători. Trebuie să schimb ceva mărunţiş.
- Nu mai umblă acum, ca odinioară. Pe vremea noastră colindau şi maturii şi copii, acum vin 4-5 colindători în cruce.
- Cu fugăreala asta după bani, degrabă o să uităm şi să vorbim....

Doi tineri, picaţi în şcoală la examenul de geografie, în plus elevi mediocri, discută:
- Vii din Italia?
- Da...Şi eu de acolo mă întorc. În ce oraş stai?
- La Verona. Tu?
- La Livorno.
- Asta e pe malul mării?
- Da...
Tipii continuă să vorbească despre Italia, obiceiurile, moravurile şi capriciile italienilor, despre graniţele Europei, despre vame şi vameşi. Îşi împărtăşesc impresii despre popoarele Europei, schimbă ceva galanterii în italiană, germană, turcă, cehă...
Ciudat, indivizii pe care sistemul şcolar oficial moldovenesc i-a aruncat la gunoi, ca fiind incapabili şi i-a picat la obiecte „elitare” gen limbile străine, geografia etc, nevoia şi cerinţele tranziţiei sălbatice i-a învăţat şi limbi străine, şi geografie, mai bine decât orice profesor sau şcoală de elită.

Din aceeaşi serie, auzită în autobuzul Otaci-Chişinău:
- Salutare, domnule. Nu te-am mai văzut demult. Ce faci?
- Merg la capitală.
- La sesiune?
- Da. Sunt ultimul an şi merg la ultima sesiune.
- Pe urmă ce faci?
- Merg să mă spânzur - zâmbeşte - Că unde aş putea să-mi găsesc de lucru?

În ziua de Crăciun, 7 ianuarie, adică, a nins. Şi a viscolit.
Mama:
- E bine că ninge. Vom avea grâu la vară. După anul ăsta secetos, zăpada e ca o mană.
Eu (în timp ce mă gândesc că trebuie să ies cumva din gaura aia de sat, iar zăpada a blocat unicul drum care iese spre raion):
- Zăpada asta putea veni ceva mai târziu. Că nu e mare grabă.
Un prieten (şoferul care s-a angajat să ne scoată la magistrala Bălţi-Chişinău):
- Ptiu, drăcie. Tre să pun cauciucurile pentru iarnă, sau să leg ceva lanţuri.
... Cum am putea să cădem de acord asupra lucrurilor fundamentale ca libertatea, Dumnezeu, drepturile omului, viaţa dinainte şi după moarte, când o simplă ninsoare ne împarte în câteva tabere rivale?

Familia tinerei care a decedat în noaptea de anul nou după ce a colindat 3 spitale din Chişinău, a renunţat să dea medicii în judecată din motivul că nu are bani să angajeze un avocat. Ce-ar fi să pornim o campanie: Un avocat pentru tine!, care ar colecta fonduri pentru a „cumpăra” accesul la o justiţie echitabilă, garantat cică prin lege?
Altfel, ce-ar fi dacă avocaţii moldoveni care colindă (şi o fac bine!) CEDO s-ar angaja să apere aceşti nevoiaşi pe gratis?

fragment

2008-01-10T09:48:00.000+02:00

Un amic, şofer pe una din rutele care leagă nordul Moldovei cu capitala, îmi povesteşte „drumul” său din 7 ianuarie, Crăciunul ortodox pe stil vechi.
- E frumos, spune. Lumină multă, casele sunt toate pline, vezi oameni pe străzi altfel pustii. Ţara a venit acasă.

usi

2008-01-05T09:11:00.000+02:00

Durerea trecutului (ca şi a viitorului de altfel, Kafka o ştie cel mai bine) este că nu pleacă niciodată pentru totdeauna, rămânând lângă noi ca o ispită potenţială.
O uşă care seduce în permanenţă, o tentaţie care atrage pasul "călătorului". Dincolo de uşă însă, aproape mereu stă demonul, în locul Dumnezeului dorit. Sfat: Închide uşa trecutului cât mai tare, drumeţule!
(imaginea a fost împrumutată de pe minunatul blog Pseudonim)

Cina cea de taină (Cristo contestatore)... În versiunea lui Romano Gazzera.

paradoxuri de iarna ...cu Ernu

2008-01-04T09:05:00.000+02:00

Vasile Ernu e un român care a scris o carte. Prietenii mi-au zis că e faină, n-am avut, însă, ocazia s-o văd, răsfoiesc sau şetesc, iar extrasul de pe site-ul autorului nu m-a lămurit defel. Cum însă ţin la actualitatea şi uptodate-itatea culturii mele literare, m-am gândit s-o am în biblioteca personală. Cum am prieteni şi la Bucureşti şi la Moskova, şi cum Ernu este accesibil deja (felicitări, maestre !) în ambele limbi, am căutat să aflu care e varianta cea mai rentabilă pentru un cititor cu posibilităţi financiare limitate. Boon, « Născut în URSS » (I ediţie) a apărut la Polirom în 2006 cu preţul (scris cu roşu, pentru claritate) 19,50 Ron.

Deschid convertorul valutar al Băncii Naţionale a Moldovei : la 3 ianuarie 2008, (1 Ron= 4,62 lei moldoveneşti) 19,50 Roni valorau 90,09 Mdl.

Librarie.net este şi mai lacom – vrea 29,95 roni, adică 138,36 lei moldoveneşti.

Verific filiera rusă. Editura Ad-Marginem are un site, nu însă şi o libărie on-line. Cum ar veni, e pe drum încă. Bat la uşa magazinului on-line Dom Knigi (Casa Cărţii). Tipii îl vând pe Ernu cu 135 ruble bucata. În banii mei – 62,36 lei (1 rublă rusă=0,46 lei moldoveneşti). 30 % mai ieftin!

Intru la OZON, cel mai mare magazin virtual din Rusia. „Născut în URSS” (varianta rusă) face acolo 101 ruble, adică 46,65 lei moldoveneşti, de 2 ori mai ieftin decât Ernu în original, adică în română.

Concluzie: Cartea „Născut în URSS”, semnată de Vasile Ernu trebuie procurată în rusă. E mai ieftin (să mai adaug că acest preţ derizoriu al variantei ruse include şi TRADUCEREA?) şi poţi cumpăra, din aceeaşi sumă de bani o altă carte, să zicem Francoise Sagan, „Le garde du coeur” – preţul căreia este exact diferenţa între preţul românesc şi cel rusesc (tradus) al cărţii lui Vasile Ernu.

Treaz printre fantomele trecutului

2008-01-03T15:14:00.000+02:00

apărut în Contrafort, 11-12 (157-158), noiembrie-decembrie 2007

Constantin Dobrilă,
Entre Dracula et Ceauşescu. La tyrannie chez les Roumains.
Institutul Cultural Român, Bucureşti, 2006

Oarecum nepotrivită mi se pare alegerea tiraniei ca perspectivă conceptuală prin care Constantin Dobrilă explorează imaginarul guvernării rele (mauvais gouvernement) la români. Gravitaţia teoretică în jurul noţiunii de „abuz” mi se pare mai eficientă. Din varii motive. Întâi, pentru că termenul „tiranie” face referinţă la un mediu cultural şi socio-politic specific, de aici şi problema aclimatizării lui pe sol străin (pentru documentare, vezi Mario Turchetti „Tirania şi Tiranicidul. Forme ale opresiunii şi dreptul la rezistenţă din Antichitate până în zilele noastre”, Chişinău: Cartier, 2003”). În al doilea rând, tirania nu poate explica, până la capăt, logica uzului şi abuzului violenţei politice: fenomene din acelaşi teritoriu semantic, precum dictatura, totalitarismul rămân inaccesibile şi insondabile. În fine, ruptă de contextul său originar, noţiunea de tiranie se transformă într-o esenţă metodologică anistorică, un concept generalist fără un conţinut concret, fiind utilizabil mai degrabă în bătăliile partinice şi ideologice decât în cadrul unei ştiinţe. Personal, prefer să spun „abuz”, atât în cazurile când excesul de violenţă este „legitim”-at (cazul unor dictaturi), cât şi în cazurile când acesta este „ilegitim”. Deşi „abuzul” ridică o altă problemă majoră: cea a limitei, a măsurării lui.

Aşa cum scrie în prefaţă Bogumil Jewsiewicki, titularul catedrei unde autorul şi-a susţinut doctoratul, interogaţiile (deci şi răspunsurile) lui Constantin Dobrilă se află strânse într-un ghem filozofic, unul dintre capetele căruia este Normalitatea, celălalt – Excepţionalitatea. În fapt, tirania (sau abuzul) sondează doar capătul al doilea, pentru că orice abuz presupune o abolire a Normalităţii.

În această logică dialectică paradoxală, contează prea puţin definiţia clară a Normalităţii, Răul este cel care trebuie numit, identificat şi exorcizat, Binele (Normalitatea) fiind o prezenţă disimulată, practic invizibilă pe ţesătura socialului. Pe durata cărţii, Constantin Dobrilă nu va oferi nici o definiţie sau măcar o aproximaţie conceptuală a ceea ce va fi putut însemna „le bon gouvernement” în imaginarul colectiv românesc medieval sau modern. Spre binele cărţii, de altfel.

Alterarea acestui Firesc neexprimabil reprezintă, de fapt, abuzul, una din formele căruia este tirania. Abuzul este ceea ce se află dincolo de limitele Normalităţii, de fapt, anularea ei. Îl găsim, practic, la periferia tuturor modelelor de legitimare a puterii: tradiţional, raţional sau carismatic (conform tipologiei lui Max Weber).

Persistenţa abuzului sugerează două lucruri: pe de o parte, absenţa unui miez instituţional formal, dar şi a unui organism viu şi funcţional de reguli şi organizaţii informale care ar fi barat calea abuzului, ar fi fost zidul de netrecut dintre Bine şi Rău; pe de altă parte, este expresia unei tendinţe permanente a politicii autohtone de a forţa Normalitatea, de a căuta căi de ocolire şi accelerare a procesului social şi istoric.

Câmpul politic autohton, sugerează Constantin Dobrilă, a fost forţat şi pervertit din toate direcţiile ideologice sau ideatice. Religie, cultură, economie – toate sferele socialului au exercitat presiuni asupra Normalităţii, cu ideea expresă de a-l forţa într-o direcţie sau alta. Cartea lui Dobrilă nu inventariază integral aceste forţe, ci se mulţumeşte a enumera şi analiza câteva din breşele Normalităţii...

Prima, este cea religioasă. În epoca medievală, unul din criteriile care determină poziţionarea unei guvernări în raport cu Binele şi Răul este relaţia acesteia cu religia - „este cunoscut că imaginea tiranului în reflecţia politică creştină este cea a unui opresor al Poporului şi al Bisericii” (p.27). Abuzul înseamnă, în acest caz, desconsiderarea Religiei şi a Lucrurilor Sfinte. Majoritatea tiranilor autohtoni din Evul Mediu nu se prea sinchisesc de Biserică, mai mult, o prigonesc, o marginalizează sau utilizează în scopuri proprii (îmbogăţire, reducere a influenţei Bisericii în stat etc.). O variantă a acestui gen de abuz este alteritatea religioasă - Iliaş Rareş se converteşte la islam, Iancu Saşul este luteran.

Imaginarul creştin românesc integrează simbolic tirania în două moduri: ca pedeapsă divină, ca „încercare” a credincioşilor pusă la cale de Dumnezeu (modelul Iov) şi tirania ca intromisiune traumatizantă şi arbitrară a Răului în ordinea puterii sacre (modelul Lucifer)... Necredinţa sau abaterea de la dogmele religiei nu reprezintă doar un abuz, ci simbolizează ruptura domnitorului cu ordinea divină, înstrăinarea sa de morala creştină şi ignoranţă totală. Or, doar practicarea virtuţilor creştine garantează accesul la cunoaşterea ordinii lui Dumnezeu, a măsurii şi cumpătării creştine – criterii sigure ale salvării.

A doua breşă în Normalitate este alteritatea etnică a elitei politice. Două momente: pe de o parte, asta înseamnă prin ruperea tradiţiei politice autohtone, pe de altă parte, recrutarea continuă a înalţilor funcţionari la Curtea Sultanului. În ambele cazuri are loc o fragmentare a procesului politic, atât prin segmentarea şi lipsa de garanţie a continuităţii, cât şi prin introducerea unei variabile forţate –intrigile de la curtea sultanului – care împreună vor dinamita orice stabilitate a câmpului politic. Soluţia, „desenată” în conştiinţa politică autohtonă, este fie divină (se invocă ajutorul lui Dumnezeu pentru stoparea acestui status-quo), fie socio-politică (eliberarea de sub jugul otoman). Ambele soluţii sunt forjate mai degrabă în imaginarul colectiv (sub formă de balade, poveşti şi cântece despre haiduci) decât în praxisul politic propriu-zis.

În fine, o a treia gaură este personalitatea domnitorului, cu toată suita de pericole ce le comportă. Legitimarea tradiţională precum şi cea carismatică a prinţului domnitor lasă o marjă mai mare de manifestare pentru personalitatea acestuia. Insul aflat în fruntea ierarhiei capătă posibilitatea de a utiliza, manipula şi influenţa după bunul său plac procesul politic. Personalităţi ca Vlad Ţepeş, fraţii Rareş, şi nu în ultimul rând, Nicolae Ceauşescu au lăsat „personalitatea” lor să se manifeste din plin. Cazul lui Ceauşescu este unul mai special. Acesta va reuşi să integreze într-un sistem de forţe eficient toate momentele care tensionează câmpul politic: alteritatea religioasă (ateismul militant, înarmat cu adevărul de neînvins al materialismului ştiinţific), alteritatea etnică (marxismul este o doctrină străină, de import, care este chemată să împrospăteze scena politică autohtonă, coruptă de valorile false ale capitalismului şi ale conştiinţei burgheze ), precum şi stilul de guvernare bazat pe o legitimitate carismatică puternică (care a lăsat foarte mult spaţiu de manevră pentru personalitatea Conducătorului)...

omul cu Nobeli

2008-01-02T12:11:00.000+02:00

Răsfoiesc prin arhive. În Le monde des Livres din 21 decembrie, anul trecut, un interviu cu Horace Engdahl, secretarul Academiei Suedeze, de la 1999 încoace. Replici:
- Nu găsesc că SUA sunt centrul lumii literare. Engleza este o limbă importantă, dar nu e limba universală. Unica limbă universală a literaturii este traducerea.
- Punctul forte al Premiului Nobel este eterogenitatea, faptul că laureaţii nu sunt identici sau asemănători. Lista premianţilor păstrează urma tuturor şcolilor estetice. Nu dorim să ne ataşăm de vreo una din ele. Nu există o esenţă a literaturii. Literatura este, cum spunea Wittgenstein, o familie: fiecare din membrii ei are calităţi proprii şi nu există o calitate pe care s-o aibă în comun.
- Puteţi vedea că scriitorii premiaţi sunt deserori exilaţi, trăind fie departe de ţara lor, fie în izolare în sine. Prin aceasta, ei sunt mai mult reprezentanţi ai literaturii mondiale (Weltliteratur) decât a celei naţionale. Iată de ce, concetăţenii lor ar prefera ca noi să nu-i onorăm sau să premiem pe altcineva în locul lor. Marii scriitori sunt un pericol pentru popoarele lor. Doar morţi ei încetează să mai fie o problemă. Atunci opinia publică se schimbă şi ei devin zei.

zapping de anul nou

2008-01-01T15:50:00.000+02:00

Zaping în noaptea dintre ani. Pro Tv –manele, adică cântec. TVR – Pruteanu cântă, Petre Roman taie butuci, cu cântec. ORT – ruşii urlă cât îi ţine gura. Adică tot cântă. Ren Tv – Discoteca anilor 80, au adus la Moskova pe F.R. David, Boney M, Samanta Fox. Moldova 1 – cântec, „Folclor”, „Lăutarii”, Nina Ermurache, Anatol Dumitraş cu o piesă ce i-a cântat-o şi maică-mii. Cântec peste tot. La-la-la! Hop-hop-hop! You are my love! Sictir!!!
Mă întreb ca prostul, de ce sărbătoarea asta tre să se petreacă exclusiv cu muzică? M-am plictisit de fiţii şi fiţele care nu-şi pot scrie numele sau nu cunosc grafia limbii în care cică cântă: My Love, Viaţa mea, Si tu, Sempre, hasta... băi-i-i-i-i!
Ce face pe sticlă puzderia de starlici, starlete, care veniţi din muzeu, care din mauzoleu, care scoşi din naftalină, care călcaţi de urs, care cu ţâţe goale, care cu curul gol, care cu ruj pe bot, care cu picioare lungi?
De ce nu suntem vrednici să aducem pe ecran, măcar în noaptea aia nouă, ceva oameni care ştiu să vorbească: poeţi nefericiţi, actori, oameni de afaceri, medici, profesori universitari, cerşetori, invalizi, vagabonzi, beţivani, vânzătoare în piaţă, puşcăriaşi, educatori, învăţători, jurnalişti, şoferi de troleibuz, poliţişti, politicieni, demnitari de tot soiul, pe scurt oameni care gândesc, care ar putea urni anul cu o vorbă bună, cu o expresie de duh, cu o poveste cutremurătoare izvorâtă din viaţa lor, cu un cântec de jale auzit în tren, străinătate, temniţă sau altceva?
Ce început de an mai frumos decât o povaţă venită de la un om care ştie preţul pâinii, al lacrimii, al sănătăţii, al timpului, al ştiinţei, al familiei, al comunităţii, al prieteniei şi al tuturor lucrurilor importante din viaţa asta?

la multi ani!

2007-12-31T18:23:00.001+02:00

inspiration from .

bronzuri

2007-12-30T19:56:00.000+02:00

monumentul Marinei Ţvetaeva, inaugurat zilele astea la Moskova
sursa

cititori cu nazuri

2007-12-30T18:14:00.000+02:00

Azi, la Biblioteca Naţională. Eram 4 oameni cu totul în sala mare şi friguroasă. Un nene cu cravată, sacou şi pantaloni la dungă citeşte tot felul de chestii „corecte”: Basarabia sub ocupaţie, Istoria veridică, patriot, ce mai! Intră şi iese des din sala de lectură de parcă ar fi la gară...Şi trânteşte uşa în acelaşi mod: tocmai îţi ţiue urechile. O dată, de două ori, de zece ori... Profităm (eu and my wife) că tipul e lipsă şi-i scriem un bileţel pe care i-l plasăm discret, pe masă:
Vă rugăm să trântiţi uşa mai tare. Poate sare din ţâţâni. Succes. Un cititor.
Individul se întoarce după ceva vreme, observă hârtia, o citeşte apoi priveşte iscoditor în jur – suntem doar 3 suspecţi, dar nu ne trădăm...
Respiră adânc şi se aşează la masă. După 2-3 minute se scoală şi porneşte spre uşă pe care o deschide larg şi...o închide încet, privind atent mutrele noastre, poate-poate o să ne prindem singuri. Noi nici nu-i acordăm vreo atenţia vizuală, doar îl „ascultăm”. Când se întoarce deschide şi închide uşa încet, o ţină să nu se trântească şi se aşează la locul său...
Abia la sfârşit, când şi-a terminat lectura trânteşte uşa cu putere, să se vadă cine e mai mare...

biblioteci, dinozauri

2007-12-29T17:18:00.000+02:00

Un dinozaur, monumentul lui Vasile Alecsandri, două steaguri, cladirea Bibliotecii Nationale, împreună când se adună, ştii ce fac?
Nu mă deranjează dinozaurul în sine (de fapt el e parte a unei expoziţii de figuri de ceară care ţine de câteva luni şi o să dureze cam pe atâta), ci faptul că face parte dintr-o serie de anormalităţi enervante...
E bine că Biblioteca mai adună nişte gologani pentru zile negre în afara celor oferiţi de bugetul de stat, e prost că riscă să se trasnforme într-un bâlci (în vară, în holul bibliotecii se vindea lapte şi brânză, acum au dat-o pe spectacolul figurilor de ceară). în acelaşi timp, motorul de căutare de pe site-ul bibliotecii e under construction şi nimeni nu ştie când o să funcţioneze din nou...
O altă anormalitate e frigul din sălile de lectură ale bibliotecii (niste hale gigantice, de o megalomanie inutilă, care sunt încălzite de câteva calorifere vechi de când biblioteca) poate figurile de ceară se păstrează în felul ăsta mai bine, eu, în carne şi oase, prind ţurţuri...
Să zici că nu poţi bea un ceai în bibliotecă ar fi păcat, mai ales că cafeneaua din aripa dreaptă a bibliotecii oferă "marfa" asta, dar la un pret triplu faţă de cel din cafenele obişnuite...În alte ţări, să zicem, nu e aşa. Biblioteca Naţională a Bulgariei are o cafenea foarte ieftină, în care poţi să mănânci, să bei o cafea la un preţ decent...
În fine, cunosc şi justificarea: bani nu ne ajung, ţara e săracă, ne descurcăm cum putem... Aiurea, pe mine cine mă întreabă cum mă descurc?

dupa caciula lui A

2007-12-27T21:52:00.000+02:00

S-a găsit căciula lui Ă din titlul revistei Stare de Urgenţă. Cică, au păpat-o tipografii... Există 2 momente: unul financiar: Crudu tre să plătească banii pentru servicii tipografice. Un alt moment este cel „moral” – gafa a compromis în parte ideea nobilă de a lansa un spaţiu alternativ de discuţie, fără eroi de paie, stereotipuri naţional(iste)e, fără isterie, cu multă ironie şi sentiment critic... Formal, gafa tipografică costă 10 % (cel mult) din sumă – dacă redacţia reuşeşte să ia ceva despăgubiri. Real, gafa face două palme în obrazul unor tineri entuziaşti... Eu îi zic lui Crudu să nu plătească nimic... să-i dea şi în judecată...
P.S. Revista are şi un blog.

ura!

2007-12-27T10:15:00.000+02:00

Bucurie in familie...sotia a castigat premiul pentru debut in cadrul Concursului National de Dramaturgie, editia 2007 pentru piesa "Dor de cuc"...
Stirea:

Ministerul Culturii si Turismului din Republica Moldova a premiat cistigatorii Concursului National de Dramaturgie, editia 2007. In urma dezbaterilor si a votului secret, juriul, alcatuit din regizori, critici de teatru, a decis sa nu acorde premiul I participantilor la concurs. Premiul II in valoare de 9.000 lei a fost acordat lui Dumitru Crudu pentru piesa "Ultimul pitic de pe insula Wight". Premiul III a fost impartit intre Alexandru Buruiana pentru piesa "Tandem" si Vitalie Bulat pentru "Č бűлŕ ňьěŕ нŕд нčěč". Acestia au primit cite 7.000 de lei fiecare. Premiul pentru debut in valoare de 5.000 lei a fost acordat Emanuelei Sprinceana pentru piesa "Dor de cuc".
Juriul a mai acordat doua mentiuni, fiecare a cite 2.000 lei lui Gheorghe Calamanciuc pentru piesa "Poetul Iepuras" si lui Mihail-Gheorghe Cibotaru pentru piesa "Intoarcere in trecut nu exista sau tradarea poate fi iertata, dar nu si uitata".
Urmatoarea editie a Concursului National de Dramaturgie va avea loc in 2009.

ciocan cu brejnevi

2007-12-27T09:23:00.000+02:00

Iulian Ciocan
„Înainte să moară Brejnev” - I
Iaşi, Polirom, 2007

Cartea lui Iulian Ciocan (m-a surprins Bibilioteca Naţională că-l are) nu este o epopee a „застой”-ului (stagnarea) brejnevist. Nici o condamnare unilaterală. Prea îi lipseşte pathosul. Chiar cel negativ.
E un mozaic literar interesant, un amalgam care îşi propune să sondeze cotidianul sovietic. Altfel spus un microroman despre microlume în microsituaţii. Sunt doar „raze” literare pe care scriitorul le aruncă în trecut păstrând în acelaşi timp legătura cu prezentul, oferind de fapt perspectiva „devenirii” acestor vremi sovietice (vezi matineul cu bucluc) şi transformării lor în hidoasa tranziţie.
„Pentru că realitatea sovietică a generat haosul tranziţiei.”- precizează undeva Iulian Ciocan. Tot acolo: „Scormonesc în trecutul sovietic fiindcă prezentul meu conţine „urma” adâncă a acestui trecut.”
...Mă gândesc că acest tip de scriitură este cel mai comod pentru a descrie epoca brejnevistă, una unică - singura în care ţara sovietică este abandonată sieşi, planurile cincinale grandioase fiind îndeplinite, culacii distruşi, fascismul învins, alţi duşmani de clasă nu se prevedeau. Ţara, pentru întâia oară nu avea un ţel concret, cetăţenilor sovietici nu le rămânea decât să trăiască pentru sine, să abordeze critic, pentru prima oară „realizările grandioase” ale statului şi Partidului. Stagnarea brejnevistă este o vreme drăguţă şi pentru că oferă cetăţeanului sovietic posibilitatea distanţei, a evaluării concrete a realităţii şi a distanţei dintre realitatea sovietică „oficială” şi realitatea sovietică cotidiană... Din această falie îşi hrăneşte Iulian Ciocan scriitura, din intervalul enorm dintre viaţa oficială şi traiul cotidian al cetăţeanului sovietic.
De fapt, stagnarea brejnevistă este unica epocă personală în viaţa proletarilor, unicul timp în care viaţa le aparţine şi nu trebuie s-o împrumute sub diverse motive, Patriei.
Realitatea, însă, pentru eroii din „Înainte să moară Brejnev” nu este „totalitatea relaţiilor obiective care....” (definiţia de dicţionar), ci o simplă perspectivă narativă. Un punct de plecare, zice Iulian Ciocan. Un punct de vedere, l-aş completa eu.
Fiecare erou al lui Iulian Ciocan este un agent al acetei realităţi, având o poziţie specifică din care contribuie la menţinerea stabilităţii sistemului, sau din contra, la crearea unor situaţii de criză.
Polikarp Feofanovici, veteranul din „O roşie stricată”, bunăoară, este una din instanţele moralizatoare ale epocii. Faptul de a fi luptat la Stalingrad sau Berlin îi oferă o poziţie privilegiată în sistemul discursiv sovietic: de a fi purtător al adevărului istoric şi moral, de a fi instanţă legitimatoare a regimului, de a fi trecutul „adevărat” din care, în mod necesar, se naşte prezentul...
Obiectele îşi pierd, în scriitura lui Ciocan, semnificaţiile univoce. Camera de la cămin, murdară şi veşnic puturoasă şi puturabilă de mirosuri borş-clor-urină-bere-întuneric-gunoi este un semn al implacabilei ratări pentru Ionel Pâslaru, confruntat în contextul său existenţial cotidian cu semne ale unor „reuşite”, fie prietenul cu apartament, fie vecina Lapteacru care se culcă cu ştabii şi a obţinut chiar un apartament cu două camere...Pentru vărul său de la Târşiţei însă, venit la oraş să-şi cumpere palton, camera de cămin ieste un paradis unde se simte om civilizat: are baie, wc în care nu-ţi îngheaţă fundul iarna, aragaz (nu plită cu lemne sau ogriji)...

Va urma

imn...

2007-12-25T12:00:00.001+02:00

Imn – imnare – imnuire – imnat – imneală – imneant – imnator – imnesc – imnidilic – imnureală – imnuruire – imnulesc – imnolenţă – imnolexie – imnoză – imnundaţie – imnologie – imnofilie – imnofobie – imnazie – imnoree – imnază – imnezeiesc – imnofagie ...

reviste urgente

2007-12-21T07:55:00.000+02:00

Ieri, lansare a revistei „Stare de Urgenţa” (chiar aşa scrie pe copertă, ruşine, d-lor scriitori!) la Biblioteca Municipală „B.P.Haşdeu”. Lume multă. Şi Bună. Am întârziat câteva minute. Lansarea deja...era lansată. Prima, din acest an care începe la timp. Semn că e chiar o urgenţă.

„Noi am decis...”, „Vom face...”, „Trebuie...”

Dumitru Crudu: „Facem o revistă cu tematică socială.” Oleg sugerează: „Prea vagă formularea.” Cred şi eu la fel. Nu e de ajuns să spui că ceva e social, mai trebuie să-i indici şi locul în social. Revista în sine e tot un act social (altfel te-ai mulţumi cu textul din calculator sau maşina de scris) – a spune că faci revistă cu tematică socială înseamnă a formula o tautologie. Mi-ar fi plăcut o atitudine socială mai precisă, mai formulată, mai asumată, mai angajată: Noi, X, Z, Y iubim...urâm...ne place...nu ne place...credem...jos...sus...! mai multă vervă, dinţi mai ascuţiţi, muşcaţi în carne vie...

Am căutat şi în revistă un manifest...Este un text la pagina 3, semnat de Crudu: „Literatura are sens doar în măsura în care schimbă viaţa celor care fac literatură.” Mă alătur. Fac şi o sugestie: ce-ar fi să numiţi revista „Consolările Literaturii” (după modelul lui Boeţiu „Consolarea filozofiei”, mai nou, Alain de Botton „Consolările filozofiei”)?

...După lansare un fel de dezbatere. Marius Ianuş citeşte o pezie a lui Mihai Vakulovski „Mai bine tu” (pag.6). Poezia începe cu „văd tineri cu Che Guevara pe piept” şi se termină cu „gândeşte-te la tine” cu un slalom intermediar printre Jim Morrison, Henry Miller, Che Guevara şi Lenin... Intervine un domn cu barbă care face likbez politic în privinţa lui Lenin. „Dvs nu ştiţi cine e Lenin... Nu aveţi dreptul să utilizaţi aşa numele lui...” urmează un citat lung din Urechean, fostul primar de Chişinău, după care: „Să interzicem numele lui Lenin, să-l uităm, să nu-l pomenim! Dacă sunteţi de acord cu mine, apaludaţi (şantaj retoric)!”

Câţiva spectatori bat din palme...”Iluministul” se aşează la loc...

Întrevăd aici o diferenţă fundamentală în a aborda trecutul şi a construi prezentul a două generaţii diferite. Prima generaţie, cea a fundamentalistului liberal este una care profeseaza sacralizarea negativă a numelor, fenomenelor şi valorilor. E un fel de terorism negativ. Chiar să nu înţeleagă domnii ăştia că o tabuizare, interzicere şi ridicare la rang de divinitate (fie negativă) a cuiva e mai periculoasă decât jongleria verbală, dreptul de a spune toate numele? Să nu ştie că Biserica a turnat de secole rahat şi blesteme peste Satan şi iată astăzi e la modă să te dai satanist, e trendy chiar, mai mult, unii fac din asta „dizidenţă”, protest, underground...Acest gen de abordare nu admite exorcizarea şi prin asta e veninos, chiar dacă se revendică de la chestii bune (în definitiv, iadul este pavat cu bune intenţii).

Prin constrast, generaţia unor Vakulovski a abrogat orice convenţie retorică, a dezlegat discursul lăsându-l să se plimbe liber pe pajiştea socialului (să fie ăsta sensul „tematicii” sociale despre care vorbea Dumitru Crudu?). Pentru ei, ca şi pentru mine, procesul de eliberare de fantomele şi psihozele trecutului trece în primul rând prin desacralizarea numelor sfinte, prin detabuizarea unor valori, ruperea unor zăgazuri... Există şi aici un pericol: cel de a „egala” toate lucrurile şi valorile, de a le conferi acelaşi potenţial simbolic, dar acest pericol poate fi evitat mai uşor....

După, Crudu a dat asigurări că va publica orice material, inclusiv critică şi abordări ce nu coincid cu ale redacţiei (colorată „echipa”: Belka, Strelka, Gagarin, şi la secţia marketing Ostap Bender, semn că o să prosperaţi, d-lor urgentişti!)...

Suplimentul Intervenţii2 mi-a adus-o, în formă tipărită, pe soţie-mea. În câteva exemplare. J

Altfel, revista e excelentă. Hârtie bună, color şi ieftină (doar 5 MDL – un domn se plângea că şi asta ar fi prea scump, dar e o meteahnă şi năravul de a te plânge că e scump... Gândesc că o revistă literară bună, care corstă cât o călătorie în maxi-taxi şi una în autobuz nu e chiar scumpă.)

Am reţinut: un articol fain al lui Mitoş Micleuşanu „Tărâmul lui Kafka”...am râs de mi-au crăpat fălcile, mai ales la enumerarea „documentelor necesare pentru obţinerea cetăţeniei româneşti”, unul al lui Iulian Ciocan, „Vînzători – sperietori”, o investigaţie trăsnet realizată de răposatul Lolocur, ce simula posibilitatea unui Premiu Nobel pentru un basarabean şi care a arătat rânza unor scribi basarabeni, un fragment haios din relatarea unui scriitor estonian: în Estonia există un fond cultural special numit KultuurKapital care primeşte bani de la cazinouri, din vânzarea alcoolului, a ţigărilor, bani pe care-i împarte, în baza unui concurs, între scriitori. Cică un pictor din Narva ar fi făcut un tablou pe care era scris: PRIETENE, BEA ŞI FUMEAZĂ, AŞA SPRIJINI CULTURA, în fine „Arta detenţiei şi detenţia artei” de D. Crudu, o relatare teribilă a vieţii pictorului şi sculptorului Leonid Nedov.

esinencu, bere si ...volei pentru combina

2007-12-20T09:14:00.000+02:00

Nicolae Esinencu

„Grand Prix” în Scrieri Alese. Vol. 5. Chişinău, „Prometeu”, 2002

Nicolae Esinencu face parte din tagma redusă a literaţilor basarabeni care nu agită o flamură, nu împart note şi nici certificate de... (tst!). Nu că n-ar fi angajat. Nu că ar face artă pentru artă. Nu că ar scrie pentru „posteritate”, „alte veacuri”, „urmaşii noştri”, „umanitate” sau „generaţiile care vor veni”. Din contra, scriitura lui are o miză precisă, un ţel imediat (prezent), un public proxim (contemporanii) şi o problematică actuală. Altfel spus, o scriitură angajată, dar nu în maniera unui Păunescu sau CVT - o scriitură angajată în civic, nu în civism, în morală, nu în moralism, în uman, nu în umanism. O literatură autonomă, cu distanţa cuvenită faţă de realitate, nu aservirea ei acesteia din urmă. În fapt, scriitura lui Esinencu (mă refer la Esinencu dramaturgul, poetul şi prozatorul, poate găsesc ceva timp să vorbesc despre „Doc”, romanul adolescenţei mele) stă la limita dintre mărturie şi ficţiune, dintre realism şi construcţie literară. Realismul este asigurat prin decor, subiect, dar şi caracterele personajelor; ficţiunea îşi face loc prin retorică, suspendarea temporară a realităţii (vorbesc despre asta mai târziu).

Fabula pe scurt: un preşedinte de kolhoz, cam nărăvaş, aude în târg (înţelege raicomul – comitetul raional de partid) că poate chilipiri o combină dacă câştigă campionatul raional de volei (mă rog, logică stahanovistă, nu faci „norma ideologică”, performanţa ce ţi-o cere Partidul, nu obţii nimic). N-are echipă. Nu e o problemă. Nu are nici stadion, din nou nu e o problemă. Dorinţă să fie. Şi combina. Cu chiu cu vai reuşeşte să adune o echipă pestriţă (atât ca componenţă socială, cât şi ca puritate ideologică – un speculant, adică capitalist sadea, un ţăran cu sapa, dereticătoarea primăriei şi şoferul său personal. Jocul începe, se marchează şi nişte puncte. La un moment, fiecare jucător conştientizează că Preşedintele, în marea sa dorinţă de a câştiga combina este şantajabil şi fiecare, cu excepţia ţăranului, este dispus să-i ceară câte ceva. Speculantul, în primul rând.

Miroase a Kusturica aici? Aşa cred şi eu (şi Esinencu cred eu că crede, după ce a scris scenariul pentru „Tunul de lemn”, unul dintre cele mai bune filme moldoveneşti), chiar dacă un amic mi-a spus că mai degrabă e vorba de Ilf şi Petrov. Există însă câteva momente care mă fac să înclin balanţa spre Kusturica.

Primo: atenţie la situaţie. Acţiunea se merge lent, chinuit chiar pe alocuri şi când te-ai plictisit şi vrei să sari peste rânduri, hop şi se rupe, realul „îşi iese din pepeni” şi o ia razna. Are loc o ruptură de naraţiune, o transgresare a realului şi aruncarea „poveştii” în Poveste. Suntem dincolo de Poveste, lucrurile nu mai au sensurile obişnuite: totul devine emoţie care curge-curge. Întreaga personalitate a preşedintelui de kolhoz este un basm. Acesta doreşte combina cu orice preţ, crede că orice este posibil în orice moment, că o pregătire fizică bună vine aşa, când o chemi, „Din porunca ştiucii, din dorinţa mea!”... Anterior a încuiat mingea în seif pentru că, de, cum să baţi mingea aşa, de flori de cuc, acum, că e vorba de combină, e altă treabă...(„Să alegi în gol după o minge, n-am să permit. Să joci pentru o combină, mai zic şi eu.” p. 42)...

Prin contrast, chiar în momentele cele mai abrupte şi mai ireale, Ostap Bender rămânea un personaj real, la fel de real precum lumea din jurul său. Ostap Bender nu era în poveste, şi nici nu era poveste, era în realitate fiind o realitate.

Secundo, atenţie la erou. Preşedintele de kolhoz este un tipar. Al unui tip care poate, printr-un act de voinţă sau capriciu să suspende înreaga construcţie socială, s-o pună la cheremul său şi s-o pună să cânte după cum îi place. E o critică subtilă a unui sistem socio-politic (hai s-o spunem pe şleau, genul ăsta de critică şi „dizidenţă” este cel mai pertinent, nu poeziile cu gâze, poeziile dedicate lui Lenin, ulterior re-dedicare lui Stalin, pe urmă re-re-dedicate lui Hruşciov, în fine re-re-re-re-re-dedicate URSS, ulterior, prin metoda Find+Replace României) care funcţionează groso modo în acest mod: deşi postulează existenţa unui sistem social (Marx) în care individul este prins efectiv fără posibilitatea de a ieşi, acest sistem a ratat prin faptul că a permis unui om (Stalin, Lenin şi oricare din măscăricii care i-au urmat) să suspende socialul şi să-l arunce în Poveste. Meritul lui Esinencu este de a plasa macrolucrurile în microlume, macrorăul în microcomunitate şi de a-i demonta piesă cu piesă mecanismul pervers. Spunea Unul: „Cine are ochi să vadă, cine are urechi să audă!” prin asta, preşedintele de kolhoz este un atom logic al analizei. Organismul funcţional al epocii trecutului viitorului luminos poate fi reconstitut pornind de la acest atom, care poartă în sine informaţia necesară pentru ca sistemul să se autodezvolte…

Spre deosebire de acest preşedinte de kolhoz, Ostap Bender doar profită de realitate, îi exloatează hibele şi problemele însă nici prin cap nu-i trece s-o transforme, s-o modifice sau s-o re-construiască după bunul său plac. Bender se inserează în realitatea sovietică aşa cum este ea, eroul lui Esinencu suspendă această realitate. Am spus.

P.S. Carte citită la o bere. Recenzia scrisă după câteva.

cautand o carte prin oras

2007-12-19T14:57:00.000+02:00

Am făcut rost de ceva bani. Plus timp, tocmai 1 oră în tocmai miezul zilei în tocmai centrul Chişinăului. Am şi o dorinţă mare de a face o surpriză uni om la care ţin foarte mult.Pentru că „ingredientele” astea rar sunt prezente la apel concomitent în cazul meu, am zis că-i taman timpul să dau o fugă în librării. Avem o ţintă precisă, de fapt două, cărţi: Iulian Ciocan „Înainte să moară Brejnev” şi Savatie Baştovoi „Iepurii nu mor” (curios motor de căutare are Polirom-ul, când pui Savatie nu gaseşte nimic, când introduci Băştovoi, te aduce acolo unde trebuie..chiar să nu înţeleagă că nu Baştovoi a scris cartea, ci Savatie… sau cel puţin ambii au făcut chestia asta împreună J).

Booon. Intru la „Aurora”, de pe Puşkin, mai jos de liceul teoretic „Gheorghe Asachi”. Caut, răscolesc, umblu printre rafturi. Nimic. Rubrica Filozofie, care mă atrage imediat conţine … „Amintirile” lui Snegur, Lucinschi, ceva cărţi de Vasile Stati, Victor Stepaniuc şi câteva manuale ruseşti care abordează filozofia valorilor… Cărţile căutate de mine nu sunt, desigur. Polirom-ul e prezent cu ceva feng shui şi dezvoltare personală. Întreb o librăreasă:

- Iulian Ciocan, „Înainte să moară Brejnev”, a apărut la Polirom anul acesta…?

- N-avem, de la Polirom ne vin foarte puţine cărţi…

- De ce?

- Aşa!

Nu mă dau bătut. Merg la Scripta, librăria din incinta Primăriei. Mare scârbă acolo. Catastrofă chiar. Au adăpostit două bancomate şi uşa librăriei într-un spaţiu de 2 m. Un tip scoate bani, alta, la celălalt bancomat face acelaşi lucru. La 10 cm de bancomatul din dreapta uşa librăriei. Vreau să intru în librărie. O doamnă se răsteşte: „Staţi în rând…!” „În librărie?”, întreb eu şi doamna se uită nedumerită la mine. „credeam că vreţi la bancomat.” Intru, deci. Atmosferă de hrubă. O peşteră micuţă, întunecoasă.

- Iulian Ciocan…?

- Nu avem. Nici n-am avut.

- Savatie Baştovoi?

- Idem.

În fine, ajung la Libăria din Hol, cea din incinta Departamentului Cultură al Primăriei. Acolo găsesc rapid cartea lui Savatie, dar Ciocan nu e, n-a fost şi nu se ştie dacă va fi cândva.

Iau cartea lui Savatie şi merg s-o plătesc.

- Dar costă peste 200 lei (aproximativ 17-20 USD)!

- Ok. Iulian Ciocan, „Înainte să moară Brejnev”, aveţi?

- Nici n-am auzit de cartea asta…

E, mă trec şi fără asta, o obţin de la altcineva… Dar, chiar să nu găseşti în librăriile din centrul oraşului o carte apărută în „străinătate” a unui autor autohton, chiar e o măgărie…

ciob cu identitati

2007-12-19T08:19:00.000+02:00

sunt in sesiune, criza de timp, etc...am lasat-o mai moale cu lecturile "beletristice", public fragmente din idei, eseuri si tot felul de ganduri ce-mi trec prin minte...

Crize identitare - Weber, Elias, Marx

O lectură postmodernă a concepţiilor tradiţionale despre identitate ar revela ca un defect caracterul presupus globalizant al acestora. Se va vedea, în încercările de formalizare şi abstractizare ale teoriilor unui Marx, Weber sau Elias, efecte de generalizare ce nu par a ţine cont de particularităţile specifice ale fiecărui individ, de situaţia lui existenţială, şi de ce nu, sunt reminiscenţe ale unei logici holiste. „Republica Cetăţenilor Lumii” (Diogene Cinicul? Dante?) nu recunoaşte bariere naţionale, etnice nici măcar lingvistice (a se vedea cazul limbii esperanto, o încercare de a depăşi logica tristă a lui: „Limitele limbajului sunt limitele lumii mele”), în plus însăşi legitimitatea unor asemenea teorii sau concepţii este contestată.

O replică tradiţională ar reproşa postmodernismului că cântăreşte totul cu aceeaşi balanţă, de fapt, repetând erorile pe care le incriminează modernităţii şi prin aceasta nu contribuie prea fericit la clarificarea unor nebuloase ştiinţifice, ci doar le adaugă o alură de modă şi de ideologie.

În fapt, disputa ar putea continua la infinit, cu argumente redutabile din ambele părţi. Atât contestarea, cât şi conservarea tradiţiei (facem o distincţie convenţională) se bazează pe o metaparadigmă ce ţine de percepţia însăşi a vieţii sociale. Vom numi, pentru comoditate, această metaparadigmă (nu este o metanaraţiune, pentru că nu există o unitate şi o continuitate narativă, ci doar o utilizare concomitentă a unui set identic de instrumente) principiul organizării sociale eficiente. Departe de a fi metafizic sau teologic, acest principiu afirmă că explicaţiile moderne (postrenascentiste) ale lumii sociale au ca piatră de temelie faptul că orice individ, integrat în colectiv, acţionează în conformitate cu o logică a eficienţei, a optimizării rezultatelor, a maximizării profitului – fie că este vorba de părinţii, care se străduie să educe cât mai bine un copil pentru ca acesta să se poată integra cu succes în societate, fie că este vorba de călugărul care trebuie să se lupte permanent cu ispita pentru a putea câştiga Împărăţia lui Dumnezeu, (în treacăt vreau să menţionez că această concepţie „teologică” a luptei în continuu, ce ţine de praxiologia creştină, a generat imitaţii laice interesante, sub forma luptei de clasă şi a legitimărilor de tipul „Duşmanul de clasă nu doarme”), fie că este vorba de naţiunile angajate în lupte economice sau politice pentru influenţă, piaţă de desfacere sau pur şi simplu prestigiu. Mutaţia care se produce în modernitate, cam brutală, şi care ţine de trecerea socialului din domeniul lui Dumnezeu în domeniul omului, face improbabilă şi imposibilă existenţa „на авось”, întru Slava lui Dumnezeu a societăţii şi a indivizilor concomitent. Nu exişti pur şi simplu, ci exişti pentru ceva, în numele a ceva – este lozinca vremurilor noi, a noilor tipuri de construcţie politică, economică sau socială. În plan psihologic acest proces coincide cu inventarea lui Satan (cum o demonstrează Robert Muchembled) şi „interiorizarea răului” (procesul complicat prin care sursele răului şi ale Binelui sunt sustrase de la Dumnezeu şi sunt dăruite individului, altfel spus procesul de culpabilizare individuală), inventarea subiectului (o „diversiune” pusă la cale de Descartes), slăbirea rolului integrator al Bisericii, Reforma religioasă a unor Luther, Kalvin, Zwingli apariţia statului centralizat etc. În plan economic (pentru a reveni la Marx), Lumea Nouă înseamnă o nouă filozofie a comerţului şi a procesului economic – banul, dar şi bunul material sau spiritual, nu valorează nimic prin faptul că există pur şi simplu. Pentru a fi eficient el trebuie să producă profit, să-l înmulţească până în pânzele albe. Apar ideii şi teorii „barbare” care explică bunăoară de ce Spania, în pofida faptului ca a avut surse practic inepuizabile de aur din colonii, nu a reuşit să-şi menţină hegemonia economică. Să reţinem deci: economicul nu mai este arta administrării bunurilor, ci a sporirii lor.

De fapt, aş vrea să spun că homo modernus este o entitate total diferită de homo anticus sau homo medievalus. Ceea ce se schimbă este criteriul de apreciere a realităţii – de la creaţia fără cusur a lui Dumnezeu, prin cetatea terestră, ca anticameră a paradisului Ceresc, la zona care trebuie studiată, defrişată, pusă sub stăpânire, aceasta este, în linii mari, noua situaţie...

S-ar părea că acest principiu al eficienţei acordă un rol prea mare lui homo economicus, dar trebuie să subliniem că doar economicul este unicul care a luat în serios acest principiu şi l-a făcut fundament al unei gândiri formalizate a lumii.

Vom vedea deci că, indiferent dacă considerăm veridică paradigma tradiţională a identităţii (fie că o vedem prin prisma unei logici economice şi o concepem ca un proces de construire a unei realităţi sociale juste, echitabile, nu neapărat individualistă, dar cu un efect global egalitar, fie că o concepem ca un proces de autocontrol individual în creştere, datorate factorului politic şi social, adică viaţa în comun şi necesitatea unei colaborări din care toţi au de câştigat, sau cum o sugerează Weber – că acest proces de autocontrol şi autoorganizare este influenţat de atitudini şi lecturi simbolice ale lumii), sau dacă ne referim la paradigmele postmoderne (între altele şi ele fixează un scop individului şi nu-l lasă să trăiască aşa, fără un scop, fără un ţel, chiar dacă legitimarea lui este mai curând individuală decât colectivă, procesul de la Noi spre Eu, de care vorbeşte Elias) vom avea în vedere faptul că procesul social (inclusiv cel de construire a indentităţii) are o finalitate. Nu poţi să construieşti o identitate fără un obiectiv anume, chiar identitatea care ar trebui să exprime o diferenţă este, până la urmă, tot un soi de eficienţă, de data asta a separării.

Personal sunt înclinat să cred că atâta timp cât indivizii şi corpul social în general vor păstra şi se vor lăsa duşi de acest impuls al eficienţei finale, fie în modernitate, fie în postmodernism, o criză veritabilă a identităţii nu este posibilă. Că se legitimează prin recuperarea individului, că din contra, vor să re-inventeze societatea bună, aceste demersuri vor rămâne în câmpul de forţă al logicii eficienţei. În fapt, aceasta înseamnă aproape întotdeauna o identitate prescriptivă: individul se defineşte într-un mod anume nu pentru a fi, ci pentru a face ceva, chiar nefăcând nimic.

Dacă vreodată va fi ruptă această logică a lui a face şi va fi înlocuită prin una a lui a fi (încercările în această direcţie, au adus rezultate derizorii, să ne amintim de Tarzan sau Mowgly, care doar sunt, fără a face) atunci vom putea vorbi despre o veritabilă criză a identităţii. Deocamdată, tot ce putem spune este că aşa-zisa criză este, de fapt, un proces normal de schimbare, este o înlănţuire de mutaţii în acelaşi câmp, care, deşi poartă nume diferite, are aproximativ aceeaşi configuraţie.

ciob cu morale

2007-12-18T11:33:00.000+02:00

Împărtăşesc credinţa în morala nemoralizatoare, parabole care se mulţumesc să secţioneze lumea socială fără a-i aplica verdicte, situaţii limită care desfigurează coerenţa procesului social, instantanee care surprind şi imortalizează momentul, dar nu-l încătuşează în lanţurile „dreptăţii”sau ale „adevărului moral” (Exemplu: admirabilul film al lui Vittorio de Sica „Hoţii de biciclete” – regizorul nu moralizează, ci doar acumulează „probleme morale”, le înşiră într-o salbă – copii-acordeonişti care cerşesc, familii ce-şi vând albiturile pentru a scoate bicicleta de la amanet, piaţa neagră unde sunt comercializate lucrurile furate, bicicletele, unicele instrumente de lucru care garantează pâinea de zi cu zi; scena culminantă, cea în care eroul principal Antonio Ricci, fiind furat fură şi el, dar este prins, nu este nicidecum un pisc moral al filmului, din contra, apare un vid de moralitate, reprezentat prin gestul de „iertare” (acordat de proprietarul bicicletei pe care Rucci intenţiona s-o fure)prin replica: Lăsaţi-l în pace, se vede că acest domn are neplăceri mari! În fapt, morala situaţiei alungă moralismul.)

Ideea asta se revendică de la o intuiţie mai veche, precum că morala trebuie să-şi păstreze o oarecare doză de autonomie faţă de social; nu ar fi, aşa cum pare, o autonomie funcţională, ci una acţională, ce ţine de acţiune şi conţinutul ei. Sună absurd? Prea poate.

Morala acţională deschide un evantai de opţiuni printre care toleranţa, atitudinea critică, Altul generic sau cel semnificativ fiind orientată spre interacţiune, colaborare. Cea funcţională, din contra, interpretează orice disfuncţionalitate ca conflict, problemă şi le aplanează prin metoda „respectării buchiei legii” (o expresie periculoasă, care, în anumite condiţii deschide calea spre Rău)…

Morala nu poate funcţiona fără o distanţă, un interval… Când acest interval este suprimat printr-un gest violent de origine politică, economică sau religioasă, morala devine moralism, actul moral devine altceva – act politic, economic sau religios.

contrafort 11-12

2007-12-17T16:27:00.000+02:00

De pe blogul lui Vasile Gârneţ aflu că a apărut Contrafort-ul pentru noiembrie-decembrie. Umila mea persoană are şi ea câteva rânduri… Buy and read it.

efecte perverse ale unor intentii "bune"

2007-12-17T08:52:00.000+02:00

Despre intenţiile bune care produc rezultate proaste. O idee care a apărut în cadrul unei întâlniri la o (multă) bere cu doi prieteni (1+1). Vorbeam despre faptul, ideea, procesul şi efectele sponsorizării „străine” (româneşti, în special) a unor publicaţii autohtone... La un moment, a apărut în discuţie problema eficienţei acestui gen de politică culturală.

Un aspect trecut deseori cu vederea este costul economic şi psihologic al subsidiilor primite de o bună parte din presa moldovenească (pun în paranteze publicaţiile culturale, întrucât acestea sunt sprijinite cu finanţe de stat şi în România şi aiurea). Ei bine, sponsorizarea apare ca o practică perversă, cu efecte pozitive (discutabil) pe termen scurt, dar negative pe termen lung şi mediu. Pe termen scurt, injecţiile financiare de stat în piaţa mediatică creează o aparenţă de normalitate, diversitate şi „liberă expresie”. Dar, este o iluzie. În profunzime, efectul este invers celui scontat. Este un efect emergent pervers, adică neprevăzut şi indezirabil.

„Ajutorul de stat” poate fi văzut din două unghiuri „negative”.

Pe de o parte, acesta corupe şi strică principiului concurenţei libere.

Pe de altă parte, unii agenţi economici (în cazul nostru ziarele de l. română) se supun selectiv regulilor şi mecanismelor economiei de piaţă, adică sunt puşi în situaţia privilegiată de a nu ţine cont de legea cererii şi ofertei, de principiul distribuţiei „influenţei” după calitatea informării, operativitate, diversitate sau alte criterii „obiective”.

Ca rezultat avem o piaţă mediatică bolnavă, nesănătoasă care activează în condiţii de inegalitate... La modul obiectiv.

La modul subiectiv, rezultatul indezirabil este creat şi de unele „trăsături psihologice” ale concurenţei „nesănătoase”. Agentul care ştie că oricum la sfârşit de lună îi vin nişte bani şi că, indiferent de materialul publicat, îi este garantată apariţia, de cele mai multe ori se va eschiva să gândească „economic”, va fi tentat să nu facă investiţii riscante, nu va fi dispus să facă inovaţii, să sporească calitatea ziarului, să propună suplimente noi, etc. Rezultatul - o publicaţie proastă care se va menţine pe o linie de plutire imaginară, dar nu va avansa, nu va genere calitate sau credibilitate.

Din contra, agenţii care se „văd siliţi” să gândească în categorii de piaţă, deşi dezavantajaţi iniţial de prezenţa unor agenţi „incorecţi”, vor căuta nişe neexplorate (aşa au monopolizat ruşii piaţa mediatică şi aşa a apărut ziarul de anunţuri „Makler” sau cel de analiză economică „Ekonomiceskoe obozrenie”), idei inovatoare (revistele glamour de tipul Aquarelle ) sau strategii noi (vezi tabloidul Komsomolskaia Pravda).

Astfel, faptul că nişa de limbă română a pieţei mass-media tipărite din Moldova se află într-o situaţie proastă, se datorează în mare măsură şi subsidiilor de stat, gestionate prost...

A spune că nu este posibilă o concurenţă ziarelor ruseşti din motivul că ar fi prea bune, prea susţinute de forţe din umbră, etc echivalează cu a spune că nu poţi face concurenţă Microsoft pentru că ei sunt prea puternici, prea buni, prea... şi în pofida acestui fapt există Google care face concurenţă de nişă (motoare de căutare, chat, mail), Facebook, Wikipedia, Youtube, Dailymotion, Mozilla, Opera şi alţii. Semn că silogismul „imposibilităţii” este unul fals...

revista de urgenta

2007-12-14T11:27:00.000+02:00

Jurnal de Chisinau:

O nouă publicaţie literară îşi va face apariţia în peisajul cultural al Republicii Moldova la sfârşitul lunii decembrie. Este vorba despre revista „Starea de urgenţă”, fondată de către scriitorii Marius Ianuş, Dumitru Crudu şi Pavel Păduraru. În paginile revistei veţi putea găsi tot felul de subiecte controversate, interviuri, reportaje, texte literare, polemici în jurul artiştilor greu de încadrat în epocă şi în jurul artiştilor puşi deja pe un postament. „Starea de urgenţă” îşi propune să adune în jurul său scriitori, pictori, muzicieni, culturologi, tot soiul de artişti, oameni simpli, chiar şi pe unii dintre vagabonzii care citesc cărţi în stradă sau pictează pereţii Chişinăului.

sper ca noua revistă să dureze ceva mai mult decât Lolocur...

ciob fara glamour

2007-12-14T10:04:00.000+02:00

Seară. Ziua de muncă tocmai s-a sfârşit. Aştept troleibuzul. La staţia, câteva zeci de oameni nerăbdători: se calcă, se înghesuie să vadă dacă nu vine troleul acela nenorocit (n-am înţeles niciodată chestia asta – să te înghesui ca să vezi, de parcă faptul că îl vezi ţi-ar oferi o prioritate la deschiderea uşilor sau ar crea o relaţie personală). Într-o parte a mulţimii, mult în oameni, un tip de vreo 50 ani îşi aprinde o ţigară, bineînţeles fără a-şi întreba vecinii dacă sunt de acord. În altă parte a mulţimii,stă un tânăr cu un buchet bogat de trandafiri. Se poartă stângaci cu buchetul, e oarecum jenat de „pachetul” lunguieţ pe care trebuie să-l urce în troleu, ce mai, mare chin, e ora de vârf a serii…

Vine troleibuzul. Tânărul cu flori îşi face drum printre primii, urcă şi se opreşte chiar lângă uşă, îşi aranjează buchetul. Aşteaptă. Câţiva călători urcă în spaţiul rămas liber şi uşa se blochează. Ceilalţi, nemulţumiţi, urcă pe altă uşă. În fine, troleul porneşte. Tipul cu florile şi-a creat un spaţiu liber în jur. Nimeni nu îndrăzneşte să-l ghiontească, să-l ferească, să-l împingă sau să-i zică să facă loc să treacă şi alţii în interiorul troleibuzului…Florile îi procură un fel de imunitate morală, un statut care-l scoate din uman şi îl aruncă undeva în supra uman, un fel de medalie de merit…

…Peste alte câteva staţii, urcă şi o tanti, să aibă vreo 40 ani, e durdulie şi are o sacoşă mare în mână: vine de la piaţă, magazin, gară sau cine ştie… Bineînţeles sacoşa nu încape în troleibuz, şi doamna o împinge în interior, pe lângă, deasupra şi printre ceilalţi călători. Îl atinge inclusiv pe tânărul cu flori şi îi şifonează buchetul. Tânărul sare ca ars: „Doamnă, vă rog, mai atent.” Tipa îl priveşte încurcată. Tace.

El: „Ce vă holbaţi aşa la mine? Vă înghesuiţi ca o vacă! Geanta asta, credeţi cumva c-o s-o duc în spate? Mi-aţi stricat şi buchetul.”

Ea: „Tinere, nu sunteţi în automobilul personal, faceţi loc şi pentru ceilalţi, că tot un leu plătiţi, ca şi mine. Şi buchetul ăsta, aţi luat bilet şi pentru el? Nu? Atunci să-l ţineţi altfel, sau îl daţi cuiva din cei aşezaţi pe scaune să vi-l ducă. Toţi vrem acasă.”

El: „Ce proastă needucată!”

Ea: „Boule!”

El: „Du-te în …”

Ceilalţi călători privesc impasibil incidentul. Nu e problema lor, în definitiv.

Ea vrea să spună ceva, este vizibil înfuriată. Tipul se caută grăbit în buzunare: îi sună telefonul mobil. Răspunde: „Da, puişor... Sunt pe drum… Degrabă ajung… Am şi o surpriză pentru tine…Te pup…Mi-e dor de tine…”

Închide şi strecoară aparatul în unul din buzunarele interne ale sacoului… Doamna şi-a pierdut graiul în faţa aceste probe de drăgălăşenie… Tace, încurcată, plictisită. Doar oftează.

El priveşte în gol... La următoarea staţie tipa coboară, cu tot cu geanta buclucaşă. Peste alte 2 staţii, coboară şi tipul cu flori.

ciob cu glamour

2007-12-13T07:58:00.000+02:00

Observ, printre cunoscuţii mei internauţi, o tot mai slabă atracţie pentru revistele glamour, tabloide şi cărţi fashion... Îl întreb pe unul, pe care îl ştiu mare amator de chestii trendy, de ce e aşa. Îmi răpunde, cu un sarcasm matematic: e o dublură aici, o repetare, un fenomen ciclic. Revistele astea, zice, sunt făcute pentru Privit, nu pentru Citit. Ei, dar internetul e mult mai bogat la capitolul ăstă. Este plin de site-uri care sunt destinate exclusiv Privitului: poze, video, audio, caricaturi cu staruri (care pot fi consumate chiar fără a cunoaşte literele!), şi, de ce să dai banii pentru o variantă analogică pe hârtie. Nu merge, monşer, că nu e mare plăcere să priveşti haine, poşete, telefoane mobile, rochii, decolteuri, săni, picioare lungi pe hârtie de proastă calitate, tipărit alb-negru. „Medium is the message.”

Să fie un semn că glamour-ul, ziarele galbene-stacojii, fiţuicile cu vedete şi starlete migrează din on paper în on-line? Dacă da, putem spune că asistăm la un fenomen de autoorganizare şi autosalubrizare a spaţiului mass-media, care se datorează aceloraşi factori care au demarat „mizeria”: banii, rentabilitatea economică, gusturile clientului...

anunt cu pirati

2007-12-12T10:33:00.000+02:00

am o "oferta" din partea unui portal rusesc... Sa traducem (de capul nostru) filmul lui Mungiu " 4 luni, 3 saptamini, 2 zile" (o copie pirat) in rusa (subtitrare). Il distribuim (pe gratis, fara nici o remunerare si in mod anonim, sa nu se ia Mungiu de noi ) pe torrents-site-urile, emonkey-urile, kazaa, DC ++ -urile rusesti.
ca ICR tot nu are filiala la Moskova...si pentru ca am contribui la promovarea culturii romanesti in lume (sa fi fost ministrul culturii in Romania, traduceam filmul in toate limbile lumii si-l puneam, pe site-ul institutiei)...

cu teatrul ce facem?

2007-12-12T08:48:00.000+02:00

Discuţii pe forum:

fight3r: Vreau sa ma duc la teatru. Ce recomandati?

Mirk : De cand am devenit mai atent la comportamentul semenilor mei, am renuntat la teatru. Nu vreau sa ma deplasez, sa platesc bani, sa stau doua ore in intuneric, asezat intr-un fotoliu ingust pentru a contempla ceea la ce asist in fiecare zi. Mi-e lehamite de cotidian, adica de teatru, de aia si merg atat de des la gradina zoologica, unicul loc unde mamiferul din mine se odihneste cu adevarat, in contact cu expresia pura, originara, nealterata a instinctului.

Eu : merg pentru a scapa de semenii mei si de comportamentul lor..de fapt merg la teatru, ca la biserica, nu sa ma rog sau sa privesc, ci sa meditez, sa ma gandesc la ale mele, sa zicem... imi place ca in aceste locuri semenii stau asezati cumintel, cu mainile pe genunchi (de obicei) , nu striga: "vand, cumpar, schimb, treci, fugi, da-te la o parte!" si alte dragalasenii de astea...

Din nou Mirk : Ciudat .Tocmai asta si era functia primelor teatre in Grecia antica. Atunci se mergea la teatru pentru a-l sarbatori pe Dionisos si a canta ditirambi marilor eroi ai Greciei. Se mergea la teatru cum azi se merge la slujba bisericeasca. Era un teatru fara actori, era un teatru de coruri sublime, pline de o solemnitate cereasca.
Desi o fac cu intarziere, tin totusi sa-l acuz aici pe Thespis, autorul grec care a introdus in teatrul antic pe cel dintai actor, protagonistul. Il acuz apoi pe Eshil care a agravat situatia introducand in teatru ideea celui de-al doilea actor, deuteragonistul. In fine, imi termin acuzatia citandu-l pe Sofocle caruia ii datoram conceptia unui teatru in care isi gaseste locul un al treilea actor, tritagonistul. Incepand cu acest moment teatrul nu-si mai putea opri decadenta, ajungand ceea ce este azi, o tribuna a umanului stramb si strambacios, un joc de umbre jalnic si plictistor.
Un teatru care nu mai pune in scena zei sau semi-zei, ci kakanari ordinari, alde mine cu tine, mamifere bipede condamnate la viata obsteasca cu valorile ei neesentiale, un asemenea teatru e semnul unei boli de care prefer sa ma vindec in compania maimutelor.

Poate doar Opera respectă cumva „canoanele” primelor teatre, într-o oarecare măsură, de vreme ce prezintă zei, semizei, eroi „cântaţi” într-un spaţiu convenţional strict separat (scena). O scenă care nu este totuşi goală. Şi filmele action marca Hollywood, de vreme ce foşgăie de Supermani, Rambo şi Terminatori.

...După acelaşi criteriu, o parte a literaturii – cea care rumegă problemele sociale, mitocanii, marginalii şi excluşii este pasibilă şi ea de a fi „lichidată”, pentru că nu ar fi o sursă de idealuri şi idei nobile, ci o simplă exaltare în faţa cotidianului.

O asemenea poziţie este argumentabilă, inteligibilă şi chiar acceptabilă.

Există aici un „nod gordian”, ce ţine de „ontologia teatrului”: degradarea continuă a „tipurilor/tipajelor de eroi puse în scenă”. Fără îndoială, între Dionisos şi Preşedintele de Colhoz (din piesa „Grand Prix” a lui Nicolae Esinencu), între Teseu, Belerofon, Perseu, Hector şi Speculantul (din aceeaşi piesă a lui Esinencu) sau Agamiţă Dandanache (din „O scrisoare pierdută” de I. L. Caragiale) există o deosebire enormă de statut, apartenenţă teologică şi caracteristică morală. Chiar un Woland sau un Mefistofel ar fi indezirabili – deşi „zei”, aceştia îşi revendică un statut situat „Dincolo de Bine şi Rău”...

Schimbare?

Însăşi esenţa actului artistic (teatrul antic era o techne (artă?) - sau o ekklesia?) s-a modificat cumva (şi aici am putea acuza o legiune întreagă de gânditori, artişti şi chiar politiceni – Descartes, Entitatea Colectivă numită Biserica Catolică), dinspre lume spre individ, din macrolume în microlume, din fizic spre psihic. Inventarea subiectului, Grija de sine, culpabilizarea individuală sunt pietre pe un drum pe care a apucat-o civilizaţia occidentală…

La fel, există o evoluţie şi în rostul „teologic” al artei. Chiar dacă aceasta nu mai exaltă valori morale sau sociale, ea produce un alt efect, la fel de redutabil: cel al exorcizării colective, al căutării „demonului personal şi social” (vezi existenţialismul şi celebra frază a lui Sartre : „iadul sunt ceilalţi.”,

Cânt religios sau terapie „morală”? Odă sau diagnoză? – sunt doi atractori concurenţi care revendică, fiecare pentru sine, punctul de stabilitate al actului artistic…