planuri

urmeaza o serie de carti reunite sub egida: Anticapitalismul ca tehnică literară
le-am citit dar trebuie să le gândesc:

rasisme si rusinisme

Corectitudinea politică a ajuns şi prin Moldova. Nu ştiu când şi cum, nici nu ştim cine e „fericitul” care a transportat-o tocmai până în această fundătură de lume...

E vorba despre: un lider politic oarecare a spus un cuvânt urât despre o etnie oarecare. Ofuscaţi, reprezentanţii acestei etnii, îl acuză pe liderul oarecare de rasism (ăla ar fi zis: „Şi ţiganul are bani”). Un alt ziar oarecare a venit să se dea cu părerea. Zice editorialistul acestui ziar: „dar proverbul cu pricina, ca şi toate proverbele şi zicătorile, este rodul minţii colective a unui neam întreg; prin urmare, nu D. este acuzat de „rasism”, ci tot poporul român.”

Brrr, sună a hei-rupism patriotic „săriţi fraţi să apărăm neamul românesc de cotropitorii din interior, că de cei din exterior oricum nu putem scăpa!”

Se întreabă mai departe jurnalistul moldovean: „Îl trecem la index pe Ion Creangă ca fiind „rasist” pentru că în „Amintirile” şi poveştile sale foloseşte proverbe cu ţigani?” Adică, dai în mine, loveşti în cultura naţională, în spiritualitatea neamului, în Mioriţa...eheeeeeiii...chilipir retoric şi mediatic.

Adevărul este însă ceva mai simplu şi domnul ziarist îl ştie. Un alt vechi proverb românesc (sper că apărătorii animalelor nu-mi sar în cap) zice că nu e bine să aduni câini şi pisici, e greu să obţii o sumă viabilă. Domnul ziarist a sărit în ogorul culturii, acolo unde e mai sigur (că de, cine îndrăzneşte să dea cu toporul în cultura naţională), dar ar fi trebuit să aterizeze cu totul în altă parte.

Cultura nu poate fi cenzurată, nici pusă la index. Altfel nu e cultură, ci realism socialist.

Pe de altă parte, rasismul este o noţiune şi o atitudine...politică (evrika!) şi ar trebui să căutăm de ea tot acolo. Iar forma cea mai expresivă şi mai democratică a politicii este spaţiul public şi discursul public ce-l acoperă. Uite acolo ar trebui să facem curăţenie: spaţiul public, ca locul unde se discută ideile, proiectele şi planurile sociale, trebuie să fie curăţat de atacuri şi tehnologii „rasiste”.

Cu sensul politic al cuvintelor nu trebuie să facem glume, noţiunea politică „ţigan” trimite la o realitate, cea culturală „la altă realitate”.

Un intelectual...

...Altfel, despre angajament. Una din paginile cele mai demne ale istoriei intelectualilor.

12 octombrie 1936, Amfiteatrul Universităţii din Salamanca. În sală se află soţia lui Franco (dona Carmen Polo de Franco) şi generalul Millan Astray. Vorbeşte Miguel Unamuno.

„Aşteptaţi cu nerăbdare să vedeţi ce o să spun. Mă cunoaşteţi şi ştiţi că sunt incapabil de păstra tăcerea. La cei şaptezeci şi trei de ani ai mei, nu am învăţat să o fac. Şi nu vreau să învăţ astăzi. A tăcea este egal, uneori, cu a minţi, pentru că tăcerea poate fi interpretată ca un gest de consimţire. N-aş putea supravieţui unui divorţ între vorbirea şi gândirea mea, care au făcut întotdeauna un menaj excelent.

Voi fi laconic. Adevărul este clar atunci când este spus fără ornamente şi perifraze inutile. Doresc să fac un comentariu la discursul, pentru a-i da un nume, al generalului Millan Astray, care se află printre noi. Lăsăm la o parte insulta personală a unei avalanşe de invective contra bascilor şi catalanilor. Sunt născut la Bilbao chiar în timpul bombardamentelor celui de-al doilea război carlist. Mai târziu, m-am stabilit la Salamanca, pe care o iubesc atât de mult, fără a uita oraşul meu natal. Episcopul este şi el născut la Barcelona... S-a vorbit de un război internaţional în apărarea civilizaţiei creştine. Dar nu, războiul nostru nu este decât un război grosolan. A învinge nu înseamnă nicidecum a convinge; este vorba acum de a convinge; or, ura care nu lasă loc compasiunii este incapabilă de a convinge...La fel, s-a vorbit despre basci şi catalani tratându-i ca pe nişte anti-Spania; ei bine, ei au motive să spună acelaşi lucru despre noi. Şi iată, domnul episcop, un catalan, pentru a vă învăţa doctrina creştină pe care refuzaţi să o cunoaşteţi, şi eu, un Basc, care mi-am petrecut viaţa învăţându-vă spaniola pe care o ignoraţi.

(Unamuno este întrerupt, se scandează „Viva la muerte!” etc)

Tocmai am auzit strigătul necrofil „Trăiască moartea!” care sună în urechile mele ca „Moarte vieţii!” Şi eu, care mi-am petrecut viaţa elaborând paradoxuri care displăceau celor care nu le înţelegeau, trebuie să vă spun cu toată seriozitatea că găsesc respingător acest paradox ridicol. Şi fiindcă el se adresează oratorului precedent cu dorinţa de a-i face un omagiu, vreau să cred că acest paradox era destinat anume lui, desigur într-o manieră indirectă şi întortocheată, ca o mărturie că el este un simbol al Morţii. Încă ceva. Generalul Millan Astray este un invalid. Cervantes la fel. Dar excepţiile nu vor şti să fie regulă. Există astăzi tot mai mulţi infirmi – vor fi şi mai mulţi dacă Domnul nu ne vine în ajutor. Eu sufăr la ideea că generalul Millan Astray poate dicta normele unui comportament de masă. Un invalid fără grandoarea spirituală a lui Cervantes, care era un om, nu un supraom, viril şi complet în pofida mutilării sale, zic, un invalid, fără superioritatea spiritului, încearcă un sentiment de plăcere văzând cum în jurul lui sporeşte numărul infirmilor. Generalul Millan Astray nu face parte din categoria spiritelor luminate, în pofida impopularităţii sale, sau mai bine zis, tocmai din cauza ei. Generalul Millan Astray ar vrea să construiască o nouă Spanie – o creaţie negativă, fără îndoială – după chipul şi asemănarea lui. Iată de ce el o doreşte mutilată.

(Unamuno este întrerupt din nou, strigăte „Jos intelighenţia!” )

Această universitate este templul inteligenţei, şi eu sunt marele lui preot. Voi profanaţi locaşul ei sfânt. În ciuda a ceea ce spune proverbul, eu am fost întotdeauna profet în ţara mea. Voi învingeţi, dar nu convingeţi. Învingeţi pentru că posedaţi un exces de forţă brutală; nu veţi convinge pentru că a convinge înseamnă a gândi. Iar pentru a gândi aveţi nevoie de ceea ce vă lipseşte: raţiunea şi dreptatea în lupta voastră. Mi se pare inutil să vă îndemn să vă gândiţi la Spania. Am spus.”

sursa

turism ideologic

François Hourmant

« Au pays de l`avenir radieux. Voyages des intellectuels français en URSS, à Cuba et en Chine populaire »

Paris, « Aubier », 2000

« Qu`y a-t-il de l`autre côté? » (Ce se află Dincolo, de partea Cealaltă?) – este întrebarea care structurează scriitura de călătorie „politică”, dar şi una din explicaţiile interesului extraordinar pentru „turismul ideologic” printre intelectualii occidentali şi cititorii lor...

În fapt, întrebarea despre „Dincolo” sună aiurea în plin secol XX: ochiul şi mintea umană au indexat fiecare râuleţ, insulă, ţară, mare, Amundsen tocmai a cucerit polii, Bleriot a zburat deja peste La Manche... Nu sunt departe Gagarin şi Cousteau...Mai sunt însă „găurile negre” politice, care apar cu nemiluita după 1917 (URSS) şi mai ales după 1945 (Cuba, China, Albania, Vietnam, Iugoslavia, Cehoslovacia, Republica Democrată Germană). Regimurile autoritare din ţările proletariatului, clonate după modelul urss-ist, realizează schimbări extraordinare pe întregul palier al socialului: relaţiile economice, principiile de organizare, legislaţia, cultura – toate aceste zone sunt bulversate şi transformate conform principiilor comunismului ştiinţific. Priveliştea acestor imense şantiere sociale este seducătoare, misterioasă, tulburătoare, stranie, îngrozitoare, fermecătoare, delirantă, frumoasă...

Noile „destinaţii politice” dau naştere unei noi specii de turişti: turiştii „politici”... Sartre, Wells, Gide, Rolland, Beauvoir, Sollers, Barthes, Barbusse, Duhamel, Kristeva sunt „turiştii de marcă”, dar mai există legiuni de „călători” cu un rang inferior: ziarişti, politicieni, muncitori, sindicalişti etc. Apare şi un nou gen literar, numit generic: „Retour de...”

Ce-i mâna pe ei în luptă? Ce-au voit acel Apus?

Prima motivaţie este evident, cea de a vedea. A vedea pentru a şti, pentru a cunoaşte, pentru a povesti. Spectacolele coeziunii sociale şi a entuziasmului popular generalizat, optimismul avansat la rang de politică de stat, Internaţionalismul declarat, anularea diferenţelor de clasă, abolirea proprietăţii private, colectivizarea, industrializarea rapidă, „democratizarea”, emanciparea claselor sociale de jos (muncitorii calificaţi, proletariatul industrial), reducerea drastică a analfabetismului, revoluţia permanentă – totul trezeşte curiozitate la publicul occidental, care dispune de prea puţină informaţie despre ceea ce se întâmplă de cealaltă parte a Cortinei...

O a doua justificare – a scrie pentru a instrui, pentru a educa, dar şi pentru a mărturisi adevărul despre ţările viitorului luminos. Georges Duhamel: „Pentru omul interesat puţin de ceilalţi oameni, o călătorie în Rusia este, înainte de toate, o ocazie excepţională de a medita asupra experienţelor sociale, de a-şi cultiva o cunoaştere despre conduita şi viitorul speciei umane.(...) Mii şi mii de oameni îmi cer socoteală pentru această călătorie, mii şi mii de oameni mă aşteaptă pentru a-i lumina şi a le spune adevărul.” (p.76) Proliferarea călătoriilor în ţările lagărului socialist nu subminează interesul pentru valoarea pedagogică şi instructivă a jurnalelor de călătorie, din contra, apare o subramură a genului: dezminţirea şi negarea „atitudinilor negative şi răvoitoare” ale unor turişti politici (cea mai cunoscută este dispută legată de cazul lui Andre Gide, care publică „Retour de l`URSS” urmat de „Retouches a mon Retour de l`URSS” – în prima autorul are o atitudine neutră, pe alocuri favorabilă URSS, în a doua Gide critică vehement regimul socialist).

O a treia justificare – divertismentul, distracţia. Sunt invocate şi utilizate toate resursele genului – umor, exotism, ironie, satiră. De la Montesquieu încoace, călătoriile, adevărate sau închipuite, garantează succesul editorial.

Să nu ne închipuim că voiajul politic ar fi alimentat doar de interese şi motivaţii literare... Ar însemna să înţelegem fenomenul doar pe jumătate. Argumentele, impresiile, notiţele şi mărturiile culese pe durata acestor „călătorii ideologice” sunt utilizate în bătăliile politice interne ale Franţei. Anularea diferenţelor de clasă va fi contraexemplul procesului de agravare a inegalităţilor sociale în economia capitalistă a lui laissez-faire, proletariatul „pur şi onest” este opus burghezului lacom şi corupt...

Cu venirea lui Hitler la putere, în Germania, în 1933, URSS devine, în mod natural, centrul mondial al luptei antifasciste, mişcarea comunistă în Franţa fiind deosebit de puternică – alimentată şi de sentimentele antifasciste ale francezilor. Simpatiile francezilor pentru Soviete vor scădea dramatic după pactul germano-rus din august 1939 dar vor fi o constantă a vieţii politice franceze şi mai târziu. Criza economică mondială (pe fonul industrializării rapide a URSS) va determina unii intelectuali francezi să militeze pentru comunism, pentru emanciparea proletariatului industrial, pentru colectivizarea agriculturii... Exemplul sovietic va fi invocat ori de câte ori instituţiile statului, dar şi economia franceză, se vor afla într-o situaţie proastă.

Pe de altă parte, statele socialiste, născute în momente dificile au nevoie de „ambasadori” benevoli şi imagine favorabilă pentru a se putea înscrie în peisajul politic internaţional. Călătoriile din anii 20 a unor intelectuali de marcă precum Wells sau Panait Istrati, Nikos Kazandzakis sunt expresia unei griji constante a Uniunii Sovietice de a-şi găsi un loc sub soare. Să nu uităm că URSS este recunoscută târziu de statele occidentale (Franţa recunoaşte noul stat socialist abia în 1924).

Scenarii.

Primul element al scenariului călătoriei este bineînţeles invitaţia. Departe de a fi un gest dezinteresat şi un eveniment neutru, invitaţia de a călători în URSS sau China maoistă este deja un semn de atenţie şi de considerare care impune beneficiarului câteva limite şi îl face să se simtă special... Prin personalizarea actului invitaţiei, invitatul se diferenţiază de restul comunităţii intelectuale care nu au obţinut asemenea atenţii. Actul invitaţiei va impune un tip de autocenzură. Sartre – „După prima mea vizită în URSS, am minţit. Poate a minţi este un termen prea dur: am scris un articol – pe care Cau l-a finisat pentru că eram bolnav – în care am spus chestii plăcute despre URSS pe care nu le gândeam. Am procedat astfel pentru că, pe de o parte, credeam că, atunci când eşti invitat nu se cuvine să arunci zoaie peste ei odată întors acasă, pe de altă parte nu ştiam prea bine unde mă găseam eu în raport cu URSS şi ideile mele proprii.” (p.204)

Al doilea element al scenariului este călătoria însăşi. Ea începe la Niegoreleye, punctul de trecere a frontierei URSS. Un element nelipsit al descrierii gării Negoreleye este faimosul arc de lemn, cu inscripţia: „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!”. Paul Pompilio: „Trenul se opreşte. O orchestră interpretează imnul de stat al URSS, „Internaţionala”. Urmează punctul vamal: o sală imensă, frumoasă, decorată cu tablouri superbe reprezentând efortul prodigios al edificării socialismului în URSS. (...) După asta, ni se serveşte un prânz copios.” (p.95)

Călătoria este şi ea un act de magie socială, un ritual cu regulile sale stricte. Onorurile, admiraţia şi luxul sunt distribuite în funcţie de rangul călătorului. Romain Rolland, este preluat din Varşovia de Alexandr Arosev, şeful misiunii diplomatice sovietice în Polonia, care îl însoţeşte până la graniţa cu URSS. Acolo, este aşteptat de secretarul lui Gorki, Kroutchtkov şi de medicul-şef de la Kremlin, dr. Levin însoţin de o infirmieră (p.155). „Marţi, 25 iunie. (...) Seara, la Bolshoi Teatr. (...) A fost toată Moskova. (...) Mi s-a făcut o recepţie incredibilă. Am beneficiat de unul singur de loja ţarului, de unde a fost alungat, pentru această ocazie, corpul diplomatic. Ovaţii repetate, la intrare, în lojă şi după al treilea act. La ieşire, mulţi oameni, scandau „Romain Rolland, prietenul nostru!” (p.157)... Andrei Makine va descrie, în „Cerul şi Pământul” cealaltă faţetă a ovaţiilor: caracterul lor organizat, calculat şi dozat dar şi ceva din adevăratele sentimente ale „ovatorilor de ocazie”...Alexandr Soljeniţîn are şi el un pasaj memorabil în „Cercul întâi” întitulat Surâsul lui Buddha, un alt tip de schiţă a vizitelor occidentalilor în URSS...

Andre Gide va fi întâmpinat la fel: i se acordă onoarea de a pronunţa discursul de adio la funeraliile lui Gorki în Piaţa Roşie...

Un alt element al scenariului este itinerarul călătoriei. În general, turiştii politici văd şi descriu cam aceleaşi lucruri: Piaţa Roşie din Moskova, kolhozurile şi închisorile model etc. 3 elemente persistă în majoritatea descrierilor: vizita proiectelor în construcţie, a şantierelor şi realizărilor grandioase, care simbolizează ambiţia regimului (centralele electrice, căile ferate în construcţie, uzine şi fabrici); aspectele cele mai novatoare ale societăţii revoluţionare şi egalitare (lichidarea şomajului, a prostituţiei, reeducarea în închisoare); emblemele simbolice şi politice ale regimului revoluţionar (Leningrad, Havana şi Pekin, Mauzoleul lui Lenin din Moskova, Piaţa Tian en Men)...

În fine, călătoria în ţările socialismului nu poate fi încheiată fără două „nuanţe”, de o amploare diferită, dar de rezonanţă egală, ambele având ca miză vanitatea călătorului politic: întâlnirea cu Liderul şi băile de public. Wells este primit de Lenin, Barbusse – de Stalin, Sartre şi Beauvoir se întreţin cu Fidel Castro şi Che Guevara. Practic, toţi turiştii ideologici se întâlnesc cu „oamenii simpli” care îi ovaţionează, fie că e vorba de „deţinuţii-model”, de „mulgătoarele-model” sau de „tractoriştii-model”.

Rezultate.

Principalul rezultat al turismului ideologic este creşterea şi alimentarea susţinută a unor religii politice dar şi asumarea benevolă a rolurilor de propagandişti ai comunismului în Occident.

„Călătorii politici” creează şi hrănesc mitologiile secolului: dintre care, probabil cel mai mare, este mitul lui El Che, eternul revoluţionar, tată spiritual al tuturor popoarelor oprimate de capitaliştii hrăpăreţi, apostolul alter-anti-globaliştilor din toată lumea. Vom vedea, printre constructorii mitului lui Che, nume sonore precum Sartre, Simone de Beauvoir şi Regis Debray...

Sartre - „este omul cel mai cultivat şi, după Castro, una dintre inteligenţele cele mai lucide ale revoluţiei” (p.41); „cunoaşteţi admiraţia mea pentru Guevara. Cred că acest om nu a fost doar un intelectual ci omul cel mai complet al timpului său. El a fost combatantul, teoreticianul, care extrage din lupta sa, din experienţa sa teoria pentru a împinge lupta mai departe.” (p.44)

Regis Debray – „Che nu este mort pentru revoluţionari, căci aceştia îl poartă în inimile lor.” (p.44)

Jean-Pierre Le Dantec – „Fidel arăta bine, însă doar figura de arhanghel a lui Che ne umplea de entuziasm.” (p.44)

Che este însoţit, inevitabil, de Fidel Castro... Jeannine Verdes-Leroux, în cartea „La lune et le Caudillo” alcătuieşte lista celor care au participat la elaborarea şi difuzarea „legendei castriste”: Henri Alleg, Robert Antelme, Jacques Arnault, Igor Barrere, Simone de Beauvoir, Charles Bettelheim, Maurice Blanchot, Michel Bosquet, Jean Daniel, Regis Debray, Rene Dumont, Marguerite Duras, Jean Effel, Hans-Magnus Enzensberger, Georges Forunial, Ania Franco, Waldo Frank, Philippe Gavi, Pierre Golendorf, Andre Gorz, Juan Goytisolo, Daniel Guérin, Léo Huberman, Alain Jouffroy, Claude Julien, K.S. Karol, Jean-Pierre Le Dantec, Albert-Paul Lentin, Lee Lockwood, Michael Lowy, Chris Marker, Dionys Mascolo, François Maspero, Herbert. L. Mattews, Robert Merle, Marcel Niedergang, Anne Philippe, Bertrand Russel, Françoise Sagan, Jean-Paul Sartre, Paul Sweezy, Mario Vargas Llosa, C. Wright-Mills. (Note, p.253)

Un alt merit al „tovarăşilor de drum” ai comunismului este crearea unui mediul propice difuzării ideologiei comuniste şi a ideilor revoluţionare. Ei au pregătit terenul pentru desantul de ideologie de stânga în Franţa, Italia, Germania. Fără prea mare succes politic însă.

Succesul a fost mai degrabă unul intelectual şi...”financiar”: tiraje mari ale jurnalelor de călătorie – Andre Gide: „În câteva luni, jurnalele mele de călătorie la Moskova s-au vândut în peste 400 000 exemplare. Vă las să calculaţi singuri procentajele din drepturile de autor. Se mai adaugă şi articolele plătite bine.” (p.208); cărţile lui Romain Rolland se vând în URSS în tiraj de peste 1 milion 700 mii exemplare, ale lui Heinrich Mann – peste 2 milioane de exemplare.

un iisus, doi iisus, multii iisusi

Gerard Modrillat, Jerome Prieur

« Iisus după Iisus »

Chişinău, « Cartier » , 2007

...M-a surprins plăcut faptul că la Biblioteca Naţională pot fi găsite cărţi apărute chiar anul ăsta. La Biblioteca Naţională a Bulgariei „Sfinţii Kiril şi Metodiu”, bunăoară, cărţile noi sunt accesibile, de regulă, la un an de la momentul editării... M-a surprins plăcut şi site-ul editurii Cartier, de unde am aflat atât noutatea apariţiei cărţii, dar am şi putut lectura ceva fragmente – Introducerea, de altfel unicul lucru, după părerea mea, care trebuie citit atent.

Cartea în sine reprezintă o dezvoltare e unei teze prezentate în Introducere: „Iisus este ceea ce alţii au făcut din El”(p.14), altfel spus, nimic din ceea ce a ajuns la noi despre Iisus nu poate fi considerat veridic, nici unul dintre documentele „tari” (mărturiile lui Flavius Joseph, giulgiul din Torino şi Evangheliile înseşi) nu trece probele rigurozităţii ştiinţifice. Evangheliile sunt despărţite de vremea lui Iisus de cel puţin două generaţii (p.15-16), indiciile lui Flavius par a fi adăugate mult mai târziu în scrierile sale de copişti catolici, iar inul din care e ţesută faimoasa pânză din Torino a crescut pe podgoriile europene după anul 1000... Însuşi titlul „Hristos” este unul apocrif! Henri Barbusse: „Când a apărut Iisus, Hristos nu exista încă. Când a apărut Hristos, Iisus nu mai exista demult. Iisus Hristos nu a existat niciodată.” (p.46)

Ce ne rămâne de făcut? Să-l repudiem pe cel mai luminos simbol uman doar pentru faptul că nu-i putem elibera buletin de identitate cu date biometrice, grupă sanguină, culoarea ochilor, înălţime, stare familială all inclusive? Să ne plângem că nu putem identifica în mod cert un semnificat în carne şi oase semnificantului Hristos?

Sau să repetăm, după Albert Schweitzer: „Fiecare epocă găseşte în Iisus propriile idei; altfel nu-l poate readuce la viaţă. Nu numai că fiecare epocă se regăseşte în El, dar fiecare individ îl recreează după propria-i personalitate. Nu există demers istoric mai personal decât să scrii o viaţă a lui Iisus”? (p.52)

Adică: ce alegem, partea umană, de carne a Mântuitorului, sau latura cealaltă, divină? Luăm din Hristos esenţa care îl asemuieşte unui om simplu, adică trupul, sau cealaltă parte, care reprezintă saltul spre divin, visul etern, Icarul etic, substanţa care îl separă net de restul oamenilor?

...Chiar dacă sunt tentat să spun rapid că mă interesează exclusiv a doua ipostază, unica care mă face să visez, trebuie să acord o şansă şi „existenţei pământeşti, banale” a lui Hristos. Ea îşi are rostul său: Iisus Hristos este o monedă, Iisus fiind o versoul, Hristos – reversul. Fără negarea (în sens de depăşire) umanului Iisus n-ar fi Marele Simbol, fără ipostaza „în carne” Mântuitorul nu ar fi decât o poveste. Avem de fapt, nevoie de ambele avataruri ale lui Iisus Hristos, unul (cel trupesc) pentru a-l avea permanent pe Iisus în vizorul nostru, ca o perspectivă deschisă oricărui om, ca o cale accesibilă oricui (cu condiţia „suferinţei”, „perfecţiunii morale”); pe de altă parte, avatarul divin, Hristos, este simbolul perfecţiunii umane, a bunătăţii şi a curajului fără limite... Iisus Hristos este un simbol, cel mai luminos simbol al umanului şi al divinului deopotrivă. Acest simbol nu poate fi dărâmat nici de imposibilitatea de a-i găsi un prototip real (de parcă Prometeu ar fi avut unul!), nici de inexactităţile povestirii biblice...

„Iisus este rezultatul proiecţiei fiecărei comunităţi care îl recunoaşte ca purtătorul său de cuvânt.(...) Intenţia evangheliştilor n-ar putea fi, deci, aceea de a ne povesti istoria, ci de a-i conferi un sens.” (p.18) Vom găsi un Iisus Hristos şi la Marx (sub masca proletariatului, a luptei de clasă şi a triumfului celor „din urmă, celor oprimaţi”, un Hristos la Feurbach (sub chipul Omului), unul la Nietzsche ( a supraomului) şi câte unul la fiecare din noi...

Logica simbolului etic, religios sau filozofic este alta decât cea a semnului chimic...

despre facere si facut

Lucrez acum la o continuare a temei Bloggeri vs scriitori, poate până la sfârşitul lunii o scot la capăt (am pe cap o admitere, o înmormântare, o mare carte pe care trebuie s-o termin până la sfârşitul concediului)...

Zic să arunc două ancore la ţărm, pentru a se vedea ce fel de vase plutesc în largul ocean al internetului şi câte ceva despre marinarii lor...

Am fost întrebat, cu o ocazie, ce ai făcut (ce faci) tu în viaţa ta pentru cultura naţională?

Mai nimic, am răspuns eu, dar nu am fost tare-tare sincer. Am digitalizat/scanat/numerizat câteva zeci de încă de dreptul de autor – am făcut-o dintr-un sentiment de „misionarism cultural”), întreţin 4 bloguri – unul (pe care îl citiţi acum) despre cărţi, altul conţine fragmente de cărţi, articole (e în fază incipientă), un al treilea este compus din fragmente audio inedite (tot în jurul cărţilor), în fine, ultimul meu blog adună gafe gramaticale din toate spaţiile (audio/video/real/virtual) din Republica Moldova... E mult? E puţin? Habar n-am... Nici nu-mi pun întrebarea asta. Fac ce pot.

Mai am un blog în proiect, unul pe care să public recenzii, impresii şi chiar texte literare basarabene... Texte mai vechi – Ion Druţă, Magda Isanos, Alexei Mateevici, Nicolai Costenco... Ei, cam atât...

Altă întrebare: de ce scrii?

Răspuns succint: ca cititor am produs lecturi; ca cumpărător am produs „vânzare de cărţi”; ca individ interesat de cărţi am produs discuţii despre cărţi şi am cultivat printre prieteni un mediu propice desfătării de carte (majoritatea prieteniilor mele sunt fondate tot pe carte, pe schimburi de cărţi, pe impresii despre cărţi lăsate pe forumuri, bloguri); ca „personalitate publică” (adică, autor de blog de cărţi) am produs ceva impresii (foarte subiective) despre nişte cărţi care, au intrigat, sper pe cineva. Fiecare ipostază îmi dă dreptul, în anumite limite, să vorbesc şi să scriu despre cărţi fără justificări suplimentare...

pietre

Am avut o discuţie „fierbinte” la Biblioteca Naţională pe marginea unui post mai vechi al meu, ce relata o suită de impresii culese la deschiderea Salonului Internaţional de Carte. Partea proastă a discuţiei e că nu ne-am prea ascultat şi înţeles reciproc. Ne-a fost uşor să dialogăm despre probleme concrete, dar mult prea greu despre probleme mai generale, precum ar fi statutul meu de blogger, confidenţialitatea surselor de informare şi garanţiile ei...

Încerc să refac punctele-forte ale discuţiei :

- mi s-a reproşat că nu avem dreptate când spuneam : « Măcar „Harry Potter”, ală nou, de-ar fi fost prezent pe tarabe: aveau jurnaliştii noştri despre ce scrie. » Cică a fost, şi, personal, sunt gata să rectific după prezentarea probelor.

- Cică fetele nu au fost obligate să îmbrace acele rochii de pomină, ci doar rugate... Nu pot să mă pronunţ asupra diferenţei, în mediul instituţional, dintre cei doi termeni. Bănuiesc că nu e prea mare. Mi s-au oferit garanţii că sursele mele de informare nu vor fi pedepsite – „doar să ştim, să n-o mai rugăm.” Am şi un act scris, zic să merg să vorbesc cu persoana în cauză, dar nu pot s-o pun în pericol... Am gafat când am plasat pe web poza cu fetele alea. Una din ele mi-a zis că nu aveam dreptul de a plasa acele imagini fără acordul lor, într-un context negativ. Mă iertaţi, fetelor, dar să ştiţi că nu voi eraţi vizate, ci articolele alea vestimentare...Acum voi scoate poza şi o voi înlocui cu alta... cu scuzele de rigoare.

Totuşi...

Există ceva confuzii care complică dialogul dintre instituţii şi persoane particulare.

Primo, atunci când zici ceva despre o instituţie precum Biblioteca Naţională, ţi se reproşează că dai cu barda în cultura neamului... Confuzia aceasta aşează instituţiile într-un orizont intangibil, învăluit de o aură sacră pe care nu poţi s-o discuţi decât cu riscul de a o profana... Altfel spus, a te întreba asupra performanţei instituţionale a Bibliotecii este egal cu a distruge cultura naţională – un silogism căruia nu-i înţeleg originea.

Fără îndoială, biblioteca naţională este unul dintre simbolurile culturii naţionale, la fel cum sunt teatrele, cinematografele (acolo pe unde mai există), sălile de concert etc... Sunt lucruri pe care nu le neg...

La fel de adevărat, însă, este faptul că Biblioteca Naţională are şi o existenţă profană, laică, de instituţie, de structură de stat şi punerea ei în discuţie, ca organizaţie, este un act gratuit de exercitate a drepturilor cetăţeneşti şi nu pângărire...

Când am sugerat ceva îmbunătăţiri la capitolul marketing, nu am avut treabă cu cultura naţională, nici nu am dorit s-o „distrug” - am propus doar sugestii de marketing, şi pentru a discuta aceste sugestii trebuie să rămânem în domeniul marketingului, nu în cel al semioticii patriotarde...

Secundo, instituţiile trebuie să se arate mai înţelegătoare cu noi, cetăţenii aiuriţi, care nu-i lăsăm să doarmă. Şi aici iar sunt câteva confuzii. Ca instituţie, Biblioteca Naţională poate să depună ca mărturie un anumit soi de obiectivitate, o anumită vizibilitate socială şi instituţională credibilă. De cealaltă parte, cetăţeanul nu se poate aduce ca argument decât pe sine însuşi, nu poate să depună decât dovada propriei subiectivităţi... În cazul meu, cetăţean mediu, care nu am adăugat, încă nici o virgulă la panteonul culturii naţionale, aşa cum mi s-a reproşat, ar trebui să se ia în consideraţie faptul că am şi propus ceva în loc, nişte strategii marketing, nişte autori colea... Mi s-ar putea reproşa că nu cunosc dedesubturile imposibilităţii participării lor, dar nimic mai mult...

În fine, o a treia confuzie, este un joc de "a vorbi-a nu vorbi", de "a spune - a nu spune". Mi se zice: Biblioteca naţională n-o să coboare la nivelul dumitale pentru a-ţi răspunde pe blog, nu dorim să-ţi facem rating... Pif-Paf! Pe de o parte deranjează un anumit „caracter public” al discuţiei şi faptul că impresiile sunt difuzate, pe de altă parte, biblioteca naţională stă deasupra acestui „caracter public”...

...legitimi-ilegitimi?

o încercare de răspuns la întrebarea: De se mai scrie pe bloguri?

...Printre cele mai răspândite moduri de construire a legitimităţii discursurilor blogistice (inclusiv blogurile de/despre literatură) se numără asumarea poziţiei Diletantului. Majoritatea bloggerilor afişează, în scrierile lor, o necunoaştere conştinetă: nu sunt profesionist, nu sunt critic de artă, nu sunt analist politic, nu sunt teoretician literar, nu sunt profesor universitar, nu sunt economist, nu sunt programist, nu sunt matematician, nu sunt sportiv, nu sunt funcţionar public, nu sunt jurist... În acest caz legitimitatea discursului se construieşte pe delegitimare, „profesionalismul pretins” se bazează pe o lipsă de profesionalism declarat. Ne asumăm poziţia unui om situat în afara lucrurilor, a unui discurs situat în afara discursului...Un paradox: incompetenţa mărturisită trebuie să creeze credibilitate.

Această postură (al cărei caz particular este Reporterul) ar trebui să garanteze ceva obiectivitate (nu fac lobby pentru interese de grup, nu caut să-mi satisfac vanitatea mea sau a unor cercuri nepotice), ceva imparţialitate ( nu reprezint o structură instituţională, mă reprezint oficial doar pe mine însumi), ceva credibilitate (spun adevărul, că doar sunt cetăţeanul simplu), ceva priză la public (utilizez un limbaj simplu, fără artificii livreşti sau flamboaieli terminologice) şi în final, ceva autoritate (sunt vox populi). Toate aceste „justificaţii” sunt legate între ele de gestul ritual al „lepădării de Satana” – nu sunt plătit de nimeni, fac asta din contul meu şi din timpul meu.

De fapt, acest truc este doar o stratagemă retorică... Este un subterfugiu în caz că se gafează: păi, eu nu sunt specialist în domeniul dat, doar mă dau cu părerea... sau o viagra psihologică în caz de victorie: vedeţi, eu, omul simplu, dezleg şarade pe care minţile luminate nu sunt în stare să le elucideze...

...Ar trebui să nu uităm însă, că arta, ştiinţa, matematica, economia, sportul şi celelalte domenii ale activităţilor intelectuale sunt ierarhice şi necesită o oarecare doză de iniţiere, fie că o numim profesionalism fie abilităţi profesionale...

Legitimarea unor discursuri novatoare nu ar trebui să se producă prin contestarea sau anularea profesionalismului şi cultul inculturii, ci prin re-naşterea profesionalismului, prin reîmprospătarea lui.

P.S. este efectul unor discuţii cu Oleg, ce au avut ca miză actul de a scrie pe blog şi justificările lui.

un zbor

Vladimir Beşleagă

„Zbor frânt”

Chişinău, „Litera”, 1997

...Isai este eroul copilăriei mele - o amintire de demult, care m-a vizitat insistent în ultimul timp. De fapt, m-a provocat tot domnul Beşleagă: am participat la o pseudocafenea filozofică de tristă faimă (mi s-au reproşat multe în legătură cu acest eveniment, eu sunt de părerea că formatul a fost unul prost ales şi ineficient: ce fel de discuţie e aia în care moderatorul monopolizează întreg timpul, oferă cuvânt doar tipilor înscrişi în program şi nu acordă posibilitatea unei virgule de comentariu! M-am simţit ca în faţa televizorului – îmi vine în minte o replică genială dintr-un film basarabean: „Varvara, de ce radioul ăsta poate să-ţi spună ce doreşte, iar tu lui – nimic?) unde a vorbit şi Domnia Sa. La un moment, autorul romanului „Zbor frânt” a pomenit despre arderea cărţilor la Biblioteca Naţională în perioada sovietică – erau nimicite în temei cărţi religioase şi istorice. Tot acolo s-a amintit şi despre cealaltă epurare a bibliotecilor publice: de data asta în vremuri blânde, democrate când bibliotecile au fost periate de cărţi „incorecte”, operele complete ale „gânditorilor” comunişti şi hectarele de maculatură realist-socialistă... Trebuie să spun că ambele epurări nu au avut decât un efect parţial: fiind un spaţiu autonom şi intim bibliotecile personale nu au fost atinse de aceste ucazuri, astfel că s-au mai păstrat, prin colecţii private atât cărţi vechi, dinaintea „eliberărilor”, cât şi din alea mai noi, de pe vremea „viitorului luminos” – istorii „complete”, necenzurate ale procesului literar basarabean...

În biblioteca părinţilor mei am găsit o carte de rugăciuni foarte veche, format de buzunar, tipărită pe la 1880 şi ceva, demult roasă de la colţuri de şirurile de mâini care au frunzărit-o şi lanţurile de guri care au sărutat-o – îi lipsesc ceva pagini (prinos personal! de pe vremea când eram mic), dar e citibilă. Mai avem şi nişte istorii despre copii eroi, care plăsmuiţi, care inventaţi, unii importaţi, alţii creaţi pe loc, de „fierarii” realismului socialist autohton. Titluri ca: „Salut Pionerie!” (copii basarabeni, vă aminţi de Lionea Golikov, Marat Kazei, Zinaida Portnova, Valia Kotik?), „Înălţimea a patra”, trilogia „Podurile-Codrii-Cucoara” a lui I. C. Ciobanu, „Albinuţa” veche, cu poezia „În april” în frunte - s-au păstrat, deşi uitate, scrise într-o limbă de lemn, cu litere inventate (am scanat ceva cărţi în chirilică, încercând să le transliterez, pentru a obţine o versiune în grafia latină şi am râs mult al acea literă GI, adică Ж cu chepcă). În plus, „Enciclopedia Sovietică Moldovenească” (mai ales ultimul volum, al optulea, cel consacrat Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti) – în fine, toate aceste cărţi, scrise în epoci diferite şi de o valoare estetică evident diferită (dar puse în slujba aceluiaşi scop: educarea cetăţeanului) nu au fost atinse de peria decretelor oficiale.

...Zic, în şirul de pioneri-eroi, Isai al lui Vladimir Beşleagă nu se face figură. Ăia au automate, grenade, urăsc şi urmăresc hitlerişti şi...mor toţi ca unul până la urmă (o fi pentru romantismul istoriei, o fi pentru ascunderea unor lucruri putrede!). Din contra, lui Isai nu i se dă puşcă (nu am găsit nici un pasaj în care eroul nostru ar fi tras măcar o împuşcătură, dimpotrivă, este ameninţat de multe ori cu pistolul sau arma-automat, alteori devine o ţintă în mişcare) şi Isai însuşi nu prea arde de dorinţa de a săvârşi fapte de eroism. Are omul griji mai mari, mai personale, mai intime, mai arzătoare şi mai importante, pentru el ca individ pus într-o situaţie existenţială unică, cea de a reface o familie, zic, Isai este preocupat mai mult de familia sa decât de răzbelurile ontologice şi morale dintre toate soiurile de Bine uman, unul mai „atrăgător” decât altul... Să fie oare cele două războaie mondiale sfârşitul omului ca fiinţă etică autonomă şi re-începutul „omului religios”?

Istoria lui Isai este a unui om mic într-o poveste mare – peştele mic şi firav care înoată în Imensul Ocean al răpitorilor de tot soiul... Isai are o mamă, un frate şi un cal - o familie rătăcită şi împrăştiată de război. E puţin? Ei bine, pentru Isai asta e TOTUL. Isai este un om fără Patrie, are în schimb familie. Zic, (acest „zic” e împrumutat de la Beşleagă!) ăsta e un prim punct al unei diferenţe fundamentale dintre Isai şi restul copiilor – eroi ce ne-au „împânzit” copilăria.

N-are: tanc, pistol, grenade, puşcă anti-tun, eroism, steluţă de octombrel sau cravată de pioner, comisar, gamelă de soldat...

Copilul porneşte la drum pentru a-i re-uni pe toţi ai lui. Deja surprindem două planuri: unul mai general, al luptei dintre Bine şi „Bine”, sau bine şi rău (binele unui adversar este răul pentru celălalt) şi unul mai mic, al luptei personale pentru o familie, pentru o identitate. Isai – individualist?

Isai nu doreşte să se includă în marea poveste, adică în Marele Plan (spre deosebire de pionerii-eroi, copiii ăia educaţi ideologiceşte corect – va trebui să reproşăm realismului socialist eroii săi de placaj, cu eroismul imprimat în vene, cu conştiinţa acelui „trebuie” pe care noi maturii îl discernem cu greu) – el are un plan micuţ, oarecum prozaic: să-l recupereze pe fratele Ile...

Un efect distrugător al războiului, pe care trebuie să-l scoatem în evidenţă ori de câte ori avem ocazia este că Marele Măcel face imposibile chestiile Mici. O familie, o relaţie de rubedenie, un pescuit în tihnă la iaz, o clacă în grădină - sunt „evenimente existenţiale seriale”, mărunte, dar imposibile în logica implacabilă a maşinii de tocat vieţi omeneşti...

Va trebui să amintim şi subţierea legitimităţii limbajului în timpul războiului, de fapt limbajul oarecum se suspendă pe durata violenţelor inter-umane. Limba nu mai este un act cu valoare intrinsecă, ci un camuflaj după care se ascunde (ar trebui să se ascundă) ceva. Momentul-cheie al romanului este evidenţierea imposibilităţii actului de vorbire. Isai, copilul de 13 ani, descoperă că vorbele sale nu comunică nimic, nu sunt crezute şi mai mult, sunt bănuite că ar ascunde neadevăruri periculoase. Eroul nostru află posibilitatea existenţei mai multor „poveşti” lingvistice despre lume. Interesant că, anume poveştile cele mai inofensive: cea cu pescuitul sau calul, trezesc bănuiala cea mai mare. Nefirescul războiului e atât de intens încât face imposibile lucrurile fireşti. Firescul apare ca o nebunie, dar şi ca un act conspirativ, stârneşte bănuială.

...Vladimir Beşleagă ne povesteşte istoria unui altfel de război. Suntem departe de tablourile epice impunătoare ale lui Hugo sau Tolstoi, câştigăm în schimb profunzime şi vizibilitate a concretului, a războiului eliberat de cadrul mitic şi reîmbrăcat în hainele sale reale. Nu avem eroi epici, nici supraoameni, în schimb ne putem lăuda cu un umanism concret, ajustat pe individul „anume”...

În legătură cu Isai mai putem formula o problemă – cea a neutralităţii. Beşleagă sugerează că o atare poziţie nu este posibilă într-un război. Neutrul tinde să se contopească cu Adversarul – iată tragedia adevărată a războiului. Imposibilitatea de a te sustrage războiului...

alte spatii

Edwin A. Abbott

„Flatland

A romance of many dimensions”

fr. „Flatland

Fantaisie en Plusieurs dimensions”

„Anatolia Editions”, 1996

ISBN 2-909 848-26-4

...Regret că întâlnirea mea cu această cărţulie nu s-a produs ceva ani în urmă, pe durata anilor de elevie (aş fi spus „ de şcoală”, dar îmi zic că sunt şcolar toată viaţa)... Cartea ar fi acoperit o bună parte din prăpastia ce se iscă uneori între o ştiinţă şi oamenii care o „comunică” altor oameni (în cazul nostru, profesorii) - întotdeauna am gândit că aversiunea unor oameni faţă de ştiinţele exacte nu este cauzată de obiectul însuşi al matematicii sau fizicii, ci de omul care „cuminecă”, de învăţător. Procesul didactic, departe de a fi un rol exclusiv al pedagogului, constituie o simbioză dintre cărţile citite şi lecţiile învăţate în şcoală. Zic, o carte bună acoperă multe din păcatele unui profesor mediocru... Regret deopotrivă, că „Flatland” încă nu a fost tradusă în română şi e păcat – ar trebuie să oferim măcar generaţiilor următoare şansa de a citi cărţile potrivite la vremea potrivită.

„Flatland” este un roman (povestire, nuvelă) de ficţiune ştiinţifică – o fabulă matematică despre limitele şi configuraţiile posibile ale spaţiului, despre spaţiu şi lume, despre spaţiu şi limbă, despre geometrie şi geometrii – o parte din aceste probleme ţin de matematică, altă parte o depăşesc. Partea matematică sunt liniile, partea filozofică (dar şi religioasă, politică, sociologică) sunt relaţiile dintre linii.

...Romanul este conceput ca o scrisoare-confesiune a unui locuitor al Flatland (Ţara Plată) – Pătratul, către „fericiţii locuitori” ai spaţiilor multiple – Spaceland şi ...Multispaceland. Pătratul are „norocul” de a întrevedea posibilitatea existenţei unor configuraţii spaţiale diferite.

Subiectul: Pătratul, un individ matematic suficient de inteligent, are reveria existenţei unei alte lumi – Lineland – lumea în care nu există a doua dimensiune – lăţimea, cum îi zicem noi. În această lume, Lineland, locuitorii sunt liniuţe – mai scurte, mai lungi. Pătratul o vizitează în vis şi încearcă să-l convingă pe regele din Lineland că există şi o altă dimensiune, cea desemnată de intersecţia a două linii dintre care una este perpendiculară pe cealaltă - lăţimea. Regele Lineland nu poate admite o asemenea posibilitate fiindcă, spune el, existenţa unei alte dimensiuni este o nebunie curată. Cum poate să existe alt spaţiu decât linia dreaptă? Cum poate să existe ceva în afara Liniei?

Trezit din somn, Pătratul este vizitat de Sferă, un locuitor al unei alte lumi, SpaceLand. Este rândul Pătratului să se revolte de „nebunia” existenţei unei alte dimensiuni – cea a înălţimii, cum îi zicem noi. Încercările Sferei de a-l convinge că nu visează, nu au nici un rost şi atunci Pătratul este dus cu forţa în Spaceland, pentru a se convinge singur de existenţa Spaţiului tridimensional. Spre deosebire de regele Lineland care nu poate fi convins, Pătratul bidimensional nu doar acceptă existenţa celei de-a treia dimensiuni a spaţiului, ci postulează posibilitatea existenţei unor dimensiuni superioare (a patra, de exemplu – ar fi interesant să vedem că „Flatland” a fost scrisă în 1884, iar Einstein a postulat existenţa timpului ca a patra dimensiune a spaţiului în care trăim ceva mai târziu, la aproximativ 20 ani...Nu sunt specialist în istorie matematică nici în filozofie a ştiinţei de aia mă mulţumesc doar să aduc în discuţie acest punct, fără a mă pronunţa categoric în privinţa lui). Stupefiat, cercul se supără şi îl părăseşte dar revine în curând pentru a-i revela o altă lume – cea a punctului unic, Pointland, autosuficient, care îşi este sieşi Totul: el umple tot spaţiu şi este şi spaţiul umplut, el este cel care vorbeşte, se aude pe sine şi este ceea ce vorbeşte, ascultă sau aude, este Unicul, Totul în Tot... Rămâne să adăugăm că apostolul celei de-a treia şi a patra dimensiuni, adică Pătratul, este încarcerat pentru că a adus un adevăr periculos „din altă lume”. Cum vă sună paralela cu: „Împărăţia mea nu este din lumea aceasta” ?

În fapt, lumea descrisă în Flatland este una construită după principiul păpuşilor ruseşti: spaţiile sunt ordonate în aşa fel încât pot fi puse unul în altul, fiecare fiind o lume întreagă – cu posibilitatea existenţei unui spaţiu suprem, marele spaţiu care le înglobează pe celelalte. Să nu uităm că Edwin Abbott a fost totuşi teolog...

Câte ceva din constituţia Flatland: această ţară este locuită de multiple figuri geometrice: unghiuri, triunghiuri, poligoane şi cercuri. Flatlandienii locuiesc într-o lume fără dimensiunea spaţială: ei cunosc două dimensiuni: lungimea şi lăţimea. Au un singur ochi, în unul din unghiurile figurilor ce le alcătuiesc.

Ierarhia socială în Flatland se construieşte în baza numărului de laturi ale figurilor. La extremitatea de jos, adică muncitorii necalificaţi, femeile(unghiuri atât de ascuţite încât pot fi confundate cu drepte) şi soldaţii, stau figurile neregulate sau semi-neregulate – triunghiurile isoscele şi triunghiurile neregulate. Burghezia flatlandă este alcătuită din triunghiuri echilaterale, specialiştii calificaţi şi intelectualii sunt patrulatere sau pentagoane. Pe o treaptă socială superioară stă clasa nobilă, foarte numeroasă şi dispersată – compusă din figuri cu mai multe laturi – de la pentagon în sus, până la Înălţimea sa Poligonul. Mai sus de clasa pentagoanelor este doar clasa preoţilor, compusă din Cercuri, sau din figuri poligonale atât de complexe încât se acceptă că sunt cercuri.

Principiul ordonator al societăţii – „conformează-te cu configuraţia ta” (p.88).

Cu excepţia claselor inferioare (triunghiurile isoscele şi cele neregulate), celelalte clase sociale pot spera la o ascensiune naturală pe scară socială în virtutea Legii Naturale care spune că fiul (ascensiunea se produce exclusiv pe linie masculină) unui triunghi echilateral se naşte pătrat, fiul unui pătrat – pentagon, fiul unui pentagon – hexagon şi tot aşa mai departe. Fiul unui triunghi isoscel, însă, se naşte isoscel şi poate aspira la o promovare socială doar în cazul unor merite excepţionale (fie eroism în război, fie inteligenţă sclipitoare). De fapt aspra Lege Naturală de mai sus are un corolar: cultivarea unor virtuţi (inteligenţă, curaj, înţelepciune) de către figurile inferioare aduce cu sine creşterea numărului de laturi sau echilibrarea unghiurilor: un triunghi isoscel virtuos poate spera ca unghiul său ascuţit din vârf să se lărgească încât să se transforme cu timpul într-un triunghi aproape echilateral...

Femeile reprezintă unghiuri foarte ascuţite fiind totodată şi clasa socială cea mai de jos. Privite dintr-o parte, acestea pot fi confundate cu nişte drepte, privite din altă parte acestea sunt puncte aproape invizibile. Întrucât sunt foarte ascuţite şi pot sparge orice altă figură, casele flatlandienilor au două intrări: una rezervată bărbaţilor, alta pentru femei. Un bărbat, de oricare condiţie inferioară poate spera cândva la o ascensiune socială pe când femeile – niciodată. „Femme un jour, femme toujours” (p.50) – aceasta este legea naturii. Unica lor „consolare” este că aceste fiinţe nu au nici memorie, nici imaginaţie pentru a-şi închipui mizeria în care trăiesc. Printr-un decret „prezidenţial” s-a stabilit că femeile conţin emotivitate în exces, fiind însă lipsite de raţiune, astfel că s-a considerat inutilă o educaţie a lor... Bărbaţii utilizează, pentru a stârni emotivitatea lor noţiuni de tipul „dragoste”, „bine”, „rău”, „compasiune”, care sunt descifrate însă, în limbajul livresc ca „nevoie de compasiune” etc...

Alte lecturi posibile:

Lingvistică – relaţia spaţiu-limbă: există o anumită configuraţie a limbajului care face un Aici să fie Aici şi nu Dincolo, pe de altă parte, există o altă relaţie – dintre limitele lumii şi limitele limbajului, dintre limbaj şi posibilitatea cunoaşterii altor lumi, dintre posibilităţile limbii şi posibilităţile spaţiului;

Sociologică – pot fi aduse multe critici gender acestei cărţulii – Abbott poate fi considerat chiar un misogin, mai pot fi evidenţiate metodele de evoluţie şi ascensiune socială şi principiile compensatorii ale Legilor Naturale implacabile;

Politică – pot fi evidenţiate paralele între statul lui Platon şi Flatland – aceleaşi legi de selecţie socială dirijată, în numele alegerii celor mai buni, aceeaşi „silă” pentru democraţie, acelaşi aristocratism al structurii politice;

Teologică – Pointland, Lineland, Flatland şi Spaceland sunt ierarhii „cereşti”. Dincolo de ele este Creatorul, Divinitatea supremă. Spaceland este poate, lumea noastră. Flatland – lumea animalelor care se pot mişca, dar nu au Ideea (dimensiunea a treia), Lineland este lumea plantelor – cele care nici nu se mişcă măcar, iar Pointland – lumea neînsufleţită – suficientă sieşi.

Pe vremea frondei...

Critical Mass (the blog of the national book critics circle board of directors), dar şi Columbia Journalism Review abordează, în culori negre, viitorul recenziilor de carte în paginile ziarelor şi tabloidelor americane. Tendinţa generală este de a tăia volumul rezervat pentru book reviews – de la Los Angeles la New York, de la Houston la Portland.

Motivele: lipsa de rentabilitate a recenziilor, puţinătatea puterii lor de cumpărare şi ...pierderea de spaţiu comercial preţios. Reducerea spaţiului acordat cărţilor se produce pe fondul unei scăderi dramatice a tirajelor tipărite sub influenţa internetului şi a noilor tehnologii digitale – dolarii foşnitori se transformă în e-bani care merg în e-business şi e-reclamă. Când corabia se scufundă, eşti obligat să arunci lucrurile de care ai mai puţină nevoie (altfel zis cele care se vând cel mai greu, că nu sunt nebuni editorii americani să scoată dintre coperte sânii, coapsele şi fundurile de femei sau pozele în prim plan cu Britney, Bradd sau Jenifer Lopez!); cum cărţile nu pot fi dezgolite (decât cu condiţia de a fi întâi citite), nici transformate în fantezii sexuale (cu mici excepţii) şi cum nici editorii nu se prea aruncă în vând după estetică, high culture şi chestii de astea, recenziile de carte au căzut automat din grila de jurnal...

Mai aproape de noi, în Patria Nu Mă..., adică în România, a fost scoasă de pe ditamai postul public o emisiune care avea drept subiect...ghiciţi...nu bikini...nici clitorisul...nici rujul...cărţile, desigur.

Să plângem? Să râdem?

Nici una, nici alta. Din contra, trebuie chiar să ne bucurăm. Trăim vremuri interesante. Suntem martorii unor sfârşituri de cicluri: cel puţin două pot fi reperate.

Primul ciclu care se încheie este cel al concepţiei cărţii ca marfă. Decenii la rând cartea a fost considerată o marfă ca multe altele, una mai specială, e drept, dar totuşi marfă. Întregul procesul de scriere şi editare a cărţii a fost marketingizat şi managerizat, pus sub controlul unor mecanisme economice rigide, care trebuiau să stoarcă bani din cărţi ca şi din ciocolate Mars sau gume de mestecat Turbo. Cartea atrăgea cumpărători, vindea spaţiu de publicitate, crea adeziuni şi filiaţii pe termen lung: pe paginile de recenzii de carte se dădeau bătălii care aveau drept miză slava scriitorului sau erudiţia recenzentului, dar care se terminau prin succese de librărie... Un asemenea proces nu dura la nesfârşit - fiind parte componentă a celei mai dinamice industrii, a entertainmentului, ramura editorială a prosperat atâta timp cât producea distracţie şi fun, dar a început să cedeze tern de îndată ce au fost puse la punct noi procedee de fun şi funny: cinematograful, internetul, realitatea virtuală. Ethosul lui „time is money” (time is opportunity for entertainment) nu s-a dovedit a fi compatibil cu procedeul greoi, care cere mult timp, al lecturării. Mariajul dintre industrie şi carte a fost unul forţat, zic eu (mi se pot incrimina nişte vederi de stânga aici, de care însă nu mă sinchisesc deloc). La desfacerea lui, nu putem decât să batem din palme, să cântăm ode de bucurie şi...să citim în continuare.

Ieşirea cărţii din logica comercialului nu înseamnă nicidecum dispariţia ei. odată alungată din acest spaţiu, cartea se refugiază, de voie de nevoie, în spaţiul liber al gândirii, cel care i-a dat naştere şi care a alimentat-o. Un asemenea spaţiu este internetul, dar sunt şi cercurile de prieteni, cluburile de interese, cafenelele literare, serate, cenacluri...şi tot felul de chestii instituţionale sau ad hoc ce au ca temă scrierea sau citirea cărţilor.

Relaţia carte-om, se va transforma şi ea. În locul cărţii-marfă, cărţii – etalon al apartenenţei de clasă, cărţii – indic ( de la ex-spâlcuieriţă citire!) al statului social vom avea cartea – obiect supramaterial, cartea – obiect de cult, cartea – mod de viaţă. Salutăm timpul când posesia unei cărţi nu va fi un act comercial (cu toate discriminările lui), ci un gest de comportament, un soi de comunitate situată în afara rentabilului, economicosului şi optimului, aşteptăm cartea - liant social...

Un al doilea ciclu care se sfârşeşte este legat de mariajul (Fericit? Nefericit?) cărţii cu mass-media. În parte, acest proces este legat de primul, poate din această cauză sfârşitul lor survine aproape concomitent. S-a crezut multă vreme, odată cu McLuhan, că, cartea, împreună cu mass-media ar fi o prelungire a simţurilor omului, dar „împreunarea” a fost violentă. S-a mai crezut că, odată introdusă în circuitul rapid al canalelor media, cartea va fi purtată, ca oricare informaţie, de la un terminal la altul, de la un emiţător la altul, de la un receptor la altul, dar trebuie să spunem că am greşit. Cartea nu este doar informaţie, precum este ştirea despre meciurile de fotbal de aseară, nu este doar distracţie sau actualitate, aşa cum sunt datele meteorologice, mai este Ceva, un CEVEL sau o CEVICĂ (diminutivele lui Ceva) pe care mass-media nu-l surprinde, nu-l vede şi nu-l poartă. S-a mai observat apoi încă o diferenţă: spre deosebire de bombardarea cu ştiri, evenimente şi evenimentuţe, care produce tâmpenie, bombardarea cu cărţi produce o atitudine total diferită – o luciditate crescândă.

Trebuie să ne debarasăm de cartea-ştire, de cartea-eveniment: este rândul cărţii-epistole să vină, cărţii-scrisoare. Ştirea are un termen de consumaţie, cartea în schimb poate fi trimisă oriunde, oricând, poate călători oricât. Ştirea are un mediu căruia i se adresează (foarte rar poţi să stârneşti interesul unor pianişti dacă le vinzi noutăţi despre experienţele din laboratoarele de fizică din SUA sau Rusia), cartea însă se scrie urbi et orbi fiind biletul în sticlă pe care îl aruncă naufragiatul în speranţa că-l va găsi cineva vreodată...

Am mai spus: ieşirea cărţii din comercial, sprijinită de ieşirea ei şi din spaţiul mediatic nu este o tragedie în sine. Este un proces normal căruia noi, cititorii, trebuie să-i dăm un sens, să-i construim o valenţă. Fără îndoială, cartea va circula – printre prieteni, cunoscuţi, pe bloguri, pe forumuri, pe site-uri personale, în cadrul comunităţilor virtuale, pe website-urile dedicate unor autori sau cărţi – un Underground benefic, o izolare vindecătoare, un răgaz de convalescenţă. „Cândva, ne vor chema să le recităm (să le povestim) ceea ce ştim, apoi, editarea de cărţi va începe din nou” (Fahrenheit 451).

gradini cu evrei

Giorgio Bassani

„Grădinile Finzi-Contini”
Editura „Univers”, 2007
Colecţia Cotidianul

Din acest roman nu am extras un erou: sunt oarecum palizi, incerţi, apar şi dispar pentru perioade lungi, trăiesc mai degrabă într-o aşteptare, decât într-o acţiune continuă. Chiar autorul, sau cel care vorbeşte în numele lui, este un tip spălăcit, un literat multiform, indecis şi inconsistent. În fapt, mai putem fi impresionaţi de povestea unor evrei dintr-un oraş italian de provincie în perioada dintre cele două războaie mondiale? Să fiu sincer, după atâtea cărţi, filme, articole de ziar, studii, monografii, declaraţii politice, dezvăluiri senzaţionale, tribunale internaţionale – mai are cineva dubii că evreii trăiau o viaţă de lepădat?

Am reţinut în schimb nişte situaţii – fragmente de tablouri, de decupaje, un soi de „stopuri cardiace” ale naraţiunii – momente în care scriitura se întrerupe subit... Poate ar fi mai nimerit să le zic idei.

Primul „infarct” este servit la pag. 132: „greşeala noastră, ca de obicei, era că ne socoteam membrii singurei minorităţi persecutate în Italia, fără să ne dăm seama că erau multe alte minorităţi care sufereau la fel sau mai mult ca noi”.

...Îmi revin în minte nişte pasaje din Tzvetan Todorov, din Alexandr Soljeniţân şi Varlam Şalamov. Primul, vorbeşte despre comportamentul evreilor şi polonezilor în lagărele de concentrare naziste. Zice Todorov că polonezii priveau nepăsători măcelul evreilor, deşi îi aştepta aceeaşi soartă. Evreii, în schimb, au asistat pasivi la înăbuşirea revoltelor poloneze din aceleaşi lagăre. Autorii ruşi, la rândul lor, povestesc realitatea Gulagului rus unde se înregistrează o situaţie identică: deţinuţii politici şi cei de drept comun se urăsc, se dispreţuiesc şi nu se ajută reciproc deşi împărtăşesc o situaţie identică. Sunt ziduri invizibile pe care puterea – partea opresivă - le construieşte cu abilitate între deţinuţi, cu scopul de a-i controla mai bine, mai eficient. Paradoxal, obţinem o situaţie în care deţinuţii îşi asigură propria pază, iar comportamentul lor tinde să se identifice cu cel al agresorilor, spre satisfacţia acestora din urmă. O disoluţie totală a solidarităţii sociale, un fel de asmuţare reciprocă care garantează controlul... De fapt, o modificaţie a „dilemei deţinuţilor” atât de vehiculată în psihologie şi teoria jocurilor.

Familia evreiască Finzi-Contini este un caz clasic de izolare voluntară, de autism forţat, de minoritate care se autoexclude din comunitate. Copiii Finzi-Contini se instruiesc acasă, cu ajutorul unor profesori privaţi dar şi al unei biblioteci domestice impunătoar; au un câmp de tenis propriu şi o sală de sport exclusiv pentru ei; nu ies în societate, nu comunică practic cu nimeni din exterior, cu excepţia cazurilor strict necesare: sărbătorile evreieşti, care adună întreaga comunitate ebraică din Ferrara sau evenimente precum examenele de stat, sau de admitere... Astfel trăiesc izolaţi, spre deosebire de restul comunităţii evreieşti, o parte din care se simte foarte italiană şi chiar aderă la fascism sau se integrează în diferite structuri ale societăţii italiene: universitate, cluburi de tenis şi interese...

Adoptarea legilor rasiale de către Musolini nu schimbă modul de viaţă al familiei Finzi-Contini, din contra, în replică, profesorul Ermanno încearcă să construiască o realitate paralelă, o normalitate de alternativă prin invitarea tinerilor evrei, excluşi şi marginalizaţi de legile rasiale, să joace tenis la el acasă. Ermanno Finzi-Contini încearcă să simuleze o situaţie normală în care tinerii să comunice indiferent de rasă şi de situaţia politică din ţară, este tipul care nu acceptă realitatea aşa cum este ci încearcă s-o transforme, fie şi în zona limitată a posibilităţilor sale, după criteriile unei normalităţi visate... Un fel de paradis pe vremea ciumei...

Al doilea „infarct” al naraţiunii este povestea dragostei neîmplinite a naratorului şi Micol, fiica profesorului Ermanno. Este de fapt o reluare a veşnicei dileme a esenţei prieteniei dintre bărbat şi femeie, o explorare a graniţei, pornind de la care prietenia este deja dragoste sau nu este încă dragoste. Pentru Micol prietenia lor este o fatalitate, faptul care umple de sens „Altul” lor, felul lor aparte de a fi: „Amândoi cinstiţi la modul stupid, egali întru totul ca două picături de apă. (...) Şi eu ca şi ea nu posedam acel gust instinctiv al lucrurilor, care-i caracterizează pe oamenii normali. O intuia perfect, pentru mine, ca şi pentru ea, mai mult decât posesiunea lucrurilor conta amintirea lor, amintirea în faţa căreia orice posesiune nu poate fi decât dezamăgitoare, banală, insuficientă. Cât de bine mă înţelegea! Nerăbdarea mea ca prezentul să devină imediat trecut pentru a-l putea contempla şi iubi în voie era şi a ei, absolut la fel. Era viciul nostru să mergem înainte, cu capul mereu întors înapoi” (p.178-179), pe când dragostea ar fi o obscenitate, o pată murdară peste această egalitate. Dragostea este brutală şi pretinde dominaţie: nu este bine ca două fiinţe egale să sfâşie reciproc.

Pentru naratorul, dragostea lor ar fi o prelungire firească a prieteniei, şi nu e neapărat un termen de opoziţie. Problema imposibilităţii lor se pune abia la nivelul social, la nivelul „rudelor” bune şi a statutului social nepotrivit. Abia când i se demonstrează, explicit, că relaţia lor este imposibilă din „considerente” sociale, El capitulează.

carti si carte, promovare..si promobare

Pe când?

Partea slabă a Salonului de Carte a fost concepţia total greşită a marketing-ului şi a strategiilor de promovare. S-a mizat pe aceiaşi poeţi şi culturnici bătrâni (Mihai Cimpoi, Iurie Colesnic, Vlad Zbârciog) care recită aceleaşi lăcrămături patriotarde, plâng în acelaşi ritm starea jalnică a limbii române din Basarabia şi mai rup câte o colivă la bustul de piatră şi din slove al lui Eminescu, Bacovia sau cine este la îndemână. Publicul a fost şi el unul apatic, obosit de discursuri plângăreţe şi cam...bătrân.

O idee reuşită ar fi fost promovarea noului val - de ceva vreme, câteva nume ale literaturii basarabene tinere au sărit Prutul, au apărut în colecţii „bune” la Polirom, Aula etc. Au făcut şi ceva vâlvă, mai ales Mihail Vakulovski, dar şi Dumitru Crudu, şi Savatie Baştovoi, şi mai recent, Iulian Ciocan. Buun, orice editură din lumea normală ar aduce aceste cărţi, ar crea un aer de scandal în jurul lor, ar mai investi ceva în promo, ar băga ceva reduceri şi are succesul garantat... E la mintea cocoşului.

Totuşi, din motive ce nu ne sunt clare încă, editura „Polirom” a refuzat să ia partea la SIC (salonul internaţional de carte), astfel că am fost serviţi din nou cu aceleaşi sforăieli patriotice şi patriotarde, aceeaşi retorică: noi suntem mai români decât românii, la noi..., guvernarea... Din câte ştiu la Polirom au debutat deja atât Vitalie Ciobanu, cât şi Vasile Gârneţ, cine o să-i promoveze, Institutul Vinului sau Poliţia Rutieră, pentru că Biblioteca Naţională şi Uniunea Scriitorilor au alte treburi...

Un prieten spunea că Salonul Internaţional de carte din Chişinău a ratat să devină un moment al întâlnirii mult aşteptate dintre Cititorul şi Editorul basarabean. De fapt ei s-ar fi întâlnit, dacă editurile noastre aveau un PR ceva mai bun...

Tot vineri, la „cea mai liberă şi independentă televiziune din Moldova”, adică Pro TV Chişinău nici o vocală sau un act respiratoriu despre salon... O fată violată, un Mihai Ghimpu cântând, un Oleg Serebrean recitând o poezie pe care şi picii din clasa I o ştiu. Despre cărţi nimic, nu că ar fi meritat, dar se putea trage o bifă...

cafenea scart-filozofica

Brrrrrrrrrr. Se dă: un spaţiu suficient de mare, un şir de mase aranjate în formă de careu, şi douăzeci de inşi şi inse aşezate de jur împrejur. Solitar, într-o latură a careului stă un individ cu barbă ce-şi zice filozof şi care încearcă să ne convingă să dialogăm despre filozofia bibliotecilor. Tipul este Andrei Vartic, iar dialogul este de fapt un monolog neîntrerupt nici măcar de deschiderile-închiderile dese ale uşii. Porneşte nea Andrei să vorbească despre biblioteci, zice că a găsit două cărţi la gunoi, încearcă să formuleze un gând despre funcţia de arhivare a bibliotecilor, şi până la urmă sfârşeşte prin a emite o expresie „fundamentală”: înţelepciunea românească a fiinţei. Mă trec fiorii. Ca şi cum ar fi de la sine înţeles ce e astă mâncare de peşte (eu tot n-am înţeles... această înţelepciune o fi venind de la faptul că purtăm cuşmă de cârlan sau că avem cei mai mulţi Vasile pe cap de locuitor din lume?), d-nul filozof, utilizează încă o dată termenul „arhivare” şi după asta poposeşte pe lanurile întinse şi fertile ale patriotismului: cât de greu ne-a fost nouă, românilor, dar am rezistat, apoi dă-i cu faptul că basarabenii nu şi-au uitat limba din cauza bibliotecii, apoi face o raită prin anii 40...

Intervine d-nul Alexe Rău, dir. Bibliotecii Naţionale a Moldovei, care porneşte de la hitiţi, de la oracolul din Delfi şi ajunge, cum doar el ştie, la globalizare. Două sensuri ale bibliotecii: arhiva de îndreptare curente (cum să-ţi numeri boii, cum să-ţi aşezi grânele în hambar) şi celălalt sens: farmacie a sufletului... Fără nici o legătură cu asta, povesteşte despre bibliotecile americanilor şi despre globalizare, cum că ar fi periculoasă, că ar fi dirijată dintr-un centru uşor identificabil, că...pe scurt imperialiştii din SUA ne impun iar câte ceva murdar... straniu, că toţi patrioţii liberali utilizează discursul sovietic, mult, chiar prea mult se simte şcoala socialistă ce i-a format... Şi noi, zice rău Rău, trebuie să opunem acestei globalizări naţiunea şi biblioteca naţională ca unitate culturală a ei... măi-măi, ce mai opunem globalizării - ciomagul de păstor al lui Badea Mior sau pe Lenuţa Burghilă?

Urmează Petru Soltan care face şi el elogiul cărţii, dar nu suflă nici o iotă despre transformările pe care le suferă cartea şi biblioteca însăşi. În schimb, povesteşte pe larg despre copilărie despre lipsa cărţilor pe vremea lui - un soi de ritual obligatoriu la toate seratele, evenimentele şi cenaclurile basarabene este pomenirea trecutului, care serveşte paravan pentru nimicnicia prezentului - aflu că era greu atunci, că nu se găseau cărţi: ei şi ce dacă se găsesc acum dacă tot sunt scumpe şi la fel de inaccesibile?

În final, Vladimir Beşleagă, unicul care scrie şi citeşte în mod regulat, deci e „în temă”. Acesta vorbeşte, utilizând metafore medicale, biologice şi astronomice, despre legătura dintre Om şi Cosmos, dintre om şi text, despre om ca text, despre scriitură ca o pânză. A vorbit despre neamuri care au vocaţia cărţii (evreii) şi popoare care abia îşi cultivă această vocaţie (printre care şi noi)... Mi-a plăcut limbajul lui Beşleagă, bogat, cultivat, erudit şi oarecum nesigur, spre deosebire de tonul îngâmfat al tele-moderatorului (care vorbea de unul singur, sigur pe sine, ca televizorul). Spre sfârşit Beşleagă a pomenit ceva despre cartea vorbită şi încercările sale în această direcţie. De fapt, am înţeles eu, e vorba de cartea audio. Scriitorul a zis că aceasta ar fi o reîntoarcere la firesc.

Nu ştiu dacă firescul cărţii este de a fi vorbită, oricum aşa-zisa cafenea a fost concepută fără posibilitatea ca noi să putem interveni aşa că am jucat pe post de public prost şi nepriceput... Aveam ceva întrebări care însă au fost spulberate de „La revedere!” al lui Vartic...

Ceva de reţinut: povesteşte tele-filozoful Vartic despre deschiderea noii biblioteci naţionale din Minsk, zice că e o clădire extraordinară în toate privinţele, un Dom, o catedrală... Urmează replica „genială”: Mi-a plăcut atât de tare această bibliotecă încât mă gândesc că îşi are rostul o suspendare temporară a drepturilor omului pentru construcţia unei asemenea catedrale spirituale.

Chiar aşa, mister Vartic? Suspendare temporară, zici? A drepturilor omului? Şi Ceauşescu, şi comunismul n-au făcut la fel? N-au făcut ei şi biblioteci? N-au editat şi carte? La ce bun atunci toată democraţia, dacă un nesimţit alde Vartic este gata să ţi-o ia mâine de dragul unor cărămizi!

Pentru filozoful de cafenea (nu de cafenea filozofică, ci de birt) am replica: biblioteca nu este clădirea aia cu coloane, care vă face cu ochiul zilnic, care poate să ardă într-o zi, şi care poate fi vopsită pentru a simula ceva... Biblioteca naţională este o stare de spirit, o legătură intimă între individ şi cultura neamului său, ea nu este o construcţie arhitectonică ci o relaţie psihilogică, nu este un corp din cărămizi legate între ele cu mortar, ci suflete din diferite vremuri, cititori şi scriitori, legate între ele prin intermediul cărţii. Această legătură poate avea loc oriunde – îmi povestea un prieten că vorbea la nesfârşit despre Guguţă, despre Isai al lui Beşleagă, când se aflau în Italia, la muncă, ea nu este instituţională, nu poate fi creată prin decret guvernamental, şi de la o vreme, a ieşit din Biblioteca Naţională şi a intrat pe internet, în librăriile virtuale, unde pot fi găsite zeci şi zeci de cărţi, poţi participa la forumuri despre Foucault, dansurile tribale sau scrisul cuneiform. Gogoriţele astea cu suspendarea drepturilor omului în numele construcţiei unor măgării gen Casa Poporului au fost demult trimise la gunoi, acolo le-aţi găsit, d-le Vartic?

... Discursul filozofic basarabean încă plăteşte tribut unui amestec prost înţeles de Blaga-Noica, unui românism prost digerat şi a unor palavre autoconsolatoare, din registrul patrioticului. Nu se face nici o discuţie, fără a se invoca, ca scuză pentru sărăcie, problemele noastre identitare...